Lifestyle

De ce nu mai sunt Grinch

Am fost. Mi se părea, poate, că e mai cool așa. În tabăra sarcastică, prea puțin preocupată de merry &bright.

Mi-a trecut. Cam definitiv. Poate că sunt mai puțin cool (e firesc, sunt și mai bătrână). Am aceeași oroare de calorii goale pe bază de marketing agresiv – supradoza de familii în formulă completă care pozează suav, 100% fericite 100% din timp, e o utopie de sezon pe care o tratez cam ca pe excesul de topping încărcat de coloranți din vârful unui cornet din care nici că se mai distinge intenția de înghețată. Nu mai am, însă, aceeași relație cu timpul. În sensul că nu mai am atât de mult timp de cheltuit, de irosit, de aruncat pe lucruri pe care nici măcar nu mi le mai amintesc după ce trece vâltoarea momentului, pe griji care nu sunt dintre cele care te țin, vorba lui Baz Luhrmann, treaz la patru dimineața, într-o zi de marți oarecare. Încerc să mă bucur cam de orice. Oricând mi se dă ocazia. Nu mai amân niciodată momentele bune. Sunt ferm convinsă că nu există cadouri care să compenseze senzația de gol interior și nici ciocolată care să estompeze singurătatea. Așa că, atunci când nu există boală, distanță și pericol iminent, la modul real și imposibil de ignorat, aleg, atât cât pot, să nu mai fiu Grinch.

Sunt atâtea dezastre care par să ruleze, ca într-un film horror cu buget mare, peste tot prin lume. Atâția oameni în suferință. Atâtea familii prinse în probleme insurmontabile. Atâtea coșmaruri sociale fără soluție pe termen lung. Cât timp nu alerg în rotița de hamster a durerii fără ieșire, cred că o să aleg să mă bucur. De tot și de toți pe care-i am. Să nu dau niciun minut din timpul în care m-aș fi putut bucura, nici o oră în care aș fi putut construi amintiri.

Nu știu dacă e presiune. Poate că este. E, însă, și o nevoie de azi și de acum. Cel mai trist, acum niște ani, mi se părea să existe oameni care să se simtă claustrați cu familiile lor, de Sărbători, cu telefonul ca unic spațiu de visare. Acum știu că momentele astea sunt despre alegerile fiecăruia dintre noi. Alegerile mele, de exemplu, stau la mine. Poate că nu vom fi toți cu gândul în aceeași cameră, poate că acasă nu e cel mai glamour loc, poate că mâncarea o să-mi iasă prost, poate că o dau magistral în bară cu cadourile anul ăsta (mi s-a mai întâmplat), poate că o să dea viața peste mine cu cine știe ce din ale ei (poate, totuși, mă iartă, că și din astea mi s-au mai întâmplat – aș zice că au fost suficiente, am învățat lecția), poate o să mă simt nelalocul meu în pielea mea, poate o să treacă și Sărbătorile astea ca atâtea altele, adică ciobite. Până atunci, însă, aleg să mă bucur. Să le iau așa cum vin. Cu ce vin. Episoade noi dintr-un nou sezon. Sper să fie bune și de păstrat, dar nu mai construiesc nici iluzii, nici anxietăți în subsolul paginii.

Cred că mulți dintre noi avem firul ăsta dus la ciorap: să nu te bucuri prea mult, să nu lași garda jos, să nu te relaxezi prea tare, să fii tu angajatul model, care lucrează de Crăciun, și mama minune, care se răstește de oboseală la copil, dar face toți cozonacii cu mâna ei. Să fie casa lună, chit că ești rupt de spate și să dai bine în poze, chit că ai cearcănele până la urechi pe sub machiaj. Am trecut de faza asta. Știu că nu pot să spăl geamurile atletic, să dorm cu laptop-ul în brațe și să mă trezesc făcând tarte au citron meringuée pentru minim șase persoane. Sunt cine și ce sunt. Pentru tot ce nu sunt, plătesc oricum.

Dar poate că bucuriile trebuie tratate ca felia de miraculos care sunt. Sigur că există o întreagă cultură Hallmark care a bagatelizat miracolele astea. Miraculosul, în general, e confiscat politic, comercial și… politic. Așa că mai bine Grinch – mai bine să nu-ți placă nimic din ce nu ai. Din ce nu… ești. Sau ai fost lăsat să crezi că nu ești.

Sigur că există oameni pentru care acasă e un blestem și familia sunt doar niște colocatari care nu au știut să împartă iubire, siguranță, un minim bagaj comun de tandrețe și de complicitate, pe lângă materialul genetic. E cam ca în basmul cu veleități educaționale, diseminat pe scară largă, în care copiii se pupau doar în somn și nu li se spunea niciodată cât sunt de iubiți. Singurul lucru care a ieșit din povestea a fost multă durere. Și un exces de căpcăuni.

Așa că nu, nu o să încep să rulez clișeele cu familia, împreună, spiritul sărbătorii și așa mai departe. Cred, însă, că te poți bucura și de unul singur – că ești bine, că ești pe picioarele tale, că poți gândi și munci liberi, că ai o lume mare de cuprins cu mintea, că ai o minte funcțională, poți rememora și poți proiecta, poți încă să bucuri oameni, alți oameni, și încă ai timp, încă îl ai pe acum, care e exact așa cum poate că nu intuiești: neprețuit.

Din păcate, Sărbătorile aduc și suferință cu ele. Totul se acutizează, toate întâmplările și neîntâmplările devin nevralgii în plin puseu. Timpul e prea scurt și în el trebuie să încapă prea multe emoții. Nu sunt puțini cei care ajung să regurgiteze afectiv. Cu cât trec anii, însă, ce a fost bun și ce a fost rău se amestecă în același aluat. Cam cum dospește viața. Cu de toate. Doar că nu e numai despre artificii. E și despre vină. E și despre absență.

Cât timp mai e, însă, un acum și în el încape măcar o adiere de mâine, cât timp nu arde nimic în jurul meu, în afară de o lumânare pe care am aprins-o eu și cât timp, da, mai am cui să dau fără să aștept să primesc nimic în schimb, cred că aleg să mă bucur de lucrurile astea. Indiferent de cât de non cool, glam, fashionable sunt ele. Cred că aleg să mă bucur și să le dau voie și altora să se bucure lângă mine. Dacă le pică bine. Cred că aleg să nu mai fiu Grinch. Cu puțin noroc, niciodată.

Decembrie. Note din agendă.

Adică, una peste alta, o colecție capsulă de întâmplări și locuri din oraș cu poveste, cu cadouri, cu ciocolată caldă și, poate cel mai important, cu un pic de respiro și de diafan care trece dincolo de ambalaj.

La #Târgdefrumos vreau să merg, ce-i drept, pentru lumânări, pentru ilustrații, pentru porțelan, pentru starea de cozy&spice&everything nice, dar, mai ales, pentru Oana, Andreea, Bogdana și toată pleiada asta bavardă și familiară de oameni care inventează bucățele disparate, dar atât de bine armonizate de frumos. Îți face realmente plăcere să-i (re)vezi, să-i întrebi ce se mai întâmplă în bucătăriile lor creative, ce idei mai sfârâie pe foc, cum mai e lumea lor, a micilor antreprenori care văd lumea with a twist și știu să o transforme în obiect/stare/idee/reverie/bucurie de colecționat. Ne vedem acolo!

Tot în weekend-ul 9-10, dar și în weekend-ul următor, Palatul Universul e inima festivă a Cartierului Creativ, unde cumpărăturile, conversația, cafeaua specialty băută în ritm de slow living și eventual accesorizată cu o felie de orange bread de la Beans &Dots pot fi punctul terminus al unei plimbări fără sanie cu reni, dar cu spiritul unui Moș Crăciun urban purtat cu panaș prin oraș. Detalii aici.

Dacă tot vă plimbați prin centrul Bucureștiului în weekend, o variantă e și Dichisar, o prezență deja rituală în decembrie și nu numai. De la haine la bijuterie contemporană, de la globuri la jucării și de la produse gourmet la condimente, recipiente și ustensile de gătit, tentațiile există și se diversifică de la o ediție la alta, așa că nu e de ocolit. Partea bună e că, dacă ratați o ediție, Dichisar de iarnă e un târg serial în care puteți plonja de la orice episod și din orice minut – e imposibil să nu prindeți ideea :-).

Dacă sunteți din Cluj, pe 10 decembrie, de la ora 17.00, se întâmplă la Librăria Bookcorner lansarea volumului Rătăciri deliberate (Litera), care a făcut cunoștință cu lumea la Gaudeamus, unde am fost și eu printre cei care s-au bucurat de viteza cu care au dispărut cărțile din stand. Doina îmi e prietenă de mult timp, mi-a fost colegă și am descoperit cu încântare în ea o prozatoare abilă, care mixează forța cu fragilitatea și manevrează minunat timpul în relație cu memoria. Profit de acest eveniment, așadar, pentru a vă face o primă recomandare de carte, ca o notă pe un colț de caiet, la pachet cu promisiunea că voi reveni cu o listă completă (în măsura failibilităților mele 🙂 de titluri care mi s-au lipit de creier, care mă bântuie sau pe care abia aștept să le citesc în vacanță.

Și, dacă tot e vorba de prieteni, mâine, revenind la București, abia aștept să-i aplaud pe Vlad Niculescu și pe Shaun Bythell, un duo pe care-l intuiesc delicios, hâtru și bisat intens de bibliofilii care vor veni să-i vadă la Cărturești Verona. Intuiesc anecdotică de librărie, povești cu scriitori și volume rare, serendipity și comunități legate de toată feliile de viață, istorie și emoție umană care se întâmplă pe un raft.

Un eveniment pe care îmi propun să nu-l ratez săptămâna viitoare e lansarea cărții lui Péter Demény, Vârtej în reluare (Curtea veche), la Humanitas de la Cișmigiu. Ce-am citit până acum despre carte sună splendid și provocator, suficient cât să potențeze Țipătul lui Munch de pe copertă și să mă transforme în cititoare deja captivă.

În sfârșit, joi, pe 14 decembrie, Colecționarul de sarmale lovește din nou, mai exact, Cosmin Dragomir gătește narativ, avizat și, mai ales, bulversant de gustos pentru marele public, de la 18.30, la Cărturești Verona. Să mâncați înainte, ca să nu înghițiți prea mult în sec 🙂

Despre Art Safari Christmas Edition vă pot spune că durează până pe 22 decembrie și că, după cum veți remarca din descrierea evenimentului, Palatul Dacia-România are program festiv, cu surprize frumoase mai ales pentru cei mai mici iubitori de artă.

Deocamdată cam așa arată agenda mea, din care am răsfirat online câteva file pentru cine are timp și chef de mobilat zilele astea și cu altceva decât drumurile obișnuite. Ne vedem prin oraș, între timp mă ocup de cărți și de biscuiți fără zahăr! 🙂

Unde fugim… #prinOraș :-)

Întâi și întâi de noi înșine. (Ceea ce-mi aduce aminte că mi-am propus să fug mâncând pământul de ceva care pare să mă urmărească în ultimul timp, și anume de negrul din garderoba mea. Note to self: mai poartă și ceva colorat. Sau, măcar, treci de la negru la alb-negru.)

Până regăsesc eu însă culoarea din dulapul meu (presupunând că toți demonii sunt deja în Narnia), am pus cap la cap o listă de culori urbane, de invitații, de perspective, de locuri și oameni care le pun pe o hartă, într-o comunitate, pe un drum. Al nostru, eventual.

27 septembrie 2023 – 8 ianuarie 2024: Efectul Picasso la MARE, adică 46 de lucrări ale lui Pablo Picasso, de la dispariția căruia se împlinesc 50 de ani, la care se adaugă lucrări ale unor artiști români. România e una dintre cele opt țări implicate într-un amplu demers expozițional care funcționează ca un efort integrat de a explora Efectul Picasso. Reverbul. Filiația. Inspirația care circulă prin spații creative diverse și, totuși, deloc disonante. Mai multe vom afla cât de curând, dar se anunță un eveniment ambițios și provocator pentru publicul bucureștean și nu numai.

Din 29 septembrie 2023 până pe 14 ianuarie 2024 avem timp să vizităm Art Safari Stars Edition cu Bags Inside Out, o expoziție realizată în colaborare cu V&A care pune sub reflector gențile statement purtate de staruri, inspirate de ele și impregnate de personalitatea lor. „Kelly” Hermès, geanta inspirată de Grace Kelly, celebra „Lady Dior”, omagiu adus Prințesei Diana sau geanta „Baguette” de la Fendi, purtată de Sarah Jessica Parker în Sex and the City sunt doar câteva dintre starurile… de pe generic :-).

This is not a bag, it’s a baguette! 🙂

La Seneca AntiCafe se pregătește RECOLTA. Târg de Carte pentru Copii și Familii, cu ateliere de lectură, scriere creativă, desen, origami, întâlniri cu scriitori și tot felul de surprize. E cu număr limitat de locuri, așa că, dacă vă face vreo secțiune cu ochiul, e bine să vă hotărâți din timp unde vă înscrieți.

Cartierul Creativ vă face program de weekend în Amzei cu legume, fructe, cărți, animații, print-uri de artă, accesorii, happening-uri colorate (da, se pare că merg bine împreună și că puteți trece lejer de la un la alta – important e să aveți dispoziție de plimbare și de loisirs, restul se construiește la fața locului :-). Detalii aici.

De pe 4 până pe 8 octombrie o să avem expoziția centrală Romanian Jewelry Week la Biblioteca Națională a României. Asta înseamnă bijuterie de autor din România, UK, SUA, Australia, Franța, Kuwait, Cehia, Italia, Grecia, Mexic, Lituania, Israel, Ucraina, Belgia și așa mai departe – sunt peste 200 de designeri invitați, deci se anunță un display pentru toate gusturile (nu știu dacă și pentru toate buzunarele, dar asta o să descoperim la fața locului). E cu bilete și cu evenimente în alte patru puncte cu semnificație culturală din București. Găsiți aici detaliile.

Între timp, nu uitați că acesta e ultimul weekend în care culoarea Bucureștiului stă în muzică și în sărbătorirea ei prin Festivalul Enescu. Pare că vara a mai rămas puțin cu noi special ca să ne lase să ne bucurăm de cât de frumos sună orașul când nu fugim de el, ci spre el, spre toată frumusețea din inima haosului.

10 produse de lux care îți schimbă viața

Mă rog, pe a mea o schimbă. E o lumină ireală, caldă și un pic prăfoasă la mine în apartament (unul dintre puținele lui avantaje, dar unul important pentru mine, din martie până în octombrie), e duminică seara, am avut o săptămână plină și de mâine încolo am mult opinteli nu neapărat în plan, cât în drum. Și nu am mai fost de cam mult timp aici. In this room of my own. Așa că un pic de răsfăț, de superficialitate, de mixaj cvasi boem într-o lună cu heirup (cred că septembrie e luna mea nepreferată, by default – abia din octombrie încolo mă împac cu ideea că s-a dus vara și că vacanța nu mai e pe nicăieri) nu cred să lezeze nimic din eficiența white collar, care începe și se termină cu cafea și care, vrem, nu vrem, e pe heavy rotation în playlist de luni dimineața.

Dar să mă întorc la ce-am promis, adică la produsele astea de lux care pot face o săptămână proastă digerabilă și o lună antipatică irizată de frumuseți mici și mari, dintre cele care rămân pe cerul gurii și pe bolta creierului, cât să nu ne scufundăm în melancolia autumnală (nici cuvântul ăsta nu-mi place neam!) care stă de obicei pitită în dulap, printre pulovere și pe lângă cizmele de ploaie.

Conversația. Serioasă sau nu prea, atâta timp cât e un schimb real (de idei, de stări, de filtre prin care tu și celălalt vedeți lumea, de bucăți de viață, de tine (așa cum ești și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară), de apropiere între două minți care nu sunt puse să se certe și nici să cadă în clișee calpe, conversația dă coerență lumii. Din jur și din capul tău. Nimic nu te ajută mai mult ca un om care ascultă. Care te ascultă. Fără să se transforme într-o mașinărie de soluții, fără să-ți scoată ochii când ai călcat în baltă și te-ai stropit pe pantofi. Poate că cei mai mulți asta vrem, de fapt, când căutăm sprijin într-o altă minte – nu neapărat o rezolvare, cât validarea faptului că problema pe care o ridicăm e reală. Sunt puține lucruri mai rare ca o ușă la care să poți bate știind că, dacă ai dat într-adevăr de necaz sau dacă doar ți se pare, nu o să auzi pomelnicul defectelor tale, varianta fluvială, în managementul de situație cu grad mediu de dificultate. Mi-a licărit în minte lucrul ăsta când cineva, cu care am împărțit o frământare care nu strica niciun echilibru vital (în afară de al meu), mi-a spus un lucru mic și prețios: „Mulțumesc că mi-ai spus mie.” Mi s-a părut rar și frumos într-un fel de o delicatețe perfectă, fără emfază, fără pretenția unei soluții (de fapt a existat și un „e cam nasol” care m-a liniștit că nu dramatizez – cum spuneam, și asta căutăm, validarea care să țină locul criticilor pe care oricum suntem obișnuiți să ni le administrăm și singuri), fără altă miză decât cea a prezenței, fie ea și efemeră, în lumea tulburată a altcuiva.

Timpul. Știu, nimănui nu-i prisosește. E motivul pentru care am învățat să-l apreciez la maxim. O cafea băută „pe liniște”, zece minute în care poți să-ți faci curat în cap, o dimineață în care te trezești mai târziu. Pentru mine posibilitatea de work from home, care te lasă să mixezi, câtodată, scrierea unui proiect cu mașina de spălat care merge în fundal sau documentarea pentru un interviu cu o tavă care își vede de-ale ei la cuptor e de aur, tocmai pentru că îmi croșetează ochiuri mai largi acolo unde timpul era foarte strâns, unde alergam, unde pierdeam timpul. Munca asta hibrid a secolului XXI și companiile care înțeleg cum să o gestioneze în avantajul lor se traduc în ore – ore în care nu alergi. Da, nu se poate mereu, nu funcționează în orice situație. Dar îți dă timp acolo unde erau doar nervi, îți ia din statul în trafic, te lasă să-ți iei copiii de la școală, îți micșorează numărul orelor de muncă de după program, îți dă spațiu (și asta e important) când ai nevoie de el. Te învață că biroul tău ești tu. Pentru mine asta a fost o descoperire enormă. Și este în continuare, de câte ori lucrez de-acasă.

Cărțile. Poveștile altora. Lumile lor, amalgamate. Ușa crăpată, gaura cheii, fereastra întredeschisă dintr-o pagină. Ideile care le întregesc, le clatină, le complimentează, le contrazic pe ale tale. Felul în care autorul te cheamă în pagină și știe (sau nu știe) să te mai țină un pic acolo și după ce s-a închis cartea. Câteodată mă îngrozesc de cât de sterpe sunt discursurile mai mult sau mai puțin amenințător-firoscoase care li se aplică, așa, ca vaccinul antigripal, copiilor cărora li se recită psalmodic despre importanța lecturii. Ea nu e importantă – e adesea indigestă, perturbatoare, hipnotică, modulatoare (de opinii, de gânduri, de proiecții), e o telecomandă cu multe butoane care operează subliminal toate sistemele ființei, e labirintică și multivalentă, e vitală și fermecătoare. E așa păcat că literatura pare drapată în hlamida banalităților sforăitoare care omoară, în fapt, ce decantează ea mai bine: intimitatea din care se nasc identități. În imagine sunt câteva dintre cărțile care sunt cu mine (în fapt și în așteptare) zilele astea – ca imagine, ton, substanță, polifonii și contaminări, că tot e ăsta un cuvânt din ce în ce mai actual.

Muzica. Încă e Festivalul Enescu, încă are tot orașul gust de muzică. Dar ea e un produs de lux atunci când construiește comunicare. A ta cu tine, în primul rând. Când e cathartică sau, pur și simplu, generatoare de plăcere estetică pe care o împarți cu alți oameni, pe care nu-i cunoști sau cu care ai prea puține în comun. E ca un solvent absolut, ca o substanță perpetuu revelatoare a abisurilor și a frumuseții interioare a unui om, a suferinței, a agilității, a bucuriei pe care, miraculos, mintea le conține în același timp. Pentru mine muzica acestui anotimp e partea a treia din Simfonia nr. 1, de Mahler. Am ascultat-o și în Festival, cu Accademia Nazionale din Santa Cecilia, sub bagheta dirijorului Tugan Sokhiev, o ascult în căști, când pot, de preferință cu Eschenbach și Orchestre de Paris sau cu Abbado și Lucerne Festival Orchestra (e pe Youtube o înregistrare din 2009, cu Sir Simon Rattle în public). Și o ascult în capul meu. Feierlich und gemessen ohne zu schleppen. Când… vreau.

Conexiunea. Cu toate roșiile care vor zbura spre parbrizul meu, pe modul avion stau doar în avion. Pentru că am oameni la care țin și pentru că știu cum e să transpiri instantaneu de grijă și să ai senzația că s-a terminat tot aerul din cameră. Și să-ți dorești să zbori ca să ajungi mai repede undeva. Știu. A fost viață și înainte de telefonul mobil. Dar a fost viață și fără analgezie, fără vaccinuri, fără CT-uri și RMN-uri, fără canalizare, fără săpun, fără anestezie, fără încălțări, fără antibiotice, fără Waze, fără epi pen, fără mașini, fără hârtie igienică, fără frigider, fără carduri pe telefon, fără apă curentă. Dacă, fragilă cum e, conexiunea asta salvează și o singură viață, economisește și o singură durere, deturnează și o singură potențială tragedie, atunci momentele de disconfort pe care le generează sunt doar ferment pentru poliloghii sterile. Și cam atât.

Plimbarea. Pentru mine e oxigen. E un fel de a digera lumea în mișcare. Îmi lipsește mult, pentru că nu prea am timp de ea, dar, când se întâmplă, spontan sau nu, cu descoperiri neașteptate de grădini, declinări arhitectonice ale unui stil, colțuri de oraș pe care nu le știam sau, dimpotrivă, care-mi plac, locuri cu bunătăți, locuri cu prieteni, locuri cu istoriile lor, uneori intersectate cu a mea, ei bine, atunci nu mai am senzația de hamster pe rotiță, care e parte din echilibristica job – casă – școală a fiecărei săptămâni. În mers mi se limpezește o poveste în cap, mi se cristalizează o decizie, mi se năzare o idee, mă vizitează o amintire. Cel mai des. În mers te simți cel mai adesea viu și te scuturi de lâncezeală, de rutină, uneori și de tristeți. Uneori.

Descoperirea. Nu mereu, dar câteodată. Și nu întotdeauna majoră. De curând am început să urmăresc pe Instagram un cont care se ocupă cu istoria mai puțin cunoscută a culorilor. Sunt lucruri pe care le-aș putea găsi în nu știu câte cărți pe care îmi e lene să le scot din bibliotecă, dar îmi place cum sunt livrate sau, altfel spus, îmi place storytelling-ul suficient cât să-mi cer doza, aproape în fiecare zi. Contul, în caz că sunteți curioși, se cheamă @jackson_art. Vă las aici o bucățică de poveste :-).

View this post on Instagram

A post shared by Jackson's Art Supplies (@jacksons_art)

Joaca. Da, eu cred în ludic, în lipsa de țâfnă, în eficiența străină de emfază, dar ceva mai gustoasă creativ a celor care, ce să-i faci, nu suntem perfecționiști și nu avem hainele aranjate pe culori în dulap. Mea maxima culpa. Zilele astea nu sunt cu toate corăbiile pe val, așa că m-am jucat în bucătărie așa:

banană + avocado (poate fi doar banană sau doar avocado) + cacao + ghimbir măcinat + zmeură + ciocolată neagră (dar îngrozitor de neagră!) sfărâmată grosier + scorțișoară

În boluri mici, lăsate cam o oră la frigider.

= magie

Răbdarea. Nu e punctul meu forte. Așa că pentru mine e un produs de lux… de nișă. Dar mă străduiesc să cred că e educabilă. Încerc să ascult mai atent, să intervin mai rar. Să explodez numai când realmente nu mai pot. Număratul și respiratul nu funcționează în cazul meu. Ce funcționează e proiecția. În câteva ore, în câteva zile, în câteva săptămâni, în câteva luni va fi trecut. În câțiva ani n-o să mai conteze. Așa sunt toate mai ușor de dus.

Ultima pe listă e… o seară ca asta. Nimic special. S-a făcut întuneric. Scriu, adică fac ce-mi place cel mai mult. Muzică în fundal. Numai eu cu mine câteva minute. Nu sunt toate comode, dar sunt ale mele. E doar prezența. În curând o s-o simt de-a binelea, pentru că-mi dă târcoale un țânțar din generația asta nouă, mutantă, rezistentă la Autan și toată gama de device-uri care se bagă-n priză (am unul care pare făcut la Nasa și pe care țânțarii… contemporani cred că-l percep ca pe un fel de spa instalat special pentru ei). Dar aici și acum nimeni apropiat mie nu e bolnav, nu am decât tristeți mici, care nu sunt necazuri mari și toamna aia cu ploi, vânt, noroi care îmi e 100% antipatică mă mai păsuiește un pic. Mâine am o zi luuungă, cam ca o zi de post total, dar e posibil să fi găsit deja perechea de cercei care i se potrivește.

#prinOraș: cărți, plimbări și o rugăminte serioasă

Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:

Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).

La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂

De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.

Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.

Petiția poate fi semnată aici: https://justice-initiative.eu/ro/petition/.

Mai citim, mai povestim. Ne-auzim și ne vedem tot pe-aici.

#staysafeandhappy

#prinOraș. Educație, industrii creative, formări culturale și un brunch la muzeu

Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.

Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:

Trofeele Merito. Foto: Bogdan Grigore / COOPerativa FOTO

Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.

Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.

Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.

Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.

Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!

Breathe gentle

Împreună, pe canapea, noi două, o otită, o entorsă, o cafea și un ceai de cătină. Antibiotic și antiinflamator. Mai sunt și weekend-uri așa. Statice.

Sigur, tentația e mereu aceeași: swipe up. E cel mai simplu să ne uităm la animale și la călătoriile altora, să râdem de farse care pariază pe momentaneitate, pe viteză, pe efect dat la maximum. Aș minți să spun că nu există. Imobilitatea te limitează. Durerea și mai și.

Există, însă, între un Nurofen și un Voltaren (știu, sună magic, nu-i așa?), playlist-urile și schițele ei, Word-urile amândurora și o jucărie remarcabilă, de care uităm câteodată și care bate Netflix-ul, Instagram-ul și Shazam-ul la un loc: conversația.

Conversația reală, dincolo de Hogwarts Legacy, de biletele la Summerwell, de liste de shopping și de călătorii potențiale, de ce e și nu e cool, de temele ei și de interviurile mele, de discuții despre microfoane, lavaliere, cărți și creioane grafice, pe unde mergem, ce gustăm bun și de ce nu putem avea un cățel mic (aici răspunsul e simplu pentru toată lumea – ar înghiți nenumărate piese de Lego și l-am avea pe conștiință). În zile ca astea, în care lumea toată e dată pe slow motion, putem vorbi despre fricile noastre (ăsta e un subiect vast și intens pentru amândouă), despre tensiunea dintre existența creativă și rutină (din birouri și din sala de clasă), despre liberul arbitru (e unul dintre subiectele mele favorite), despre tentații, despre cum e să aparții și cum e să stai bine înfipt și singur pe picioarele tale. Despre decizii. Despre diferența dintre singurătate și solitudine, dintre stil și modă, dintre muzică și ritm, dintre cine sunt eu cu adevărat și cine îmi spun alții că sunt, dintre indispozițiile pasagere și necazurile adevărate, dintre școală și viață, dintre job-uri și identitate.

Cred că, dincolo de partea asta cu tracasările care nu ne lasă, zilele astea, să ne plimbăm pe-afară, conversația rămâne punctul forte al weekend-urilor în care suntem împreună. E exercițiu de cunoaștere reciprocă, e descoperire, e alint, e tandrețe și e aerobic mental. Și îmi place. Câteodată mă gândesc că lucrul cel mai bun pe care îl poți face pentru copilul tău, dincolo de iubire și de libertate, e să faci efortul de a-l cunoaște, să-ți permiți bucuria de a vedea cum funcționează mintea lui dincolo de oricare dintre părerile tale. Să fii cu el acolo, în cuvintele lui. Să-l întrebi lucruri și să-l lași să te întrebe. Orice. Oricând. Să recunoști că nu ai toate răspunsurile. Să fii tu, cel adevărat. Și să-i dai voie să te placă așa, imperfect, nemachiat, morocănos, obosit. Să-l placi, la rândul tău, pentru toate lucrurile bune pe care el nu le vede la el. Și să i le spui. Să i le spui des și mult. Pe toate. Minusurile și plusurile.

Câteodată, timpul împreună e tot ce avem. Și, da, am cerut voie să scriu despre ea 🙂

#goodlife. O perspectivă

Recunosc că nu prea îmi vine să vorbesc despre #goodlife în contextul actual, când ochii lumii sunt ațintiți cu groază spre Turcia și Siria, unde pierderile de vieți omenești în urma seismului cresc în fiecare zi.

În liceu, am avut o profesoară care ne povestea că după cutremurul din ’77 a predat Ciuma lui Camus. La toate clasele. Compulsiv. Cred că e important și să construim resurse de empatie, să nu-i epuizăm pe oameni cu titluri care țipă în capslock dezastru pentru orice adversitate, să nu-i expunem la tipul de conținut care stoarce lacrima cu orice preț și face vizualizări pe bandă rulantă . În fața nenorocirilor reale, imense, prea mulți dintre noi ajung cu bateriile descărcate, iar receptivitatea publică la starea celor aflați cu adevărat în poziții vulnerabile e mult scăzută. Oamenii se imunizează la suferința umană. Poate că (și) acesta e unul dintre adevărurile triste, modelabile cu ceva mai multă educație.

Există resurse cu privire la cum relatezi despre dezastre fără să expui gratuit victimele, fără să rostogolești conținut nepotrivit pe care să-l capitalizezi, fără să ajungi să stârnești, să încurajezi sau chiar să transmiți mesaje lipsite de umanitate (cred că și la noi au fost câteva cazuri, de la deja celebra conversație reportericească direct cu soția neprevenită a victimei unui accident aviatic (episodul a ajuns și într-o carte a lui Radu Paraschivescu) la reporterul care a declarat la Colectiv că își adoră meseria, pentru că făcea mai mult live, chit că într-un context pe care nimeni nu și-l dorește în viață).

Așa cum de educație ține și următorul aspect: un dezastru nu e conținut pe care să-l căpușezi. Dacă poți ajuta, informa, face lucruri concrete, e minunat. Dacă nu, poate că e mai bine să te străduiești să activezi acele resorturi comunitare ruginite, pentru că pe hârtie și în online toată lumea plânge și e solidară, până la desemantizarea completă a cuvintelor. În viața reală, se dă scroll. Până la următoarea poză cu impact emoțional și mai mare. Nu trăim într-un reel, trăim într-o lume conectată de emoții și e important să avem grijă de ele.

Las aici un link de la Crucea Roșie Română, util celor care vor să ajute. Ideal este să donați (bani, timp, sânge, fiecare ce și cum poate) către organizații cu notorietate internațională. Așa știți că efortul vostru nu se risipește în alte direcții decât cele pe care le-ați intenționat.

O altă zonă în care se poate deschide o conversație utilă e cea cu privire la cum poate fi educată populația în caz de cutremur. Și aici, ca și în situațiile de mai sus, mi se pare important să ne luăm informațiile din surse competente, să nu dăm mai departe mitologie urbană cu justificare puțină spre deloc, să nu repetăm clișeistic tot ce auzim la alții fără să verificăm. Știu că, acum, oricine are wifi și telefon mobil e producător de conținut, dar verificarea și răsverificarea sursei rămâne o chestiune de bun simț nu doar jurnalistic, ci și civic atunci când ai în jurul tău o comunitate (fie ea cât de mică) receptivă la ideile tale.

În sfârșit, ce mai am de spus aici e că o viață bună se construiește și din fărâme de bunătate pe care le dai mai departe. Poate v-ați făcut concedii în zonele afectate, poate aveți cunoscuți acolo. Încercați să dați de ei, ascultați-i când au de plâns. Oameni suntem și toți avem câte un umăr de dat. Pe rând.

#goodlife. take 3

Despre Salman Rushdie, John Williams, magnolii, case puse pe hârtie și o rețetă de brownie. Fără zahăr 🙂

Eu nu cred în gândirea pozitivă. Visceral. Mi se pare toxică, lipsită de racord cu realitatea, presantă și stresantă, cum e orice zâmbet forțat. Nu se mai cheamă zâmbet, se cheamă rictus.

Cred, însă, în colecționism. #goodlife cam asta este. O colecție a lucrurilor luminoase din timpul săptămânii pe care le dau jos de pe rafturi, sâmbăta, le șterg de praf, le las să se articuleze într-o rutină bună (chit că funcționează bine și așa, disparate – pentru mine, cel puțin :-). Sigur că, în timp, și ochiul, și mintea învață să le caute, să le acorde, poate, o clipă în plus, să se culcușească în imaginea bună și să se hrănească ceva mai mult din ea. E o contrapondere… utilă la Doomsday Clock și online-ul potopit de oroarea de la Lacul Morii și de cazul doctoriței de la Suceava care lăsa oamenii fără tratament dacă nu aveau bani. Sunt lucruri grele, dezumanizante, împovărătoare și discuția despre ele e la fel de necesară ca amputarea unui picior cangrenat. Necesar e și să te oprești, măcar din când, din internalizat teamă și grozăvie. Ele năvălesc oricum peste tine și o rezervă de răgaz (cred că asta e #goodlife, în esență, otium meum al latinilor) te ajută să le treci mai sănătos. La cap, măcar.

Mă uit la colecția asta ca la o intersecție necesară între interior și exterior, între lumea dinăuntru și cea de-afară, între feluri de a privi și de a înțelege timpul. Uneori nu am chef de ea, pentru că stresul e întotdeauna mai sonor și ocupă toată scena. Încerc, însă, pe cât posibil, să-i dau volumul mai încet. Uneori, spre surprinderea mea, chiar funcționează.

E cam cât mine și o cam iubesc 🙂

Întotdeauna am primit crenguțe înflorite când stătea să înmugurească o idee, un sezon nou, o altă etapă. E o tradiție a cărei perpetuare îmi lipsea. Ce vedeți în imagine a-nflorit deja de-a binelea la mine acasă și nu e crenguță, e ditamai pomul. Câteodată ajută să inviți primăvara în sufragerie, mai ales când e urât afară. Abia aștept să vă pot spune mai multe despre aventura (creativă, mediatică, personală) pe care o salută din vârful petalelor magnolia noastră :-).

Nominalizarea la Oscar a lui John Williams. Are 90 de ani și tocmai a devenit cel mai vârstnic dintre nominalizați. Este a 53-a nominalizare pentru John Williams, care a câștigat 5 Oscaruri pentru coloană sonoră cu Scripcarul pe acoperiș (1972, regia Norman Jewison ), Fălci (1976, regia Steven Spielberg), Star Wars (1977, regia George Lucas), E.T. (1983, regia Steven Spielberg), Lista lui Schindler (1994, regia Steven Spielberg). Tot Spielberg semnează și regia pentru filmul The Fabelmans, a cărui coloană sonoră, compusă de John Williams, i-a adus acestuia actuala nominalizare. Despre film aflați mai multe de aici. Vă las și un interviu cu John Williams, semnat de Andrew Collins pentru Classic FM – sunt reconfortante și modestia, și entuziasmul, și pasiunea lui pentru muzică, cinema și creativitate.

Salman Rushdie scoate o carte nouă, Victory City. E despre lumile, inclusiv interioare, pe care le construiește puterea imaginației, despre arta de a povesti și despre limbaj, ca meterez moral și creativ. Random House anunțase, de altfel, faptul că are în pregătire acest volum în vara anului trecut, cu puțin timp înainte de atacul asupra lui Rushdie de la Chautauqua Institution, New York. Victory City e un oraș al cuvintelor. Singurul care rămâne, după cum ne spune Rushdie. Coperta cărții și mănunchiul de voci care au făcut zid în jurul lui sunt de găsit aici.

Am ratat, săptămâna trecută, lansarea romanului Naoisei Dolan, Vremuri interesante, Humanitas Fiction, lucru de care îmi pare tare rău. Compensez aici cu recomandarea de a citi cartea asta, care e despre identitate (inclusiv de gen), relații (de iubire, de putere, de influență), despre limbaj și despre clivaje sociale, pe care am dus-o cu mine în vacanță și din care las aici un citat care-mi place: „În altă zi, am cumpărat croasanți și ea a zis ceva în cantoneză, pe urmă a tradus – „Camera foto mănâncă prima” – în timp ce mă pregăteam să-l duc la gură pe al meu. Asta m-a făcut să zâmbesc. Îmi plăcea când era sinceră, fără să simtă nevoia să-și ceară scuze pentru asta, chiar dacă era vorba despre unghiul unui produs de patiserie. A spus că, datorită Instagramului, începuse să se uite cu mai multă atenție în jurul ei. Oricând se simțea tristă, avea o galerie de amintiri frumoase pe care să le privească.
– Știu că e o prostie, a zis ea, dar e distractiv.”

În săptămâna care a trecut am făcut interviuri, am scris despre Africa, am purtat conversații cu oameni la care țin și pe care îi admir. Unul dintre ei este minunata Anastasia Staicu, de la Seneca Anticafe, care mi-a dat și o veste bună: vizita Olgăi Grebennik, cea care a scris Jurnalul de război, la București și un proiect bilingv superb din care vă las aici niște imagini.

O casă capricioasă. *Ficțiune bazată pe evenimente reale.*

Lansarea cărții va avea loc în data de 04 februarie 2023, de la ora 14.00 la Seneca Anticafe (Arhitect Ion Mincu nr 1). Dincolo de dialogul cu scriitoarea, puteți lua parte și la vernisajul cu vânzare al lucrărilor ei. În timpul lansării va avea loc și un atelier de construit povești pentru copii și adulții lor 🙂

În sfârșit, am ajuns și la lingurița dulce. Fără zahăr. Pe 24, când a am avut o zi liberă (când se întâmplă așa în mijlocul săptămânii e ca și cum Moș Crăciun și-ar fi amintit că are mai mult de-o zi lucrătoare pe an), am testat o rețetă de brownie (găsită pe Instagram) super simplă, care s-a dovedit a fi ciudat de bună, deși eu am fost încă și mai zgârcită cu zahărul ca autoarea (mai exact, nu am pus deloc).

View this post on Instagram

A post shared by Meal Prep Champ🍱 (@mealprepchamp)

P.S. S-a mâncat 🙂

#goodlife. reloaded

Jurnal subiectiv de momente, experiențe, LOCURI, idei cu glanz

În fiecare sâmbătă. Teoretic. (Practic nu știu dacă sâmbăta viitoare nu o să fac mai degrabă niște clătite decât să gătesc un text cu un praf de stare de bine). #goodlife ar trebui să funcționeze ca un mix de speranță și savoare. O listă de lucruri bune, care fac viața măcar o idee mai simpatică. O vitamină online. O struțocămilă de mici bizarerii care, împreună, au sens. Un making of al săptămânii care tocmai s-a încheiat. Încă nu știu exact ce vreau de la rubrica asta. Sau poate că știu. Poate că tot ce vreau e să mă binedispună suficient cât să îmi vină să o scriu și data viitoare.

Am început săptămâna cu imaginea unei fete care, într-o aglomerație halucinantă, citea în metrou. Ondaatje. În engleză. Luptam pentru aer (câteodată mă ia panica în metroul supraaglomerat) și am constatat că reușesc mai ușor să-mi reglez respirația dacă mă agăț de cartea ei, dacă-i citesc un pic peste umăr (peste mulți alți umeri, de fapt) și dacă încerc să-mi amintesc scena, ideea, paragraful. Memoria mea literară a șovăit, neajutată de ochiul care a tot alunecat din pagină, până când am coborât, dar mintea a uitat că îi e teamă de spațiile fără ferestre. Nu am rămas fără aer nicio clipă

Un proaspăt descoperit portret al lui Joan Didion, semnat L.Johnson și datat 1977, vândut la licitație pentru 10.000 de dolari, pare a fi unul dintre acele mistere rare pe care le scot la iveală ruinele intimității unei persoane publice, ca să nu spunem celebre. Kate Dwyer scrie pe larg despre el în The New York Times. Câteodată e fascinant să refaci istoria unui asemenea obiect prețios și să ficționalizezi, vrând, nevrând, pe marginea ei. În potopul de știri mai degrabă îngrijorătoare din ultimul timp, e cumva reconfortant când se mai aprinde câte un chibrit și-ți luminează puțin imaginația.

Faptul că există strada asta și că trec aproape zilnic pe lângă ea. (Nu, nu mi-am cumpărat-o eu, prefer să investesc în cercei :-))))

#Karma 😉

Îmi place și provocarea aceasta, venită de la Institutul Francez. Am găsit-o în Inbox și mi-a sunat foarte bine, cam ca un cappuccino băut în prefața unui interviu (mă rog, puține lucruri sună atât de bine).

Las aici link-ul cu toate ideile care zboară sub pălăria acestui eveniment aici. Îmi place ideea discuției despre tehnologie și umanitate din perspective multiple, iar conferința de pe 26, care vorbește despre virusul atât de răspândit și de… dezolant, în ultimă instanță, al teoriei conspirației cred că ar trebui să aibă sala plină.

Am ascultat săptămâna aceasta Podcastul de neuroștiințe, cu Prof. dr. Andrei C. Miu și Drd. Simona Pițur, de la Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, Departamentul de Psihologie, Universitatea Babeș-Bolyai. Mi se pare absolut lăudabil efortul lor de a demonta mituri și de a aduce claritate într-o zonă intens căpușată de pseudo-știință. Eu sunt deja public fidel 🙂