EVGHENI VODOLAZKIN

Interviu

E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.

  • Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?

La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.

  • Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?

Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.

Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre
  • Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?

Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.

  • Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?

Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.

Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici
  • În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?

Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.

  • Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?

În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.

Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu
  • Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?

Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.

EVARISTO

Un interviu

Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.

Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora
  • Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
  • Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.
  • Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
  • Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.
  • În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
  • Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.
  • Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
  • Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde).  Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției,  atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.
  • Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
  • Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.
Bernardine Evaristo. Foto: Jennie Scott
  • Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
  • Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.

Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.

  • Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
  • Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.
  • Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
  • Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.
  • Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
  • Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau  ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?
  • În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
  • Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.
  • Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –

”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte

este vorba despre a fi

împreună.”

Există singurătate în a fi împreună?

  • Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.
  • Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
  • Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.

Dalia Sofer și mitologizările identității

„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Dalia Sofer. Foto: Anthony Rhoades
  • Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă  impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?

 – Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.

  • Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?

 – A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.

  • Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?

 –  E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.

  • Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.

 – Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.

Isfahan. Foto: Faruk Kaymak
  • Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?

 – Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.

  • Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?

 – E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.

Grand Bazaar, Teheran. Foto: Omid Armin
  • Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?

 – Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.

  • Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.

– Exact.

  • Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?

 –  Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.

  • Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la  Iran?

 – Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.

Isfahan. Foto: Mostafa Meraji
  • Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?

 – E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.

O CONVERSAȚIE CU NARINE ABGARIAN

În 2020, The Guardian o plasa pe scriitoarea armeană Narine Abgarian între primii șase autori europeni. Cartea ei, Din cer au căzut trei mere, apărută la Editura Humanitas Fiction în traducerea minunată a Luanei Schidu, e despre o lume mică prinsă în tumultul lumii mari, în care copiii văd cum îngerii coboară după sufletele oamenilor și un păun alb, miraculos se plimbă de pe o pagină de viața pe alta. M-a intrigat și m-a fermecat suficient cât să-mi doresc un interviu, pentru care trebuie să le mulțumesc Ioanei Iancu, responsabilă cu orchestrația și călătoria acestui text, și lui Anton Breiner, cel care a tradus în și din limba rusă întrebările mele și răspunsurile autoarei.

  • Fiecare din personajele din cartea dumneavoastră își aduce fărâma lui de miracol în poveste, își pune felia lui de măr aromat pe farfuria cititorului. Cum a fost pentru dumneavoastră să gestionați atâtea daruri?

În cazul meu, ideea conform căreia „existența determină conștiința” s-a dovedit esențială: m-am născut și am crescut în micuțul oraș armean Berd, sus, în munți, la marginea lumii. Era un loc magic – păduri dese, râuri reci și repezi, ciorchine de stele noaptea pe cer, cântecul adormitor al greierilor. Cețurile copilăriei mele erau atât de dese, încât atunci când veneau să se lipească de fereastră, păreau niște imense creaturi vii.

Am avut două bunici minunate, un bunic și o străbunică minunați. Știau să iubească fără să ceară nimic în schimb, știau să asculte fără să întrerupă. Ei îmi povesteau basme și legende. Am crescut într-o lume care era pe jumătate de basm, în care, pe lângă multe dificultăți, era atât de multă fericire, încât nu mă părăsea niciodată încrederea că totul va fi bine.

Bunica spunea mereu: „Dacă s-a închis o ușă, înseamnă că undeva s-a deschis alta. Și tot ce ți se cere este s-o găsești”.

Narine Abgarian

Chiar au fost o mulțime de daruri în viața mea și asta tocmai pentru că am fost învățată cândva să cred în ele.

Narine Abgarian. Foto: Anna Danilova
  • De ce un păun? De ce ați ales această pasăre pentru a face legătura dintre prezent și trecut, tărâmul viilor și cel al misterului?

Probabil nu o să mă credeți, dar eu nu l-am avut în plan. E ca și cum ar fi venit singur, iar eu eram atât de confuză încât l-am lăsat să trăiască în carte. Mai mult, nu aveam nicio idee ce să fac cu el. Din când în când încercam să scap de el, dar nu mă lăsa să o fac. De parcă mă conducea el prin roman, spunând din când în când: ai puțină răbdare, totul se va termina în curând, în curând vei înțelege totul singură. Eram supărată și nervoasă și mă simțeam foarte prost, de parcă aș fi fost pusă în fața unui calcan în care trebuia să descopăr o fereastră. Și când povestea cu păunul s-a încheiat ca prin minune, probabil că eram cel mai fericit om din lume. Înainte, când citeam interviuri cu scriitori care povesteau că unii eroi nu se supun autorului și își trăiesc propria viață independentă, credeam că asta nu e decât o cochetărie. Dar, confruntându-mă cu un astfel de fenomen, m-am convins că nu e niciun fel de cochetărie în asta. Există multe lucruri inexplicabile în viață și păunul meu alb face parte din acest gen de fenomene.

  • Vă consumă sau, dimpotrivă, vă hrănește țeserea unei proze cu atâtea paliere de sens?

Nu e deloc ușor să scrii. Te obosește, îți răpește foarte multă energie sufletească. Creându-și lumile, o persoană creativă se folosește de toate emoțiile și sentimentele pozitive la dispoziția sa – dragoste, afecțiune, tandrețe, căldură sufletească, speranță. Vorbind figurat, arunci în focul care îți hrănește puterile tot ce te poate încălzi, susține și nu te lasă să cazi pradă disperării. De aceea, mi-este imposibil să mă reîncarc cu energie creativă, cel puțin în cazul meu este vorba de un proces cu un sens unic. Ceea ce mă hrănește este familia mea, oamenii dragi, un cititor care spune niște cuvinte bune despre cărțile mele. Pentru care le sunt infinit recunoscătoare.

Narine Abgarian
  • Care a fost personajul cel mai greu de pus în pagină?

Cred că cel mai mult mi-a dat de furcă Magtahine. A îndurat multă durere, și-a pierdut copiii, iar după moarte a devenit îngerul păzitor al Anatoliei și al copilului ei. Practic, și-a dat binecuvântarea ca soțul să înceapă o viață nouă și să își caute o fericire nouă. A fost foarte important pentru mine să o înfățișez fără exces de emoții, fără acel entuziasm al autorului care apelează la mila cititorului. Sper că am  reușit.

  • Maranul nu e doar un spațiu izolat; are un timp al lui, jalonat de cutremure, războaie, pierderi, tragedii și revelații personale. Ce înseamnă, pentru un scriitor, să-și conecteze cititorul la un asemenea tărâm?

Autorul rememorează. Maranul nu este un sat inventat, el este Armenia. Poveștile spuse în carte reprezintă trecutul țării mele, al poporului meu. Acolo este experiența mea personală: am prins războiul, știu ce sunt foamea, frigul, bombardamentele, lipsa curentului și a apei potabile. Am iubit, am fost dezamăgită, am pierdut și am găsit, am crezut și am așteptat. Tot bagajul meu de observații, experiențe și concluzii l-am pus în povestea unui sat pierdut în timp și spațiu.

În traducere din armeană, Maran înseamnă pivniță, de regulă, de vin. Așadar, satul bătrânilor mei, Maranul meu, este acea pivniță în care se maturizează cel mai prețios vin din lume. Îmi doresc foarte mult ca el să trăiască pentru totdeauna.

  • Care credeți că a fost ingredientul care a transportat proza dumneavoastră, impregnată de culoare locală, în imaginarul cititorului de oriunde și de pretutindeni?

Trăim niște vremuri grele. Acum este foarte ușor să disperi, să-ți pierzi credința, să nu mai crezi că ziua de mâine va veni. Există multe motive pentru asta – Covidul, monstruoasa inegalitate socială, războaiele nesfârșite, excluziunea socială, lipsa de drepturi. Mi se pare că omul care citește chiar are nevoie de cărți care să consoleze, să încălzească, să inspire speranța că totul va fi bine. Romanul meu „Din cer au căzut trei mere” face parte din această categorie de cărți. În ciuda trecutului dificil, uneori complet insuportabil, personajele sale își găsesc fericirea, iar roata timpului, încheindu-și cercul, nu se oprește, ci continuă să se miște. Viața continuă. Și ea trebuie trăită.

Narine Abgarian
  • De ce opțiunea pentru basm, pentru o poveste cu toate elementele de ritual de trecere și de transformare umană?

Îmi place foarte mult realismul magic. Unul dintre scriitorii mei preferați este Gabriel García Márquez. I-am recitit operele de multe ori, întotdeauna m-au fascinat și încântat, dar nu m-au condus în niște lumi „de dincolo”, ci în mine însămi. Citind „Un veac de singurătate” sau „Colonelului n-are cine să-i scrie”, nu rămâneam niciodată un observator străin, ci mă implicam în acțiune, deveneam o parte a ei. Realismul magic are o capacitate uimitoare de a ne prezenta miracolele drept ceva normal. Și mi-am dorit tocmai un astfel de miracol prozaic, obișnuit. La fel de obișnuit precum aerul.

  • De ce mor orașele exact în ziua în care le părăsim?

Pentru că nu vom regăsi niciodată orașul așa cum l-am părăsit. E ca și cum ai vrea să te întorci în ziua de ieri. Știu asta din proprie experiență: fiecare întoarcere în Berdul meu natal îmi aduce, pe lângă bucurie, multă suferință: mă supără orice casă demolată, orice clădire veche reconstruită. E ca și cum cineva mi-ar șterge cu o radieră trecutul de care mi-e dor și în care vreau să mă întorc. Și nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă plimb prin orașul copilăriei mele și să strâng, ca piesele unui puzzle, amintirile mele despre el într-o imagine unitară.

  • Care a fost momentul dumneavoastră favorit, în scrierea acestei cărți?

Nașterea lui Voske. Până în ultima clipă, nu eram sigură că ea trebuia să se întâmple în viața Anatoliei și a lui Vasili. Dar îmi doream foarte mult ca fericirea lor să dureze cât mai mult posibil, de aceea s-a născut Voske.

  • De ce anume ne salvează poveștile?

Sper foarte tare că ne salvează de la disperare.

  • Pe dumneavoastră de ce anume v-a salvat povestea aceasta?

Dacă e să vorbim despre o salvare miraculoasă, atunci ea ține, mai degrabă, de prima mea carte. Întotdeauna am fost un cititor profesionist și nu am visat niciodată să devin scriitoare. Când aveam 36 de ani, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Îmi amintesc că m-am întors acasă, am găsit tot ce am putut despre această boală, am citit și m-am îngrozit pentru că mi-am dat seama că mă așteptau niște vremuri sumbre. Nu spun că vestea m-a speriat foarte tare, singurul gând care mi se învârtea în cap era să apuc să-i aranjez viața fiului meu, pentru că va veni o clipă când nu voi mai putea să am grijă de el. Nu mi-a fost ușor, uneori eram complet descurajată. La un moment dat, mi-am făcut o pagină web și am început să postez acolo povești despre copilăria mea. Aceste povești, în pofida stării mele interioare destul de depresive, îmi ieșeau foarte amuzante. Chiar și eu râdeam uneori în timp ce le scriam. Nu pot explica acest fenomen ciudat: uneori mi se pare că, la fel ca baronul Munchausen, pur și simplu m-am scos din mlaștină trăgându-mă de păr. Îmi amintesc că atunci când a apărut „Maniunia” [n.trad. – prima carte a scriitoarei], mi-am zis „Bravo! Ai apucat să scrii o carte”. Și nu contează deloc câți oameni o vor citi (eram sigură că nu mulți), important era că las o carte în urma mea. Dar „Maniunia” a devenit un bestseller într-un foarte scurt timp: primul tiraj s-a epuizat în aproape două săptămâni. Iar la o lună după publicarea cărții, diagnosticul mi-a fost revocat. Fusese o eroare medicală. Cu care am trăit cinci ani lungi.

Uneori mi se pare că tocmai cărțile sunt salvarea mea miraculoasă. Cărțile și sprijinul rudelor.

Narine Abgarian. Foto: Anna Danilova

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (V)

Un serial cu oameni ocupați

Când eram… destul de mică, visam, uneori cu voce tare, să mă fac arheolog. Într-un fel am reușit acum, după ce am aruncat deja la coș câteva iluzii și un procent important de entuziasm. În fiecare joi, sunt un soi de microarheolog, scotocind prin timpul altora. N-am dat chiar de Troia, ca Schliemann, dar am aflat de la oameni prinși în șantiere interioare similare cu ale mele că timpul în care nu te locuiesc nici serviciul, nici exigențele altora e prețios ca un ciob rar, se obține greu, după multe săpături nereușite și e, în esența lui, fragil. Mă bucur, cumva, că am rostogolit întrebarea asta atât de mică, de simplă, de comună și că pot colecționa răspunsurile atâtor oameni diferiți la ea. Pentru mine este în mod evident o formă de colecționism asumat și savurat. E și o conversație necesară despre cine suntem, în raport cu existențele noastre profesionale. Despre motivele pentru care nu putem fi reduși la o dimensiune unică. În fond creștem, ne schimbăm, ne modelăm și, uneori, ne îndoim, cocoșați de griji și de viață. Din fericire, nu de puține ori avem și opțiunea reinventării sau, măcar, a scotocitului prin sertarele cărora părea că le-am pierdut cheia. Așa că mă bucur să aflu despre timpul altora. Într-o notă egoistă, sper ca asta să mă ajute să-l mai descurc de buruieni și de oboseli descurajante pe-al meu.

Îmi amintesc un citat care mi-a sărit acum ceva timp în ochi pe Pinterest,: Stop the glorification of busy. Atunci nu l-am înțeles prea bine. Acum îl înțeleg mai bine decât mi-aș fi dorit. Așa că voi nota în continuare, în fiecare joi, experiențele altora în nisipurile acestea mișcătoare. Sper să ne ajute pe toți să nu ne mai împotmolim atât de ușor.

Mara Coman, redactor șef Harper’s Bazaar România

Nu am timp.

Pentru unii pare fancy să zici că ești mereu ocupat și că nu ai timp, dar mie nu mi se pare fancy deloc. Îmi doresc să fac mai multe lucruri decât au loc, de fapt, într-o zi. Nu reușesc și mă frustrez din cauza asta. Lucrurile pe care nu le fac sunt cele pentru mine – mă tot dau pe mine la o parte.

Eu n-am descoperit nicio magie, din păcate. Sunt tot aici, blocată în “n-am timp”, cu lucruri promise și întârziate. Singurul mod în care am reușit, cât de cât, să-mi fac loc mie în programul meu e să depind de alții. Nu sună prea bine. Nici nu cred că e foarte sănătos, dar, momentan, funcționează. Uite la ce mă refer: de exemplu, îmi fac programare la înot, unde merg cu o prietenă. Asta înseamnă că, dacă nu mă duc, încurc niște oameni. Și nu-mi place să încurc oamenii. Iar în felul ăsta obțin, de fapt, o oră pentru mine.

La fel a funcționat și cu yoga: streaming live, oră fixă. Bine, puteam să văd video-ul și după, când aveam eu timp. Doar că, surpriză, dacă trebuia să aleg eu ora, amânam de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta.

Mai sunt și zile de weekend când mă trezesc dimineața și iau o decizie mare: că nu o să fac nimic din ce trebuie, ci doar ce am eu chef. Zilele astea sunt cele mai frumoase, nu doar pentru că n-am nimic pe to do list, ci și pentru că sunt și împăcată cu mine – doar am luat o decizie 😊.

Partea bună e că, în ultima vreme, am devenit mai conștientă că nu-mi acord prea multă atenție și încerc să schimb asta. Partea mai puțin bună e că nu-mi iese foarte bine. Am nevoie de mai multă disciplină.

Cred că oamenii disciplinați au timp.

Mara Coman
Alex Zamfir, blogger, creatorul jocurilor The Funny Brand

Așa cum îmi spunea un prieten, eu sunt o persoană destul de hedonistă, deci chiar mi-ar fi foarte greu să nu am timp pentru mine. Eu dacă aș putea să nu mai muncesc, n-aș mai munci și sunt convins că nu m-aș plictisi, ba din contră, m-aș distra de minune.

 Acestea fiind spuse, deocamdată nu am opțiunea asta :), așa că răspunsul pe scurt este că îmi fac timp pentru mine culcându-mă devreme (până în ora 22) și trezindu-mă la fel de devreme (05:30 – 06:00). În felul acesta îmi încep ziua cu timp pentru mine în vreme ce alerg în Herăstrău.

Alex Zamfir

Apoi, pânâ când lumea își începe munca de-adevăratelea, eu am lucrat deja eficient câteva ore bune și îmi mai rămân de rezolvat chestiunile care îi implică și pe alții și eventualele întâlniri. Astfel că de multe ori, după amiezile îmi sunt destul de libere să fac ce vreau, ce îmi place sau să nu fac nimic. 🙂

Alexandra Bădicioiu Matei, Editor la Blue Idea – IQads, SMARK

Nu știu ce înseamnă timp pentru mine. Să citesc. Să îmi fac unghiile. Să stau pur și simplu cu ochii pe pereți. Să mă întind pe nisip la soare. Să beau cafea timp de trei ore cu o prietenă. Să nu fac nimic. Să scriu lucruri pe care să nu le citească nimeni. Să mă uit la un serial prost. Să mă duc la epilat. Meditația de dimineață. Să îmi cumpăr cărți. Să mă plimb prin magazine. Să ajung într-un oraș nou. Să mă legăn într-un hamac. Să scriu.

Habar nu am.

Suma lucrurilor ăstora e destul de tristă. Timpul pentru mine are o aură definitivă, pare ceva important, ar trebui să mă definească până la urmă. E răzbunarea mea cu lumea. De aici și presiunea. Am o oră doar a mea, ce fac? Ce fac, ce fac? Acum e șansa mea să mă apuc de oricare din lucrurile amânate pentru că nu am timp. Evident, clachez. Deschid Netflixul, fac un duș, frec Facebookul.

Dacă vreo Instanță Superioară de Împărțire a Sensului m-ar judeca pentru felul în care mi-am folosit timpul, aș prefera să ia în considerare timpul celălalt. Orele nesfârșite petrecute în parc cu Stef, diminețile în care nu fac nimic cu băieții, momentele de râs cu prietenii, chiar și timpul în care spăl vase sau mă cert cu cei pe care îi iubesc.

Ca să răspund la întrebarea ta: Nu știu să îmi fac timp pentru mine. Eșuez lamentabil la treaba asta, chiar și în cele mai ambițioase fantezii. Dar sunt oarecum împăcată cu treaba asta. Prefer să cred că timpul pentru mine este tot timpul pe care îl trăiesc. Nu îl pot separa. Nici nu vreau, de fapt, e ok așa.

Alexandra Bădicioiu Matei

Într-un episod din Seinfeld, Jerry, Elaine, George și Kramer se întorc de la o înmormântare și încep să se gândească la felul în care își petrec viața. Se hotărăsc că de acum încolo o vor prețui mai mult, vor face lucruri importante, nu vor mai pierde timpul. Dar ce ar putea face diferit, totuși? Cum ar putea să își petreacă timpul astfel încât să aibă sens, să nu pară irosit? Ce să dea la o parte? Oare vor mai avea voie de acum încolo să iasă la cafea cu prietenii?

De fiecare dată când iau decizii din acelea importante, în care îmi promit că mă voi mobiliza mai bine în viitor și voi ajunge la versiunea mea mai bună, aceea în care voi croșeta sertare temporale bine organizate cu tot ceea ce e nevoie pentru planuri pe termen scurt, mediu și lung, îmi aduc aminte de episodul acesta din Seinfeld și încep să râd, gândindu-mă ce voi pune de fapt în sertarele acelea. Cred că voi pune tot citit, scris, făcut unghii și iubit, toate de-a valma, cât să nu prindă un aer prea serios.

DESPRE SINGURĂTATE ȘI ALȚI DEMONI

Sandra O’Connor, psiholog, despre ce putem construi din singurătățile noastre

Sandra O’Connor

Pe Sandra am citit-o, înainte să o cunosc. Am ascultat-o vorbind despre motivele pentru care școala online nu înseamnă alienare, despre cum nu vom involua semnificativ în acest an de schimbare, despre cât de mult ne ajută o perspectivă echilibrată asupra unor realități care vin, oricum, peste noi. Mi-am dorit o conversație despre singurătate și însingurare, despre lecturi asupra lumii și felul în care, părinți, copii și profesori, am putea trece prin furtună fără să ne frângem. Press PLAY :-).

Sheba STORIES

O conversație cu Ioana Condurățeanu

Pe Ioana am prins-o pe Zoom, după ce fusese la Art Safari și bifase un atelier cu David Sandu, mentorul absolut, când vorbim de bijuterie contemporană. Era luminoasă și, când am rugat-o să-mi povestească despre ea, mă așteptam la un puzzle eclectic, dar lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate, așa cum piesele Ioanei mixează opulența și delicatețea cu know how-ul orfevrului de secol XXI.

Ioana Condurățeanu e creatoarea brand-ului de bijuterii Sheba, designer și, de anul acesta, studentă la Universitatea Națională de Arte, secția Pictură. E un om eminamente solar, cu o energie incredibilă, dublată de o modestie cumva reconfortantă în lumea noastră cu accese de Dorian Gray.

Am întrebat-o cum reușește să jongleze cu atâtea mingi.

”E greu și obositor, cu mult stres, dar îmi place foarte mult ce fac și, atunci când iubești ce faci, cu tot efortul, merită. Nu fac nimic pe jumătate. Când mă apuc de ceva, merg până la capăt și, în momentul în care descopăr că mai am ceva de învățat, nu mă pot opri.

E o declarație de perfecționism ca la carte, dar fără încrâncenarea de rigoare.

Mă gândesc câteodată, când stau câte șase ore la atelier și mă copleșește oboseala, că e foarte mult pentru mine, dar știu că e acolo informația asta, mă așteaptă pe mine, trebuie să o găsesc.

O întreb despre pandemie și Ioana îmi povestește despre un firesc adaptat, despre examenul la Arte, cu mască și distanțare, dar cu aceleași rigori academice comprimate în trei probe. Se luminează când îmi povestește despre expozițiile de artă. Simți, ascultând-o, că fac parte din dieta ei intelectuală, dintr-un metabolism estetic care funcționează ca un ceas elvețian.

În cazul ei, pictorul, creatorul de bijuterie și amatorul de artă fuzionează într-o identitate fațetată, ca o bijuterie complicată, în continuă desfacere, mereu reimaginată, reorchestrată în altă montură.

De unde vine, la tine, toată nevoia asta estetică?

În primul rând, de la mama. Oriunde ajungeam cu ea, într-un muzeu sau altundeva, îmi atrăgea atenția asupra felului în care sunt făcute lucrurile, se entuziasma când ceva i se părea superb realizat.

Bunicul meu a lucrat la Monetăria Statului, la Metale Prețioase. Nu știu cum să-ți zic, cred că undeva există un drum pe care fiecare și-l găsești continuându-l și pe cel al generațiilor anterioare. Vine și de la ei pasiunea asta. Din faptul că m-au învățat să mă bucur când văd ceva frumos.

Tu faci asta cu copiii tăi? Le cultivi gustul pentru ce e frumos?

Întotdeauna încerc să mă perfecționez cot la cot cu ei. Pictura am început-o cu băiatul cel mic și am continuat-o cu băiatul cel mare. Ei au renunțat, eu nu. Asta e amuzant. Generațiile de astăzi sunt puțin mai comode. Noi nu am avut atâtea posibilități. Pe vremea noastră, să dai la Arte era ca și cum ți-ai fi dorit să ajungi pe Lună. 5 locuri, 500 de candidați… Era ceva atât de exclusivist, aproape imposibil! Nici nu visam așa ceva. Acum mă bucur enorm că pot să fac asta.

Dar nu ai senzația că faci deja asta de foarte mult timp?

Ba da, normal, că pictez și îmi e drag de așa mult timp… Primele bijuterii au fost picturi pe brățări de lemn. Gândește-te că, în școala generală, am fost eleva domnului Horea Cucerzan, pictorul. E imposibil să nu te influențeze o asemenea întâlnire.

Vorbim de întâlniri și îl evoc pe David Sandu. Nevoia de mentorat, de repere. Mă trezesc articulând întrebarea care mi se pare esențială în conversația noastră.

Cum se întâmplă imersia asta completă în intimitatea bijuteriei?

”Cu pietrele am o relație de când locuiam în Mozambic. Știu să le apreciez. Cursurile cu David Sandu sunt minunate și, fiind concentrate pe o perioadă foarte scurtă, înveți enorm. Trebuie să știi să lucrezi cu focul, să le poți îmbunătăți în permanență. Pe mine m-au fascinat bijuteriile regale, care sunt transformate din coroană în diademă, din diademă în colier, din colier în brățară… Să poți să le dai o altă funcționalitate mi se pare grozav – pietrele sunt atât de vii, atât de speciale! Te invită, parcă, să le reinventezi.”

Faci obsesii legate de anumite piese?

Încerc să nu fac. E periculos. E frumos să schimbi bijuteriile. Părerea mea e că, la un moment dat, îți cere sufletul o anumită piatră. Pe vremuri aveam onyx pentru examene, dar trebuie să poți să variezi.

Când cauți o bijuterie pentru tine, ce cauți?

A, nu caut nimic pentru mine, dar când merg la o expoziție să achiziționez, cumpăr toate bijuteriile care-mi plac mie, ceea ce e fantastic! Unicul dezavantaj e că trebuie să mă limitez, dar, când cumpăr pentru magazin, nu rezist să nu iau ce aș purta și eu.

Cum îți dai seama ce piatră se potrivește cui?

Asta e foarte ușor. Mai ales când ai la îndemână multe pietre, din câteva întrebări poți ghida clientul. Îți dai seama și din energia pe care o emană. Te gândești automat la piatra pe care ți-o inspiră omul. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să ofer cuiva o anumită bijuterie (sau, mă rog, ceva din aceeași gamă) de două sau de trei ori, pentru că simțeam că asta li se potrivește. Pentru mine, e ceva care vine natural.

Tu ce piatră ești acum?

Topaz. Îmi place foarte mult albastrul.

Când te uiți la un tablou în care se întâmplă să apară și bijuterii care traduc statut, context istoric sau o stare de spirit, te fură bijuteria din tablou?

Întotdeauna. Chiar am avut o gamă de lucrări cu bijuterii. E imposibil să te desprinzi…

Conversația se întoarce mereu la artă, la omul renascentist, care ajunge să respire frumos în toate direcțiile creative. Poate că, pe măsură ce lumea se închide, mintea se deschide. Exact așa. Prin creație. O ascult pe Ioana trecând de la expoziții la munca în atelier, la proiectele pe care le face împreună cu copiii ei, la alergătura de fiecare zi în care intră, ca într-un mozaic, o pagină de album de artă, un muzeu virtual, un workshop pentru copii, o ceașcă de cafea, un fragment de lume imaginară, o colecție de zâmbete reale.

Cum pui punct zilei tale?

Citind ceva… Deși seara mai reușesc să pictez câte ceva acum. Am mai multe schițe. Ajung ultima la culcare. A doua zi o iau de la început și lucrurile se leagă. Ideile vin unele după altele și mă surprind și pe mine. Ajung la atelier, descopăr niște pietre, mă gândesc la un anumit produs, încep să fac o linie…

La atelier ai un obiect favorit?

Nu. Ce mă bucură e că toate încă mă încântă. Intru acolo ca într-un spațiu de joacă. Pun mâna pe ceva și mă fulgeră gândul că se poate face și altfel. Știi colecția cu scorțișoară? Expoziția Cinnamon? Nici măcar nu mai știu cum a pornit, de unde am făcut rost de baghetele cu scorțișoară pentru brățările de piele, cum am ajuns să le pun și pietre… Ideile vin. Important e să știi ce să faci cu ele.

E rară lumea asta. Șlefuită. Adictivă. Surprinzătoare ca poveștile Ioanei, în care coexistă business, artă, maternitate și o continuă stare de învățare.

Ne despărțim într-o lumină caldă, filtrată de colierul ei cu topaze. Și, la final, sclipește o idee frumoasă, ultima din montură și, poate, cea mai importantă.

”Creativitatea e un bilet înapoi spre copilărie. E o joacă și, cât timp te joci, bucuria asta de a face lucrurile trece în munca ta și te îmbogățește. Îți face viața mai frumoasă.”

SANDA NICOLA

Sunt prea puțini cei care cu adevărat vor să afle și nu să îi convertească pe ceilalți la religia lor. E o mare durere a mea după douăzeci și ceva de ani de presă să constat că publicul din România e prea puțin curios să afle lucruri noi și, de foarte multe ori, ce își doresc oamenii de la jurnaliști e doar ca aceștia să le verbalizeze propriile gânduri.

Nu știu cum și de ce, în conversația cu Sanda Nicola am ajuns să vorbesc despre episodul acesta, care mă bântuia. Era în lockdown. Am dat pe CNN. Broadcasting ca la carte. Reporterul intră live de la ea din sufragerie. Spune, în șoaptă, că nu poate vorbi foarte tare – a fost o zi grea și copiii ei dorm. Din studio, ancora îi răspunde tot în șoaptă că e în regulă și continuă amândoi așa, într-o umanitate și o complicitate care, pentru nivelul la care eram noi, la care eram… eu, e de pe altă planetă.

Cred că atunci m-a lovit mai tare ca niciodată ideea că la noi lucrurile sunt în alt ev. Și mi-am dorit să vorbesc cu Sanda, care își asumase schimbarea și care scrisese deja despre… putreziciunile daneze. Alas, poor Yorick, mai erau multe de vorbit…

Press PLAY.

PLAY. Sarah Frier PLAY

Sarah Frier is the author of No Filter. The Inside Story of Instagram, winner of the Financial Times and McKinsey 2020 Business Book of the Year Award. I had the pleasure of interviewing Sarah live, on the Facebook page of Corint Publishing, her publisher in Romania. Transcript in Romanian available on ioanabaldea.com.
  1. PLAY. Sarah Frier
  2. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  3. Pauză. PLAY
  4. PLAY. Sanda Nicola
  5. Romanian Design Week. PLAY

SWEET TOOTH

O conversație cu Cristina Mehedințeanu

Pe Cristina o știu de mult. De niște ani, mă uit fascinată cum talentul ei de a face dulciuri călătorește prin laboratoarele de patiserie de la Ottolenghi, Harrods sau Cakes and Bubbles by Albert Adria. O citesc des pe blogul ei, http://anasonculapte.ro/. Și m-am bucurat, în vară, să o iau la întrebări.

Cum a fost drumul tău de la Anason cu lapte în bucătăriile de Ottolenghi, Harrods sau Bubbles by Albert Adria?

A fost un drum lung și plin de peripeții. Din momentul în care am început să scriu pe blog, în 2011, și să dedic mai mult timp acestui hobby, și viata mea s-a schimbat. Îmi petreceam timp și la birou, unde lucram înainte, găndidu-mă la ce să gătesc și la rețete noi. Am început apoi să cunosc oameni pasionați de mâncare și să merg la diferite evenimente și ocazii dedicate acestui domeniu.

Au fost câteva momente cheie care m-au propulsat apoi spre și mai mult și, mai ales, spre schimbarea de carieră și jobul de cofetar pe care îl am acum.

Atunci când am facut un curs de bucătar la Horeca School în Bucuresti, am reușit să primesc și o ofertă de job care mi s-a părut prea tentantă să nu o accept. Măcar așa, în glumă, și să văd pe urmă dacă pot face asta!

Au urmat ani dedicați acestei meserii foarte grele, dar frumoase, cu sacrificii, frustrări, revelații culinare și momenul în care am plecat spre Londra ca să lucrez ca pastry chef.

Pare foarte simplu și ușor parcursul meu așa, în scris, dar, în realitate, am avut dubii, emoții, momente de total felurile și am muncit foarte mult ca să reușesc să ajung pastry chef și la Ottolenghi, și la Harrods și apoi să-l cunosc pe Albert Adria in 2019. Totul însă a meritat pentru că la bază a fost mereu prezentă pasiunea mea pentru cofetărie și o ambiție care a continuat să crească pe măsură ce mai puneam o cărămidă pe noul drum.

Ce înseamnă să fii pastry chef în România și ce înseamnă să fii pastry chef în străinătate?

Nu e o diferență așa mare. Faci prăjituri într-o bucătărie. Poți să fii și pe lună că activitatea este aceeași și mediul nu diferă prea mult.

Pot spune doar că în Londra ai ocazia să lucrezi cu oameni din toată lumea. Mie asta mi s-a părut mereu fascinant, atât din punct de vedere profesional, cât și personal, pentru că îmi place să aflu povești despre oameni și să descos. La Ottolenghi, spre exemplu, am lucrat cu pastry chefi din Franța, Malaezia, Brazilia, Italia, Australia, etc. Am reușit astfel să aflu multe despre cofetăria altor țări, cultura de acolo și ingredientele lor.

O altă diferență este că vorbești în altă limba mereu. Am avut ocazia să-mi exersez engleza studiată ani de zile și am fost foarte fericită, deși la un moment dat poate să devină obositor și frustrant să nu te poți exprima liber și unele lucruri chiar se pierd în traducere.

O ultima diferență și poate cea mai importantă este nivelul înalt de pregătire al bucătarilor alături de care poți lucra, numele mari din scena culinară locală și restaurantele faimoase de acolo.

Vara, la Ottolenghi, este o coadă imensă ca să intri în restaurant și să mănânci faimoasele salate sau prăjituri. Este un sentiment uimitor și foarte flatant să știi că vin oameni din toată lumea ca să guste din ce ai pregătit și să facă poze la vitrina cu prăjituri.

În România nu suntem încă la acest nivel, dar ne îndreptăm ușor, ușor în direcția bună și noi.

Cristina, la Ottolenghi

Cum arată biblioteca ta gastronomică?

Nu am așa multe cărți, sincer. Clar am mai multe ca cineva care nu este pasionat de gastronomie, dar colecția mea este modestă. Mi-am cumpărat multe cărți în Londra și, după ce a trebuit să mă mut cu ele prin oraș de câteva ori și, mai ales, să vin cu ele acasă, am zis că nu mai cumpăr în viața mea. Am un Michel Roux, care ma obsedează momentan, Pierre Hermé, Richard Bertinet, Ottolenghi, cărți dedicate unei singure teme – precum rețete cu fursecuri sau doar cu ciocolată și, desigur, “biblia” mea – Professional baking. La ea ma întorc mereu. Am însă cărți și în format electronic. Mi se pare mult mai simplu și practic așa.

În general, prefer cărți profi, care aparțin unor școli culinare sau unor chefi cunoscuți. Merită investiția. Am și cărți cu rețete de mâncare, dar le folosesc rar. Mereu gătesc ce îmi vine pe moment și nu folosesc rețete.

Însă, cele mai prețioase rețete pe care le am sunt de la restaurantele unde am lucrat în Londra. De acolo îmi iau inspirație.

Ai idoli în materie de dulciuri?

Nu știu dacă am idoli. Am urmărit și urmăresc câțiva chefi de ani de zile. Îi admir pentru puterea de muncă, pasiunea, ambiția, creațiile lor și sacrifiicile realizate de-a lungul anilor ca să reușească. Printre ei, se numără Raymond Blanc, Cedric Grolet, Bachour, Albert Adria, Pierre Hermé, Sarah Barber și Anthony Bourdain.

Care au fost cele mai importante întâlniri culinare din ultimii ani?

Cu siguranță, prima cea mai importantă întâlnire a fost cu Yotam Ottolenghi. A fost un moment care mie mi-a dat încredere că pot să reușesc în viața asta să îmi îndeplinesc visurile și că toată munca grea depusă înainte de acel moment a meritat cu vârf și îndesat.

A doua a fost cu un ex Head Chef, Thuha, care mi-a fost și mentor, și “tartor” deopotriva. Acest om m-a învățat și ghidat mult pe drumul pe care încă sunt și îi multumesc, deși atunci eram nervoasă pe ea. Mi-a făcut zile fripte.

Ulterior, am ajuns să lucrez în cel mai nou restaurant al lui Albert Adria, deschis în Londra în 2018. Am făcut acolo un stagiu de practică la 3 luni de la deschidere și a venit și el în vizită. Am fost foarte norocoasă, dar mi-am și dorit mult să-l cunosc și am reușit. Am fost foarte emoționată și m-am simțit inspirată să fiu în prezența unui geniu culinar. Abia ce văzusem episodul din seria Chef’s Table despre el și nici două luni mai târziu eram față în față și făceam cunoștință.

Un gust pe care îl găsești numai la Londra :-).

Cardamom, pastă de fasole roșie, matcha, lemongrass și pui Katsu.

Care e dulcele tău semnătură?

Nu am încă. Mi-ar plăcea să am. Momentan vreau să realizez un produs de cofetărie din fiecare categorie și să văd ce îmi place mai mult.

Pot să spun că îmi plac deserturile fine și nu foarte dulci. Mai mult merg pe gusturi amărui și acrișor, fresh și cu fructe.

Care e cel mai important lucru pe care l-ai descoperit despre tine în bucătărie?

Ca pot să ridic 25 de kilograme și că pot să lucrez și 60 de ore pe săptămână. Lăsând și gluma deoparte, chiar dacă pot să fac toate astea, mi-am dat seama că sunt mult mai puternică decât am crezut vreodată și asta mă bucură.

Care a fost prăjitura copilăriei tale? 

De Crăciun, aproape în fiecare an, făceam cu mama și sora mea tartă cu cremă de vanilie, citrice și puneam un strat de gelatină deasupra. Țneam tarta în dormitor, la temperatura camerei pentru că era așa frig acolo. Era cea mai bună tartă.

Cum s-a schimbat viața ta de pastry chef în pandemie?

În pandemie, la început, am stat acasă, deci timpul petrecut în bucătărie nu a mai existat. A fost ciudat, dar odihna este mereu binevenită. Mi-am reîncărcat bateriile mult în perioada aceea. Am predat lecții de cofetărie online, pe Zoom. Am testat multe rețete acasă, deși e așa de greu și frustrant uneori când nu ai tot ce iți trebuie și spațiu suficient.

Acum, lucrurile au revenit la normal pentru mine. Sunt iar în bucătărie și fac prăjituri, testez rețete și predau lecții de cofetărie.

Ce prăjitură alegi când nu te vede nimeni?

Mănânc multe prostii uneori. Aleg pungi cu jeleuri și cornuri ambalate. Știu că nu sunt bune, dar cred că mănânc din nostalgie și pentru că, uneori, chiar nu am chef sa pregatesc ceva acasă. Eu nu am niciodată prăjituri în frigiderul de acasă și prefer asta.

Jeleurile sunt ultimate guilty pleasure, dar cornurile mereu le regret după.

Care a fost cel mai frumos moment de la Horeca School, până acum?

Au fost mai multe momente. Am cunoscut chefi internaționali, precum Hans Ovando si Tanya Novak și am avut ocazia să învăț multe de la ei. Am avut momente happy și fun cu colegii, mi-am serbat și ziua de naștere la școală și am ținut un curs de weekend de cofetărie. Mereu se întâmplă ceva palpitant la școală. Nu ne plictisim deloc.

Cum arată o călătorie gurmandă pentru tine?

Până acum, cele mai importante și frumoase călătorii au fost în Paris. Am fost de două ori și dacă prima dată am inclus și câteva obiective turistice, a doua oară am fost doar în cofetării și brutării de dimineața până seara.

Ideal ar fi să merg undeva și să mănânc local și de sezon, să am interacțiuni cu localnicii, să vizitez o piață cu mâncare sau doar cu alimente, să merg la restaurant, dar și în baruri și chiar magazine de zi cu zi. Sunt mereu curioasă ce este tradițional și apreciat acolo unde ajung. Și, desgiur, o călătorie gurmandă presupune și câteva suveniruri pentru acasă – ustensile pentru gătit, o vedere foodie, produse culinare, mirodenii și un magnet.

Mi-ar plăcea să merg la San Sebastian, să mănânc tapas pe stradă de la barurile lor faimoase și să stau de vorbă cu localnicii la o bere.

Care sunt patiseriile tale favorite?

În Franța cele ale lui Pierre Hermé, în Londra e Maître Choux. Zexe și French Revolution în București.

E miezul nopții. Nu poți să dormi. Te duci tiptil în bucătăria ta de-acasă și imaginezi o rețetă. Ce pregătești?

O budincă rece și cremoasă de lămâie servită alături de biscuiți fragezi cu mult unt. Nu m-ar deranja însă nici să mănânc un castron imens de zmeură proaspătă.

”Vrei un fursec?”

Jonatan Pie pentru Unsplash, Markarfljótsgljúfur, Islanda

Un interviu cu Jón Kalman Stefánsson

Cu Jón Kalman Stefánsson

Jón Kalman Stefánsson are o nominalizare la Booker, o relație specială cu cafeaua (Trilogia fiordurilor e, de altfel, plină de ode mai mult sau mai puțin camuflate pentru licoarea asta) și un intuiție tehnică dublată de un zâmbet solar când reportofonul meu nu pornește din prima. Îmi explică înțelegător că e de la frig (știe câteva lucruri despre frig, în Islanda au ceva experiență la capitolul ăsta). În cărțile lui morții vorbesc, cuvintele refac distanțele dintre oameni și sângele are o memorie proprie, traversată de baleniere norvegiene și lande nesfârșite și înghețate… Gata, Dumnezeul bateriilor colaborează. Sau poate că de data asta a fost Odin, zeul nordic care aduce poezia pe lume.

”Nu de la moarte ne vine învățătura, ci din poezie și disperare.” Cum v-ați hotărât să scrieți o trilogie pornind de la ideea aceasta a poeziei care aduce cu sine și viața, și moartea?

J.K.S.: Nu a fost o hotărâre propriu-zisă…  Aveam o carte complet diferită de cea care a devenit prima parte a trilogiei în minte. Când m-am apucat de scris, lucrurile au căpătat o altă formă. Așa mi s-a întâmplat cu toate cărțile. Am scris douăsprezece romane cu totul și numai două seamănă cu ceea ce credeam că vor deveni. Sigur, îmi fac ceva planuri înainte să mă apuc de scris, dar se destramă ca fumul încă din primele zile. Ceva complet nou își face loc în mintea mea și asta mă bucură nespus. Îmi place faptul că am atât de puțin control asupra poveștii pe care urmează să o scriu. Pentru mine, asta înseamnă că fac bine ce fac.

Marea din cărțile dumneavoastră e o sursă de hrană și de moarte. Emană o ambiguitate care devine, încet, încet, o a doua natură a textului în sine.

J.K.S. Islanda e un loc aparte din multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi că, în Islanda, natura și vremea sunt unul și același trup. Nu le poți despărți. Când scriu despre una, trebuie să scriu și despre cealaltă. Istoria Islandei e una a încleștării cu natura, a luptei continue pentru supraviețuire. Lumea de-acolo e una care nu te cruță. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat, dar în trecut țara aceasta a fost marcată de lupta cu stihiile. Natura islandeză despre care scriu eu e, deopotrivă, de o frumusețe covârșitoare, spectaculoasă și fatală. Dacă lăsai vreo clipă lucrul acesta să-ți zboare din minte, acum nu foarte mult timp, mureai. Înfruntarea era nemiloasă. Poveștile islandeze sunt impregnate de dualitatea asta. Când am început să scriu Între cer și pământ, prima parte a trilogiei, citeam niște cărți de istorie care m-au marcat. Era vorba despre pescuitul cu bărci mici. Când te urcai într-o asemenea barcă, dimineața, pe întuneric, nu știai niciodată dacă aveai să te mai întorci sau nu. Distanța dintre viață și moarte se subția cu totul. Pentru ei, așa mergea lumea. Pentru noi, e… crunt. Am vrut să scriu despre senzația asta, s-o prind de aripi.

Norris Niman pentru Unsplash

Desenează cu mâinile prin aer, în timp ce vorbește. Bărci imaginare trec periculos de-aproape de cana de cafea. Bărci de șase oameni, așa sunt cele din cărțile lui Stefánsson. Șase oameni înghesuiți în opt metri plini cu moarte și pește.

Singurul element care sugerează temperaturi ridicate, în cărțile dumneavoastră, e sufletul omenesc. Ce anume vă interesează, atunci când vă construiți personajele?

J.K.S: Mie îmi place să scriu despre natură și să contemplu istoria, dar, în primul și în primul rând, scriu despre oameni. Mă fascinează. Sunt creaturi colosale, nu? Și suntem atât de complicați… Avem atâta măreție și atâta cruzime pe dinăuntru… ca să nu mai punem la socoteală și toate lucrurile de-a dreptul mizerabile. Despre oameni poți scrie la nesfârșit. În fond, ne schimbăm în permanență. Omul care sunt azi nu mai e chiar unul și același cu cel de acum douăzeci de ani. Așa că provocarea de a scrie despre oameni e una care nu se termină niciodată. Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Sunt recunoscător că avem atâta vastitate interioară, că suntem împovărați de mâhniri și regrete, de teamă, pentru că nu există material mai ofertant ca acesta.

Nefericirea seminției omenești e mană cerească pentru un scriitor.

Scrieți despre un soi de deșert islandez, împânzit de oase de balene eșuate, traversat de un băiat fără nume, un fel de Odiseu care înaintează prin pustietatea din poemul lui T. S. Eliot…

J.K.S.  Da, el e eroul meu…

Și de ce nu are nume?

J.K.S.  Asta a fost o decizie conștientă. Scrisesem cam treizeci-patruzeci de pagini din primul roman când mi-am dat seama că băiatul nu are nume. Și m-am oprit o clipă, că m-a izbit lucrul ăsta, și mi-am spus ”Ia stai așa, băiatul ăsta nu are nume…!”. După care mi-am răspuns singur: ”Păi sigur că nu are. Nici nu trebuie să aibă. Vezi-ți de treabă mai departe.” Pe urmă nu m-am mai gândit la asta deloc. Nu am stat să analizez exact ce înseamnă, dar, când publici o carte, oamenii pun întrebări, așa, ca tine, și asta e una din întrebările mari. De ce nu are băiatul nume? Când mi s-a pus prima oară această întrebare, în Islanda, m-a fulgerat momentul acela, de la începutul scrierii… Nu știam cum să-l explic. Nu știam decât că așa era bine, că a fost o hotărâre bună. Cu timpul, am înțeles că rațiunea din spatele acestei decizii ar fi că, dacă eroul nu are un nume, poate purta toate numele de pe lumea asta. Și masculine, și feminine. El e noi toți.

Dar e o devenire acolo, un parcurs… E aproape un copil când pleacă, e un bărbat când crede că a sfârșit călătoria.

J.K.S. Este.

Geoffrey Lucas pentru Unsplash

(Zâmbește larg, cu toate ridurile. E palpabilă părerea lui de rău că a trebuit să se dea jos din barca asta. Jón Kalman Stefánsson are aproape 57 de ani (e ziua lui pe 17 decembrie) și scrie din 1988. E complet lipsit de morgă auctorială. Sau așa mi se pare mie, acum… Să revenim.).

 Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte.  Când scrii un roman lucrurile se întâmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sunt nesfârșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.

Cărțile dumneavoastră sunt profund intertextuale. Găsim în ele intarsii de Milton, de Shakespeare, de T.S. Eliot, de Dylan Thomas… Poezie, cel mai adesea, ceea ce-mi amintește că poezia e, la dumneavoastră, și o formă de sinceritate, și o armă ucigașă, și un liman. De ce anume v-ați salvat prin poezie?

Tace puțin. Nu e o tăcere grea, dar parcă se face puțin mai frig în jur…

J.K.S. Am început ca poet. Am scris trei cărți de poezie. E o a doua natură. Nu călătoresc nicăieri fără să iau cu mine o carte de poezie…

Priscilla Du Preez pentru Unsplash

J.K.S. Am mai multe cărți cu mine. Doi poeți islandezi, o colecție de traduceri de-acum vreo șaptezeci de ani, o selecție de poeme ale lui Kavafis… Sunt o companie bună. Întotdeauna îmi iau prea multe cărți cu mine și am bagaje cumplit de grele. Dar… sunt prietenii mei între paginile astea. Pentru mine, unul din cele mai grozave lucruri legate de poezie e că poți reveni asupra acelorași poeme fără încetare. Sunt unele pe care le-am citit de mii de ori. Gândiți-vă la Kavafis – poeme foarte scurte, de cinici-zece rânduri, adesea fără nicio metaforă pe-acolo… E clar, pare simplu, e accesibil oricui și, totuși, găsești ceva nou acolo cu fiecare lectură. Nu e că vezi ceva ce n-ai văzut până atunci, e că ai o altă experiență a poemului. Pentru mine cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții. Asta e frumusețea poeziei, profunzimea ei. Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînțeles, de neexprimat, ceva care e, totuși, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume. După mine, ăsta e sâmburele literaturii. Faptul că nu înțelegem, ci simțim acele versuri.

Bărbați care vâslesc până devin un singur corp, pești care înoată fericiți pentru că sunt liberi… Există o dimensiune larger than life în literatura pe care o scrieți. Cum navigați pe barca aceasta?

J.K.S. Scriu. Scriu și mă las dus de val. (Aici zâmbetul e cald și mâinile s-au ancorat de cana de cafea. Eu, recunosc, sunt în barca unde Barður, pescarul, moare de frig. Și aștept să mă ducă cineva la mal…).

Aștept să mi se întâmple scene, personaje… Sigur, fiecare nou personaj își cere dreptul la o parte din poveste. Câteodată încerc să le țin piept, să le pun pumnul în gură, dar nu reușesc și povestea se schimbă. Întotdeauna se schimbă. Da, pentru mine scrisul chiar e o călătorie și habar nu am cum se sfârșește. Cu timpul, mi se luminează, cât de cât, încotro mă îndrept. Nu știu niciodată ce fel de carte e asta pe care am început s-o scriu. Asta mă bucură nespus. Aș fi îngrozit dacă ar trebui să plănuiesc o carte în asemenea detaliu încât să nu mă mai surprindă nimic…

…ca un arhitect.

J.K.S. Exact! Nu aș putea. Nu ar mai fi o artă, ar fi un proiect. Ceva cu matematică.

Apare undeva, în cărțile dumneavoastră, ideea asta că toți devenim tăcere. De altfel, toate vocile se pierd sau sunt estompate de zăpadă, de vânt, de tot soiul de rumori interioare. Peisajul e dublat de un strat sonor. Sau de o absență a lui…

J.K.S. Poveștile sunt importante, dar la fel sunt stilul și atmosfera. Câteodată puțin mai importante, pentru că poți să ai o poveste grozavă și s-o spui în cuvinte și imagini care s-o banalizeze complet. Pentru mine, stilul e muzică. Și ai dreptate, orice poveste e dublată de o simfonie. Sunetul ăsta de care spuneai e parte din muzică, așa cum e și absența lui. Când scrii, asculți textul. Asculți sunetul lumii pe care o descrii. Te obișnuiești cu el. După care, dacă poți, încerci să-l muți în cuvinte. Ceea ce nici măcar nu e atât de greu. Greu e să surprinzi și ce e printre cuvinte. Să dai volum acelor spații. Asta e greu.

 (Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului. Cele trei romane ale Trilogiei fiordurilor. Fiecare cu straturile lui de voci, liniști, neliniști și ne-voci. Volumul pentru care Stefánsson a fost nominalizat la Booker, în 2017, se numește fish have no feet. Recunosc că abia aștept să-l citesc.)

Jonas Denil pentru Unsplash

Vocea narativă ne amintește, într-una din cărți, că totul pe lume, în afară de dorință, trebuie stârnit din nou și din nou… Ce anume vă alimentează scrisul?

J.K.S. Când eram copil, voiam să schimb lumea. Eram un băiat care voia să salveze lumea asta. Acesta a fost visul meu. Scrisul e un imperativ, pentru mine. Ceva de care nu pot scăpa. Fără scris, nu există viață. E modul meu de a respira. Și mai e ceva. E speranța aceasta că scrisul meu ajunge la cititor, că-l atinge, că-l schimbă, că-l face, poate, să-și regândească viața. Sper ca scrisul meu să conteze. Poate nu cât să salveze lumea, dar să conteze. Să schimbe ceva.

Hari Nandakumar pentru Unsplash

Și, cu toate astea, personajele dumneavoastră care citesc, care trăiesc cu literatura pe dinăuntru, ajung la concluzia că iadul pe care-l purtăm în noi ne e mai accesibil decât raiul…

J.K.S.  Așa e pe lumea noastră și așa va fi mereu. Drumul spre iad e mai scurt decât cel spre rai. E evident dacă te apuci să studiezi istoria umanității. E o istorie a cruzimii. Orice manual clasic de istorie vorbește despre războaie. Nu despre istoria frumuseții sau a victoriilor omenirii asupra propriilor limitări. E o istorie falsă. E, însă, bizar și dureros că, atunci când vorbim despre istorie, ne amintim în principal cum ne-am făcut rău unii altora. Cred că acesta e unul din motivele pentru care suntem unde suntem și avem leaderi ca Donald Trump. Probabil că le permitem unor asemenea oameni să ajungă la putere pentru că, inconștient, credem că așa arată, istoric vorbind, cei care ajung să împartă dreptatea. Credem în răul din noi. În cruzimea rasei. Ni se pare că asta e lecția istoriei. Există și ceva adevăr aici, dar mie mi se pare că e mai mult un fals. Adevărata istorie a umanității nu e scrisă în manuale, ci în cărțile de literatură și istoria aceasta e cea a oamenilor obișnuiți, care visează la o lume mai bună, la o altă viață, la un viitor pentru copiii lor. Visul acesta, la un trai bun, e visul a 90% dintre oameni. Numai că noi îi lăsăm pe ceilalți, pe cei 10% care nu dau doi bani pe visul nostru, să ne conducă și să distrugă lumea.

(Cred că e prima oară când s-a încruntat. Mă bucur, cumva, de revolta lui. E reconfortantă.)

Un personaj din trilogia dumneavoastră, Andrea, spune că nimic nu e greu atunci când ești liber. Care e cel mai greu lucru din existența dumneavoastră de scriitor?

Când am descoperit că asta sunt, scriitor, nu s-a mai pus problema să aleg. Pasiunea a fost copleșitoare. Mi-a fugit pământul de sub picioare, am simțit că mă îndrăgostesc. Și, știi, când te îndrăgostești, te îndrăgostești și gata. Nu te mai gândești că te-ai îndrăgostit. Simți ce ți se întâmplă și te bucuri. Te bucuri de tot ce simți. Așa e scrisul pentru mine. E o luptă, că așa e și iubirea, e făcută din îndoială și suferință, din depresii și reinventări, dar e iubire. Iubirea asta e menirea mea.

Opresc reportofonul. Traversăm, împreună, trei secunde de tăcere. Le aud, cum spune Stefánsson că-și aude tăcerile din text. Mă uit la el cum face un nou gest periculos, în urma căruia lingurița vibrează, aproape în picaj, pe marginea farfuriei.

”Ești sigură că nu vrei, totuși, un fursec?”

Roan Lavery pentru Unsplash

Notă: O parte a acestui interviu a apărut în revista Dilema veche, în 2018.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates