Un serial cu oameni ocupați

Când eram… destul de mică, visam, uneori cu voce tare, să mă fac arheolog. Într-un fel am reușit acum, după ce am aruncat deja la coș câteva iluzii și un procent important de entuziasm. În fiecare joi, sunt un soi de microarheolog, scotocind prin timpul altora. N-am dat chiar de Troia, ca Schliemann, dar am aflat de la oameni prinși în șantiere interioare similare cu ale mele că timpul în care nu te locuiesc nici serviciul, nici exigențele altora e prețios ca un ciob rar, se obține greu, după multe săpături nereușite și e, în esența lui, fragil. Mă bucur, cumva, că am rostogolit întrebarea asta atât de mică, de simplă, de comună și că pot colecționa răspunsurile atâtor oameni diferiți la ea. Pentru mine este în mod evident o formă de colecționism asumat și savurat. E și o conversație necesară despre cine suntem, în raport cu existențele noastre profesionale. Despre motivele pentru care nu putem fi reduși la o dimensiune unică. În fond creștem, ne schimbăm, ne modelăm și, uneori, ne îndoim, cocoșați de griji și de viață. Din fericire, nu de puține ori avem și opțiunea reinventării sau, măcar, a scotocitului prin sertarele cărora părea că le-am pierdut cheia. Așa că mă bucur să aflu despre timpul altora. Într-o notă egoistă, sper ca asta să mă ajute să-l mai descurc de buruieni și de oboseli descurajante pe-al meu.

Îmi amintesc un citat care mi-a sărit acum ceva timp în ochi pe Pinterest,: Stop the glorification of busy. Atunci nu l-am înțeles prea bine. Acum îl înțeleg mai bine decât mi-aș fi dorit. Așa că voi nota în continuare, în fiecare joi, experiențele altora în nisipurile acestea mișcătoare. Sper să ne ajute pe toți să nu ne mai împotmolim atât de ușor.

Mara Coman, redactor șef Harper’s Bazaar România

Nu am timp.

Pentru unii pare fancy să zici că ești mereu ocupat și că nu ai timp, dar mie nu mi se pare fancy deloc. Îmi doresc să fac mai multe lucruri decât au loc, de fapt, într-o zi. Nu reușesc și mă frustrez din cauza asta. Lucrurile pe care nu le fac sunt cele pentru mine – mă tot dau pe mine la o parte.

Eu n-am descoperit nicio magie, din păcate. Sunt tot aici, blocată în “n-am timp”, cu lucruri promise și întârziate. Singurul mod în care am reușit, cât de cât, să-mi fac loc mie în programul meu e să depind de alții. Nu sună prea bine. Nici nu cred că e foarte sănătos, dar, momentan, funcționează. Uite la ce mă refer: de exemplu, îmi fac programare la înot, unde merg cu o prietenă. Asta înseamnă că, dacă nu mă duc, încurc niște oameni. Și nu-mi place să încurc oamenii. Iar în felul ăsta obțin, de fapt, o oră pentru mine.

La fel a funcționat și cu yoga: streaming live, oră fixă. Bine, puteam să văd video-ul și după, când aveam eu timp. Doar că, surpriză, dacă trebuia să aleg eu ora, amânam de pe o zi pe alta, de pe o săptămână pe alta.

Mai sunt și zile de weekend când mă trezesc dimineața și iau o decizie mare: că nu o să fac nimic din ce trebuie, ci doar ce am eu chef. Zilele astea sunt cele mai frumoase, nu doar pentru că n-am nimic pe to do list, ci și pentru că sunt și împăcată cu mine – doar am luat o decizie 😊.

Partea bună e că, în ultima vreme, am devenit mai conștientă că nu-mi acord prea multă atenție și încerc să schimb asta. Partea mai puțin bună e că nu-mi iese foarte bine. Am nevoie de mai multă disciplină.

Cred că oamenii disciplinați au timp.

Mara Coman
Alex Zamfir, blogger, creatorul jocurilor The Funny Brand

Așa cum îmi spunea un prieten, eu sunt o persoană destul de hedonistă, deci chiar mi-ar fi foarte greu să nu am timp pentru mine. Eu dacă aș putea să nu mai muncesc, n-aș mai munci și sunt convins că nu m-aș plictisi, ba din contră, m-aș distra de minune.

 Acestea fiind spuse, deocamdată nu am opțiunea asta :), așa că răspunsul pe scurt este că îmi fac timp pentru mine culcându-mă devreme (până în ora 22) și trezindu-mă la fel de devreme (05:30 – 06:00). În felul acesta îmi încep ziua cu timp pentru mine în vreme ce alerg în Herăstrău.

Alex Zamfir

Apoi, pânâ când lumea își începe munca de-adevăratelea, eu am lucrat deja eficient câteva ore bune și îmi mai rămân de rezolvat chestiunile care îi implică și pe alții și eventualele întâlniri. Astfel că de multe ori, după amiezile îmi sunt destul de libere să fac ce vreau, ce îmi place sau să nu fac nimic. 🙂

Alexandra Bădicioiu Matei, Editor la Blue Idea – IQads, SMARK

Nu știu ce înseamnă timp pentru mine. Să citesc. Să îmi fac unghiile. Să stau pur și simplu cu ochii pe pereți. Să mă întind pe nisip la soare. Să beau cafea timp de trei ore cu o prietenă. Să nu fac nimic. Să scriu lucruri pe care să nu le citească nimeni. Să mă uit la un serial prost. Să mă duc la epilat. Meditația de dimineață. Să îmi cumpăr cărți. Să mă plimb prin magazine. Să ajung într-un oraș nou. Să mă legăn într-un hamac. Să scriu.

Habar nu am.

Suma lucrurilor ăstora e destul de tristă. Timpul pentru mine are o aură definitivă, pare ceva important, ar trebui să mă definească până la urmă. E răzbunarea mea cu lumea. De aici și presiunea. Am o oră doar a mea, ce fac? Ce fac, ce fac? Acum e șansa mea să mă apuc de oricare din lucrurile amânate pentru că nu am timp. Evident, clachez. Deschid Netflixul, fac un duș, frec Facebookul.

Dacă vreo Instanță Superioară de Împărțire a Sensului m-ar judeca pentru felul în care mi-am folosit timpul, aș prefera să ia în considerare timpul celălalt. Orele nesfârșite petrecute în parc cu Stef, diminețile în care nu fac nimic cu băieții, momentele de râs cu prietenii, chiar și timpul în care spăl vase sau mă cert cu cei pe care îi iubesc.

Ca să răspund la întrebarea ta: Nu știu să îmi fac timp pentru mine. Eșuez lamentabil la treaba asta, chiar și în cele mai ambițioase fantezii. Dar sunt oarecum împăcată cu treaba asta. Prefer să cred că timpul pentru mine este tot timpul pe care îl trăiesc. Nu îl pot separa. Nici nu vreau, de fapt, e ok așa.

Alexandra Bădicioiu Matei

Într-un episod din Seinfeld, Jerry, Elaine, George și Kramer se întorc de la o înmormântare și încep să se gândească la felul în care își petrec viața. Se hotărăsc că de acum încolo o vor prețui mai mult, vor face lucruri importante, nu vor mai pierde timpul. Dar ce ar putea face diferit, totuși? Cum ar putea să își petreacă timpul astfel încât să aibă sens, să nu pară irosit? Ce să dea la o parte? Oare vor mai avea voie de acum încolo să iasă la cafea cu prietenii?

De fiecare dată când iau decizii din acelea importante, în care îmi promit că mă voi mobiliza mai bine în viitor și voi ajunge la versiunea mea mai bună, aceea în care voi croșeta sertare temporale bine organizate cu tot ceea ce e nevoie pentru planuri pe termen scurt, mediu și lung, îmi aduc aminte de episodul acesta din Seinfeld și încep să râd, gândindu-mă ce voi pune de fapt în sertarele acelea. Cred că voi pune tot citit, scris, făcut unghii și iubit, toate de-a valma, cât să nu prindă un aer prea serios.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: