februarie 2021

NOI, Cei CAre O IUBIM

Durerile se trăiesc. Mie pe cele mari mi-a fost mereu foarte greu să le pun în cuvinte. Acum, aproape imposibil.

Viața ei a fost, însă, una publică și sărbătorirea ei are imagini și cuvinte pe care vrem să le păstrăm mereu aproape, să le facem să sune, să nu se piardă.

Aseară am stat lipiți de radio, ascultând emisiunea pe care Luminița Arvunescu i-a dedicat-o la Radio România Muzical. M-am gândit că aș vrea să păstrez cuvintele acestea, pentru noi, pentru Maria când va fi mai mare, pentru toți cei care au cunoscut-o, pentru cei care, poate, o vor cunoaște și prin intermediul lor. La fel, acum patru zile, pe 24 februarie, când ar fi fost ziua ei, ne-am uitat la mănunchiul de înregistrări atât de calde pe care artiști și prieteni din toată lumea i le-au trimis și pe care Valentina Băințan le-a strâns într-o emisiune-omagiu.

Pentru toată lumea ea este Luminița Constantinescu. Pentru Marius e MAMA. Pentru mine e Dada, pentru că așa i-a spus fetița noastră.

Textele acestea, difuzate ieri, în varianta lor audio, la Radio România Muzical, sunt pentru ea.

Gânduri despre mama

De cele mai multe ori când vorbim despre cineva, o facem povestindu-l pe acel om, culegând episod după episod care să îl aibă ca protagonist. În felul acesta, îl oferim celorlalți mai convingător decât dacă i-am spune numele și am pune o coadă de adjective după. Eu, când vorbesc despre mama, mă pierd în astfel de povești, cioburi disparate care îi creează portretul. Unele împărțite cu toată lumea, altele doar ale mele.

Mama mea este un personaj. Am avut, timp de doi ani, la TVR Cultural, o emisiune numită chiar așa: Profil, Poveste, Personaj. Mama ar fi ilustrat cu excelență această triadă de P-uri. În mod excepțional, i-aș mai fi adăugat unul. P de la Pasiune. Dacă este un cuvânt care o definește, acesta este. Voi reveni.

Profil drept. Nu mai sta cocoșat! mi-a spus o viață întreagă. Trage umerii în spate. Poate mai mult decât pe frumusețe, mama a pus preț pe ținută. Mereu dreaptă, distinsă, pusă la punct. Ca ea ne voia pe toți ceilalți din jurul ei. Să fim cât mai aproape de cea mai bună versiune a noastră și, mai ales, să fim noi înșine. Să fim originali și personali chiar și în felul în care arătăm. De altfel, inclusiv bărbații care îi plăceau, cu o singură mare excepție (tata, un bărbat răvășitor de frumos în tinerețe) nu aveau fizionomii și corpuri perfecte, ci erau, cu adevărat, interesanți: Gregory Peck, bunăoară.

Poveste. Povești, mai bine zis. Episoadele despre care vorbeam mai devreme. Mi-aduc aminte, de exemplu, dimineața zilei concertului lui Placido Domingo la București, în 1994. Mama fusese cu echipele TVR la aeroport, apoi se întorsese noaptea în televiziune să monteze imaginile. Dimineața aceea, devreme, pleca iar. Undeva, între somn și veghe, o auzeam foșnind discret prin casă, dar o auzeam exact în aceleași momente la Radio Contact, companionul trezirilor mele, dând un interviu despre marele eveniment muzical. Mi se părea foarte ciudat să fiu cu mama în casă, la distanță de o ușă și să o aud în același moment la radio.

Prima și singura ședință cu părinții la care a participat în viața mea de licean. Clasa a noua, trimestrul I. A venit direct de la o filmare, machiată pentru ecran, purtând un pardesiu de mătase cenușă de trandafiri și răspândind efluvii de Magie Noire. Superbă. Când a intrat pe ușa școlii, lumea a amuțit. Am tot povestit istoria asta și doar eu pare că o mai țin minte.

Mi-amintesc când Jurnalul Național a decretat-o omul zilei și i-a pus fotografia pe o pagină întreagă. Reușise să îl aducă pe Sherrill Milnes pentru un concert la radio în beneficiul bolnavilor de hepatita C. Evident, un concert Vă place opera, titlul cu care se confundă și astăzi, la aproape 40 de ani de la începuturile lui.

Mi-amintesc, a propos de ele, atâtea seri și nopți în care își scria textele. Mereu la masa din bucătărie, mereu citindu-le cu voce tare, o dată, de două ori, de câte ori era nevoie, până când curgeau. Ce se învață în radio rămâne o viață cu tine.

Când a venit Luciano Pavarotti la București – un alt eveniment în a cărui existență a avut un cuvânt decisiv de spus -, când noi toți ne-am bulucit afară să vedem eclipsa, ea a rămas singură în grupul de montaj, lucrând. Imaginile trebuiau să intre pe post în seara aceea.

Când a articulat emisiuni, recitaluri, concerte pentru Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Lucia Stănescu, Nelly Miricioiu, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, George Petean, Ruxandra Donose, Marina Krilovici, dăruindu-se fiecăruia (și încă atâtora!) ca și când nu mai exista, în acel moment, niciun alt interpret de operă pe lume. Ca și când fascinația operei începea și se termina cu solistul respectiv.

Prima dată când a fost (singură, prin ce minune, oare?) în Capela Sixtină. Finalul Galei pentru România de la Staatsoper Viena în 1990. Un concert de orgă la Notre Dame. Când și-a ținut pentru prima dată în brațe nepoata. Cele patru momente despre care spune mereu că timpul s-a oprit în loc și nu a mai existat decât suflet.

Personaj. Mama este un personaj. Unul descris, definit și dominat de cuvântul pe care l-am menționat mai devreme: pasiunea. Pasiunea a fost combustibilul care a alimentat vulcanul pe care mama l-a ținut mereu aprins înăuntrul ei. Pasiunea pentru muzică, pentru operă, pentru protagoniștii ei. Pasiunea pentru profesie, la care nu a făcut niciodată vreun rabat, căreia i-a dat toate resursele și care i-a dat, la rândul ei, un statut construit pe admirație, respect și, adesea, iubire. Pasiunea pentru frumos, în toate declinările lui: de la un buchet de frezii (florile ei dintotdeauna, pentru că apar acum, în preajma zilei ei de naștere), la o carte, un platou cu fructe de mare, o plimbare pe Canal Grande, în Jardin du Luxembourg sau doar în Cișmigiu. Nu neapărat prin magazine, pentru că, dacă mama a urât ceva, a fost ceea ce pentru multe alte femei echivalează cu Paradisul: mersul prin magazine. Pasiunea pentru oameni. Mama s-a indrăgostit repede, statornic și cu rezerve de afecțiune nețărmurite pentru mulți oameni. Pasiunea pentru a trăi, pentru a se bucura, pentru a împărți bucuria cu alții. Sau, cum îmi tot spun mie în ultima vreme, pasiunea de a-și face senin pe dinăuntru pentru a împărți senin în jur.

Mama. Profil, poveste, personaj, pasiune. Mama nu a fost niciodată un timp al trecutului. Mama este. Mereu.

Când mama e extaziată de cineva – cântăreț, dirijor, actor, scriitor, oricine reușește s-o emoționeze până la lacrimi, mai devreme sau mai târziu spune: Ferice de mama lui!

Azi este rândul meu să spun: ferice de mine cu o asemenea mamă.

Marius

Înregistrări difuzate în premieră pe 24 februarie la TVR3, într-o emisiune-omagiu semnată de Valentina Băințan

Pentru Dada

Nu e un om ușor de mutat în cuvinte. Și spun nu este pentru că toate ale ei sunt și vor fi mereu cu noi și parte din noi. Așa că nu pot vorbi decât despre cum este, în continuare, pentru noi – un om incandescent de vital, posesoarea unui râs contagios, mare maestră ticluitoare de răsfăț, pentru toți cei dragi ai ei, care se întâmplă să fie și ai mei.

Nu-mi pot rămâne decât la prezent pasiunea ei pentru muzică și entuziasmul pentru frezii, plăcerea călătoriei, șarjele conversaționale, inflexiunile vocii ei sunând dintr-un difuzor sau din mijlocul sufrageriei, umplând spațiul, luându-l în stăpânire, amprentându-l cu melanjul acela propriu ei de siguranță și emoție. Știu, în continuare, că favorizează culoarea și că îi place să-și poarte eșarfele pe umăr, că îi plac parfumurile, că îi este indiferentă ciocolata, că ne iubește pe noi. O aud povestindu-mi despre Coasta amalfitană, despre spectacole de legendă sau despre copilăria ei cu aceeași vervă melodioasă, care încălzea camera și o făcea să sune a șampanie. O văd pregătind cafea numai pentru noi două și având mereu în plan o variantă dietetică de desert, numai pentru mine. Mă trezesc traducând realitatea în lucruri care i-ar plăcea și lucruri care nu i-ar plăcea, o văd la geam, când plecam de la ea sau pe Strada Poștei, urmărind, cot la cot cu mine, o fetiță foarte mică, în rochiță albastră, care ne scosese la plimbare de ziua ei. O aud plângându-se, ca toate mamele, de nu știu ce fel de mâncare pe care ea îl considera problematic și care, evident, îi ieșise impecabil. Sau fredonând, după spectacol, în seri foarte calde, când plecam împreună de la Operă sau de la Sala Palatului.

Mă aștept să mă sune într-o zi, în orice zi, să facem planuri. Orice fel de planuri. Să-mi recenzeze ca la carte un eveniment. Să mă întrebe, așa, ce fac, cum fac, cum îmi e. Să o întreb și eu. Să râdem de ceva mic și lipsit de importanță.

Cred că aceasta e una din lecțiile cele mai mari pe care le-am învățat de la ea. Puterea de a te bucura cu toate bateriile încărcate de lucruri mari și mici deopotrivă și de a nu face economie de zâmbet. Ea nu făcea. A zâmbit mereu mult, într-o lume din ce în ce mai încruntată.

Îmi e greu să vorbesc despre ea. Îmi e greu să scriu. Îmi e imposibil să o așez la trecut. Nu e acolo locul ei. Nici nu o să fie vreodată. Unii oameni nu încap deloc în cuvinte. Prezența lor e făcută din atâtea nuanțe, gesturi și momente încât dansează lejer pe deasupra oricărui paragraf. Iar ea așa este – în continuare, pentru mine: tonică, solară și intensă. O forță a naturii. O orchestră întreagă de sentimente și stări care o construiau aproape muzical.

Poate cel mai greu și mai important lucru care trebuie spus despre ea este că ne-a iubit mult și că a fost iubită mult. Că este iubită. Mult. În continuare.

Ioana

E DE LA EVARISTO

Note, idei și un fragment în avanpremieră

Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.

Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement, Times, Vogue, Harper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.

Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.

Bernardine Evaristo
Credit foto: Jennie Scott

Yazz

se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată

cu lumânări a Ammei

înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent

din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte

o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara

Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist

Yazz avea să fie experimentul ei contracultural

o alăpta oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul

o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni

o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză

înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași

pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil

lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate

voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație

are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete

Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă

Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul

(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o
descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)

și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă

Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică

mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare

mare greșeală

Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?

Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată

bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate

sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama

un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30% din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă

ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina

în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte

cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv

Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece

înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”

iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme

feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului

ai măcar idee ce înseamnă asta?

acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei

nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente

dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă

care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?

zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor

cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă

murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața

silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții

Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață

casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo

așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine

speră că după universitate se va întoarce acasă

în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?

nu-și pot permite să procedeze altfel

Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna

serios vorbind.

Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.

I’M HERE, LIVE. ZOOM IN.

Cronica unui dezastru texan cu pisici, avocați, spectatori și un videofilter

Da, și eu am râs. Cu șapte guri. E o perioadă mizerabilă și orice prostioară cu potențial de sitcom îți scoate, cumva, creierul din priză. Pune durerile în stand by. Așa că, atunci când îți vine să râzi, râzi. Intens. Cu toți dinții.

Tot internetul a râs, epuizat de toate lunile astea seismice emoțional, de disperarea avocatului captiv în infamul kitten filter, de benevolența judecătorului chitit să-și lumineze confratele în complicatele ițe ale Zoom-ului nărăvaș, de posibila scenă de familie ușor de intuit în fundal, de ridicolul situațiilor în care ne aruncă lipsa asta de granițe solide între real și virtual.

Da, un copil îți poate invada spațiul de muncă. Îți poate dinamita proiectul de serviciu. Te poate face să ratezi un deadline, o prezentare sau, în situația dată, o audiere. Parte din demonizarea online-ului e potențialul acesta catastrofic, cu faimă instant, nedorită, nestrunită și hohotitor ancorată în memoria colectivă. Sincer, pe lângă ce a pățit domnul… pisoi, Ziua Izabelei e un vis frumos. De primăvară.

”I’m here, live. I’m not a cat.”

Faptul că ajungi să te delimitezi de felina de pe ecran, cu teroare absolut justificată, poate genera, în timp, analize complicate, care duc toate în aceeași direcție: cât suntem de alienați, de reducționist închiși într-un ecran, de limitați în umanitatea noastră creativă, socială și sociabilă când privim lumea din spatele unui ferestre de Zoom. Cu și fără filtru. Online-ul e o sursă nesecată de penibil, e confuz, complicat și predispus accidentelor. Sălile de judecată ar trebui să rămână săli de judecată, clasele, clase, birourile, birouri.

Parcă înțelegi mai bine argumentele astea când te uiți în ochii adorabilului pisoi care a înghițit un avocat texan.

Și totuși, în anul acesta pandemic, online-ul failibil, fragmentat, claustrant și fragil ca o bombă cu ceas a salvat…vieți. Posibil și pe a mea.

Mă întreb, câteodată, dacă vom uita acesta lucru. Dacă atunci când vom reduce (a câta oară?) socializarea la un grup de oameni care își dau mâna și discută despre vreme la 5 centimetri unii de ceilalți ne vom aminti acest detaliu. Că posibilitatea de a munci, de a învăța, de a comunica la distanță a salvat vieți. Că asta a însemnat un progres fantastic. Ceva care suportă, cu siguranță, perfecționări. Dar în niciun caz ceva pe care să pui anatema. Pe care să-l arunci la coș. De care să te lipsești indiferent de context, pentru că te-ai obișnuit altfel.

Da, e incomod, de multe ori. Ciudat, ca orice tehnologie nouă. La fel au fost, la vremea lor, tiparnița, becul, tranzistorii, antibioticele sau un CT (ultimul continuă să nu fie foarte plăcut, dar rămâne enervant de… util; uneori vital).

La finalul zilei cu pisoiul licențiat, o zi, de altfel, epuizantă online, copilul și cu mine am campat patruzeci și ceva de minute în fața unei alte mari invenții a umanității: Netflix-ul (nu trageți!). Ne uităm la Anne with an e. Am ajuns la sezonul trei. De pe ecranul laptop-ului meu, fetița asta cu părul roșu explică unei comunități ultragiate de metodele de predare ale noii profesoare cum nu cu mult timp în urmă și trenul era exotic. Și uite că nu mai e. Ba, ce să vezi, unora a ajuns să li se pară indispensabil.

Orice progres e complicat. Jalonat de hârtoape tehnologice. Dar important, pe termen lung. Important moral, câteodată, pentru că ne ține mințile deschise, permeabile la evoluție, sensibile la potențialul semenilor noștri de a transforma un context nefavorabil într-unul… suportabil, măcar.

I’m here, live.

Poate că, pe termen lung, asta e tot ce contează. Asta și cele câteva minute în care, în lumea asta online din ce în ce mai polemică și mai polarizată, am râs așa, ca în curtea școlii, pentru că am auzit o glumă bună.

P.S. Da, evident că las aici și link-ul, măcar să știm, mai târziu, pe ce ne certăm 🙂

DE Ce (Nu) Scriu

Unde ”nu”-ul ăsta e esențial. Pentru că e și nu e. Ca un bec care filează. Ca un ceva bizar și nenumit care nu face contact. O mână amputată. Care doare.

Scrisul e felul meu de a-mi negocia locul în lume. M-am prins de acest aspect acum ceva timp. Ca toți timizii, mi l-am refuzat mult timp. Pe distanțe lungi, ca să zic așa. Am scris proză de dimensiuni ceva mai mari din 2015 încoace. Până atunci, m-am antrenat în texte de mici dimensiuni. Miniaturi cărora nu le spuneam nicicum. Mint. Le spuneam… scris. Pur și simplu. Aveam ”de scris”.

Cel mai mult îmi plăcea să scriu vineri, după muncă, sau sâmbătă dimineața, devreme de tot, înainte să se trezească toată casa. Scrisul ăsta, care nu era niciodată ”scrisul meu”, era, probabil, ceva ușor ilicit. Și, evident, secundar oricărui aspect existențial. Am amânat cursele lungi, ca să-l parafrazez pe Murakami, pentru vârsta la care nu m-am mai putut culcuși în propria mea lene.

De atunci, am scris. On and off. Pe oboseală, pe angoasă, cu background de entuziasm, sau ”cu cearcăn”, cum mi-a spus cândva Dan C. Mihăilescu. Mi-a plăcut cuvântul ăsta. M-am simțit foarte bine în el. Până acum am scris mai mult pe cearcăn decât pe speranță. Am susținut, în conversații mai mult sau mai puțin publice, că scrisul meu (da, știu, am progresat) nu e metabolic. Nu am așa mare nevoie de el. E un accesoriu, nu o necesitate. Poate că era așa, poate că nu.

Cert este că anul ăsta a fost tot… cu cearcăn. Scriu, din când în când. Mai un editorial, mai un articol… Mi-a crăpat obrazul, de curând, după ce am amânat la nesfârșit un eseu pentru o antologie. Că e o perioadă proastă. Că mi-e greu. Că nu pot. Chiar e. O perioadă proastă. Și am trimis un text vechi. Cearcănul e, în asemenea situații, imprevizibil. Uneori e un ferment, alteori te secătuiește de puteri.

Acolo sunt eu acum.

Sunt Robinson pe insulă și scrisul e gura mea de apă dulce. Totuși, nu ajung la el, deși am gâtul iască. Vineri nu mă mai așteaptă. Poate că scrisul era metabolic, pentru că lumea mea se așază greu în matca ei atunci când nu are vertebre narative. Atât că nu e loc de ficțiune acum. Poate că asta e o lume nouă, dar eu nu sunt suficient de curajoasă pentru ea.

De curând, în altă lume, fascinanta lume Zoom, cineva m-a întrebat cum stau cu cititul.

”Prost”, am răspuns. ”În principal, plâng și mă îngraș”. Am râs public și mi-am zâmbit amar pe dinăuntru. Oare de ce nu scriu, m-am întrebat.

De oboseală, mi-am răspuns imediat, consolator. Și m-am bătut puțin pe umăr, să nu mă supăr pe mine. Nu mă supăr. Prea multe schimbări, prea multe opinteli. Nu e un timp pentru accesorii. În muțenia mea, parțial autoimpusă, zilele se succed la fel. Vineri nu mai e o destinație ficțională.

Mi-am amintit, în ultima vreme, o serie de reflecții și conversații despre scris, despre nevoia minții de a construi structură, de a genera tramă, de a planta o grimasă pe figura unui personaj. De a-i pune un cercel la ureche. De a i-l smulge, după caz.

Poate că era metabolic și în cazul meu.

Poate că lumea ar fi mai limpede dacă ar căpăta paragrafe, dacă i-aș inventa o punctuație, dacă m-aș juca puțin cu unghiul auctorial, dacă aș pleca de aici, din cameră, din fereastra mea de Zoom, de pe canapea, din desfășurătorul la care lucrez și aș imagina… ceva. Altceva. Cu sau fără public.

Nu știu. Încă.

Ce știu e că, în lipsa de culoare de-acum, când trăim într-un soi de busculadă a schimbării schimbărilor și totul se scaldă într-o incertitudine mâloasă, ficțiunea pare să aibă consistența unui teritoriu sigur.

Din barca mea de naufragiat, visez să ajung acolo. Nu știu dacă înapoi sau, dimpotrivă, înainte.

Tot ce știu e că aș vrea să fie puțin diferit.

Cu toate motoarele turate. Cu foame reală, într-un mâine comestibil.

Și fără cearcăn.