Jurnal subiectiv de experiențe, obiecte și idei simpatice
Dincolo de evenimente, de happening-uri cu panaș, de pop-up shop-uri (o să vorbim săptămâna viitoare și despre ele), am hotărât să fac, din când în când, mici liste fără pretenții de ierarhii cu lucruri mici și mari care lărgesc cadrul, luminează momentul, mută accentul pe un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic mai altfel. Sigur că el sunt personale și funcționează ca niște emanații subiective ale traseelor și experiențelor mele urbane, dar obiceiul de a strânge într-un colț mental ce a fost cu miez, sens și gust într-o săptămână cred că e ușor de replicat – și ca gest, și ca terapie, într-un fel. O să încep azi, așadar, un mic jurnal estetic cu ce mi-a plăcut în săptămâna care tocmai s-a încheiat, inclusiv pentru că, uneori, starea de bine se construiești din felii disparate, eclectice și surprinzătoare de #goodlife.
O discuție cu Irene Vallejo. Cea care a scris Infinitul într-o trestie, volum apărut recent în colecția Anansi, Pandora M. Iubesc interviul ăsta și abia aștept să-l împărțim :-). E cu imagini prinse în litere (știați că litera M e o metaforă a valurilor mării?), cu biblioteca din Alexandria, cu discursurile lui Obama care se hrănesc din cele ale lui Pericle. Pentru mine, personal, e și un petic mai colorat în haina asta ponosită a jurnalismului cultural, dintre cele care te fac să cenușărești mai departe într-un spațiu care favorizează scandalul, dezvăluirea incendiară și stridența în detrimentul conversațiilor (rare și cu atât mai frumoase) care te modelează interior. Stay tuned 🙂
Cafeaua de la Bread and Spices. Am descoperit-o recent. Cum recent m-am reîntâlnit cu plăcerea asta un pic vinovată a cafelei to go, băută din goana calului, mixată cu mail-uri și conversații. Mă rog, au și niște cookies cu ciocolată, fără zahăr, care potențează experiența 🙂
Conversațiile, în sine. Mai scurte sau mai lungi. Epistolare sau față în față. Amuzante sau serioase până în unghii. Când sunt schimburi reale de idei, de stări, de experiență digerată similar și, totuși, diferit funcționează exact ca un cadou. Un fragment din gândurile altcuiva. O felie delicioasă de alteritate. Sunt lucruri care te hrănesc mental, care te relaxează, care creează complicități, care stimulează umanitatea. Conversația este, în fond, una dintre marile plăceri ale omenescului. Cu și prin ea ne construim, ne arătăm lumii și, uneori, ne aducem aminte cine suntem.
Îmi place Boiler X Guido. Ca spațiu, ca zumzet, ca stare. Vine cu zâmbet la pachet (am constatat că lucrul ăsta îmi e din ce în ce mai important). Compania mea pariază și pe Masala Latte, eu rămân cu banana bread 🙂
Am o listă destul de mare de cărți și de filme de încercat, la care se adaugă și câteva articole pe care le-am lăsat pentru weekend. (Între ele e și interviul lui Anderson Cooper cu ex-prințul Harry, despre care nu am, încă, nicio părere. Abia aștept să-mi nuanțez, dacă e cazul, părerea despre Moehringer, dar (și) asta e o altă conversație). Suficient cât să te rupi de veștile proaste cu care a plouat săptămâna asta și de proiectele care se anunță apocaliptice, cum ar fi „noile” (oare mai sunt noi, dacă sunt parțial moștenite, parțial înrăutățite?) legi ale educației. Mă pregătesc psihic să aprofundez tema asta, dar deocamdată e weekend, așa că respir adânc, ceea ce vă recomand și vouă.
Foto: Marius Constantinescu
La mine acasă au înflorit toate orhideele și ne bucurăm de ele mai ceva ca niște copii care constată dimineața că a nins afară. E frumusețe care se desfășoară lent, gradat, pe câte un pervaz și îți dă instantaneu senzația de miracol care nu are nevoie de aplauze. Cumva, toată camera se bucură de spectacol, suficient cât să nu se mai audă, în fundal, mașina de spălat.
Cam atât, deocamdată. Dacă e soare în ceașca de cafea și cald în calorifere, tot e bine 🙂
E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.
Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?
La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.
Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?
Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.
Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre
Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?
Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.
Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?
Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.
Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici
În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?
Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.
Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?
În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.
Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu
Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?
Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.
Când am început acest serial, nu plănuiam să mă transform, ușor, ușor, în cronicar contemporan al unei generații bântuite de multitasking, încărcată până la refuz cu bullets de adăugat pe un to-do-list încă mai nesfârșit ca povestea lui Michael Ende. Dar, ușor, ușor, poate și pentru că locuiesc, de câteva zile, într-o carte cu Ev Mediu răsfirat alene în direcția prezentului, am ajuns să mă simt, cu laptop-ul în brațe, ca într-un mic scriptorium personal, înțesat de mărturii ale unor oameni pe care, admirându-i, nu-i bănuiam la fel de împărțiți între munca lor și un strop de timp, adesea greu de găsit, pentru ei înșiși.
Sunt în vacanță și, în sfârșit, am timp. Timp să stau pe balansoar, să citesc, să stau la povești cu ai mei, să mă plimb. Nu-l folosesc creativ. Pentru asta nu mai am vlagă. Simt că nici n-o să am până se termină concediul. O să aduc frustrarea asta în bagaje, înapoi, la București. O să-mi reproșez, o să oftez și o să găsesc argumente care să facă orice altceva mai important. Anul trecut, pe vremea asta, eram dispusă, cumva, să lupt pentru acest timp. Acum nu prea mai sunt și nimeni din anturajul meu nu mă mai trage de mânecă. Toată lumea mă simte prea obosită. Ceea ce nu înseamnă că nu voi continua să mă întreb de ce am ajuns aici și să nu trag cu coada ochiului la alți oameni, să văd cum fac ei. Cum luptă, câteodată, pentru ei înșiși, cum trasează limite, cum învață să-și ia interiorul minții în serios. Nu, odihnă nu înseamnă doar să ai timp să dormi. Am citit de curând, într-o carte (o altă carte) foarte simpatică un lucru care a rămas cu mine – suntem constelații de alegeri și ne datorăm în primul rând nouă să nu strălucim etern într-o singură direcție. Poate că alegerea asta a mea de-acum, de a consemna cuminte cum fac alți oameni să aibă timp pentru interesele, pasiunile, întrebările, liniștea și talentele lor, mă va ajuta să fac ordine în propriile mele sertare interioare și să găsesc un spațiu, cât de mic, care să fie doar al meu.
Oana Drăgulinescu, magic maker la Connect Media
Tu cum faci să ai timp pentru tine? – m-a întrebat Ioana Bâldea Constantinescu, într-o zi în care lucrasem vreo 14 ore, fără oprire. Am râs… gândindu-mă la cât umor are universul. Dar adevărul este că am început să îmi fac timp pentru mine și, odată cu anii, nevoia acestui timp personal în viața mea a devenit din ce în ce mai palpabilă.
Multă vreme nici măcar nu am avut în orizontul minții mele conceptul de „timp pentru mine”. Cred că aceasta era rețeta pe care o metabolizasem, că trebuie să muncești mult, foarte mult și… poate să și fugi la fel de mult de tine. Iar eu, ascultătoare, chiar așa am făcut.
Cât am lucrat în televiziune, 12 ani, am fost campioană la ore de emisie și număr de proiecte realizate, cu cât mai noi și mai complicate, cu atât mai bine. Apoi, când am devenit propriul meu șef, mi-am imaginat că lucrurile vor fi mai lejere, dar de fapt mi-am asignat singură și mai multe proiecte… și mai complicate, și mai urgente. Dar viața îți oferă negreșit lecțiile de care ai nevoie. Uneori ți le predă mai dur decât ți-ai dori… însă, cu siguranță, lecția va să vină. Iar la mine, când a venit, aveam vreo 36 de ani și nu știam aproape deloc ce înseamnă timp pentru mine, cu ce mi-ar plăcea să umplu acest spațiu temporal și, de fapt, cam cine sunt eu când nu joc un rol social.
Când am început să construiesc timpul meu, mai întâi am întins mâna către rafturile bibliotecii, unde stăteau cărțile pe care în anii din urmă le citeam doar în vacanțe. Eram atât de obosită permanent, încât rareori reușeam să citesc legat, în timpul anului, așa că pentru mine vacanța era despre citit. Plecam cu 4-5 cărți după mine și citeam fără oprire… motiv pentru care realizam abia acasă că eu nu apăream mai deloc în fotografiile de călătorie. Normal că nu apăream, aproape că nici nu prea știam pe unde călătoresc, fiind mereu cu nasul printre pagini. Așa că mai întâi mi-am făcut timp de citit constant, uneori în mijlocul zilei, printre telefoane, ca o asumarea a unei plăceri vinovate. Apoi am învățat să evadez. Prima oară a fost ca adrenalina unui jaf armat :). Eram la birou, cu un „to do list” ce se întindea pe două pagini, telefonul suna insistent, fiecare om din birou părea să aibă o listă de întrebări pentru mine și, efectiv, m-am ridicat fără să spun nimic, mi-am luat geanta și am plecat la film, în mijlocul zilei, într-o sală de cinema atât de goală la acea oră, încât părea neverosimilă.
Apoi am început să meditez, în încercarea de a găsi un timp doar cu mine și pentru mine. Realizasem că sunt persoana din viața mea căreia îi acordam cel mai puțin interes. Practic, nu mă întrebasem niciodată cum îmi este, dacă am nevoie de ceva… așa cum făceam constant cu prietenii și colegii mei. Primele încercări de a sta eu cu mine au fost un eșec total. Cum încercam să mă detașez, cum toate gândurile năvăleau ca niște mici cotropitori și tot felul de avioane brăzdau cerul serenității mele. În timp ce încercam să respir calm, în mintea mea se auzea: ah, să nu uit de rufele din mașină…. și neapărat să plătesc astăzi salariile…. și să cumpăr fructe…. Mi-a luat ceva să fac liniște și să mă minunez de lucrurile din interiorul meu, pe care nu le observasem niciodată, dar iată, cred că meditez deja de vreo 4 – 5 ani, zilnic (poate cu mici excepții) și mi se pare cea mai bună investiție de timp personal făcută vreodată.
Apoi am tot adăugat pe lista de lucruri pentru mine câte ceva. Am făcut curat prin jurul meu, am scos mult balast și am învățat să mă pun și pe mine în ecuație, să mă întreb dacă locul ales pentru vacanță este cel care mă interesează cu adevărat sau doar partenerul meu sau prietenii vor să meargă acolo. Dacă timpul liber îl aloc mai mult altora decât mie. Dacă oamenii alături de care lucrez sunt chiar cei mai potriviți sau se mai pot face schimbări. Dacă proiectele în care îmi investesc energia mă reprezintă cu adevărat.
Iar apoi a venit pandemia și le-a resetat pe toate, pentru că atunci lumea s-a închis, telefoanele și e-mailurile s-au oprit… și cu toții, cred, am fost nevoiți să ne gândim la cine suntem noi și, mai ales, cu ce sau cu cine ne place să ne umplem timpul. Și când am deschis sertarul personal de lucruri pentru care niciodată nu părea să am timp, am regăsit idei pe care le dădusem mereu la o parte, pentru că lucram prea mult la proiectele altora. Am scos două dintre ele, le-am șters de praf și de nepăsare și am început să mă gândesc dacă ar putea exista și dincolo de universul imaginației mele și… iată! Chiar proiectul la care lucram de 14 ore când Ioana m-a întrebat cum îmi fac timp pentru mine este al meu și urmează să se întâmple, foarte curând. Este un gând care mă bântuie de vreo10 ani, de când am făcut primul interviu cu un copil orfan. Au urmat zeci și sute de astfel de întrebări, legate de comunitatea aceasta, despre care nu vorbim mai niciodată – copiii nimănui. Cum cresc ei, cum trec peste această sfâșiere a sufletului, peste acest abandon extrem? România avea 100.000 de copii abandonați în instituțiile statului, la revoluție, iar eu am scris, citit și lucrat mult pe acest subiect. Și mai am câțiva oameni în jur, pe care îi bântuie niște întrebări similare, unul dintre ei este chiar partenera mea de proiect, o altă Ioană foarte dragă sufletului meu – Ioana Călinescu. Așadar, alături de ea am pus totul pe hârtie și s-a născut Muzeul Abandonului – primul proiect de acest tip din România, care va fi un muzeu virtual, ce va găzdui zeci și sute de astfel de povești.
Un prieten m-a întrebat de ce nu fac un proiect despre ceva mai vesel. Corect! 🙂 Nu știu exact de ce, poate pentru că această poveste este ceva ce mi-a rămas în suflet. Durerea asta de a fi al nimănui, care este o traumă atât de grea și de incomensurabilă, încât cred ca ne-ar ajuta să o punem undeva, într-un spațiu, să o privim în ochi, să înțelegem că este parte din istoria societății noastre, să ne asumăm că încă suntem pe locul întâi în Europa la abandonul copiilor și că trebuie să vindecăm în noi acest „ceva” care ne face să abandonăm copii, locuri, vise, povești. Această poveste, a abandonului, este una care va fi spusă, o poveste la care am visat, pe care am făcut-o parte din timpul meu personal și în curând va prinde contur. Iată cum timpul de lucru a devenit și un timp al meu, pentru un vis al meu.
Ioana, mulțumesc pentru întrebare. Răspunzând, mi-am dat seama că îmi place din ce în ce mai mult ce fac cu timpul meu.
Alina Kasprovschi, fondator Fundația Comunitară București
Am citit zilele trecute despre conceptul de firebreaker, care vine din munca pompierilor, dar este perfect aplicabil pentru crizele noastre de fiecare zi. Atunci când o pădure ia foc, nu te lupți direct cu flăcările, pentru că n-o să le faci față. Ce poți să faci este să sapi o groapă suficient de adâncă și de lată în jurul focului, de unde să nu mai poată sări scântei spre restul pădurii. Nealimentat, focul se consumă și moare de la sine. Așa văd și eu, în momentele de criză de timp, conceptul ăsta de timp pentru mine. În felul ăsta, știu că nu o fac ca să mă răsfăț, nu că ar fi ceva greșit la asta, ci pentru că altfel oricum n-am să mai pot funcționa. Pentru mine, firebreaker este să am o oră timp pentru mine de dimineață și să o păzesc cu strășnicie. În ea scriu paginile de dimineață, de care mă țin de câțiva ani cu încăpățânare, mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, mă întind puțin, mă gândesc la ce urmează.
Firebreaker este și să mă opresc, când nimic nu pare că merge, și să fac altceva. Chiar și câteva minute de “altceva” mă ajută să mă adun și să revin. În perioadele mai liniștite, de câțiva ani, îmi iau zile, nu câte o oră, să mă gândesc la ce a mers și cum mi-aș dori să meargă lucrurile mai departe. Mereu mă întorc cu câte un plan mare, de fiecare dată când stau puțin în pauză. Cred că dacă am ajunge cu toții să înțelegem cat de importantă este investiția asta de timp în economia vieții noastre, am avea mai puține remușcări și un impuls mai puternic de a ne da timp pentru noi.
Sandra Ecobescu, președintele Fundației Calea Victoriei. Foto: Valentina Balașa Ario
Pentru că sunt o persoană destul de agitată și îmi place să glumesc, uneori, spunând că nu pot face un singur lucru în același timp, adică de multe ori fac două lucru în același timp (oare pentru că sunt în zodia gemenilor?), îi mai amețesc pe cei din jur cu ideile mele și dorința mea de a explora locuri noi, de a face ceva interesant, de a nu sta locului, de a nu mă plictisi, cum s-ar spune. Asta se întâmplă, mai ales, în timpul liber, când sunt cu familia sau cu prietenii mei, și îmi doresc sa vizităm un muzeu, să călătorim într-o insulă exotică, să vedem un film, un spectacol, o expoziție, să descoperim o stradă stranie din Bucureștiul vechi, să ne rugăm la o mănăstire veche, cu sfinți îmbrăcați în haine bizantine, care ne privesc curioși și demni. Soțul meu îmi spune să mă mai liniștesc, să nu mă mai agit, să stau locului, să privesc marea, să lenevesc, să mă gândesc la mine, să nu mai fug în povești și locuri ca și cum aș fi un turist continuu. Asta nu înseamnă că, atunci când sunt liniștită, tăcută (fenomen mai rar, dar profund tulburător pentru soțul meu) nu generez îngrijorare și solicitări repetate de a povesti ceva, de a vorbi. Dar tu mă întrebi, Ioana, despre cum îmi fac timp, și aici vin la povestea mea. Făcând multe lucruri destul de repede, și deseori sau uneori, și bine, mie îmi cam rămâne timp, sau mereu am avut impresia asta, dar nu îmi mai rămâne suflu, inspirație sau stare pentru mine, la final de zi, sau într-o pauza de prânz. Dar de la o vreme, de ceva ani, am învățat că dacă nu îmi acord timp de tihnă, dincolo de dialogurile savuroase cu oamenii de la fundație, de explorări exterioare prin locuri din oraș sau din afara orașului, nu mă mai bucur de nimic. Și atunci devin o mică isihastă, mă izolez în camera sau biroul meu (inițial colegii mă întrebau dacă sunt bine, am nevoie de ceva, apoi s-au obișnuit), și încep să explorez mai liniștit și mai atent, interiorul meu, amintirile dar mai ales visele si visurile mele. Meditez, citesc, mă rog, ascult muzică, deseori ”conversez” cu îngeri și alte ființe luminoase. Uneori fac asta în parc, în natură. Cred că aici am ajuns cel mai greu și am avut nevoie de câțiva ani ca să înțeleg ca dincolo de timpul exterior liber, de zburdat prin lume, poate mai valoros e timpul liber interior, în care stau doar cu mine, despre care nu m-a învățat nimeni când eram mică cât de important este. Cred că de fapt m-au învățat despre timpul ăsta liber interior și puterea imaginației artele, pictura, prima dată, apoi cărțile, muzica și spiritualitatea, mai apoi. Altfel spus, mai urcăm cu liftul, mai coborâm, mai mergem pe diverse paliere ale realității, în diverse locuri, dar tare bine este să mai stăm și în fața liftului, să ne oprim un pic gândurile răzlețe, să ne controlăm dorința de a fugi, de a explora, de a evada în afară, pentru a sta o vreme și la nivelul propriului parter, aproape de pământ și de noi.
Fotografia cadou mi-a trimis-o Oana Drăgulinescu. Sunt recunoscătoare pentru toate cuvintele și imaginile pe care oamenii care-mi răspund le decupează din timpul lor pentru mine. Și sper ca toate lucrurile acestea să le fie de folos și altora care, așa, ca mine, trec prin niște ani din viață obosiți și hăituiți și simt că e mai mult, că ne datorăm mai mult, că în economia socială și personală e nevoie de un spațiu în care să putem deveni, fără vină și fără a gâfâi de oboseală, cine suntem.
Cred că arareori m-a bucurat mai mult un interviu cum a fost întâlnirea aceasta cu David Grossman, orchestrată de Dan Croitoru și Claudia Fitcoschi, de la Editura Polirom, cărora nu am cuvinte să le mulțumesc.
Am vorbit despre literatură, pornind de la ultima lui carte, despre bunul lui prieten, Amos Oz, și despre pierderi. Grossman, care și-a pierdut acum paisprezece ani fiul în războiul din Liban, știe despre suferință și răni sufletești cât nu ar trebui să știe nimeni pe lume.
A fost una din cele mai emoționante conversații din anul acesta urât, presărat cu cioburi de neînchipuită strălucire.
Jonatan Pie pentru Unsplash, Markarfljótsgljúfur, Islanda
Un interviu cu Jón Kalman Stefánsson
Cu Jón Kalman Stefánsson
Jón Kalman Stefánsson are o nominalizare la Booker, o relație specială cu cafeaua (Trilogia fiordurilor e, de altfel, plină de ode mai mult sau mai puțin camuflate pentru licoarea asta) și un intuiție tehnică dublată de un zâmbet solar când reportofonul meu nu pornește din prima. Îmi explică înțelegător că e de la frig (știe câteva lucruri despre frig, în Islanda au ceva experiență la capitolul ăsta). În cărțile lui morții vorbesc, cuvintele refac distanțele dintre oameni și sângele are o memorie proprie, traversată de baleniere norvegiene și lande nesfârșite și înghețate… Gata, Dumnezeul bateriilor colaborează. Sau poate că de data asta a fost Odin, zeul nordic care aduce poezia pe lume.
”Nu de la moarte ne vine învățătura, ci din poezie și disperare.” Cum v-ați hotărât să scrieți o trilogie pornind de la ideea aceasta a poeziei care aduce cu sine și viața, și moartea?
J.K.S.: Nu a fost o hotărâre propriu-zisă… Aveam o carte complet diferită de cea care a devenit prima parte a trilogiei în minte. Când m-am apucat de scris, lucrurile au căpătat o altă formă. Așa mi s-a întâmplat cu toate cărțile. Am scris douăsprezece romane cu totul și numai două seamănă cu ceea ce credeam că vor deveni. Sigur, îmi fac ceva planuri înainte să mă apuc de scris, dar se destramă ca fumul încă din primele zile. Ceva complet nou își face loc în mintea mea și asta mă bucură nespus. Îmi place faptul că am atât de puțin control asupra poveștii pe care urmează să o scriu. Pentru mine, asta înseamnă că fac bine ce fac.
Marea din cărțile dumneavoastră e o sursă de hrană și de moarte. Emană o ambiguitate care devine, încet, încet, o a doua natură a textului în sine.
J.K.S. Islanda e un loc aparte din multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi că, în Islanda, natura și vremea sunt unul și același trup. Nu le poți despărți. Când scriu despre una, trebuie să scriu și despre cealaltă. Istoria Islandei e una a încleștării cu natura, a luptei continue pentru supraviețuire. Lumea de-acolo e una care nu te cruță. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat, dar în trecut țara aceasta a fost marcată de lupta cu stihiile. Natura islandeză despre care scriu eu e, deopotrivă, de o frumusețe covârșitoare, spectaculoasă și fatală. Dacă lăsai vreo clipă lucrul acesta să-ți zboare din minte, acum nu foarte mult timp, mureai. Înfruntarea era nemiloasă. Poveștile islandeze sunt impregnate de dualitatea asta. Când am început să scriu Între cer și pământ, prima parte a trilogiei, citeam niște cărți de istorie care m-au marcat. Era vorba despre pescuitul cu bărci mici. Când te urcai într-o asemenea barcă, dimineața, pe întuneric, nu știai niciodată dacă aveai să te mai întorci sau nu. Distanța dintre viață și moarte se subția cu totul. Pentru ei, așa mergea lumea. Pentru noi, e… crunt. Am vrut să scriu despre senzația asta, s-o prind de aripi.
Norris Niman pentru Unsplash
Desenează cu mâinile prin aer, în timp ce vorbește. Bărci imaginare trec periculos de-aproape de cana de cafea. Bărci de șase oameni, așa sunt cele din cărțile lui Stefánsson. Șase oameni înghesuiți în opt metri plini cu moarte și pește.
Singurul element care sugerează temperaturi ridicate, în cărțile dumneavoastră, e sufletul omenesc. Ce anume vă interesează, atunci când vă construiți personajele?
J.K.S: Mie îmi place să scriu despre natură și să contemplu istoria, dar, în primul și în primul rând, scriu despre oameni. Mă fascinează. Sunt creaturi colosale, nu? Și suntem atât de complicați… Avem atâta măreție și atâta cruzime pe dinăuntru… ca să nu mai punem la socoteală și toate lucrurile de-a dreptul mizerabile. Despre oameni poți scrie la nesfârșit. În fond, ne schimbăm în permanență. Omul care sunt azi nu mai e chiar unul și același cu cel de acum douăzeci de ani. Așa că provocarea de a scrie despre oameni e una care nu se termină niciodată. Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Sunt recunoscător că avem atâta vastitate interioară, că suntem împovărați de mâhniri și regrete, de teamă, pentru că nu există material mai ofertant ca acesta.
Nefericirea seminției omenești e mană cerească pentru un scriitor.
Scrieți despre un soi de deșert islandez, împânzit de oase de balene eșuate, traversat de un băiat fără nume, un fel de Odiseu care înaintează prin pustietatea din poemul lui T. S. Eliot…
J.K.S. Da, el e eroul meu…
Și de ce nu are nume?
J.K.S. Asta a fost o decizie conștientă. Scrisesem cam treizeci-patruzeci de pagini din primul roman când mi-am dat seama că băiatul nu are nume. Și m-am oprit o clipă, că m-a izbit lucrul ăsta, și mi-am spus ”Ia stai așa, băiatul ăsta nu are nume…!”. După care mi-am răspuns singur: ”Păi sigur că nu are. Nici nu trebuie să aibă. Vezi-ți de treabă mai departe.” Pe urmă nu m-am mai gândit la asta deloc. Nu am stat să analizez exact ce înseamnă, dar, când publici o carte, oamenii pun întrebări, așa, ca tine, și asta e una din întrebările mari. De ce nu are băiatul nume? Când mi s-a pus prima oară această întrebare, în Islanda, m-a fulgerat momentul acela, de la începutul scrierii… Nu știam cum să-l explic. Nu știam decât că așa era bine, că a fost o hotărâre bună. Cu timpul, am înțeles că rațiunea din spatele acestei decizii ar fi că, dacă eroul nu are un nume, poate purta toate numele de pe lumea asta. Și masculine, și feminine. El e noi toți.
Dar e o devenire acolo, un parcurs… E aproape un copil când pleacă, e un bărbat când crede că a sfârșit călătoria.
J.K.S. Este.
Geoffrey Lucas pentru Unsplash
(Zâmbește larg, cu toate ridurile. E palpabilă părerea lui de rău că a trebuit să se dea jos din barca asta. Jón Kalman Stefánsson are aproape 57 de ani (e ziua lui pe 17 decembrie) și scrie din 1988. E complet lipsit de morgă auctorială. Sau așa mi se pare mie, acum… Să revenim.).
Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte. Când scrii un roman lucrurile se întâmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sunt nesfârșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.
Cărțile dumneavoastră sunt profund intertextuale. Găsim în ele intarsii de Milton, de Shakespeare, de T.S. Eliot, de Dylan Thomas… Poezie, cel mai adesea, ceea ce-mi amintește că poezia e, la dumneavoastră, și o formă de sinceritate, și o armă ucigașă, și un liman. De ce anume v-ați salvat prin poezie?
Tace puțin. Nu e o tăcere grea, dar parcă se face puțin mai frig în jur…
J.K.S. Am început ca poet. Am scris trei cărți de poezie. E o a doua natură. Nu călătoresc nicăieri fără să iau cu mine o carte de poezie…
Priscilla Du Preez pentru Unsplash
J.K.S. Am mai multe cărți cu mine. Doi poeți islandezi, o colecție de traduceri de-acum vreo șaptezeci de ani, o selecție de poeme ale lui Kavafis… Sunt o companie bună. Întotdeauna îmi iau prea multe cărți cu mine și am bagaje cumplit de grele. Dar… sunt prietenii mei între paginile astea. Pentru mine, unul din cele mai grozave lucruri legate de poezie e că poți reveni asupra acelorași poeme fără încetare. Sunt unele pe care le-am citit de mii de ori. Gândiți-vă la Kavafis – poeme foarte scurte, de cinici-zece rânduri, adesea fără nicio metaforă pe-acolo… E clar, pare simplu, e accesibil oricui și, totuși, găsești ceva nou acolo cu fiecare lectură. Nu e că vezi ceva ce n-ai văzut până atunci, e că ai o altă experiență a poemului. Pentru mine cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții. Asta e frumusețea poeziei, profunzimea ei. Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînțeles, de neexprimat, ceva care e, totuși, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume. După mine, ăsta e sâmburele literaturii. Faptul că nu înțelegem, ci simțim acele versuri.
Bărbați care vâslesc până devin un singur corp, pești care înoată fericiți pentru că sunt liberi… Există o dimensiune larger than life în literatura pe care o scrieți. Cum navigați pe barca aceasta?
J.K.S. Scriu. Scriu și mă las dus de val. (Aici zâmbetul e cald și mâinile s-au ancorat de cana de cafea. Eu, recunosc, sunt în barca unde Barður, pescarul, moare de frig. Și aștept să mă ducă cineva la mal…).
Aștept să mi se întâmple scene, personaje… Sigur, fiecare nou personaj își cere dreptul la o parte din poveste. Câteodată încerc să le țin piept, să le pun pumnul în gură, dar nu reușesc și povestea se schimbă. Întotdeauna se schimbă. Da, pentru mine scrisul chiar e o călătorie și habar nu am cum se sfârșește. Cu timpul, mi se luminează, cât de cât, încotro mă îndrept. Nu știu niciodată ce fel de carte e asta pe care am început s-o scriu. Asta mă bucură nespus. Aș fi îngrozit dacă ar trebui să plănuiesc o carte în asemenea detaliu încât să nu mă mai surprindă nimic…
…ca un arhitect.
J.K.S. Exact! Nu aș putea. Nu ar mai fi o artă, ar fi un proiect. Ceva cu matematică.
Apare undeva, în cărțile dumneavoastră, ideea asta că toți devenim tăcere. De altfel, toate vocile se pierd sau sunt estompate de zăpadă, de vânt, de tot soiul de rumori interioare. Peisajul e dublat de un strat sonor. Sau de o absență a lui…
J.K.S. Poveștile sunt importante, dar la fel sunt stilul și atmosfera. Câteodată puțin mai importante, pentru că poți să ai o poveste grozavă și s-o spui în cuvinte și imagini care s-o banalizeze complet. Pentru mine, stilul e muzică. Și ai dreptate, orice poveste e dublată de o simfonie. Sunetul ăsta de care spuneai e parte din muzică, așa cum e și absența lui. Când scrii, asculți textul. Asculți sunetul lumii pe care o descrii. Te obișnuiești cu el. După care, dacă poți, încerci să-l muți în cuvinte. Ceea ce nici măcar nu e atât de greu. Greu e să surprinzi și ce e printre cuvinte. Să dai volum acelor spații. Asta e greu.
(Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului. Cele trei romane ale Trilogiei fiordurilor. Fiecare cu straturile lui de voci, liniști, neliniști și ne-voci. Volumul pentru care Stefánsson a fost nominalizat la Booker, în 2017, se numește fish have no feet. Recunosc că abia aștept să-l citesc.)
Jonas Denil pentru Unsplash
Vocea narativă ne amintește, într-una din cărți, că totul pe lume, în afară de dorință, trebuie stârnit din nou și din nou… Ce anume vă alimentează scrisul?
J.K.S. Când eram copil, voiam să schimb lumea. Eram un băiat care voia să salveze lumea asta. Acesta a fost visul meu. Scrisul e un imperativ, pentru mine. Ceva de care nu pot scăpa. Fără scris, nu există viață. E modul meu de a respira. Și mai e ceva. E speranța aceasta că scrisul meu ajunge la cititor, că-l atinge, că-l schimbă, că-l face, poate, să-și regândească viața. Sper ca scrisul meu să conteze. Poate nu cât să salveze lumea, dar să conteze. Să schimbe ceva.
Hari Nandakumar pentru Unsplash
Și, cu toate astea, personajele dumneavoastră care citesc, care trăiesc cu literatura pe dinăuntru, ajung la concluzia că iadul pe care-l purtăm în noi ne e mai accesibil decât raiul…
J.K.S. Așa e pe lumea noastră și așa va fi mereu. Drumul spre iad e mai scurt decât cel spre rai. E evident dacă te apuci să studiezi istoria umanității. E o istorie a cruzimii. Orice manual clasic de istorie vorbește despre războaie. Nu despre istoria frumuseții sau a victoriilor omenirii asupra propriilor limitări. E o istorie falsă. E, însă, bizar și dureros că, atunci când vorbim despre istorie, ne amintim în principal cum ne-am făcut rău unii altora. Cred că acesta e unul din motivele pentru care suntem unde suntem și avem leaderi ca Donald Trump. Probabil că le permitem unor asemenea oameni să ajungă la putere pentru că, inconștient, credem că așa arată, istoric vorbind, cei care ajung să împartă dreptatea. Credem în răul din noi. În cruzimea rasei. Ni se pare că asta e lecția istoriei. Există și ceva adevăr aici, dar mie mi se pare că e mai mult un fals. Adevărata istorie a umanității nu e scrisă în manuale, ci în cărțile de literatură și istoria aceasta e cea a oamenilor obișnuiți, care visează la o lume mai bună, la o altă viață, la un viitor pentru copiii lor. Visul acesta, la un trai bun, e visul a 90% dintre oameni. Numai că noi îi lăsăm pe ceilalți, pe cei 10% care nu dau doi bani pe visul nostru, să ne conducă și să distrugă lumea.
(Cred că e prima oară când s-a încruntat. Mă bucur, cumva, de revolta lui. E reconfortantă.)
Un personaj din trilogia dumneavoastră, Andrea, spune că nimic nu e greu atunci când ești liber. Care e cel mai greu lucru din existența dumneavoastră de scriitor?
Când am descoperit că asta sunt, scriitor, nu s-a mai pus problema să aleg. Pasiunea a fost copleșitoare. Mi-a fugit pământul de sub picioare, am simțit că mă îndrăgostesc. Și, știi, când te îndrăgostești, te îndrăgostești și gata. Nu te mai gândești că te-ai îndrăgostit. Simți ce ți se întâmplă și te bucuri. Te bucuri de tot ce simți. Așa e scrisul pentru mine. E o luptă, că așa e și iubirea, e făcută din îndoială și suferință, din depresii și reinventări, dar e iubire. Iubirea asta e menirea mea.
Opresc reportofonul. Traversăm, împreună, trei secunde de tăcere. Le aud, cum spune Stefánsson că-și aude tăcerile din text. Mă uit la el cum face un nou gest periculos, în urma căruia lingurița vibrează, aproape în picaj, pe marginea farfuriei.
”Ești sigură că nu vrei, totuși, un fursec?”
Roan Lavery pentru Unsplash
Notă: O parte a acestui interviu a apărut în revista Dilema veche, în 2018.
ioanabaldea.com 