ALAS, POOR YORICK…

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

Foto: Marius Constantinescu

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

Foto: Marius Constantinescu

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

Foto: Marius Constantinescu

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Foto: Marius Constantinescu

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
   That she that makes me sin awards me pain.

William Shakespeare, Sonnet 141

Reading LIST 2021. Începutul

Niciodată nu mi-am măsurat anii, vacanțele, weekend-urile în cărți. Poate doar stările. Anotimpurile interioare. Trecerea printr-o zonă de amorțeală sau, dimpotrivă, de bucurie intelectuală. Nu știu niciodată câte pagini, câte volume, câți autori. Nu reușesc să gândesc în topuri. Nu țin să termin toate cărțile începute. Am fost mereu de principiul că viața e scurtă și s-a scris prea multă literatură bună ca să mă cramponez de cărți care nu mă țin.

Îmi place așa. Trăiesc ce e de trăit și citesc ce îmi ține de cald pe dinăuntru. Cititul profesional este și va fi parte din mine mereu, dar, cum aici e spațiul meu de joacă, citesc asumat și răzleț, dezordonat și impulsiv, de plăcere, din nevoia de variație, de orizont, de explorare, de altceva. Niciodată de plictiseală (nu știu și nu am înțeles niciodată cum vine asta), tezist sau în siajul unui trend.

Zilele astea, cum spuneam, am citit puțin, cu mintea destul de vraiște, cu straturi, straturi de oboseală pe sub ochi. Mi-au rămas, însă, câteva titluri și imagini pe care mă bucur să le împart, la început de an, cu toți cei care își recalibrează, zilele acestea, dieta literară și nu numai.

Foto: Marius Constantinescu

O să încep cu ciocolată. Pentru că e guilt free, pentru că mi-a a adus-o Moș Crăciun, pentru că e La Durée, pentru că arată ca un cadou exclusivist, caloric și delicios. Și pentru că e o istorie culturală incredibilă, pusă în scenă de una din cele mai cunoscute ciocolaterii pariziene, sub semnătura lui Serge Gleizes. Între hărți ale plăcerii gustative, litografii de la 1796, vase mayașe în care erau ținute mirodeniile folosite să echilibreze dulceața sau, dimpotrivă, s-o potențeze, ceșcuțe de porțelan și cutii fabuloase cu mendiants, nougatines și orangettes, veți găsi elogii aduse de La Rochefoucauld, Maupassant, Madame de Sévigné sau Proust ciocolatei traduse în ganache, trufe și răsfăț premium. Deliciu. Capriciu. Supliciu… Am mâncat jumătate de cutie de praline citind. Singură :-(. Nu mă urc pe cântar până în aprilie.

Beletristic, Acolo unde cântă racii e cartea finalului de 2020, pentru mine. Delia Owens are o poveste de viață scrisă parcă de un scenarist de la Hollywood și o scriitură decupată în cadre cinematografice. Primul om e, în lumea mlaștinii imaginată de Owens, prima femeie care descoperă lumea cu durerile și minunățiile ei, cu iubiri strălucitoare ca o pană de lebădă de tundră, cu Eva și Cain pulsându-i deopotrivă pe sub piele. Are mult comercial, multe momente previzibile, multe elemente de thriller după rețetă ș i le ierți pe toate pentru cât de frumos e construit personajul ei central, Kya, neverosimilă și fermecătoare, captivă între inocență și tentație, traversată de toate stările, păcatele, slăbiciunile și darurile de care are parte sufletul omenesc cât e închis în sălașul lui de carne. E o carte de o poezie crudă, cu pescăruși și scoici în care citești lumea de pe dinăuntrul unei fetițe care crește, care își caută mama, iubitul, pe sine într-o mlaștină sălbatică și tulburătoare. Am fost, cât timp am citit-o, un om ceva mai bogat.

Nu știu cum am ratat până acum Monștrii lui Christopher Dell. Un compendiu savuros al alterității, al temerilor noastre colective mixate în creaturi cu gheare și colți, cu trupuri acoperite de blană și vieți interioare orchestrate după ritmurile lumii. Am citit cu groază și încântare despre Tlaloc, zeul aztec cu piele albastră și rânjet mușcător, despre solomonari care imaginează creaturi magice, despre Caliban, din Furtuna lui Shakespeare, despre Beowulf și Wawel, despre cinocefali și despre Sfântul Cristofor, despre demonii vulpi din legendele japoneze și despre șarpele Midgard, vânat fără încetare de zeul nordic Thor. E un bestiar al bizarului în care știu că mă voi întoarce negreșit, nu atât pentru creaturile care se perindă prin paginile lui, cât pentru spectacolul minții omenești înfierbântate de forjele fricii. E incredibil cât de aproape de noi, de lumea și viața de azi rulează mecanismul acesta care îmbracă în fiară tot ce nu înțelege, tot ce nu cunoaște, tot ce i se refuză.

Foto: Marius Constantinescu

Sunt la prima mea lectură din Elena Ferrante și îmi e încă destul de greu să spun dacă îmi place sau nu. Ce simt încă de-acum, din primele pagini, e acuitatea narativă proprie celor care trăiesc răsfirați în poveștile care-i locuiesc. Deocamdată mă pierd, seara, în vocea unei fetițe care crește cu fiecare rând și mă trage de mânecă în întrebările ei ca o inimă de anghinare – amare, suculente, crude, tainice.

Să ai un efect planetar botezat după tine, o legendă personală asociată cu premii Emmy și Bafta, un capital de încredere, simpatie, prestanță atât de vast… Să pui toate astea în slujba viitorului planetei, să faci din asta moștenirea ta culturală, să respiri bioantropologie, să înțelegi importanța educării generațiilor tinere în spiritul protejării lumii în care trăim. Să fii Sir David Attenborough. Să te trezești dimineața știind că faci pentru semenii tăi toate astea. Stau și mă întreb cum o fi… Cartea lui, bogat ilustrată, e un manifest despre biodiversitate, despre echilibru, comunicare și nevoia de a resălbătici lumea. Citesc despre mangrove și pajiști cu iarbă-de-mare, despre gazelele Thomson, despre tot ce înseamnă proteine alternative, cascadă trofică și încălzire globală. Despre cam tot ce ar trebui să știm ca să ne ferim de calamitate. ”Oamenii au ajuns o forță globală și au dobândit puteri care afectează întreaga planetă. În fapt, antropocenul s-ar putea dovedi o perioadă cu o scurtime unică în istoria geologiei – ba chiar una care se încheie cu dispariția civilizației umane”, scrie Attenborough.

Sumbru, e adevărat. Dar încă negociabil.

Foto: Marius Constantinescu

Și, dacă tot vorbim de planetă, nu pot să nu recomand aceste două atlase de la Litera, cu potențial de cărți de aventură pentru toată familia. Noi le deschidem și plecăm la joacă. Toți trei. Explorăm Templul Jaguarilor din Mexic, ne minunăm, din inima Norvegiei, de Aurora Boreală, ne povestim și ne repovestim refluxul de la Mont Saint Michel. Cred că serile în care reușim să ieșim așa dintre pereții apartamentului sunt cele mai frumoase călătorii din perioada asta fără bilete de avion, în care visezi, vrei, nu vrei, pe fundalul sonor al sirenelor care urlă angoasant, dincolo de ferestre.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

Altfel, în perioada asta Maria a citit mult mai mult ca mine. ”Clubul Exploratorilor Ursul Polar”, de Alex Bell și două volume din ”Ordinul iepurilor regali din Londra”, de Santa și Simon Sebag Montefiore. Acum e la al treilea. Am rugat-o să-și descrie singură experiența de lectură și m-am trezit cu minicronica asta, pe care mă bucur să o fac publică pentru cititorii mai mici, a căror vacanță încă nu s-a terminat 🙂

Cheers! Să fim sănătoși.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates