Reading List Reloaded

Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).

  • Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
  • Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
  • Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
  • Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
  • Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
  • Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
  • Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):
  • Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).

Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.

Următoarea agendă

Va fi cea bună. Cea în care se vor întâmpla lucruri. Cea în care nu vei calcula taxe și cheltuieli curente cu rezultat deprimant, nu vei nota mai multe programări medicale decât întâlniri interesante, nu te vei pierde într-o rutină care nu e a ta. În următoarea agendă va lua naștere cel puțin o idee care să te cheme cu șapte guri. Vei nota rezervări la hotel și bilete de avion. Cheltuielile nu vor trebui refăcute până când te resemnezi că asta e, muncești ca să plătești facturi. În următoarea agendă va fi mai multă speranță, vor fi date de concerte și zile pe care vei dori să le ții minte. Ea nu va merge la coș, ci va căpăta un raft al ei, raftul pe care stau agendele în care ții bucățele din cum și cine ai devenit, pentru ce ai muncit și de ce. Nu vor fi renunțări în următoarea agendă. Nu așa de multe. Nu vei mai lăsa pagini albe acolo unde trebuia să se întâmple ceva și nu s-a mai întâmplat nimic. În următoarea agendă sfârșitul de săptămână te va găsi mai puțin încovoiat de griji. Vei transcrie mai puține rezultate la analize și nu vei mai face nicăieri punctul acela apăsat, știi tu, când îți vine o idee, vrei să o notezi și constați că e degeaba, la ce bun, nu-ți folosește la nimic, tu ai altă treabă acum. Hai, că e târziu. Următoarea agendă va avea, poate, pete de cafea, de când ai râs cu cineva și ai dat, din neatenție, cu cotul peste cană. Nu o s-o mai ții ascunsă sub căști. Va avea un soundtrack al ei. Va fi o colecție mai veselă de creativitate eclectică, de puls al lumii tradus în potențialități a căror ecuație se cere măcar studiată. În următoarea agendă vei învăța lucruri. Vei avea amintiri în ea. Măcar intenții de zâmbet. Ocazional, succese. Lucruri după care să-ți aduci aminte că ai sărbătorit ceva. Că aveai ce sărbători. Următoarea agendă o să-ți semene mai mult. Vei păstra în ea fragmente de conversații. Va fi mai ludică. Nu o să simți că ai îmbătrânit în ea. Nu va mai fi un templu al cantităților drămuibile. Din orice, de la vacanțe la speranțe. O să-ți iei liber în următoarea agendă. Nu doar când se întâmplă ceva rău. Nu doar din an în Paști. Nu doar ca să alergi după acte și să-ți iei rețetă. S-au întâmplat atât de multe că nu se mai poate să fie la fel și în următoarea agendă, nu? Tu știi de când aștepți agenda bună? Agenda asta care să-ți frigă buricele degetelor. În care să fii bine. Poate că nici măcar nu ai un birou, dar ai agenda asta, colecția asta de idei pe care o duci cu tine peste tot, în cafenele, în avioane, la malul mării, la picnic, la conferințe, în capitole din tine care poate că în altă zi, în altă parte, în altă epocă, în altă viață ar însemna ceva.

În sfârșit, ideea e că o să vină și ea, următoarea agendă. Nu știu când. Cândva. Deocamdată notează aici că trebuie să iei unt, luni la 14.00 mergi la stomatolog, nu, nu s-a putut la altă oră, X e bolnav, Y e bolnav, Z e bolnav, A e contact și am luat-o de la început, B se amână, C se amână, D știu că e o corvoadă, dar e urgent. La fel E, F, G, H, I, J, K nu, că e contact, L e bolnav, M e bolnav, N e bolnav, hai, gata, că se termină pagina. A, și să nu uiți să-ți iei o agendă nouă. Pentru… când o fi. Așa, să o ai. Să fie cu tine. Poate se termină și asta mai repede, cine știe.

Foto: Dollar Gill

ÎMI PARE RĂU CĂ TE DOARE

De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.

Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.

Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.

Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.

E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.

Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.

NOI, Cei CAre O IUBIM

Durerile se trăiesc. Mie pe cele mari mi-a fost mereu foarte greu să le pun în cuvinte. Acum, aproape imposibil.

Viața ei a fost, însă, una publică și sărbătorirea ei are imagini și cuvinte pe care vrem să le păstrăm mereu aproape, să le facem să sune, să nu se piardă.

Luminița Constantinescu, 1992

Aseară am stat lipiți de radio, ascultând emisiunea pe care Luminița Arvunescu i-a dedicat-o la Radio România Muzical. M-am gândit că aș vrea să păstrez cuvintele acestea, pentru noi, pentru Maria când va fi mai mare, pentru toți cei care au cunoscut-o, pentru cei care, poate, o vor cunoaște și prin intermediul lor. La fel, acum patru zile, pe 24 februarie, când ar fi fost ziua ei, ne-am uitat la mănunchiul de înregistrări atât de calde pe care artiști și prieteni din toată lumea i le-au trimis și pe care Valentina Băințan le-a strâns într-o emisiune-omagiu.

Pentru toată lumea ea este Luminița Constantinescu. Pentru Marius e MAMA. Pentru mine e Dada, pentru că așa i-a spus fetița noastră.

Textele acestea, difuzate ieri, în varianta lor audio, la Radio România Muzical, sunt pentru ea.

Gânduri despre mama

De cele mai multe ori când vorbim despre cineva, o facem povestindu-l pe acel om, culegând episod după episod care să îl aibă ca protagonist. În felul acesta, îl oferim celorlalți mai convingător decât dacă i-am spune numele și am pune o coadă de adjective după. Eu, când vorbesc despre mama, mă pierd în astfel de povești, cioburi disparate care îi creează portretul. Unele împărțite cu toată lumea, altele doar ale mele.

Mama mea este un personaj. Am avut, timp de doi ani, la TVR Cultural, o emisiune numită chiar așa: Profil, Poveste, Personaj. Mama ar fi ilustrat cu excelență această triadă de P-uri. În mod excepțional, i-aș mai fi adăugat unul. P de la Pasiune. Dacă este un cuvânt care o definește, acesta este. Voi reveni.

Profil drept. Nu mai sta cocoșat! mi-a spus o viață întreagă. Trage umerii în spate. Poate mai mult decât pe frumusețe, mama a pus preț pe ținută. Mereu dreaptă, distinsă, pusă la punct. Ca ea ne voia pe toți ceilalți din jurul ei. Să fim cât mai aproape de cea mai bună versiune a noastră și, mai ales, să fim noi înșine. Să fim originali și personali chiar și în felul în care arătăm. De altfel, inclusiv bărbații care îi plăceau, cu o singură mare excepție (tata, un bărbat răvășitor de frumos în tinerețe) nu aveau fizionomii și corpuri perfecte, ci erau, cu adevărat, interesanți: Gregory Peck, bunăoară.

Poveste. Povești, mai bine zis. Episoadele despre care vorbeam mai devreme. Mi-aduc aminte, de exemplu, dimineața zilei concertului lui Placido Domingo la București, în 1994. Mama fusese cu echipele TVR la aeroport, apoi se întorsese noaptea în televiziune să monteze imaginile. Dimineața aceea, devreme, pleca iar. Undeva, între somn și veghe, o auzeam foșnind discret prin casă, dar o auzeam exact în aceleași momente la Radio Contact, companionul trezirilor mele, dând un interviu despre marele eveniment muzical. Mi se părea foarte ciudat să fiu cu mama în casă, la distanță de o ușă și să o aud în același moment la radio.

Prima și singura ședință cu părinții la care a participat în viața mea de licean. Clasa a noua, trimestrul I. A venit direct de la o filmare, machiată pentru ecran, purtând un pardesiu de mătase cenușă de trandafiri și răspândind efluvii de Magie Noire. Superbă. Când a intrat pe ușa școlii, lumea a amuțit. Am tot povestit istoria asta și doar eu pare că o mai țin minte.

Mi-amintesc când Jurnalul Național a decretat-o omul zilei și i-a pus fotografia pe o pagină întreagă. Reușise să îl aducă pe Sherrill Milnes pentru un concert la radio în beneficiul bolnavilor de hepatita C. Evident, un concert Vă place opera, titlul cu care se confundă și astăzi, la aproape 40 de ani de la începuturile lui.

Mi-amintesc, a propos de ele, atâtea seri și nopți în care își scria textele. Mereu la masa din bucătărie, mereu citindu-le cu voce tare, o dată, de două ori, de câte ori era nevoie, până când curgeau. Ce se învață în radio rămâne o viață cu tine.

Când a venit Luciano Pavarotti la București – un alt eveniment în a cărui existență a avut un cuvânt decisiv de spus -, când noi toți ne-am bulucit afară să vedem eclipsa, ea a rămas singură în grupul de montaj, lucrând. Imaginile trebuiau să intre pe post în seara aceea.

Când a articulat emisiuni, recitaluri, concerte pentru Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Lucia Stănescu, Nelly Miricioiu, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, George Petean, Ruxandra Donose, Marina Krilovici, dăruindu-se fiecăruia (și încă atâtora!) ca și când nu mai exista, în acel moment, niciun alt interpret de operă pe lume. Ca și când fascinația operei începea și se termina cu solistul respectiv.

Prima dată când a fost (singură, prin ce minune, oare?) în Capela Sixtină. Finalul Galei pentru România de la Staatsoper Viena în 1990. Un concert de orgă la Notre Dame. Când și-a ținut pentru prima dată în brațe nepoata. Cele patru momente despre care spune mereu că timpul s-a oprit în loc și nu a mai existat decât suflet.

Personaj. Mama este un personaj. Unul descris, definit și dominat de cuvântul pe care l-am menționat mai devreme: pasiunea. Pasiunea a fost combustibilul care a alimentat vulcanul pe care mama l-a ținut mereu aprins înăuntrul ei. Pasiunea pentru muzică, pentru operă, pentru protagoniștii ei. Pasiunea pentru profesie, la care nu a făcut niciodată vreun rabat, căreia i-a dat toate resursele și care i-a dat, la rândul ei, un statut construit pe admirație, respect și, adesea, iubire. Pasiunea pentru frumos, în toate declinările lui: de la un buchet de frezii (florile ei dintotdeauna, pentru că apar acum, în preajma zilei ei de naștere), la o carte, un platou cu fructe de mare, o plimbare pe Canal Grande, în Jardin du Luxembourg sau doar în Cișmigiu. Nu neapărat prin magazine, pentru că, dacă mama a urât ceva, a fost ceea ce pentru multe alte femei echivalează cu Paradisul: mersul prin magazine. Pasiunea pentru oameni. Mama s-a indrăgostit repede, statornic și cu rezerve de afecțiune nețărmurite pentru mulți oameni. Pasiunea pentru a trăi, pentru a se bucura, pentru a împărți bucuria cu alții. Sau, cum îmi tot spun mie în ultima vreme, pasiunea de a-și face senin pe dinăuntru pentru a împărți senin în jur.

Mama. Profil, poveste, personaj, pasiune. Mama nu a fost niciodată un timp al trecutului. Mama este. Mereu.  

Când mama e extaziată de cineva – cântăreț, dirijor, actor, scriitor, oricine reușește s-o emoționeze până la lacrimi, mai devreme sau mai târziu spune: Ferice de mama lui!

Azi este rândul meu să spun: ferice de mine cu o asemenea mamă.

Marius

Înregistrări difuzate în premieră pe 24 februarie la TVR3, într-o emisiune-omagiu semnată de Valentina Băințan

Pentru Dada

Nu e un om ușor de mutat în cuvinte. Și spun nu este pentru că toate ale ei sunt și vor fi mereu cu noi și parte din noi. Așa că nu pot vorbi decât despre cum este, în continuare, pentru noi – un om incandescent de vital, posesoarea unui râs contagios, mare maestră ticluitoare de răsfăț, pentru toți cei dragi ai ei, care se întâmplă să fie și ai mei.

Nu-mi pot rămâne decât la prezent pasiunea ei pentru muzică și entuziasmul pentru frezii, plăcerea călătoriei, șarjele conversaționale, inflexiunile vocii ei sunând dintr-un difuzor sau din mijlocul sufrageriei, umplând spațiul, luându-l în stăpânire, amprentându-l cu melanjul acela propriu ei de siguranță și emoție. Știu, în continuare, că favorizează culoarea și că îi place să-și poarte eșarfele pe umăr, că îi plac parfumurile, că îi este indiferentă ciocolata, că ne iubește pe noi.  O aud povestindu-mi despre Coasta amalfitană, despre spectacole de legendă sau despre copilăria ei cu aceeași vervă melodioasă, care încălzea camera și o făcea să sune a șampanie. O văd pregătind cafea numai pentru noi două și având mereu în plan o variantă dietetică de desert, numai pentru mine. Mă trezesc traducând realitatea în lucruri care i-ar plăcea și lucruri care nu i-ar plăcea, o văd la geam, când plecam de la ea sau pe Strada Poștei, urmărind, cot la cot cu mine, o fetiță foarte mică, în rochiță albastră, care ne scosese la plimbare de ziua ei. O aud plângându-se, ca toate mamele, de nu știu ce fel de mâncare pe care ea îl considera problematic și care, evident, îi ieșise impecabil. Sau fredonând, după spectacol, în seri foarte calde, când plecam împreună de la Operă sau de la Sala Palatului.

 Mă aștept să mă sune într-o zi, în orice zi, să facem planuri. Orice fel de planuri. Să-mi recenzeze ca la carte un eveniment. Să mă întrebe, așa, ce fac, cum fac, cum îmi e. Să o întreb și eu. Să râdem de ceva mic și lipsit de importanță.

Cred că aceasta e una din lecțiile cele mai mari pe care le-am învățat de la ea. Puterea de a te bucura cu toate bateriile încărcate de lucruri mari și mici deopotrivă și de a nu face economie de zâmbet. Ea nu făcea. A zâmbit mereu mult, într-o lume din ce în ce mai încruntată.

Îmi e greu să vorbesc despre ea. Îmi e greu să scriu. Îmi e imposibil să o așez la trecut. Nu e acolo locul ei. Nici nu o să fie vreodată. Unii oameni nu încap deloc în cuvinte. Prezența lor e făcută din atâtea nuanțe, gesturi și momente încât dansează lejer pe deasupra oricărui paragraf. Iar ea așa este – în continuare, pentru mine: tonică, solară și intensă. O forță a naturii. O orchestră întreagă de sentimente și stări care o construiau aproape muzical.

Poate cel mai greu și mai important lucru care trebuie spus despre ea este că ne-a iubit mult și că a fost iubită mult. Că este iubită. Mult. În continuare.

Ioana

PAY IT FORWARD

Se caută S U P E R E R O I

Alexandra Râureanu, Asociația Spitale Curate

Pe Alexandra, de la Spitale Curate, o știu de mult timp. Am și scris despre ea și despre ce face ea pentru copiii bolnavi aici.

Alexandra merge în spitale, cumpără jucării, organizează petreceri cu supereroi. Mă întrebam cum reușește și înainte de pandemie.

Acum, când mă gândesc des cum, atunci când ne simțim vulnerabili, am vrea să vină cineva și să facă, prometeic, ordine în lume, să-și ia cerul pe umeri, ca Atlas, să ducă bolovanul la locul lui, cum face Sisif, să fie Megamind și Spiderman, Aquaman și Groot sub aceeași armură ca de cavaler arthuric, ei bine, acum Alexandra capătă, cu atât mai mult, medalia de Wondergirl.

Am întrebat-o câte ceva despre cum e. Despre cum îi e acum, când ne e greu tuturor. Citiți și, dacă vă stă în puteri, …cred că veți ști ce să faceți mai departe.

Foto: Unsplash

De ce au copiii aflați într-o situație dificilă nevoie de supereroi?

Cred că toți avem nevoie de supereroi în viața noastră, nu neapărat cei din filme, dar acel om care să ne inspire, care să ne ajute, care să ne sprijine, care să ne apere, care să ne învețe cum să avem grijă de noi. Supereroii au multe forme în timpurile acestea și poartă întotdeauna amprenta dragostei, a bunătății și a blândeții. De fapt și de drept cred eu că și cei mici, și cei mari au nevoie de dragoste. 

 Cum ai ajuns tu să te implici în povestea aceasta?

 Din mila lui Dumnezeu și din nevoia de a da un sens totuși vieții acesteia care trece așa repede. Acum mai mulți ani nu prea mai știam ce să fac cu mine. Nu îmi era de ajuns normalul pe care îl trăiam. Și cred că nevoia și nefericirea mea au fost atât de mari, încât Dumnezeu s-a milostivit de sufletul meu și mi-a dat un rost. Pentru care sunt profund recunoscătoare și mereu voi fi. 

De unde îți iei superputerile?

De la copii și de la familiile lor. Și mă rușinez de fiecare dată când mi se pare prea greu. Greul meu e nimic pe lângă ce trec ei. Așa îmi zic, e mantra mea. 

Ce e cel mai greu acum, în pandemie?

Că nu pot să îmi văd copiii. Sufăr mult din cauza asta. Dar știu că e bine pentru ei așa. Mai bine. Sunt mai feriți. Sper în vremuri mai bune. Și sper ca în vremurile mai bune să apreciez și mai mult timpul petrecut împreună.

Cum putem ajuta noi?

Aducând bucurie pe chipurile copiilor :). Momentan lucrul ăsta ar însemna niște jucării drăguțe ce vor fi utilizate ca premiu după procedurile medicale, o răsplată pentru curajul cu care suportă toate înțepăturile. Fapta aceasta bună se strânge aici: RO46RZBR0000060016949927 deschis la Raiffeisen Bank, beneficiarul fiind Asociatia Spitale Curate.

Foto: Unsplash

De câte ori vorbesc cu Alexandra îmi rulează în minte un clip publicitar. E mai vechi și sunt șanse mari să îl știți. Îl las, totuși, aici. Here’s to you, Spiderperson! Keep doing your magic 🙂

ORAȘUL. POEM VIZUAL

Un manifest floral, social și artistic powered by Florăria Iris

Cu Orașul am o relație complicată. Jalonată de eșec și conversație, de reverie și desfigurări stradale, de vise făcute cioburi și cioburi din care se mai nasc, câteodată, vise. La începutul toamnei, când toate traseele cunoscute aveau ceva amar în ele, am găsit poezie stradală în stare pură în eforturile unui artist vizual. Eu așa i-aș spune lui Nicu Bocancea, care este cel mai premiat maestru florist al României, pe plan internațional. El și fratele său, Cosmin Avramiță, fac din Florăria Iris un workshop creativ în continuă schimbare, care emană parfum într-un oraș din ce în ce mai searbăd. Iubesc vitrinele Iris. Le fotografiez constant, pentru că îmi dau o stare de bine, ca un vers de Oscar Wilde ascuns într-un sertar al memoriei, legat, poate, cu o panglică vișinie și lăsat să alunece, ca din întâmplare, pe caldarâm… Cam așa am simțit campania aniversară Iris, #50dezilepentrucincizecideani. A fost surprinzătoare, vitală, solară, exact când ne zburătăcea pe toți vântul mai tare. Acum, că s-a terminat, vă invit să aflați cum s-a văzut din unghiul autorului, chiar în timpul desfășurării 🙂

Nicu Bocancea

Umbrele, valize îmbrăcate în flori, gropi din care izbucnesc petale, frunze și tije care pun un plasture colorat peste rănile orașului. Cum se nasc ideile din manifestul pentru normalitate și frumos pe care l-ați botezat #50dezilepentru50deani?

Când ne-am propus să începem campania, ne-a fost teamă că ne va fi greu să găsim 50 de contexte pe care sa le semnalăm cu ajutorul florilor, însă cu fiecare episod de manifest, ne-am convins că 50 e un număr prea mic pentru cât de complexă e lumea din jurul nostru și pentru câte mesaje putem transmite cu ajutorul florilor. Ne legăm de orice ne inspiră pe noi ca oameni. Practic așa ne începem și ne terminăm fiecare zi de când am început #manifestul pentru normalitate si frumos, cu explorarea gândurilor, a sentimentelor, a neregulilor și a lumii din jurul nostru. Și după ce terminăm un manifest, deja ne gândim la următorul sau poate chiar ne ciocnim de el pe stradă, în drumul nostru înapoi înspre atelier.     

Banca de la Universitate

Pe unele, care ne “dureau”, le-am așternut de la început pe o listă și am așteptat să le vină ziua potrivită pentru aprobări, producție și implementare, însă altele apar pe moment, ne ciocnim de ele pe stradă sau se leagă de diverse evenimente care se întamplă: începerea scolii, evenimentul Fundației Renașterea, închiderea teatrelor și a restaurantelor, ziua internațională a cafelei, ziua risipei mâncării, zilele Bucurestiului. Durata realizării construcțiilor florale pentru manifest a depins de amploarea lucrării și a durat de la 3 la 10 ore. Ni s-a întâmplat să lucrăm până la 1 noaptea pentru unele sau la altele să începem lucrul la 5.30 dimineața. Putem spune că este un proces continuu care nu ne mai lasă să dormim, ne place, ne vin idei noaptea în somn sau la masa de duminica cu familia. Este un #manifest făcut din tot sufletul, cu tot sufletul. Speram să fie primit tot așa de catre oamenii care urmăresc rețelele noastre de socializare. 

Nicu Bocancea – Poarta Cărților
Nicu Bocancea – excesul de plastic

E și o manieră de a vorbi despre ce înseamnă urbanitate acum, în 2020, când existențele noastre tind spre indoor, spre monocrom, spre supraviețuire prea puțin accesorizată de frumos?

Este felul nostru de a sărbători 50 de ani de muncă în industria florilor și de a da glas florilor pentru a vorbi despre reguli și nereguli din jurul nostru. Nu putem să ne luptăm cu vremurile, să schimbăm regulile, să îndreptăm ce nu ne place, însă putem folosi ce iubim noi mai mult, adică florile, pentru a semnala ce ne place nouă și credem că ar trebui să placă mai mult celor din jur sau ce nu ne place și ar trebui să nu placă nici altora din jur. Bucureștiul are nevoie de frumos la fiecare pas, ca orice oraș însufletit, iar bucureștenii au nevoie de semnale sociale la care să adere sau pe care să le ducă mai departe în drumurile lor. Mucurile de țigara și măștile de protecție aruncate pe jos, coșurile de gunoi și trecerile de pietoni nefolosite, semnele de circulație ignorate au fost câteva semnale date oamenilor pe care nu noi, ci florile îi rugau să fie atenți la ei, la lumea înconjurătoare, la viitor. Înainte de a fi pentru un oraș, manifestele noastre zilnice sunt pentru oamenii ca noi.

Nicu Bocancea – 1000 de mucuri de țigară
1000 de mucuri de țigară

De Ziua Educației ați amenajat un loc de joacă pentru copiii cu dizabilități. Cât de important e pentru voi să vă implicați în proiecte sociale?

Este datoria fiecaruia dintre noi să ne gândim la cei din jur cărora le putem fi de folos. Este ceva ce am învățat din copilărie și ceea ce florile m-au ajutat să aduc acolo unde este nevoie: zâmbet și stare de bine. Dacă fiecare dintre noi ar face zilnic un gest mic pentru cineva care are nevoie de el, lumea ar fi infinit mai bună. Doar ca și așa e prea puțin față de cât e nevoie și de cât am putea să oferim în scopuri caritabile noi, cei fericiți. Din păcate, din cauza timpului și a proiectelor, doar dacă vin ei către noi, știm să le oferim ajutorul, așa că îi rugăm pe toți cei care cred că ar avea nevoie de aportul nostru și de frumusețea florilor să ne scrie, să ne spună și vă garantăm, prin educația și pasiunea cu care ne trăim fiecare zi, că vom fi alături cu tot ce putem.

Nicu Bocancea și Cosmin Avramiță

Vitrinele Iris vorbesc, by default, despre creativitate. Acum, cu acest proiect, creativitatea a ieșit în stradă prin măștile din fața Ateneului, a reinventat o cască de motociclist, a arătat că Ziua Cafelei poate avea legătură și cu florile… Multe sunt instalații, poeme stradale de care ne bucurăm cu toții. La care țineți cel mai mult?

Mulțumim pentru aprecieri și cuvintele frumoase și mai ales mulțumim ca ințelegi povestea din spatele construcțiilor noastre florale, pentru că ele nu sunt doar cadre superbe, ci niște metafore, ele vin cu îndemnuri, cu povești, cu emoții, cu semnale de tot felul. Oh, la toate ținem foarte mult, pentru că toate au pornit de la o pasiune, o bucurie sau o revoltă personală. Fiecare domeniu atins de flori își merită manifestul, iar nouă în fiecare zi ne plăcea cel mai mult cel pe care îl făceam atunci. Totuși, dacă ar fi sa aleg unul preferat, o să aleg subiectiv. O să spun că cel mai mult mi-a placut #manifestul despre începerea școlii când am transformat bagajul de îngrijorări al părinților în ghiozdane pline cu flori pentru școlari, iar școlarii din imagini erau copiii mei și ai fratelui meu.

Ce vă inspiră în fiecare zi?

Natura, oamenii din jur, societatea, orașul, viața. Prin flori poți exprima orice sentiment. Eu pot spune că pentru mine este cea mai eficientă terapie statul și lucrul cu florile. Când sunt supărat, stresat, obosit, asta îmi face cel mai bine: să stau în atelier, înconjurat de florile mele, încercand să le dau glas, să-mi trasmită emoțiile oamenilor din jurul meu.

Care a fost cea mai mare provocare de până acum, în alcătuirea manifestului?

Varietatea manifestelor, am avut mereu teama de a nu ne repeta cu ele. Atunci când intri într-un domeniu și încerci să spui o poveste, iți dai seama că ar fi mult mai multe de spus decât un singur unghi de abordare. Însă, am rezistat, nu am picat in capcana complexității domeniilor, ci am încercat să găsim cât mai multe domenii în care să lăsăm florile să spună ce este de spus, măcar o parte din ce este de spus.  

E și o formă de colecționism floral încapsulată în aceste 50 de zile? Mă gândesc la maeștrii floriști olandezi sau la tablourile unor Ambrosius Bosschaert sau Jan van Huysum.

Ce repere frumoase! Ne numărăm și noi printre marii iubitori de flori de pe planetă, nimic mai mult, știu că suntem mulți în fan clubul acesta, dar noi avem carnet de membru din tata în fiu. Acum serios, părinții noștri au iubit florile enorm și, din dragoste pentru ele și din dorința ca ele să ajungă să înfrumusețeze viețile românilor și universul în care traiesc, au ales să construiască Iris așa cum este afară, în țările cu istorie în industria floristicii. Nu le ințelegeam iubirea pentru flori până nu am devenit și eu “victimă” sigură a lor și la fel si fratele meu, Cosmin. Amândoi facem acum copiilor noștri ceea ce ne făceau în copilărie ai noștri și nu ne plăcea deloc, stăm printre flori de dimineața până noaptea, iar noaptea tot cu gândul la ele suntem. Florile sunt atât de versatile, pot spune atât de multe lucruri, uneori mai bine decât o fac cuvintele, în funcție de felul în care le combini și de contextul pe care îl completează, de lumina în care sunt puse. Sunt infinite rolurile pe care florile le joacă în viețile noastre, infinite domeniile în care au început să aibă rol principal și infinite motivele pentru care noi trebuie să le fim recunoscători.

Îi înțeleg perfect pe pictorii care le-au dedicat lucrări, pe scriitorii care le-au adorat în cuvinte frumusețea, pe compozitorii care au rămas în istorie cu operele lor inspirate din natură, pe toți artiștii care se lasă cuprinși de frumusețea, varietatea și rolul florilor pe pământ. Timid, și eu le iubesc așa cum știu și încerc să le pun în valoare prin ceea ce am învățat să simt și să fac: floristica. Sunt sigur că dragostea pentru ele mă va face să încerc mereu să găsesc câte un drum nebătut pentru a le pune în valoare.     

Familia
Nicu Bocancea și Cosmin Avramiță

Care e floarea predilectă a Bucureștiului? Dar a ta?

Când spun București, spun un buchet multicolor, un mix de flori mici și mari, de culori și origini diferite, care, în ansamblu, arată fascinant, însă, în detaliu, se pot observa unele “reguli și nereguli”, vorba manifestului nostru.

În ceea ce mă privește pe mine, mereu mi-au plăcut buchetele mici, aranjamentele discrete, nu-mi place opulența, îmi plac detaliile, îmi plac florile de sezon, îmi plac mesajele pe care le transmit florile prin felul în care sunt aranjate și emoțiile pe care le trezesc în cel care le primește.

Mie îmi plac toate florile, dar simt că am mereu cate o misiune pentru unele dintre ele. Salvez plantele care se ofilesc. Obișnuiesc să iau acasă plantele din atelier cărora nu le merge bine.

Este deja o regula că, odată ajunse la mine acasă, toate iși revin, înverzesc, înmuguresc, înfloresc și parcă îmi zâmbesc zi de zi. Pe lângă asta, culeg ierburi de pe marginea drumului sau flori sălbatice, crengi de copaci abandonate, frunze de tot felul și le aranjez în vaze sau în vase acasa la mine. Mă înconjor de flori și plante pe care nu le avem în atelier, de orice fir de iarba care nu e comercial, mi se pare că sș el merită atenția și aprecierea noastră. Chiar iubesc toate florile, pe unele le am la atelier, pe altele le găsesc prin păduri și mă bucur de ele în timpul liber.

FLOOS, the crafter’s secret

PLAY. Editorial 30 SEPTEMBRIE

Când nu se vede nimic bun la orizont, inventezi ceva. Press PLAY.

Foto: Lucian Năstase

PLAY. Sarah Frier PLAY

Sarah Frier is the author of No Filter. The Inside Story of Instagram, winner of the Financial Times and McKinsey 2020 Business Book of the Year Award. I had the pleasure of interviewing Sarah live, on the Facebook page of Corint Publishing, her publisher in Romania. Transcript in Romanian available on ioanabaldea.com.
  1. PLAY. Sarah Frier
  2. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  3. Pauză. PLAY
  4. PLAY. Sanda Nicola
  5. Romanian Design Week. PLAY

CHANGE. By RDW

Ediția de anul acesta de Romanian Design Week trebuia să se întâmple în mai. Se întâmplă acum, e cu un picior în online și cu o temă care, cred, ne vorbește tuturor: CHANGE. Schimbarea. Fragilitatea noastră, a tuturor. Lucratul de acasă. Condițiile fragile de lucru (și înregistrarea aceasta e fragilă și, după ce am luptat cu el, am acceptat lucrul acesta, că suntem vulnerabili… inclusiv sonor).

Designerii au imaginat pentru ediția…pandemică viziere speciale pentru cei din linia întâi sau roboți care dezinfectează spații contaminate. Sau realitatea din 2030, cu și fără siajul viral.

Am stat de vorbă cu Ana Păun, de la The Institute, despre cum ne-am schimbat, în ultimele luni.

PLAY. Sarah Frier PLAY

Sarah Frier is the author of No Filter. The Inside Story of Instagram, winner of the Financial Times and McKinsey 2020 Business Book of the Year Award. I had the pleasure of interviewing Sarah live, on the Facebook page of Corint Publishing, her publisher in Romania. Transcript in Romanian available on ioanabaldea.com.
  1. PLAY. Sarah Frier
  2. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  3. Pauză. PLAY
  4. PLAY. Sanda Nicola
  5. Romanian Design Week. PLAY

10 parfumuri ÎN SIAJUL UNEI CONVERSAȚII

Pentru că m-au provocat Valentina Băințan și Claudiu Sfirschi Lăudat, aka Artizanii Olfactivi și Osmé – The Perfume Review, m-am jucat un pic de-a Jean Baptiste Grenouille și am pus cap la cap o listă de ingrediente, parfumuri și stări care s-au ridicat în aburi de amintire și proiecție dintr-o conversația despre călătorii olfactive și identități imaginate.

  • NUIT DE TUBÉREUSE de la L’Artisan Parfumeur, o creație Bertrand Duchaufour, e fără doar și poate, unul din parfumurile mele identitare. Tuberoză, cardamom, cuișoare, piper roz… E rafinament, e delicatețe, e seducție, e zâmbet și cearcăn, e Parisul purtat după ureche și la încheietura mâinii. Îmi mai plac, de la aceiași artizani :-), LA CHASSE AUX PAPILLONS (tuberoză, flori de portocal, iasomie și lime, dacă nu mă înșel), sau VANILLE ABSOLUMENT (lemnos și cald, are și boabe de tonka în el, și ceva miere).
  • EAU TRIPLE TUBÉREUSE DU MEXIQUE de la Officine Universelle Buly. Tuberoză și vanilie. Și un pic de reverie la pachet.
  • TERRACOTTA LE PARFUM de la Guerlain. Aceeași combinație, dar mai pudrat. Are un pic de cocos. E pregnant, are personalitate și e diafan, în același timp. Poate unul din cele mai versatile parfumuri din ultimul timp.
  • GYPSY WATER de la Byredo. E de zi. Citric, proaspăt, condimentat (îmi place mult piperul în parfumuri și nici acesta nu se dezminte). E puțin lemnos. Persistă.
  • ESCALE À PORTOFINO, Dior. Ador parfumul ăsta. Ușor, citric. E o boare de fericire, de purtat la petreceri vara sau pe o insulă unde cade lumina în falduri. Are migdale și flori de portocal (știu, dar nu mă pot abține! :-)), bergamotă, lămâie, mosc. L-am descoperit acum vreo zece ani și îl iubesc de-atunci.
  • UN JARDIN SUR LE NIL, de la Hermès. By the one and only Jean Claude Ellena. E mai verde, mai fresh, are și mango, are și lotus, are și tămâie. Pe mine nu ține foarte mult, ceea ce nu mă împiedică să-l țin pe lista marilor favorite.
  • SOLE DI POSITANO, Tom Ford. Mandarine, lămâie, petitgrain. Iasomie. Pur și simplu, miroase a vară, a călătorie, a viață trăită frumos. Îmi dă o stare de bine.
  • Aproape toate coloniile de la Jo Malone. Asta era joaca mea de aeroport, să stau cu nasul în ele. BASIL &NEROLI, LIME BASIL &MANDARINE, FRANGIPANI FLOWER COLOGNE sunt pe lista scurtă.
  • ACQUA DI PARMA BLU MEDITERRANEO ARANCIA DI CAPRI. Unisex. Are grapefruit. Și cardamom. Și e un clasic.
  • EAU DE MINIMES COLOGNE de la Le Couvent. Are toate ingredientele cu care v-am plictisit mai sus, plus rozmarin. Gata, I rest my case. Grădina e completă :-). Deocamdată, cel puțin…

EDITORIAL 2 Septembrie 2020

Câteodată, nu-ți trebuie mult. Mic îndreptar de no buy, decluttering și altele asemenea. Have less, be more.

Foto: Lucian Năstase

PLAY. Sarah Frier PLAY

Sarah Frier is the author of No Filter. The Inside Story of Instagram, winner of the Financial Times and McKinsey 2020 Business Book of the Year Award. I had the pleasure of interviewing Sarah live, on the Facebook page of Corint Publishing, her publisher in Romania. Transcript in Romanian available on ioanabaldea.com.
  1. PLAY. Sarah Frier
  2. PLAY. Sandra O'Connor, psiholog, despre singurătate și alți demoni
  3. Pauză. PLAY
  4. PLAY. Sanda Nicola
  5. Romanian Design Week. PLAY
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates