aprilie 2022

Reading List Reloaded

Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).

Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):

Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).

Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.

M a n i f e s t o

Despre scris ca formă de libertate

Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.

E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.

În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.

Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.

Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.

După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.

Shakespeare, sport, Instagram și niciun sonet

În tinerețea mea, obișnuiam să scriu, pe 23 aprilie, despre Shakespeare, despre The Academy Wits, despre Titania și Oberon, despre Hamlet și Horațio, despre The Dark Lady și călătoria ei în timp, până în piesa lui George Bernard Shaw de la 1910.

Delicatese, cum ar veni. Ei bine, azi mă întorc puțin la dieta de bază și la o comparație care, deși vulgarizează întrucâtva cititul, sper să fie utilă măcar vizual.

E ca un sport. Captivi în feed-urile noastre de Instagram, în reels și „clase” (mi se pare una dintre cele mai la modă calchieri) de yoga, pilates sau zumba ne extaziem în fața mușchilor lucrați, a siluetelor longiline, rafinate de mișcare, a ținutei elegante și a energiei alimentate de o sănătate viguroasă. Stamina, cum zice englezul.

Cu cititul e cam la fel, doar că nu se vede. Nici ușurința sinapselor, a gândirii asociative, a resorturilor imaginative, nici expansiunea lexicală vijelioasă, nici flexibilizarea gândirii, adaptabilitatea, ideea explorată în profunzime nu răzbat la suprafață așa cum se văd bicepșii prin tricou. Ghinion de neșansă. Și totuși, nimic nu construiește mai ușor orizont și călătorie interioară, conversație și dezbatere bazate pe argumente, punerea în cuvinte a propriei identități și continua ei remodelare, ca o bibliotecă lăuntrică în perpetuă creștere.

Nu spun să citim cât ne uităm pe Netflix și nici să ducem copilul la bibliotecă la fel de sârguincioși cum îl ducem la sport. Deși poate că nu ar fi rău… Filmul ne curăță mintea de oboseala de peste zi, sportul e bun pentru sănătate. Cititul le face pe amândouă – emoțional, mental e imbatabil. Ne ține alerți, curioși, nuanțați în gândire (sigur, cuplat cu sport e ideal).

Ce spun e să citim acasă. Cât se poate. Să vorbim despre ce ne-a plăcut sau nu, să citim, poate, un fragment cu voce tare, să-l discutăm la masă, poate, sau la cafea, să dezvoltăm o idee, să întrebăm „Cum ți s-a părut?”, „Ce crezi despre asta?”, „Cum îți sună?”, să căutăm pagina în care locuim în celălalt. Să o împărțim. Pentru mine, împărțitul poveștilor e ce face o familie. Ce construiește relații.

De curând, pe o bancă, într-un parc minunat, unde am fost foarte fericită, am găsit un citat a cărui traducere ar fi cam așa: Prietenia e ce se distilează în fiecare dintre noi în urma plăcerii de neînchipuit a conversației de fiecare zi.

Cred că așa cum ne spun la televizor să facem mișcare pentru o viață sănătoasă ar trebui să ne spună să citim. Să ne îmbogățim conversațiile astea de zi cu zi. Să le construim serpentine, plaje, cascade și castele, etaje sintactice, ludic morfologic, sinonimii, alegorii, plăceri etimologice. Să ne construim complicități. Un limbaj propriu versatil. Raționamente sofisticate. Deliciu bibliofil.

Sunt dieta unei vieți mai bune, pentru că e o viață mai fericită.

Ceea ce, vrem nu vrem, ne duce (și) la el:

„And this our life, exempt from public haunt, Finds tongues in trees, books in the running brooks, Sermons in stones, and good in everything. I would not change it.”
William Shakespeare, As You Like It

Cheers, Master Shakespeare! Always a pleasure 🙂

Just a Little Bit

A fost nevoie de o călătorie. Ca întotdeauna, în avion, în tren, în neprevăzutul unor zile în care ai evadat din chingile programului fix (cred, în continuare, că pe mine un birou de care te lipești cu superglue de la 9 la 17.00 m-a speriat dintotdeauna mai tare ca pe Newt Scamander) ți se limpezesc gândurile, înțelegi ce-ți lipsește ca să fii cine ești. Între multele traume și straturi de angoasă ale prezentului nostru orwellian, uităm un pic de noi. E și firesc să fie așa. Mie câteva zile londoneze mi-au adus înapoi lucruri mari și mici, descoperiri dintre cele care alimentează vitalitatea și doruri dintre cele care te fac să vrei mai mult. De la tine.

Mi-a fost dor:

De un muzeu bun. Eventual la pachet cu o expoziție mare. Am văzut două: The Credit Suisse Exhibition: Raphael, deschisă până pe 31 iulie la National Gallery și Beatrix Potter: Drawn to Nature, la Victoria and Albert Museum, de văzut până pe 8 ianuarie 2023. Prima mi-a adus aminte de ce muzeul ăsta e unul dintre favoritele mele, încă din momentul în care m-am reîntâlnit cu o madonă mică și suavă, Madonna dei Garofani sau of the Pinks, cum i se spune la ea acasă, la National Gallery. Ultima sală, cu portretele lui Baldassare Castiglione, de la Luvru și Bindo Altoviti, de la Washington, Fornarina, de la Barberini și Velata, de la Pitti mi-a făcut pielea de găină. E extraordinar să regăsești emoția estetică nediluată de nimic, să o lași să anuleze timpul și spațiul și să te țină, chiar și numai o clipă, sub vraja ei.

Natura. Mi-a fost dor de parcuri cu animale și vegetație dezlănțuită aproape nevrotic, fără gherete cu mâncare la fiecare cinci pași, cu spații largi și design care traduce vizual o idee. Descoperirea frumoasă a acestor câteva zile au fost grădinile private din Notting Hill, hortus conclusus de secol XXI, a căror frumusețe e de bijuterie vegetală și a căror punere sub lacăt te face să furi cu coada ochiului splendoarea fără să vrei să sari gardul, ca în film 🙂

Răsfaț. Dulce. Rafinat. Ca prăjiturile de la Ottolenghi. Știam cărțile, acum am descoperit și gustul. Și desertul mâncat pe bancă în parc. Și spațiile care te cheamă cu vitrine una mai bibilită ca alta, neînghesuite, calde la propriu și la figurat. E o tihnă în ele care trece dincolo de calorii. Te oprește și-ți dă înapoi ideea de a savura, gestul și zâmbetul de după. Eventual, speranța într-o revenire.

Librăria în care nu te grăbește nimeni, în care găsești de toate, în care nu intri ca să citești ce e musai, ci doar ce vrei. Un lucru pe care-l pierd ocazional în exercițiul continuu de cititor profesionist e plăcerea. Citesc pentru interviuri, prezentări, lansări de carte. Mult. Vacanță, fie ea cât de scurtă, înseamnă că pot să citesc pentru mine. Și, chiar dacă nu am putut să aduc acasă tot ce m-a bucurat, deși am venit cu ceva achiziții :-), am umplut deja coșurile librăriilor mele virtuale favorite cu noutăți pe care le-am vânat cu bucurie lacomă, cum uitasem că pot să simt între două paragrafe. Fotografiile sunt de la South Kensington Books, o librărie independentă mică, dar care îmi e foarte dragă, și de la Waterstones, care e deja parte dintr-o mitologie urbană mai mare decât panteonul preferințelor mele :-).

Mai sunt multe. Îmi e dor de un interviu mare, unde mare înseamnă o conversație care te îmbogățește și care te provoacă, de cafeaua la pachet, de savoir vivre, de viața trăită cu orizont. De știri mai puțin apocaliptice și de un viitor care-ți face cu ochiul, care te cheamă, care nu se scrie nici cu pierderi, nici cu burnout, nici cu compromisuri, ci cu mai multă încredere în umanitate, în viața construită dincolo de hazard, în tine. Cum ar spune englezul, fie el citat pe o bancă într-un parc sau nu, let’s hope some more.