noiembrie 2020

LIBRĂRIA NOASTRĂ

CărturEȘTI. După 20 de ani

Întâi am vrut să fie un podcast. Pe urmă mai multe podcasturi. Pe urmă altceva. Ceva așa ca ei. Ca pentru ei. Un melanj de bun gust și versatilitate, de ”acasă” și de alteritate elegantă, prietenoasă, bibliofilă, simpatică, surprinzătoare, caldă.

”Am spus povestea de multe ori. Toată lumea o știe.” Vocea lui Șerban Radu, unul dintre proprietari, la telefon. Îl ascult și mă gândesc că are dreptate. Am auzit și am citit povestea asta de multe ori. O văd, cumva, defalcată în titluri noi, ambalaje, cutii de ceai, sacoșe de pânză și scări melc de câte ori intru într-o librărie. De ce aș spune-o din nou? Și cum? De ce aș vrea să-mi fie spusă?

”E un vis. Am vrut ca oamenii să recunoască locul acela pe care și l-au imaginat. Și, mai mult decât locul, să recunoască atmosfera.”

Suntem în plină pandemie. Aceasta nu e o conversație ochi în ochi. Pe măsură ce dau telefoane, notez, înregistrez, descarc fotografii, cuvintele capătă, cumva, carne pe oase. Așa e. Cărturești nu e un loc. Nici măcar mai multe locuri reunite sub același blazon. E o idee. E o atmosferă. Un tip de stare care vorbește unui tip de public. De 20 de ani. E un soi de Camelot. O vrajă care a funcționat. Nu doar comercial. A funcționat ca liant al unei comunități. Ca fir roșu în viețile unor oameni. Poate de-asta e, într-un fel, și povestea mea. A ultimilor mei 20 de ani. Poate de-asta simt, într-un fel, nevoia să păstrez și eu un paragraf din ea. Să-mi aduc aminte lucruri. Și să vorbesc despre asta.

Ce e ciudat, cumva, e că nu prea îmi aduc aminte când am dat prima oară cu nasul de librărie. Trăiesc cu senzația că a fost în drumul meu dintotdeauna. Mă văd mereu, cumva, în poză.

Așa că de-aici, din golul meu de memorie, pornesc când îl întreb pe Cristi Neagoe cum a început povestea lui cu Cărtureștiul.

Cristian Neagoe, manager Fundația Cărturești:

E o poveste care mi-a schimbat viața. Nu spun doar așa, dar chiar așa a fost. Fugisem de-acasă, îmi căutam un job, am văzut o cerere de CV la librăria de pe Edgar Quinet. Era o librărie foarte mică acolo unde acum e Cărturești &Friends. M-am dus repede la o prietenă să îmi scriu CV-ul și, când să-l depun, nu mai era afișul. Eram în anul întâi de facultate. Zic ”Aoleu, s-a terminat perioada de înscriere!”. Îmi fac curaj, intru, vorbesc cu un librar, Mihai, și îmi zice ”Daaaaaa, am încheiat înscrierile dar, dacă tot ai venit până aici, dă-mi CV-ul.” M-au sunat după vreo lună. Atunci se dădeau niște teste de cultură generală foarte interesante. Am răspuns foarte bine la întrebările lor și au zis că, în mod normal, nu ar angaja studenți care nu au timp, dar că se gândesc că poate suntem meniți să fim împreună 😊.

Perioada în care am lucrat ca librar a fost una din cele mai fericite și mai intense perioade din viața mea. Pe de o parte, adoram cărțile, și le ador și acum. Era, așa, o bogăție, ca în Paradisul lui Borges. Aveam acces la toate acele cărți, puteam să le răsfoiesc. Când nu era foarte aglomerat mă așezam să citesc pe o ladă din acelea de zestre, din care avea Cărturești Verona. Inițial eu am lucrat la librăria mică, de pe Quinet, apoi am ajutat la deschiderea librăriei de pe Verona, inclusiv cu cărat moloz și toate lucrurile astea.

Pe de altă parte, întâlneam niște oameni extraordinari, pentru că, fiind Cărtureștiul așa, o bijuterie a librăriilor din București, venea cam toată crema culturală. Să-l cunoști pe Cărtărescu, personal și să-i recomanzi o carte, sau pe Exarhu, sau pe Patapievici… Mi se părea un privilegiu să pot să lucrez acolo.

TE CUNOSC DIN CĂRTUREȘTI

Cam așa își amintește și Oana Dumitru. Pe Oana o știu de atâta timp că mi se pare sinonimă cu locul, deși ea e foarte tânără și, fără doar și poate, una din cele mai solare persoane pe care le știu.

Oana Dumitru, PR &Events Manager Cărturești: Cred că la 18 ani am descoperit Cărturești, eu venind dintr-un orășel fără nicio librărie. Trebuia să merg până la Târgoviște ca să cumpăr cărți. În primul an de facultate, când am intrat prima oară în Cărturești, jur că nu-mi venea să cred că nu vine cineva prin camere, așa, după mine, să vadă că nu fur nimic. Eu veneam dintr-o lume foarte suspicioasă și, cumva, defensivă. Experiența Cărturești era în contra acestui curent. A fost foarte interesant. Îți dă o încredere Cărturești când intri. Asta se întâmpla prin 2003, cred. Lumea de acum e mult mai obișnuită cu stilul ăsta relaxat, cu experiența faină a cumpărării. Acum douăzeci de ani lucrurile nu stăteau chiar așa.

Eu, cumva, n-am avut norocul să plec din școală cu încredere. Și Cărturești a făcut asta, prin generozitate, prin spațiile acelea mari și frumoase în care te invita să te plimbi liber, să descoperi… Niciodată nu m-am simțit judecată la Cărturești pentru alegerile pe care le făceam.

Țin minte că, la început, aveam foarte puțini bani și cumpăram niște chestii micuțe, drăgălașe, ieftine pe care mi le permiteam, gen casete audio… Nu m-am simțit niciodată judecată de librarul căruia îi întindeam produsul ăla, sau judecată că am stat jumătate de oră, o oră în librărie și că am plecat fără să cumpăr ceva. E un fel de încredere pe care o primești. Înțelegi că poți să descoperi lumea fără să dai musai ceva înapoi.

Nu e, așa, ceva tranzacțional. Nu trebuie să plătești pentru timpul ăsta.

Cristian Neagoe: Librăria asta a dat un pic peste cap comerțul de carte, așa cum îl știam din comunism. Prin anii ‘90, așa, librăria rămăsese un soi de alimentară, în care cărțile erau în spatele vitrinei. Nu aveai voie să le atingi, puteai cel mult să ceri și atunci, dacă puneai mâna, musai trebuia să cumperi. Cărtureștiul a venit cu propunerea asta firească: oricine se poate așeza, poate răsfoi cartea, dacă vrea, o ia, dacă nu, o lasă. Și-au asumat faptul că unele cărți vor fi uzate. Și-au asumat faptul că unele vor fi furate. Dar au creat atmosfera asta… Te duceai acolo ca pe o insulă de liniște. Găseai cultură, o muzică foarte bine aleasă, în surdină, un ceai, niște oameni cu care să poți discuta, pentru că librarii nu erau, pur și simplu, niște comercianți de cărți. Erau niște oameni cu care creai o relație. Aveam clienți care veneau special pentru că le recomandasem o carte care le plăcuse.

I: Librarul era ca barmanul din Dulcele bar, al lui Moehringer.

Cristi Neagoe: Cam așa ceva, da. Un rege în micul lui regat.

Când l-am sunat pe Vlad, tocmai ajunsese la Cărturești &Friends. Mi s-a părut, cumva, ciudat să îl sun. De Vlad Niculescu mă leagă una din acele prietenii care îți sunt dragi o viață, pe care distanța fizică nu le ruginește și în care te regăsești pe tine, cel care ai fost dintru început, indiferent de context. Vlad e LIBRARUL cu majuscule, omul cu vocație un pic donquijotescă pentru cărți și cu înțelegere dincolo de limite pentru oamenii lor.

”Ce faci, Vlad?”, îl întreb.

”Uite”, îmi spune, ”tocmai am ajuns pe Edgar Quinet, la numărul 9, în locul în care acum douăzeci de ani (se împlinesc pe 22 noiembrie) s-a deschis primul Cărturești. Acum librăria e închisă, dar tu știi că eu vin mai devreme să dau cu mătura, să spăl vitrina, să ud florile, să fac acte și așa mai departe…”

I: Un lucru care-mi place mie la spațiile astea e că ele seamănă cu oamenii care le creează și care au grijă de ele. Mi se pare că e și cazul tău.

Vlad: Da, și eu cred asta. Și în vremurile astea destul de dificile pentru comunități, oamenii se strâng în jurul librăriei.

I: Care e capitolul tău preferat din povestea Cărturești?

Vlad Niculescu, THE bookshop magic maker: Îmi aduc aminte că am notat în jurnalul pe care îl țineam atunci o întrebare care suna cam așa (era prin 2004, 2005):

Cum a devenit librăria asta din Pictor Arthur Verona Librăria cu L mare din București? Asta consemna în micul meu jurnal apariția unui spațiu care împlinea cumva dorințele publicului, surprinzându-l, în același timp. Casa aceea din Verona, care s-a deschis la trei sau patru ani după prima librărie din Edgar Quinet, care acum este Cărturești &Friends, a găzduit un imaginar pe care îl așteptam cu toții de multă vreme. A fost un declic pentru un anumit tip de public.

Evident că pe mine mă leagă de Cărturești și un alt capitol foarte emoționant. E vorba de un alt noiembrie, noiembrie 2017 când, după închiderea Anthony Frost, m-am alăturat echipei Cărturești și împreună am conceput acest spațiu. Noi, adică eu, Ramona Chirica și Daniel Voinea i-am dat numele Cărturești and Friends. Am vrut să păstrăm aici și memoria Anthony Frost, îndrăgită foarte mult în cei aproape zece ani de viață, de bucureșteni și nu numai.

Îl ascult și rememorez perioada aceea. Lumea aceea. Faptul că Anthony Frost trăiește în prima librărie Cărturești, cea de pe Verona, e un soi de paradox al culturii noastre nevralgic consumeriste. E ceva frumos, de luat în buzunar și de dus acasă, ceva cu gust de tabletă de ciocolată și ceai de vanilie deopotrivă. E într-adevăr o poveste cu… prieteni.

Seamănă, cumva, cu ce îmi spunea Oana Dumitru: Am început să lucrez la Cărturești acum opt ani și văd și cum se întâmplă lucrurile în spate.

Lumea nu-și pune niciodată problema să facem vânzări pe titlul ăsta, să băgăm în față x sau y lucruri. Întotdeauna ideea a fost să aibă cititorul o experiență faină în librărie și cred că asta se vede. Noi nici nu eram organizați în stilul unei comunicări foarte comerciale. Nu era stilul nostru. Nu era stilul nimănui din echipă.

Absolut separat și fără să ne fi vorbit în vreun fel, Ana Niculescu îmi spune aceeași poveste. Ana e unul din acei oameni cu care am făcut click instantaneu. O cunosc de puțin timp și mă luminez când o aud. Ca atunci când simți că împarți niște gusturi cu cineva, chit că nu ți-a spus ce carte are acum pe noptieră :-). Știi, pur și simplu, că ți-ar plăcea și ție. Pentru că îți place omul. Just like that.

Ana Niculescu, Manager Comunicare &Relații Publice, Cărturești: Mă leagă de Cărturești o istorie de mai bine de cincisprezece ani. De pe vremea studenției, când aveam cursuri în Pitar Moș și, în drum spre facultate, am descoperit locul ăsta care nu semăna cu nimic din ce era în București, la vremea aceea. Și eu eram într-un moment în care descopeream Bucureștiul, umblam pe străduțe, citeam cărți despre istoria Bucureștiului, eram foarte atentă la arhitectură. Beam ceai și erau foarte puține locuri unde se putea bea ceai în perioada aceea. Mai era o ceainărie prin Cotroceni și încă una pe Paul Greceanu, așa că… atunci când am intrat în librărie, locul ăsta a fost ca un răspuns la o întrebare nerostită.

Era un loc pe care, de fapt, îl căutam. O casă de final de secol XIX, cu o ceainărie, cu niște librari cum nu mai văzusem în altă parte și pe care intram să-i observ, cel puțin o dată pe săptămână. Cred că de-acolo am și învățat să îmi aleg lecturile. Făceam Facultatea de Litere, dar, la fel ca în liceu, mi se părea că discuția se oprește când ajungi la literatură contemporană. Poate ai un curs, dar, în rest, nimeni nu discută despre literatură contemporană. Și atunci locul în care am învățat să-mi selectez tipul acesta de lecturi a fost Cărturești. Mergeam să văd ce e la Noutăți. Cum sunt puse cărțile.

Noi, acasă, îi spunem ”librăria noastră”. Maria i-a spus așa. La Cărturești am muncit. Am făcut și am dat interviuri. Am organizat o petrecere surpriză (probabil cea mai frumoasă la care am fost). Am pierdute ore. Am făcut direct. Am moderat evenimente. Am dus-o pe Maria la primul ei vernisaj. M-am așezat într-un fotoliu, cu nasul într-o carte și am uitat de lume. Am uitat lumea. Și m-am dus acolo ca acasă. Ca într-un acasă al meu, imaginat și găsit, în cele din urmă, așa cum spun toți cei care mi-au povestit ultimii lor 20 de ani, de CărturEȘTI.

”Ție, Maria, ce îți place la librăria noastră?”

”E prietenoasă și e mereu grozav decorată… Și știi ce îmi place? Că acolo găsesc mereu tot îmi doresc: cărți, jucării, filme, brelocuri din alea cu pisică, știi tu…”

”Știu. Găsești și ce nu cauți, dar îți trebuie…”

”Da, da, da, exact, găsești bucățele de imaginație…”

”Ce frumos ai spus…”

”Mulțumesc!”

”Dar de ce ei îi spui Librăria noastră?”

”Pentru că mergem acolo mereu, poate… Nu, știi de ce, de fapt? Pentru că acolo suntem mereu noi, înțelegi? Suntem mereu așa, nu știu cum să-ți zic… fericiți!” (Maria, 9 ani, cititoare)

Notă: mulțumiri Oanei Dumitru, pentru fotografii, și întregii echipe Cărturești, pentru cine sunt ei :-).

CU CE POT SĂ VĂ MAI FIU DE FOLOS?

Despre livrări, livratori, amânări și ”o să transmit colegului”. Sau cum joacă adulții telefonul fără fir.

Buy local, they said. Susține afacerile mici, la care ții. Asigură-te că vor mai exista și mâine. Nu comanda de la brandurile mari, sprijină business-urile de familie. Ele au mai multă nevoie de tine.

Eu m-am conformat. Mai ales că acum câteva luni chiar am văzut închizându-se sau transformându-se în mod nefericit locuri la care țineam. Cu unele aveam un trecut, o poveste și mi-a părut rău. Așa că, atunci când pot, comand de la business-urile mici, de la oameni pe care îi știu, care se luptă ca și mine cu online-ul și offline-ul, cu pandemia, cu distanța, cu una, cu alta… Câteva experiențe au fost și sunt minunate și abia aștept să le recomand, cu nume și prenume :-).

Cele mai multe, însă, implică un soi de lipsă de racord conversațional, un anacolut continuu, o fisură logică absolut năucitoare. Nu e doar la business-urile mici, e și în alte părți, dar aici o simt, cumva, mai acut pentru că mă aștept ca oamenii aceia să vadă, cumva, că îi susții. Că îi preferi. Că le ții partea cu inima și cu contul din bancă deopotrivă. Acum… trei luni, cred, doamna care mi-a încasat plata pentru o cutie cu prăjituri și mi-a spus ”V-o aduc eu, personal!” nu a mai dat niciun semn. Nici nu a răspuns la mesaj. Nu am mai sunat-o. Mi-a fost rușine. Și m-am gândit că poate s-a întâmplat ceva, poate că i-a fost greu… Și mie mi-e greu, de multe ori. Sigur, niciodată pe banii altuia, dar asta e o chestiune separată. Ține de filozofia de viață a fiecăruia. Atât că aș fi apreciat să fi spus ceva, măcar. Un cuvânt. Nu am reușit, vă livrez altă dată în contul acelei plăți, ceva, orice. Never happened. Evident că nu o să dau nume , nu le-am dat bad review, nu nimic. Și sper să le fie bine și cu un client în minus. Prăjiturile erau bune. Luasem la un târg prepandemic, cu zâmbet și cu ”o să mă întorc”. Eu m-a întors.

Două torturi, comandate cu mult timp înainte, la adrese diferite, la aceeași oră. Anunțat că e o petrecere. Se mănâncă simultan, pe Zoom, în două case. (Da, așa am ajuns…). Unul ajunge, unul nu. Dau telefon. Tom, niciun răspuns. Tușa Polly insistă. Scrie mail. Nada. Scrie pe chat. Victorie! ”Să verific cu colegul.” Aici filmul meu se blurează, că știu ce urmează. Negură confirmată: ”păi, noi avem un singur livrator!”. Păi, de ce mi-ați luat comanda? Acum mult timp… ”O să vă sune colega mea în cinci minute!”

Mă sună. Peste vreo treizeci și cinci. Știți, comanda, două adrese, două plăți, aveți toate datele în mail, livrarea era stabilită pentru acum două ore. Și dă-i, și luptă…

”O să ajungă.”

”Când?”

”Astăzi.”

Mic moment de tăcere contrariată.

”Știți, e un… tort. Astăzi e o zi lungă. Era o petrecere. Astăzi la patru, la șase, la unșpe noaptea?”

Mai dezbatem puțin, dar astăzi rămâne astăzi. O gaură neagră în care s-au pierdut niște calorii glazurate. Ce-i drept, conversația nu e lipsită de bunăvoință, în substratul ei kafkian.

”Ne cerem scuze pentru situația creată, să vă dăm 15% reducere data viitoare?”

Nu îmi dau seama exact ce mă surprinde mai tare. Faptul că următoarea comanda e considerată certă, din capul locului, sau că vocea de la telefon se consultă cu mine dacă să îmi facă sau nu reducere data viitoare. Trecem peste. Probabil că era o întrebare… știu eu, retorică. Invariabil, la final, ajungem la ”Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”.

Replica asta o URĂSC. E împrumutată, sigur, de la brand-uri mai mari, de unde vine și năravul, într-un fel.

Comandă mare, achitată, în vară. Chestii casnice. Totul confirmat. Trec… șase săptămâni. Sun.

”Păi, nu mai avem pe stoc.”

…

”Știți, eu am achitat. Mi-ați confirmat. Nu m-a sunat nimeni…”

”O să verific cu colegu’.”

…

„Cu ce pot să vă mai fiu de folos?”

Conversația asta se repetă cu date, număr de comandă și facturi forwardate și reforwardate, în vreo cinci variante. Peste vreo două luni de la prima comandă reușesc să o plasez pe a doua. Cumva, colegu’ e mereu de vină. El pierde comenzi, plăți, stocuri din vedere, e nou, e debusolat, nu vorbește limba, nu aude cu o ureche, e supărat, nu a venit la serviciu, și-a pierdut telefonul, nu are telefon deloc, a greșit o cifră, a greșit mai multe cifre, nu v-a reținut numele, nu i-a apărut adresa în sistem, nu știe să opereze sistemul, de ce ați plătit imediat, da, dumneavoastră, cu dumneavoastră vorbesc, ce nu înțelegeți?

Să ne înțelegem. E departe, foarte departe de mine ideea aceea un pic grobiană cu clientul nostru, stăpânul nostru. Oameni suntem toți și, cât timp banii nu cresc pe stradă (și ultima oară când m-am uitat pe geam nu creșteau), cu toții muncim în condițiile actuale și probabil că nu ne e ușor. E omenește să greșești. Și mai omenește e să recunoști, să îți asumi, să îl tratezi pe celălalt cu acel respect pentru banii lui pe care ți-l dorești și tu, pentru munca ta. Să încerci să porți cu el conversații reale, nu să repeți lobotomizat fraze găunoase, ca de chatbot. Ești o persoană reală. Stai de vorbă cu un om. Încearcă să afli ce nu a mers. Explică-ți și explică-i de ce. Calm. Civilizat. Politicos. Elegant, dacă nu e prea mare efortul. S-ar putea să merite. Pentru noi toți.

Cam atât am avut de spus azi.

Cu ce pot să vă mai fiu de folos?

PAY IT FORWARD

Se caută S U P E R E R O I

Alexandra Râureanu, Asociația Spitale Curate

Pe Alexandra, de la Spitale Curate, o știu de mult timp. Am și scris despre ea și despre ce face ea pentru copiii bolnavi aici.

Alexandra merge în spitale, cumpără jucării, organizează petreceri cu supereroi. Mă întrebam cum reușește și înainte de pandemie.

Acum, când mă gândesc des cum, atunci când ne simțim vulnerabili, am vrea să vină cineva și să facă, prometeic, ordine în lume, să-și ia cerul pe umeri, ca Atlas, să ducă bolovanul la locul lui, cum face Sisif, să fie Megamind și Spiderman, Aquaman și Groot sub aceeași armură ca de cavaler arthuric, ei bine, acum Alexandra capătă, cu atât mai mult, medalia de Wondergirl.

Am întrebat-o câte ceva despre cum e. Despre cum îi e acum, când ne e greu tuturor. Citiți și, dacă vă stă în puteri, …cred că veți ști ce să faceți mai departe.

De ce au copiii aflați într-o situație dificilă nevoie de supereroi?

Cred că toți avem nevoie de supereroi în viața noastră, nu neapărat cei din filme, dar acel om care să ne inspire, care să ne ajute, care să ne sprijine, care să ne apere, care să ne învețe cum să avem grijă de noi. Supereroii au multe forme în timpurile acestea și poartă întotdeauna amprenta dragostei, a bunătății și a blândeții. De fapt și de drept cred eu că și cei mici, și cei mari au nevoie de dragoste.

Cum ai ajuns tu să te implici în povestea aceasta?

Din mila lui Dumnezeu și din nevoia de a da un sens totuși vieții acesteia care trece așa repede. Acum mai mulți ani nu prea mai știam ce să fac cu mine. Nu îmi era de ajuns normalul pe care îl trăiam. Și cred că nevoia și nefericirea mea au fost atât de mari, încât Dumnezeu s-a milostivit de sufletul meu și mi-a dat un rost. Pentru care sunt profund recunoscătoare și mereu voi fi.

De unde îți iei superputerile?

De la copii și de la familiile lor. Și mă rușinez de fiecare dată când mi se pare prea greu. Greul meu e nimic pe lângă ce trec ei. Așa îmi zic, e mantra mea.

Ce e cel mai greu acum, în pandemie?

Că nu pot să îmi văd copiii. Sufăr mult din cauza asta. Dar știu că e bine pentru ei așa. Mai bine. Sunt mai feriți. Sper în vremuri mai bune. Și sper ca în vremurile mai bune să apreciez și mai mult timpul petrecut împreună.

Cum putem ajuta noi?

Aducând bucurie pe chipurile copiilor :). Momentan lucrul ăsta ar însemna niște jucării drăguțe ce vor fi utilizate ca premiu după procedurile medicale, o răsplată pentru curajul cu care suportă toate înțepăturile. Fapta aceasta bună se strânge aici: RO46RZBR0000060016949927 deschis la Raiffeisen Bank, beneficiarul fiind Asociatia Spitale Curate.

De câte ori vorbesc cu Alexandra îmi rulează în minte un clip publicitar. E mai vechi și sunt șanse mari să îl știți. Îl las, totuși, aici. Here’s to you, Spiderperson! Keep doing your magic 🙂

ORAȘUL. POEM VIZUAL

Un manifest floral, social și artistic powered by Florăria Iris

Cu Orașul am o relație complicată. Jalonată de eșec și conversație, de reverie și desfigurări stradale, de vise făcute cioburi și cioburi din care se mai nasc, câteodată, vise. La începutul toamnei, când toate traseele cunoscute aveau ceva amar în ele, am găsit poezie stradală în stare pură în eforturile unui artist vizual. Eu așa i-aș spune lui Nicu Bocancea, care este cel mai premiat maestru florist al României, pe plan internațional. El și fratele său, Cosmin Avramiță, fac din Florăria Iris un workshop creativ în continuă schimbare, care emană parfum într-un oraș din ce în ce mai searbăd. Iubesc vitrinele Iris. Le fotografiez constant, pentru că îmi dau o stare de bine, ca un vers de Oscar Wilde ascuns într-un sertar al memoriei, legat, poate, cu o panglică vișinie și lăsat să alunece, ca din întâmplare, pe caldarâm… Cam așa am simțit campania aniversară Iris, #50dezilepentrucincizecideani. A fost surprinzătoare, vitală, solară, exact când ne zburătăcea pe toți vântul mai tare. Acum, că s-a terminat, vă invit să aflați cum s-a văzut din unghiul autorului, chiar în timpul desfășurării 🙂

Umbrele, valize îmbrăcate în flori, gropi din care izbucnesc petale, frunze și tije care pun un plasture colorat peste rănile orașului. Cum se nasc ideile din manifestul pentru normalitate și frumos pe care l-ați botezat #50dezilepentru50deani?

Când ne-am propus să începem campania, ne-a fost teamă că ne va fi greu să găsim 50 de contexte pe care sa le semnalăm cu ajutorul florilor, însă cu fiecare episod de manifest, ne-am convins că 50 e un număr prea mic pentru cât de complexă e lumea din jurul nostru și pentru câte mesaje putem transmite cu ajutorul florilor. Ne legăm de orice ne inspiră pe noi ca oameni. Practic așa ne începem și ne terminăm fiecare zi de când am început #manifestul pentru normalitate si frumos, cu explorarea gândurilor, a sentimentelor, a neregulilor și a lumii din jurul nostru. Și după ce terminăm un manifest, deja ne gândim la următorul sau poate chiar ne ciocnim de el pe stradă, în drumul nostru înapoi înspre atelier.

Pe unele, care ne “dureau”, le-am așternut de la început pe o listă și am așteptat să le vină ziua potrivită pentru aprobări, producție și implementare, însă altele apar pe moment, ne ciocnim de ele pe stradă sau se leagă de diverse evenimente care se întamplă: începerea scolii, evenimentul Fundației Renașterea, închiderea teatrelor și a restaurantelor, ziua internațională a cafelei, ziua risipei mâncării, zilele Bucurestiului. Durata realizării construcțiilor florale pentru manifest a depins de amploarea lucrării și a durat de la 3 la 10 ore. Ni s-a întâmplat să lucrăm până la 1 noaptea pentru unele sau la altele să începem lucrul la 5.30 dimineața. Putem spune că este un proces continuu care nu ne mai lasă să dormim, ne place, ne vin idei noaptea în somn sau la masa de duminica cu familia. Este un #manifest făcut din tot sufletul, cu tot sufletul. Speram să fie primit tot așa de catre oamenii care urmăresc rețelele noastre de socializare.

E și o manieră de a vorbi despre ce înseamnă urbanitate acum, în 2020, când existențele noastre tind spre indoor, spre monocrom, spre supraviețuire prea puțin accesorizată de frumos?

Este felul nostru de a sărbători 50 de ani de muncă în industria florilor și de a da glas florilor pentru a vorbi despre reguli și nereguli din jurul nostru. Nu putem să ne luptăm cu vremurile, să schimbăm regulile, să îndreptăm ce nu ne place, însă putem folosi ce iubim noi mai mult, adică florile, pentru a semnala ce ne place nouă și credem că ar trebui să placă mai mult celor din jur sau ce nu ne place și ar trebui să nu placă nici altora din jur. Bucureștiul are nevoie de frumos la fiecare pas, ca orice oraș însufletit, iar bucureștenii au nevoie de semnale sociale la care să adere sau pe care să le ducă mai departe în drumurile lor. Mucurile de țigara și măștile de protecție aruncate pe jos, coșurile de gunoi și trecerile de pietoni nefolosite, semnele de circulație ignorate au fost câteva semnale date oamenilor pe care nu noi, ci florile îi rugau să fie atenți la ei, la lumea înconjurătoare, la viitor. Înainte de a fi pentru un oraș, manifestele noastre zilnice sunt pentru oamenii ca noi.

Nicu Bocancea – 1000 de mucuri de țigară

De Ziua Educației ați amenajat un loc de joacă pentru copiii cu dizabilități. Cât de important e pentru voi să vă implicați în proiecte sociale?

Este datoria fiecaruia dintre noi să ne gândim la cei din jur cărora le putem fi de folos. Este ceva ce am învățat din copilărie și ceea ce florile m-au ajutat să aduc acolo unde este nevoie: zâmbet și stare de bine. Dacă fiecare dintre noi ar face zilnic un gest mic pentru cineva care are nevoie de el, lumea ar fi infinit mai bună. Doar ca și așa e prea puțin față de cât e nevoie și de cât am putea să oferim în scopuri caritabile noi, cei fericiți. Din păcate, din cauza timpului și a proiectelor, doar dacă vin ei către noi, știm să le oferim ajutorul, așa că îi rugăm pe toți cei care cred că ar avea nevoie de aportul nostru și de frumusețea florilor să ne scrie, să ne spună și vă garantăm, prin educația și pasiunea cu care ne trăim fiecare zi, că vom fi alături cu tot ce putem.

Vitrinele Iris vorbesc, by default, despre creativitate. Acum, cu acest proiect, creativitatea a ieșit în stradă prin măștile din fața Ateneului, a reinventat o cască de motociclist, a arătat că Ziua Cafelei poate avea legătură și cu florile… Multe sunt instalații, poeme stradale de care ne bucurăm cu toții. La care țineți cel mai mult?

Mulțumim pentru aprecieri și cuvintele frumoase și mai ales mulțumim ca ințelegi povestea din spatele construcțiilor noastre florale, pentru că ele nu sunt doar cadre superbe, ci niște metafore, ele vin cu îndemnuri, cu povești, cu emoții, cu semnale de tot felul. Oh, la toate ținem foarte mult, pentru că toate au pornit de la o pasiune, o bucurie sau o revoltă personală. Fiecare domeniu atins de flori își merită manifestul, iar nouă în fiecare zi ne plăcea cel mai mult cel pe care îl făceam atunci. Totuși, dacă ar fi sa aleg unul preferat, o să aleg subiectiv. O să spun că cel mai mult mi-a placut #manifestul despre începerea școlii când am transformat bagajul de îngrijorări al părinților în ghiozdane pline cu flori pentru școlari, iar școlarii din imagini erau copiii mei și ai fratelui meu.

Ce vă inspiră în fiecare zi?
Natura, oamenii din jur, societatea, orașul, viața. Prin flori poți exprima orice sentiment. Eu pot spune că pentru mine este cea mai eficientă terapie statul și lucrul cu florile. Când sunt supărat, stresat, obosit, asta îmi face cel mai bine: să stau în atelier, înconjurat de florile mele, încercand să le dau glas, să-mi trasmită emoțiile oamenilor din jurul meu.

Care a fost cea mai mare provocare de până acum, în alcătuirea manifestului?

Varietatea manifestelor, am avut mereu teama de a nu ne repeta cu ele. Atunci când intri într-un domeniu și încerci să spui o poveste, iți dai seama că ar fi mult mai multe de spus decât un singur unghi de abordare. Însă, am rezistat, nu am picat in capcana complexității domeniilor, ci am încercat să găsim cât mai multe domenii în care să lăsăm florile să spună ce este de spus, măcar o parte din ce este de spus.

E și o formă de colecționism floral încapsulată în aceste 50 de zile? Mă gândesc la maeștrii floriști olandezi sau la tablourile unor Ambrosius Bosschaert sau Jan van Huysum.

Ce repere frumoase! Ne numărăm și noi printre marii iubitori de flori de pe planetă, nimic mai mult, știu că suntem mulți în fan clubul acesta, dar noi avem carnet de membru din tata în fiu. Acum serios, părinții noștri au iubit florile enorm și, din dragoste pentru ele și din dorința ca ele să ajungă să înfrumusețeze viețile românilor și universul în care traiesc, au ales să construiască Iris așa cum este afară, în țările cu istorie în industria floristicii. Nu le ințelegeam iubirea pentru flori până nu am devenit și eu “victimă” sigură a lor și la fel si fratele meu, Cosmin. Amândoi facem acum copiilor noștri ceea ce ne făceau în copilărie ai noștri și nu ne plăcea deloc, stăm printre flori de dimineața până noaptea, iar noaptea tot cu gândul la ele suntem. Florile sunt atât de versatile, pot spune atât de multe lucruri, uneori mai bine decât o fac cuvintele, în funcție de felul în care le combini și de contextul pe care îl completează, de lumina în care sunt puse. Sunt infinite rolurile pe care florile le joacă în viețile noastre, infinite domeniile în care au început să aibă rol principal și infinite motivele pentru care noi trebuie să le fim recunoscători.

Îi înțeleg perfect pe pictorii care le-au dedicat lucrări, pe scriitorii care le-au adorat în cuvinte frumusețea, pe compozitorii care au rămas în istorie cu operele lor inspirate din natură, pe toți artiștii care se lasă cuprinși de frumusețea, varietatea și rolul florilor pe pământ. Timid, și eu le iubesc așa cum știu și încerc să le pun în valoare prin ceea ce am învățat să simt și să fac: floristica. Sunt sigur că dragostea pentru ele mă va face să încerc mereu să găsesc câte un drum nebătut pentru a le pune în valoare.

Care e floarea predilectă a Bucureștiului? Dar a ta?

Când spun București, spun un buchet multicolor, un mix de flori mici și mari, de culori și origini diferite, care, în ansamblu, arată fascinant, însă, în detaliu, se pot observa unele “reguli și nereguli”, vorba manifestului nostru.

În ceea ce mă privește pe mine, mereu mi-au plăcut buchetele mici, aranjamentele discrete, nu-mi place opulența, îmi plac detaliile, îmi plac florile de sezon, îmi plac mesajele pe care le transmit florile prin felul în care sunt aranjate și emoțiile pe care le trezesc în cel care le primește.

Mie îmi plac toate florile, dar simt că am mereu cate o misiune pentru unele dintre ele. Salvez plantele care se ofilesc. Obișnuiesc să iau acasă plantele din atelier cărora nu le merge bine.

Este deja o regula că, odată ajunse la mine acasă, toate iși revin, înverzesc, înmuguresc, înfloresc și parcă îmi zâmbesc zi de zi. Pe lângă asta, culeg ierburi de pe marginea drumului sau flori sălbatice, crengi de copaci abandonate, frunze de tot felul și le aranjez în vaze sau în vase acasa la mine. Mă înconjor de flori și plante pe care nu le avem în atelier, de orice fir de iarba care nu e comercial, mi se pare că sș el merită atenția și aprecierea noastră. Chiar iubesc toate florile, pe unele le am la atelier, pe altele le găsesc prin păduri și mă bucur de ele în timpul liber.