Lifestyle

#prinOraș: cărți, plimbări și o rugăminte serioasă

Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:

Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).

La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂

De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.

Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.

Petiția poate fi semnată aici: https://justice-initiative.eu/ro/petition/.

Mai citim, mai povestim. Ne-auzim și ne vedem tot pe-aici.

#staysafeandhappy

#prinOraș. Educație, industrii creative, formări culturale și un brunch la muzeu

Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.

Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:

Trofeele Merito. Foto: Bogdan Grigore / COOPerativa FOTO

Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.

Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.

Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.

Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.

Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!

Breathe gentle

Împreună, pe canapea, noi două, o otită, o entorsă, o cafea și un ceai de cătină. Antibiotic și antiinflamator. Mai sunt și weekend-uri așa. Statice.

Sigur, tentația e mereu aceeași: swipe up. E cel mai simplu să ne uităm la animale și la călătoriile altora, să râdem de farse care pariază pe momentaneitate, pe viteză, pe efect dat la maximum. Aș minți să spun că nu există. Imobilitatea te limitează. Durerea și mai și.

Există, însă, între un Nurofen și un Voltaren (știu, sună magic, nu-i așa?), playlist-urile și schițele ei, Word-urile amândurora și o jucărie remarcabilă, de care uităm câteodată și care bate Netflix-ul, Instagram-ul și Shazam-ul la un loc: conversația.

Conversația reală, dincolo de Hogwarts Legacy, de biletele la Summerwell, de liste de shopping și de călătorii potențiale, de ce e și nu e cool, de temele ei și de interviurile mele, de discuții despre microfoane, lavaliere, cărți și creioane grafice, pe unde mergem, ce gustăm bun și de ce nu putem avea un cățel mic (aici răspunsul e simplu pentru toată lumea – ar înghiți nenumărate piese de Lego și l-am avea pe conștiință). În zile ca astea, în care lumea toată e dată pe slow motion, putem vorbi despre fricile noastre (ăsta e un subiect vast și intens pentru amândouă), despre tensiunea dintre existența creativă și rutină (din birouri și din sala de clasă), despre liberul arbitru (e unul dintre subiectele mele favorite), despre tentații, despre cum e să aparții și cum e să stai bine înfipt și singur pe picioarele tale. Despre decizii. Despre diferența dintre singurătate și solitudine, dintre stil și modă, dintre muzică și ritm, dintre cine sunt eu cu adevărat și cine îmi spun alții că sunt, dintre indispozițiile pasagere și necazurile adevărate, dintre școală și viață, dintre job-uri și identitate.

Cred că, dincolo de partea asta cu tracasările care nu ne lasă, zilele astea, să ne plimbăm pe-afară, conversația rămâne punctul forte al weekend-urilor în care suntem împreună. E exercițiu de cunoaștere reciprocă, e descoperire, e alint, e tandrețe și e aerobic mental. Și îmi place. Câteodată mă gândesc că lucrul cel mai bun pe care îl poți face pentru copilul tău, dincolo de iubire și de libertate, e să faci efortul de a-l cunoaște, să-ți permiți bucuria de a vedea cum funcționează mintea lui dincolo de oricare dintre părerile tale. Să fii cu el acolo, în cuvintele lui. Să-l întrebi lucruri și să-l lași să te întrebe. Orice. Oricând. Să recunoști că nu ai toate răspunsurile. Să fii tu, cel adevărat. Și să-i dai voie să te placă așa, imperfect, nemachiat, morocănos, obosit. Să-l placi, la rândul tău, pentru toate lucrurile bune pe care el nu le vede la el. Și să i le spui. Să i le spui des și mult. Pe toate. Minusurile și plusurile.

Câteodată, timpul împreună e tot ce avem. Și, da, am cerut voie să scriu despre ea 🙂

#goodlife. O perspectivă

Recunosc că nu prea îmi vine să vorbesc despre #goodlife în contextul actual, când ochii lumii sunt ațintiți cu groază spre Turcia și Siria, unde pierderile de vieți omenești în urma seismului cresc în fiecare zi.

În liceu, am avut o profesoară care ne povestea că după cutremurul din ’77 a predat Ciuma lui Camus. La toate clasele. Compulsiv. Cred că e important și să construim resurse de empatie, să nu-i epuizăm pe oameni cu titluri care țipă în capslock dezastru pentru orice adversitate, să nu-i expunem la tipul de conținut care stoarce lacrima cu orice preț și face vizualizări pe bandă rulantă . În fața nenorocirilor reale, imense, prea mulți dintre noi ajung cu bateriile descărcate, iar receptivitatea publică la starea celor aflați cu adevărat în poziții vulnerabile e mult scăzută. Oamenii se imunizează la suferința umană. Poate că (și) acesta e unul dintre adevărurile triste, modelabile cu ceva mai multă educație.

Există resurse cu privire la cum relatezi despre dezastre fără să expui gratuit victimele, fără să rostogolești conținut nepotrivit pe care să-l capitalizezi, fără să ajungi să stârnești, să încurajezi sau chiar să transmiți mesaje lipsite de umanitate (cred că și la noi au fost câteva cazuri, de la deja celebra conversație reportericească direct cu soția neprevenită a victimei unui accident aviatic (episodul a ajuns și într-o carte a lui Radu Paraschivescu) la reporterul care a declarat la Colectiv că își adoră meseria, pentru că făcea mai mult live, chit că într-un context pe care nimeni nu și-l dorește în viață).

Așa cum de educație ține și următorul aspect: un dezastru nu e conținut pe care să-l căpușezi. Dacă poți ajuta, informa, face lucruri concrete, e minunat. Dacă nu, poate că e mai bine să te străduiești să activezi acele resorturi comunitare ruginite, pentru că pe hârtie și în online toată lumea plânge și e solidară, până la desemantizarea completă a cuvintelor. În viața reală, se dă scroll. Până la următoarea poză cu impact emoțional și mai mare. Nu trăim într-un reel, trăim într-o lume conectată de emoții și e important să avem grijă de ele.

Las aici un link de la Crucea Roșie Română, util celor care vor să ajute. Ideal este să donați (bani, timp, sânge, fiecare ce și cum poate) către organizații cu notorietate internațională. Așa știți că efortul vostru nu se risipește în alte direcții decât cele pe care le-ați intenționat.

O altă zonă în care se poate deschide o conversație utilă e cea cu privire la cum poate fi educată populația în caz de cutremur. Și aici, ca și în situațiile de mai sus, mi se pare important să ne luăm informațiile din surse competente, să nu dăm mai departe mitologie urbană cu justificare puțină spre deloc, să nu repetăm clișeistic tot ce auzim la alții fără să verificăm. Știu că, acum, oricine are wifi și telefon mobil e producător de conținut, dar verificarea și răsverificarea sursei rămâne o chestiune de bun simț nu doar jurnalistic, ci și civic atunci când ai în jurul tău o comunitate (fie ea cât de mică) receptivă la ideile tale.

În sfârșit, ce mai am de spus aici e că o viață bună se construiește și din fărâme de bunătate pe care le dai mai departe. Poate v-ați făcut concedii în zonele afectate, poate aveți cunoscuți acolo. Încercați să dați de ei, ascultați-i când au de plâns. Oameni suntem și toți avem câte un umăr de dat. Pe rând.

#goodlife. take 3

Despre Salman Rushdie, John Williams, magnolii, case puse pe hârtie și o rețetă de brownie. Fără zahăr 🙂

Eu nu cred în gândirea pozitivă. Visceral. Mi se pare toxică, lipsită de racord cu realitatea, presantă și stresantă, cum e orice zâmbet forțat. Nu se mai cheamă zâmbet, se cheamă rictus.

Cred, însă, în colecționism. #goodlife cam asta este. O colecție a lucrurilor luminoase din timpul săptămânii pe care le dau jos de pe rafturi, sâmbăta, le șterg de praf, le las să se articuleze într-o rutină bună (chit că funcționează bine și așa, disparate – pentru mine, cel puțin :-). Sigur că, în timp, și ochiul, și mintea învață să le caute, să le acorde, poate, o clipă în plus, să se culcușească în imaginea bună și să se hrănească ceva mai mult din ea. E o contrapondere… utilă la Doomsday Clock și online-ul potopit de oroarea de la Lacul Morii și de cazul doctoriței de la Suceava care lăsa oamenii fără tratament dacă nu aveau bani. Sunt lucruri grele, dezumanizante, împovărătoare și discuția despre ele e la fel de necesară ca amputarea unui picior cangrenat. Necesar e și să te oprești, măcar din când, din internalizat teamă și grozăvie. Ele năvălesc oricum peste tine și o rezervă de răgaz (cred că asta e #goodlife, în esență, otium meum al latinilor) te ajută să le treci mai sănătos. La cap, măcar.

Mă uit la colecția asta ca la o intersecție necesară între interior și exterior, între lumea dinăuntru și cea de-afară, între feluri de a privi și de a înțelege timpul. Uneori nu am chef de ea, pentru că stresul e întotdeauna mai sonor și ocupă toată scena. Încerc, însă, pe cât posibil, să-i dau volumul mai încet. Uneori, spre surprinderea mea, chiar funcționează.

E cam cât mine și o cam iubesc 🙂

Întotdeauna am primit crenguțe înflorite când stătea să înmugurească o idee, un sezon nou, o altă etapă. E o tradiție a cărei perpetuare îmi lipsea. Ce vedeți în imagine a-nflorit deja de-a binelea la mine acasă și nu e crenguță, e ditamai pomul. Câteodată ajută să inviți primăvara în sufragerie, mai ales când e urât afară. Abia aștept să vă pot spune mai multe despre aventura (creativă, mediatică, personală) pe care o salută din vârful petalelor magnolia noastră :-).

Nominalizarea la Oscar a lui John Williams. Are 90 de ani și tocmai a devenit cel mai vârstnic dintre nominalizați. Este a 53-a nominalizare pentru John Williams, care a câștigat 5 Oscaruri pentru coloană sonoră cu Scripcarul pe acoperiș (1972, regia Norman Jewison ), Fălci (1976, regia Steven Spielberg), Star Wars (1977, regia George Lucas), E.T. (1983, regia Steven Spielberg), Lista lui Schindler (1994, regia Steven Spielberg). Tot Spielberg semnează și regia pentru filmul The Fabelmans, a cărui coloană sonoră, compusă de John Williams, i-a adus acestuia actuala nominalizare. Despre film aflați mai multe de aici. Vă las și un interviu cu John Williams, semnat de Andrew Collins pentru Classic FM – sunt reconfortante și modestia, și entuziasmul, și pasiunea lui pentru muzică, cinema și creativitate.

Salman Rushdie scoate o carte nouă, Victory City. E despre lumile, inclusiv interioare, pe care le construiește puterea imaginației, despre arta de a povesti și despre limbaj, ca meterez moral și creativ. Random House anunțase, de altfel, faptul că are în pregătire acest volum în vara anului trecut, cu puțin timp înainte de atacul asupra lui Rushdie de la Chautauqua Institution, New York. Victory City e un oraș al cuvintelor. Singurul care rămâne, după cum ne spune Rushdie. Coperta cărții și mănunchiul de voci care au făcut zid în jurul lui sunt de găsit aici.

Am ratat, săptămâna trecută, lansarea romanului Naoisei Dolan, Vremuri interesante, Humanitas Fiction, lucru de care îmi pare tare rău. Compensez aici cu recomandarea de a citi cartea asta, care e despre identitate (inclusiv de gen), relații (de iubire, de putere, de influență), despre limbaj și despre clivaje sociale, pe care am dus-o cu mine în vacanță și din care las aici un citat care-mi place: „În altă zi, am cumpărat croasanți și ea a zis ceva în cantoneză, pe urmă a tradus – „Camera foto mănâncă prima” – în timp ce mă pregăteam să-l duc la gură pe al meu. Asta m-a făcut să zâmbesc. Îmi plăcea când era sinceră, fără să simtă nevoia să-și ceară scuze pentru asta, chiar dacă era vorba despre unghiul unui produs de patiserie. A spus că, datorită Instagramului, începuse să se uite cu mai multă atenție în jurul ei. Oricând se simțea tristă, avea o galerie de amintiri frumoase pe care să le privească.
– Știu că e o prostie, a zis ea, dar e distractiv.”

În săptămâna care a trecut am făcut interviuri, am scris despre Africa, am purtat conversații cu oameni la care țin și pe care îi admir. Unul dintre ei este minunata Anastasia Staicu, de la Seneca Anticafe, care mi-a dat și o veste bună: vizita Olgăi Grebennik, cea care a scris Jurnalul de război, la București și un proiect bilingv superb din care vă las aici niște imagini.

O casă capricioasă. *Ficțiune bazată pe evenimente reale.*

Lansarea cărții va avea loc în data de 04 februarie 2023, de la ora 14.00 la Seneca Anticafe (Arhitect Ion Mincu nr 1). Dincolo de dialogul cu scriitoarea, puteți lua parte și la vernisajul cu vânzare al lucrărilor ei. În timpul lansării va avea loc și un atelier de construit povești pentru copii și adulții lor 🙂

În sfârșit, am ajuns și la lingurița dulce. Fără zahăr. Pe 24, când a am avut o zi liberă (când se întâmplă așa în mijlocul săptămânii e ca și cum Moș Crăciun și-ar fi amintit că are mai mult de-o zi lucrătoare pe an), am testat o rețetă de brownie (găsită pe Instagram) super simplă, care s-a dovedit a fi ciudat de bună, deși eu am fost încă și mai zgârcită cu zahărul ca autoarea (mai exact, nu am pus deloc).

View this post on Instagram

A post shared by Meal Prep Champ🍱 (@mealprepchamp)

P.S. S-a mâncat 🙂

#goodlife. reloaded

Jurnal subiectiv de momente, experiențe, LOCURI, idei cu glanz

În fiecare sâmbătă. Teoretic. (Practic nu știu dacă sâmbăta viitoare nu o să fac mai degrabă niște clătite decât să gătesc un text cu un praf de stare de bine). #goodlife ar trebui să funcționeze ca un mix de speranță și savoare. O listă de lucruri bune, care fac viața măcar o idee mai simpatică. O vitamină online. O struțocămilă de mici bizarerii care, împreună, au sens. Un making of al săptămânii care tocmai s-a încheiat. Încă nu știu exact ce vreau de la rubrica asta. Sau poate că știu. Poate că tot ce vreau e să mă binedispună suficient cât să îmi vină să o scriu și data viitoare.

Am început săptămâna cu imaginea unei fete care, într-o aglomerație halucinantă, citea în metrou. Ondaatje. În engleză. Luptam pentru aer (câteodată mă ia panica în metroul supraaglomerat) și am constatat că reușesc mai ușor să-mi reglez respirația dacă mă agăț de cartea ei, dacă-i citesc un pic peste umăr (peste mulți alți umeri, de fapt) și dacă încerc să-mi amintesc scena, ideea, paragraful. Memoria mea literară a șovăit, neajutată de ochiul care a tot alunecat din pagină, până când am coborât, dar mintea a uitat că îi e teamă de spațiile fără ferestre. Nu am rămas fără aer nicio clipă

Un proaspăt descoperit portret al lui Joan Didion, semnat L.Johnson și datat 1977, vândut la licitație pentru 10.000 de dolari, pare a fi unul dintre acele mistere rare pe care le scot la iveală ruinele intimității unei persoane publice, ca să nu spunem celebre. Kate Dwyer scrie pe larg despre el în The New York Times. Câteodată e fascinant să refaci istoria unui asemenea obiect prețios și să ficționalizezi, vrând, nevrând, pe marginea ei. În potopul de știri mai degrabă îngrijorătoare din ultimul timp, e cumva reconfortant când se mai aprinde câte un chibrit și-ți luminează puțin imaginația.

Faptul că există strada asta și că trec aproape zilnic pe lângă ea. (Nu, nu mi-am cumpărat-o eu, prefer să investesc în cercei :-))))

#Karma 😉

Îmi place și provocarea aceasta, venită de la Institutul Francez. Am găsit-o în Inbox și mi-a sunat foarte bine, cam ca un cappuccino băut în prefața unui interviu (mă rog, puține lucruri sună atât de bine).

Las aici link-ul cu toate ideile care zboară sub pălăria acestui eveniment aici. Îmi place ideea discuției despre tehnologie și umanitate din perspective multiple, iar conferința de pe 26, care vorbește despre virusul atât de răspândit și de… dezolant, în ultimă instanță, al teoriei conspirației cred că ar trebui să aibă sala plină.

Am ascultat săptămâna aceasta Podcastul de neuroștiințe, cu Prof. dr. Andrei C. Miu și Drd. Simona Pițur, de la Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, Departamentul de Psihologie, Universitatea Babeș-Bolyai. Mi se pare absolut lăudabil efortul lor de a demonta mituri și de a aduce claritate într-o zonă intens căpușată de pseudo-știință. Eu sunt deja public fidel 🙂

Căștile mele albastre. Încă îmi plac. Unele lucruri nu se schimbă.

#goodlife

Jurnal subiectiv de experiențe, obiecte și idei simpatice

Dincolo de evenimente, de happening-uri cu panaș, de pop-up shop-uri (o să vorbim săptămâna viitoare și despre ele), am hotărât să fac, din când în când, mici liste fără pretenții de ierarhii cu lucruri mici și mari care lărgesc cadrul, luminează momentul, mută accentul pe un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic mai altfel. Sigur că el sunt personale și funcționează ca niște emanații subiective ale traseelor și experiențelor mele urbane, dar obiceiul de a strânge într-un colț mental ce a fost cu miez, sens și gust într-o săptămână cred că e ușor de replicat – și ca gest, și ca terapie, într-un fel. O să încep azi, așadar, un mic jurnal estetic cu ce mi-a plăcut în săptămâna care tocmai s-a încheiat, inclusiv pentru că, uneori, starea de bine se construiești din felii disparate, eclectice și surprinzătoare de #goodlife.

O discuție cu Irene Vallejo. Cea care a scris Infinitul într-o trestie, volum apărut recent în colecția Anansi, Pandora M. Iubesc interviul ăsta și abia aștept să-l împărțim :-). E cu imagini prinse în litere (știați că litera M e o metaforă a valurilor mării?), cu biblioteca din Alexandria, cu discursurile lui Obama care se hrănesc din cele ale lui Pericle. Pentru mine, personal, e și un petic mai colorat în haina asta ponosită a jurnalismului cultural, dintre cele care te fac să cenușărești mai departe într-un spațiu care favorizează scandalul, dezvăluirea incendiară și stridența în detrimentul conversațiilor (rare și cu atât mai frumoase) care te modelează interior. Stay tuned 🙂

Cafeaua de la Bread and Spices. Am descoperit-o recent. Cum recent m-am reîntâlnit cu plăcerea asta un pic vinovată a cafelei to go, băută din goana calului, mixată cu mail-uri și conversații. Mă rog, au și niște cookies cu ciocolată, fără zahăr, care potențează experiența 🙂
Conversațiile, în sine. Mai scurte sau mai lungi. Epistolare sau față în față. Amuzante sau serioase până în unghii. Când sunt schimburi reale de idei, de stări, de experiență digerată similar și, totuși, diferit funcționează exact ca un cadou. Un fragment din gândurile altcuiva. O felie delicioasă de alteritate. Sunt lucruri care te hrănesc mental, care te relaxează, care creează complicități, care stimulează umanitatea. Conversația este, în fond, una dintre marile plăceri ale omenescului. Cu și prin ea ne construim, ne arătăm lumii și, uneori, ne aducem aminte cine suntem.
Îmi place Boiler X Guido. Ca spațiu, ca zumzet, ca stare. Vine cu zâmbet la pachet (am constatat că lucrul ăsta îmi e din ce în ce mai important). Compania mea pariază și pe Masala Latte, eu rămân cu banana bread 🙂

Am o listă destul de mare de cărți și de filme de încercat, la care se adaugă și câteva articole pe care le-am lăsat pentru weekend. (Între ele e și interviul lui Anderson Cooper cu ex-prințul Harry, despre care nu am, încă, nicio părere. Abia aștept să-mi nuanțez, dacă e cazul, părerea despre Moehringer, dar (și) asta e o altă conversație). Suficient cât să te rupi de veștile proaste cu care a plouat săptămâna asta și de proiectele care se anunță apocaliptice, cum ar fi „noile” (oare mai sunt noi, dacă sunt parțial moștenite, parțial înrăutățite?) legi ale educației. Mă pregătesc psihic să aprofundez tema asta, dar deocamdată e weekend, așa că respir adânc, ceea ce vă recomand și vouă.

La mine acasă au înflorit toate orhideele și ne bucurăm de ele mai ceva ca niște copii care constată dimineața că a nins afară. E frumusețe care se desfășoară lent, gradat, pe câte un pervaz și îți dă instantaneu senzația de miracol care nu are nevoie de aplauze. Cumva, toată camera se bucură de spectacol, suficient cât să nu se mai audă, în fundal, mașina de spălat.

Cam atât, deocamdată. Dacă e soare în ceașca de cafea și cald în calorifere, tot e bine 🙂

For Auld Lang Syne, my dear

De la CNN la o cohortă de bloggeri autohtoni, cred că îi numărăm pe degetele de la o mână pe cei care nu au făcut bilanțul anului trecut și nu ne-au învățat cum să bem mai multă apă, să iubim, să fim iubiți și, neapărat, să mergem la sală în anul proaspăt despachetat. Nu zic că-i rău, ci doar că bilanțul poate fi, de cele mai multe ori, redus la câteva minute de introspecție serioasă și necuantificată în like-uri, la tine pe canapea. Altfel, sigur, e bine să începi anul cu entuziasm… Și mai bine e să nu cazi în gândire magică.

Da, e minunat să-ți propui să fii varianta ta mai fit (și mai hidratată). Cu măsură. Cât să nu acumulezi niște saci de vină pe care să-i târăști după tine la primul lăsat pe tânjală. Sau de angoasă că nu ai început anul cu suficientă șampanie în pahar. Nu arăt cu degetul pe nimeni – devierile mele de la o viziune cât de cât echilibrată sunt și dese, și… substanțiale, dar încerc să țin calea cât mai dreaptă. Cătinel, cătinel. Pole, pole, cum se spune în swahili. Viața e cu de toate, anii sunt eclectici, oamenii sunt copleșiți de gânduri negre și mușcați de anxietate în cele mai bune contexte și invers, capabili să găsească, vorba lui Camus, sâmburele de vară din inima iernii.

Mie, anul acesta, mi-ar plăcea să scriu mai mult și să trăiesc mai mult în afara grijilor mele. Mi se pare un plan foarte ambițios. Sigur, de dorit îmi doresc toate lucrurile acelea, legate de ai mei și de mine, care, din păcate, nu stau în puterea mea și asupra cărora nu am control. Așa că rămân, la capitolul proiecție, cu planul foarte ambițios. Nu știu nici dacă o să reușesc, nici dacă nu cumva o să mă dezîncânt pe drum și o să virez în altă direcție. Și, într-un fel, e bine că nu știu. Orice succesiune de anotimpuri, interioare sau exterioare, înseamnă un șir de reglaje, mai mult sau mai puțin fine. Un acordaj continuu al minții la lume.

Anul meu a început cu mătase, apă turcoaz ca de pe Pinterest, scoici și frangipani. Vis, nu? Prea frumos. De notat că aceeași zi a avut în ea și febră, și Sprite pe post de șampanie, și Autan în loc de fond de ten. A fost și frumos, și complicat. Cam cum e mereu. Dincolo de filtre, hashtag-uri și înțelepciune ușor de viralizat, viața e cu ce se vede și cu ce nu se vede, cu răsturnări de situație și cu schimbări de dispoziție și, uneori, cu entuziasm și speranță în doze mult mai intense decât orice reel pe fundalul căruia se văd artificiile lui Gatsby, apud Baz Luhrmann.

Cumva, e primul an în care nu țin să mă renovez, ci să mă bucur mai mult de cine și cum suntem acum, să nu fac, poate, mai mult, ci mai mult din ce-mi place, să nu fiu mai slabă, ci mai sănătoasă (cât se poate), să învăț despre lume și despre mine (cine știe, în fond, câți ani mai stăm pe aici…).

Când am trecut în 2023 (cu antitermic și Sprite, cum spuneam), artificii nu am avut, dar am ascultat afară, într-o căldură umedă condimentată cu țânțari și adieri de Ocean Indian și de plumeria, o versiune de Auld Lang Syne desprinsă, parcă, din Podul Waterloo. Și am avut o floare albă pe post de luminiță în întuneric. Câteodată, ține și de ce alegi. Să crezi, să fii, să ții minte.

Hai să fim bine anul ăsta! Fără liste.

Auld Lang Syne Farewell Waltz, Waterloo Bridge, 1940

#prinOraș

Început de Iarnă URBANĂ

E sezonul târgurilor, al pop-up shop-urilor și al urbanității date cu scorțișoară, care invită la explorare, degustare și, de ce nu, îndulcire a perspectivelor citadine.

Am promis că voi face un mic exercițiu săptămânal de colecționism online, așa că revin cu propuneri de povești care mi se par interesante și bune de dat mai departe către cititori, friguroși, năzuroși, zăpăciți și agitați ca mine, care nu mai știu în câte, cum și de ce să se împartă, mai ales când au și cadouri, și evenimente de bifat.

Între 7 și 11 decembrie se întâmplă la deja tradiționalul Romexpo (unde altundeva?) Târgul de Carte Gaudeamus. În uzina cu pricina muncesc și eu săptămâna aceasta. Mă gândesc să fac, eventual, un #jurnaldetârg pe Instagram, cum am făcut în vară și de la Bookfest. Revin, oricum, aici cu sugestii de cărți, autori, ilustratori de reținut, căutat și/sau pus pe listă. Mă aștept la aglomerația și festivismul deja consacrate, dar sper să existe și micile momente de strălucire care desenează bucurii reale, dincolo de toate gardurile vopsite.

Dacă tot am vorbit de ilustratori, tot miercuri se deschide, la White Flat Gallery, o expoziție cu vânzare a unora dintre cei mai interesanți artiști de la noi – Oana Ispir, Anca Smarandache, Diana Tivu sunt doar câteva nume, dar găsiți lista completă a expozanților, precum și detaliile evenimentului aici.

Sursa foto: White Flat Gallery

Pe 10 și 11 decembrie (adică sâmbătă și duminică), la Carolia Social House (Strada Madrid, nr.4), are loc Pop-up shop de iarnă Cup & Candle & Super Friends, unde Super Friends sunt Fata cu Prosecco, Eltung Flores și Cuvinte aurite. Personal, sunt mare fană a porțelanurilor curatoriate de Oana D. Botezatu, așa că, dacă nu mă doboară Gaudeamus-ul de anul acesta și nu cad secerată pe altarul cultural, îmi propun să mă bucur măcar o oră de reîntâlnirea asta pe care o intuiesc plină de răsfăț elegant și creativ, din care vreau musai să gust măcar o linguriță :-).

Tot de pe 10 decembrie începe și Dichisar de iarnă, la Impact Hub Universitate. Vor fi două weekend-uri de târg care te invită să #buylocal și să-i susții pe micii artizani și creativi. Oferta e largă, de la bijuterie contemporană la găselnițe gourmet. E cam greu să nu dai cel puțin peste un cadou (inclusiv pentru tine).

Sursa foto: Dichisar

Tot pe 10 e Târg de Crăciun și la Fundația Calea Victoriei, cu delicatese culturale frumos rânduite într-un interior plăcut. Detalii despre ofertă, surprize și reduceri (există și așa ceva) găsiți aici.

În sfârșit, tot pe 10 (știu, totul se întâmplă pe 10), începe și Assamblage Fine Christmas (sunt tot două weekend-uri, ca la Dichisar), cu designeri de bijuterie, ilustratori, pictori, artiști new media și un foodtruck care am înțeles că figurează printre tentații :-).

Deocamdată, cam atât, dar, dacă mai știți de alte târguri care pot fi de ajutor celor care vor să bifeze țintit cadouri mai puțin convenționale, nu ar strica să punem mână de la mână și să completăm lista asta cu evenimente simpatice, pentru care să merite să-ți pui mănușile și să iei orașul la pas.

Ne-auzim!

#prinOraș

Ghid subiectiv de urbanitate prietenoasă

Am promis să mă mai plimb #prinOraș și, cel puțin o dată pe săptămână, să adun idei, destinații și conversații care mi se par interesante. Azi vom și ieși puțin din București, pentru că #OrașulMeu e mare, e versatil, e eclectic, e accesibil online și offline și e genul de spațiu care te ajută să crești interior. Suntem, în fond, cu toții arhitecții propriei stări de bine și designerii mobilierului nostru mental. Nu știu încă dacă miercurea va rămâne ziua de plimbare. Mai studiez. Între timp, cam asta am colecționat:

Vineri, pe 25 noiembrie, Alternosfera lansează în Quantic BONJOUR MADAME, o piesă despre care Marcel Bostan spune că este despre „vindecare prin sinceritate”. Alternosfera are, până acum, la activ 6 albume și un EP. Piesa mea favorită rămâne Columb, dar vă las aici un preview al single-ului fanion de pe noul album.

La Timișoara (v-am spus că ieșim puțin din București azi), se întâmplă Femme expérimentale, un proiect de susținere, exprimare și angrenare socială creat și facilitat exclusiv de artiste pentru femei și adolescente. Este vorba de 5 ateliere care funcționează în regim de workshop-uri transdisciplinare pentru profesioniste și de 6 ateliere de dans contemporan, poezie vie, pictură în mișcare deschise publicului larg feminin, plus un performance despre burnout. Totul se desfășoară între 26 noiembrie și 3 decembrie la Timișoara. Atelierele vor avea loc la FITT (Fundația Județeană pentru tineret Timiș), participarea la evenimente este gratuită pentru public iar detalii se găsesc pe https://timisoara.femmedigitale.ro/.

Pe 25 și 26 noiembrie se întâmplă Zilele In A Relationship. Evenimentele sunt dedicate tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor. Despre abuz nu vorbim niciodată suficient, iar rețeaua neoficială de educație pe tema abuzurilor documentează și agită stegulețe roșii care cred că ajută, în primul rând, comunitatea să recunoască, să înțeleagă și să prevină. Dacă vreți să participați, trebuie să vă înscrieți prin eventbrite, pentru că locurile sunt limitate. Vă las programul și formularul aici.

Joi, pe 24 noiembrie, se redeschide Cuib cu o întâlnire în care va fi vorba despre Meseriile viitorului. De la 18.30, Echipa din Cuib ne invită să fim „parte a unui dialog deschis despre ideea de meserie/meșter/meșteșug, simplitate vs haos, cât și ce păstrăm apropiat sufletului nostru astăzi și în anii ce vor urma.” De altfel, invitația vine la pachet cu o provocare frumoasă, căreia sper să-i dați curs.

Vineri, 25 noiembrie, e o discuție interesantă despre alteritate la MNLR. Potrivit organizatorilor, „dialogul își propune să investigheze modul în care se conturează imaginea străinului în cultura românească, felul în care au supraviețuit (sau nu) și cum s-au modificat (sau nu) stereotipurile care creează portretul celuilalt”. Dat fiind că orice discuție care îmblânzește radicalizarea mi se pare, pur și simplu, terapeutică în atât de polarizatul spațiu românesc și că vorbitorii sunt nume care garantează substanța conversației, cred sincer că întâlnirea nu e de ratat.