Dalia Sofer și mitologizările identității

„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Dalia Sofer. Foto: Anthony Rhoades
  • Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă  impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?

 – Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.

  • Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?

 – A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.

  • Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?

 –  E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.

  • Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.

 – Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.

Isfahan. Foto: Faruk Kaymak
  • Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?

 – Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.

  • Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?

 – E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.

Grand Bazaar, Teheran. Foto: Omid Armin
  • Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?

 – Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.

  • Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.

– Exact.

  • Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?

 –  Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.

  • Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la  Iran?

 – Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.

Isfahan. Foto: Mostafa Meraji
  • Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?

 – E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates