Interviu

E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.

  • Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?

La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.

  • Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?

Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.

Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre
  • Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?

Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.

  • Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?

Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.

Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici
  • În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?

Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.

  • Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?

În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.

Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu
  • Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?

Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: