iunie 2020

Jurnalul șoarecelui de bibliotecă

Am citit mai puțin ca de obicei în perioada asta, dar s-a întâmplat să dau și peste câteva cărți care rămân cu mine, care schimbă textura unui gând și forma unei idei într-un mod adesea greu definibil, și totuși, dureros de real. Aici sunt câteva dintre ele.

Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, Editura Art. De ce să mint, a mers foarte greu, cel mai probabil din vina mea (am citit-o prin martie, capul meu era ca o autostradă pe care se întâmplau accidente în cascadă). Ultimele o sută de pagini, însă, m-au traversat aproape electric. Sunt halucinant de frumoase, vag previzibil construite, dar de o factură poetică greu definibilă, iluzorie, superbă. Romanul ăsta, apărut în 1977, a fost favoritul lui Harold Bloom, care-l plasa peste Beloved, succesul absolut al lui Morrison din 1987. Mie mi s-a părut marquezian și, într-un fel ciudat, construit în armonie cu evoluția personajului central. La început greoi, aproape tulbure, pe urmă din ce în ce mai luminos, mai aproape de zborul lui Icar, cu aripile de ceară perfect întinse, nepăsător în orgoliul lui de a se lua la întrecere cu soarele.

Donna Tartt, Istoria secretă, Editura Litera. Pe Tartt o iubesc. De la Sticletele încoace. Sigur, mi se pare că multe pagini ar putea cădea lejer la montajul final. Sunt multe scene lungite, dar efectul nu e de film, ci de vizită la muzeu. Un muzeu în care se amestecă artefacte, cărți, stări psihotice, dependențe de toate felurile, experimente, crime, un hybris dus la extrem, căderi orfeice într-un Infern autogenerat, conversație răvășitor de inteligentă, cioburi de strălucire care-ți reamintesc ce e literatura, de ce scriu oamenii, cât de fascinantă e rotița asta creativă pe care unii dintre noi aleargă precum șoarecii, prizonieri privilegiați ai unui talent larger than life… Dacă eram în locul ei (*wishful) aș fi păstrat titlul inițial, The God of Illusions.

Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, Editura Humanitas. E tulburătoare, cred că ăsta e cuvântul. Revizitarea unor vârste, siajul unei iubiri din cele care mută, cu adevărat, soarele și restul stelelor de la locul lor, umorul tipic autorului, care-ți descentrează tristețile, arta asta de a face să fuzioneze, în aceeași pagină, replică scăpărătoare și imagine de o suavitate pe care nu-ți vine să o preschimbi în perifrază, să n-o murdărești… E una din cele mai calde, umane și frumoase cărți pe care le-am citit în ultimul timp, o reverență pe măsura personajului (aproape greu imaginabil, în lumea de azi) pe care îl evocă.

Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, Humanitas Fiction. Hit-ul momentului, fără doar și poate. O carte care împușcă premiu după premiu, clar ușor ecranizabilă, foarte rusească, impecabilă narativ, extrem de ușor de parcurs. Personal, votez cu Zuleiha… Știu că sunt minoritară, dar Zuleiha e mai bântuitoare și, chiar și acolo unde trenează, îți așterne ceva mai multă adâncime pe sub tălpi. Mă rog, așa e pentru mine. Iahina rămâne o autoare grozavă, iar Copiii de pe Volga reprezintă un pas ascendent în cariera ei, dixerunt și criticii, și publicul.

Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi, Editura Corint. Teoretic, o carte pentru copii. M-am bucurat enorm să o intervievez pe autoare (coming soon… :-), care narează cu vocea unui baiețel de 12 ani. Charlie iubește păsările, se spală obsesiv pe mâini, urăște să iasă din casă (nu e nicăieri pus degetul pe tulburarea de spectru autist, dar o simți, așa înalt funcțional cum ți se dezvăluie ea din gândurile lui), se înnebunește după ilustrațiile lui John James Audubon, are un tată jurnalist, rănit în războiul din Afghanistan, și o aventură cu accente de road movie de înfruntat. Extrem de creativă, de frumos construită și de… prospătă, cumva. Reconfortant de puțin comercială. Un copil care se mișcă între imaginație și ritual ca resorturi existențiale. Și o listă de păsări, care e, de fapt, un ”te iubesc” camuflat.

Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Editura Humanitas. Vrajă. E atât de bogată povestea asta despre cum se spune povestea, despre cât de în burta peștelui suntem toți, despre cum mitologizăm, despre puterea actului performativ, despre limbaj și cum se naște el, despre autor(itate) și cum se naște el/ea. Am trăit, literalmente, în subsolul paginii, cât am citit-o. Și am navigat mai departe decât credeam.

Mai caut, mai citesc, mai povestim… (to be continued).

Full voice

Uit foarte greu o voce. Am o memorie groaznică a numelor, mă trezesc adesea privind candid o figură pe care nu știu din ce context să o decupez, dar vocile – fie ele suave, poroase, gâjâite, subțiratice, adânci, catifelate, metalice, evident distincte sau evident comune – ei bine, vocile îmi rămân pe creier, se stochează undeva, cu înalte și bași, cu potențialul lor de stridență sau de calm. Câteodată aud vocea înainte să conștientizez restul trăsăturilor. Nu știu dacă e bine sau rău.

Acum niște luni, am trecut prin exigența (medicală, din păcate) a unor săptămâni… de tăcere. Zi după zi, treceam prin viață cu vocea dată la minimum. Era dureros până la autoanulare, ca și cum aș fi devenit, brusc și irevocabil, un hibrid între Schlemihl și Mica Sirenă. Mi-am adus atunci aminte de o actriță celebră care, întrebată, la finalul unei filmări complicate, ce i-a fost cel mai greu, a răspuns ”Să-mi folosesc vocea la maximum!”. Am invidiat-o cu sinceritate corozivă.

Cultural, suntem învățați să ne ținem vocea în frâu sau să dăm muzica mai tare. E o condiționare. Socială, geografică, profesională… Țipăm mult, șoptim mai puțin. Tăcem rar. Ascultăm și mai rar. Sau, invers, ascultăm, obedienți până la amputarea completă a vocii personale. Ascultăm ”cuminți”. În fond, asta e prima lecție instituțională, în cultura noastră. Să taci din gură, în banca ta. Și, totuși, reținem vocile cu autoritate, cu particularități, cu voluptatea de a-și etala siflante, fricative și lichide într-un discurs nici țipat, nici șoptit. În capul meu, când spun voce spun Sir Laurence Olivier și spun George Vraca, spun Cate Blanchett și Russell Crowe, spun Oprah și Benedict Cumberbatch. Spun Richard Armitage și Scarlett Johansson. Nu spun niciodată Liz Taylor (prea subțire, aproape ezitantă). Sau… Vladimir Nabokov (groaznic de afectată).

Sigur, vorbim despre voci în termeni de vibrație și rezonanță, de ritm și registru. Dar poate că ar trebui să vorbim mai mult despre factorul lor identitar. Despre cum le modelăm și cum ne modelează. Despre cât de tare ar trebui să sune și unde.

Unul din motivele pentru care, spre rușinea mea, sunt o consumatoare mai degrabă mefientă de teatru e că la o vârstă destul de impresionabilă am văzut (ghinion de neșansă, știu…) prea multe spectacole în care actorii vedeau urletul ca pe unica modalitate de a exprima emoție. De orice fel ar fi fost ea. Anii au trecut și eu încă simt prea des nevoia să mă protejez fonic când știu că urmează un monolog de rezistență sau o scenă de cuplu…

Folosim vocea performativ, ierarhic. Vocea ca autoritate, care face ordine într-o sală de ședințe, care țipă dintr-o hârtie oficială sau se dezbracă total de empatie într-un cabinet medical. Sunt voci găunoase, inadecvate, disonante prin lipsa lor de racord la spațiu și context. Voci al căror volum ține loc de argument.

Și poate că dacă am renunța să ne construim pe o singură voce, dacă am învăța că sala de ședințe e un spațiu al dezbaterii și cea de clasă un loc în care se nasc întrebări, dacă scena ar fi locul unde se nuanțează o interpretare și nu unde trebuie să te impui vocal în fața publicului, dacă microfoanele ar fi ocazia de a umple căștile cui te ascultă cu naturalețe și nu cu artificial, poate că noi înșine am semăna mai bine cu ce ne iese pe gură, poate că am fi mai echilibrați, poate că vocea ar coborî și ar urca în deplină siguranță, din inimă și din stomac, din experiență, din înțelegere și din umanitate, până unde trebuie să ajungă.

Întâlniri din pandemie

Pe Sofia Lundberg am cunoscut-o prin intermediul Editurii Litera. Eram în plină stare de urgență și Sofia, care ar fi trebuit să vină la București pentru o întâlnire cu cititorii, a acceptat să ne întâlnim pe Zoom. Ne-am complimentat una alteia bibliotecile, am vorbit despre romanele ei, despre cum a renunțat la jurnalism și la modă pentru a deveni scriitoare full time și, în cele din urmă, despre cât de mult semănăm, în ciuda distanței, a background-ului cultural, a diferențelor sociale, financiare, lingvistice… Am uitat puțin de izolare și am redescoperit ideea de ”împreună”, cărțile, evadarea în natură și în spațiul acesta niciodată supralicitat care e imaginația fiecăruia dintre noi. Mi-a plăcut.

Grădină personală

Un patio cu sound. Un mural făcut din cuvinte. O piruetă cu sens. O colecție de conversații, de bizarerii simpatice, de frici aruncate la coș, de mici exerciții creative cărora m-am hotărât să le dau PLAY. Cam asta veți găsi aici. Un spațiu fără alte pretenții decât să strângă două, trei răsaduri de idei. Acum câțiva ani îl citeam pe Stanley Kunitz într-o carte minunată, The Wild Braid. A Poet Reflects on a Century in the Garden. Am și scris despre ea aici. Poate că toți avem nevoie de un portocal în spatele casei și de o plajă cu scoici în spatele minții, cine știe… Eu am.

Din acest punct de vedere, sunt într-o ligă selectă. Henry James, Virginia Woolf, Victor Hugo credeau în puterea grădinii. Încă mai găsiți, prin diverse bibliografii și ramuri răsfirate pe net, semințe din ce a însemnat pariul acesta pentru ei și mulți alții ca ei. Mie mi-a murit de două ori busuiocul în ghiveci și nu am foarte mari așteptări de la abilitățile mele botanice.

Așa că am să pun o metaforă într-un ghiveci. Nu mă aștept nici la flori, nici la fructe. În fond, plăcerea de a crea un corp de cuvinte cu parfum potențial bate orice recoltă palpabilă.

Planta mea favorită e ciulinele. Eryngium campestre. Sea holly. Are țepi și nu miroase a nimic. Culoarea, însă, e fără seamăn pe lume.