Anansi

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!

Reading List. Ediția de Paști

Nu am mai aranjat de ceva timp o vitrină cu cărți, așa că, dacă tot avem câteva zile libere de Sărbători, m-am gândit să le încărcăm cu verb, cu imagine, cu proiecție, cu reflecție, cu tot ce încape într-un coș (pascal) cu lucruri bune… de citit. Ca de obicei, lista mea e profund subiectivă, fără pretenția de a acoperi tot ce e nou, toate gusturile, toate sensibilitățile, toate feliile de public, toate cărțile din poză. E a mea și o împart cu tot cu imperfecțiunile ei. Dacă vă place, mă bucur, dacă nu, #swipeup 🙂

Viața ca un râu, de Shelley Read, Editura Litera. Cartea asta e ca o piersică. Și sunt piersici în ea. O împletire fabuloasă de grozăvie și diafan. Sunt în pregătirea unui interviu cu autoarea și am în lucru și o recenzie, așa că nu epuizez aici povestea adolescentei care se refugiază în inima muntelui, problema discriminării (de rasă, dar nu numai), meandrele relațiilor dintre oameni, felul în care suferința psihică a funcționat prea mult timp ca un stigmat, legătura tandră dintre om și natura care construiește, în interiorul nostru, acel echilibru pe care viața cu alți oameni îl strică până la disonanța absolută, până când ne pierdem de noi înșine. E una dintre cele mai delicate cărți ale acestui început de an. Muști din ea și gustul rămâne cu tine.

Codul fotografiei, de Vlad Eftenie, Curtea veche. Știu cartea asta de când era mică :-). Adică de când era o idee. Vlad îmi e prieten de mult timp, am scris un text care însoțește cartea și mă bucur pentru el cum m-aș bucura pentru mine. E o carte traversată de coridoare de lumină, pentru fotografi amatori și profesioniști, dar și pentru noi toți, mai mult sau mai puțin educați să vedem cu adevărat lumea, să o filtrăm prin istoria noastră, să o integrăm în cine suntem. Vlad scrie despre ochi, minte și momentul de grație ca despre o trinitate a imaginii care generează emoție, fascinație, experiență, profunzime. N-o să mă citez pe mine însămi, dar, da, cartea asta e un manifest al bucuriei vizuale și sper să se viralizeze de-a dreptul.

Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell, Anansi. Eu o iubesc pe Maggie O’Farrell de la Hamnet încoace și abia aștept să văd cum e cartea asta, tradusă tot de minunata Mihaela Buruiană (ajungem imediat și la ea :-). E memorialistică dedicată copiilor autoarei și decupată în șaptesprezece „atingeri ale morții” care, paradoxal sau nu, au readus-o la viață. Nu știu cum să vă spun, dar mă ard degetele… Aștept, în continuare, să se traducă și The Marriage Portrait. Shout out to whom it may concern :-)))

Insula armelor, de Amitav Ghosh, Editura Litera. E cartea pe care o citesc acum și e total pe gustul meu – mitologie, suspans, ritm susținut, imagine tulburătoare, melanj spectaculos între modernitate și ancestral, scriitura imediat recognoscibilă care mi-a adus aminte cât de tare iubesc autorii indieni (Ok, anglo, dar veniți din colțul ăsta de lume, cu un continent comun de sensibilitate, miresme, mirodenii și miasme pe dinăuntru). Rushdie, Roy, Adiga, Desai (mama și fiica), Ghosh sunt autori enormi (la figurat, da) care par construiți din foame de literatură, de festin ficțional, de sens.

Pe cine iubești mai mult?, de Mihaela Buruiană, Nemira. E debutul Mihaelei și am scris (cu întârziere, dar cu mult entuziasm) textul de pe coperta a patra, în care am povestit un pic despre cum o să vă recunoașteți fără echivoc în decupajele copilăriei din anii ’90 și în dilemele actuale ale unor generații despre care Mihaela scrie cu o finețe și o franchețe lăudabile. Nu e o fotografie de grup ce face ea în cartea aceasta, ci o colecție de identități care se dezvoltă diferit pe același fundal, e observație psiho-socială, într-adevăr, dar e umanitate abil pusă în pagină de o scriitoare-traducătoare pe care sper să o vedem din ce în ce mai des pe rafturi.

Nu mă poți răni, de David Goggins, Litera. Sunt teribil de curioasă în legătură cu cartea asta. Un fost adolescent supraponderal și depresiv devine „cel mai în formă om din America” (nu spun eu, spune Outside magazine). Goggins e pușcaș marin, e a self-made man și vorbește, în cartea aceasta, despre cum ne ignorăm potențialul, despre minte ca motor al schimbării pe care o căutăm în noi și în lume. E antrenament, e tactică, e memorialistică, e studiu de caz. Nu e dezvoltare personală :-). Revin cu detalii după ce citesc. Mai multe despre David Goggins găsiți aici.

Descătușarea și alte reverii, de Jackie Morris, DPH. E o bi-ju-te-ri-e! Jackie Morris, care a ilustrat fantasticele cărți ale lui Robert MacFarlane, e o artistă care cultivă visul diurn, plăcerea estetică, mitul răsfirat în imagini de o frumusețe rară. Partea mea preferată se numește Dans și e locuită de Regina Iernii și iubitul său Vulpoi 🙂

Atât pentru azi. Mai citesc, mai povestesc. Să aveți zile cu mult senin pe dinăuntru!

#goodlife

Jurnal subiectiv de experiențe, obiecte și idei simpatice

Dincolo de evenimente, de happening-uri cu panaș, de pop-up shop-uri (o să vorbim săptămâna viitoare și despre ele), am hotărât să fac, din când în când, mici liste fără pretenții de ierarhii cu lucruri mici și mari care lărgesc cadrul, luminează momentul, mută accentul pe un pic mai bine, un pic mai frumos, un pic mai altfel. Sigur că el sunt personale și funcționează ca niște emanații subiective ale traseelor și experiențelor mele urbane, dar obiceiul de a strânge într-un colț mental ce a fost cu miez, sens și gust într-o săptămână cred că e ușor de replicat – și ca gest, și ca terapie, într-un fel. O să încep azi, așadar, un mic jurnal estetic cu ce mi-a plăcut în săptămâna care tocmai s-a încheiat, inclusiv pentru că, uneori, starea de bine se construiești din felii disparate, eclectice și surprinzătoare de #goodlife.

O discuție cu Irene Vallejo. Cea care a scris Infinitul într-o trestie, volum apărut recent în colecția Anansi, Pandora M. Iubesc interviul ăsta și abia aștept să-l împărțim :-). E cu imagini prinse în litere (știați că litera M e o metaforă a valurilor mării?), cu biblioteca din Alexandria, cu discursurile lui Obama care se hrănesc din cele ale lui Pericle. Pentru mine, personal, e și un petic mai colorat în haina asta ponosită a jurnalismului cultural, dintre cele care te fac să cenușărești mai departe într-un spațiu care favorizează scandalul, dezvăluirea incendiară și stridența în detrimentul conversațiilor (rare și cu atât mai frumoase) care te modelează interior. Stay tuned 🙂

Cafeaua de la Bread and Spices. Am descoperit-o recent. Cum recent m-am reîntâlnit cu plăcerea asta un pic vinovată a cafelei to go, băută din goana calului, mixată cu mail-uri și conversații. Mă rog, au și niște cookies cu ciocolată, fără zahăr, care potențează experiența 🙂
Conversațiile, în sine. Mai scurte sau mai lungi. Epistolare sau față în față. Amuzante sau serioase până în unghii. Când sunt schimburi reale de idei, de stări, de experiență digerată similar și, totuși, diferit funcționează exact ca un cadou. Un fragment din gândurile altcuiva. O felie delicioasă de alteritate. Sunt lucruri care te hrănesc mental, care te relaxează, care creează complicități, care stimulează umanitatea. Conversația este, în fond, una dintre marile plăceri ale omenescului. Cu și prin ea ne construim, ne arătăm lumii și, uneori, ne aducem aminte cine suntem.
Îmi place Boiler X Guido. Ca spațiu, ca zumzet, ca stare. Vine cu zâmbet la pachet (am constatat că lucrul ăsta îmi e din ce în ce mai important). Compania mea pariază și pe Masala Latte, eu rămân cu banana bread 🙂

Am o listă destul de mare de cărți și de filme de încercat, la care se adaugă și câteva articole pe care le-am lăsat pentru weekend. (Între ele e și interviul lui Anderson Cooper cu ex-prințul Harry, despre care nu am, încă, nicio părere. Abia aștept să-mi nuanțez, dacă e cazul, părerea despre Moehringer, dar (și) asta e o altă conversație). Suficient cât să te rupi de veștile proaste cu care a plouat săptămâna asta și de proiectele care se anunță apocaliptice, cum ar fi „noile” (oare mai sunt noi, dacă sunt parțial moștenite, parțial înrăutățite?) legi ale educației. Mă pregătesc psihic să aprofundez tema asta, dar deocamdată e weekend, așa că respir adânc, ceea ce vă recomand și vouă.

La mine acasă au înflorit toate orhideele și ne bucurăm de ele mai ceva ca niște copii care constată dimineața că a nins afară. E frumusețe care se desfășoară lent, gradat, pe câte un pervaz și îți dă instantaneu senzația de miracol care nu are nevoie de aplauze. Cumva, toată camera se bucură de spectacol, suficient cât să nu se mai audă, în fundal, mașina de spălat.

Cam atât, deocamdată. Dacă e soare în ceașca de cafea și cald în calorifere, tot e bine 🙂

Trei cărți de la…

Episodul 4: Laura Câlțea Vinț, Cătălin D. Constantin, Roxana Dumitrache

Ușor, ușor, pe mine una mă dau gata cărțile. Sunt în plin sindrom stendhalian, cu narațiuni pe post de tablouri. Așa zic o parte din zi. Când dau cu ochii de listele astea (seara târziu și dimineața devreme, mă mușcă apetitul, curiozitatea, colecționismul, bibliofilia, vorba poetului – pick your poison). Cărțile de azi vin și ele de la oameni care luminează bibliotecile prin care trec, așa că vă invit să ne hrănim cu alegerile lor care, cum era de așteptat, sunt, pur și simplu, delicatese. Noi ne revedem/citim pe seară, la #jurnaldegaudeamus, pe Instagram și pe Facebook.

Laura Câlțea Vinț, cititoare de cursă lungă, colecționară de agende și creatoare de comunități cu nasul în carte

Dragă cititorule și dragă cititoare, dacă ai drum pe la Târgul de Carte Gaudeamus 2022 (fie el un drum făcut cu pasul, fie la distanță de un click pe laptop sau telefon), și nu știi ce să alegi din bogăția de cărți care o să te uimească chiar de la intrare, eu te sfătuiesc să ai ca scop să pleci acasă cu (minim) trei cărți: o carte de „categorie grea”, o carte frumoasă și o carte de relaxare. Permite-mi să-ți fac și câteva recomandări în acest sens.

1. O carte de „categorie grea”: Când nu mai înțelegem lumea, de Benjamín Labatut

Asta e o carte pe care o s-o citești și o s-o recitești. Nu prea ai cum altfel. Pentru că bogăția ei nu se poate epuiza la o primă și singură lectură. E o carte despre profunzimile nebănuite ale minunii ăsteia de lumi în care trăim, dar și despre sentimentul de alienare, de groază și de necuprins care stă de pază la limitele înțelegerii. E o carte despre umanitate și despre darul și, în același timp, blestemul nostru ca specie, de a încerca să înțelegem tot ce ne înconjoară. E despre viața pe care o poți aprecia în simplitatea ei, fără a bănui măcar misterele ce o înconjoară, dar și despre tentația faustică de a te lăsa atras de promisiunea că, totuși, putem ajunge să le cunoaștem (și, astfel, să le stăpânim, nu-i așa, Faust?)

Și, mă rog, dacă tot ești la standul Editurii Trei, mai poți răsfoi și Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, sau (și mai bine!) Golem, de Gustav Meyrink, ediție de colecție cu litografiile lui Ștefan Câlția.

2. O carte frumoasă: Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà

Ai putea crede că ești prea mare pentru cărți de copii, dar asta înseamnă doar că încă nu ai trecut pe la standul Editurii Signatura, unde sunt unele dintre cele mai frumoase cărți apărute în limba română. Dacă ai copilul cu tine, e suficient să le răsfoiți amândoi, veți ști ce să luați. Dacă ești dintre cei care cred că nu mai sunt de tine cărțile pentru copii, îți recomand să răsfoiești Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà, nu o repovestire a celebrei cărți a lui Dante Alighieri, ci povestea cărții și a cititorului său. E o încântare.

Dacă preferi mai degrabă ceva mai serios, de nonficțiune, deschide Natura surprinzătoare, de Florence Guiraud (merge pusă în meniu lângă cartea lui Labatut).

3. O carte relaxantă: Gust. Autobiografia mea culinară, de Stanley Tucci Nu e chiar o carte nouă, a apărut la târgul din vară, dar eu abia am terminat-o de citit (după ce am lungit-o cât am putut ca să nu se termine prea repede) și e un deliciu de carte. Mâncare bună, umor, amintiri de la Hollywood (și nu numai), scriitură lejeră – toate condimentele unei lecturi de relaxare. Dacă ați citit-o deja și vreți ceva mai nou din categoria comfort reading, vă spun doar că a apărut un nou volum de Adam Kay, Nedoctoricit. Povestea unui medic fără pacienți. Cine știe, cunoaște. Cine nu, să înceapă cu O să vă cam usture (o să te usture un pic, dar o să te și doară… obrajii de râs).

Cătălin D. Constantin, autor, antropolog, fotograf, descoperitor de ferestre, piețe și documente vechi

1. Claudiu Sfirschi Lăudat, Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, Peter Pan ART, Entheos, București, 2022, 375 p.

Ar trebui să am rezerve deontologice în a recomanda acest titlu – sunt editorul cărții, alături de Cristina Rusiecki (Entheos). Dar nu mă pot abține, e o carte care… miroase atât de bine! Claudiu Sfirschi Lăudat a adunat în paginile ei fragmente de texte literare și filozofice despre mirosuri, miasme, parfumuri și duhori. Peste două sute de autori au fost citiți de Claudiu cu ochi atent și puși alături pentru a contura povestea mirosului în literatură și istoria omenirii. E prima antologie românească dedicată acestui subiect, iar cartea e în sine un obiect frumos. Traducător de elită, președinte al Fundației Culturale Grecești din România, Claudiu Sfirschi Lăudat face totul la cote de un profesionalism maximum. Pe coperta a patra a volumului, Marius Constantinescu scrie așa: Precum un parfum inteligent construit, cartea lui Claudiu merită să fie purtată. Are perfectă dreptate! Nu vă lăsați însă înșelați de titlu. E departe de a fi pentru nasul oricui!

2. Mircea Băduț Fals tratat de antropologie, Europress, București, 2022, 240 p.

Mircea Băduț este absolvent de al Facultății de Electrotehnică din Craiova și autorul a 11 cărți de informatică. Falsul tratat de antropologie nu sună deloc fals – e, din contră, interesant, convingător, seducător. Mici întâmplări și trăiri personale devin pretextul unor eseuri scrise cu talent care combină, într-un stil personal, informații din domenii foarte diferite – antropologie, psihologie, filozofie.

3. Elif Shafak , 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie, Polirom, Iași, 2022, 368 p.

E primul an, din ultimul deceniu, în care nu ajung la Istanbul, oraș care mă fascinează mereu. 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie e cel mai recent titlu tradus în seria de autor Elif Shafak de la Polirom și a fost lectura mea de vacanță, în august, pe o plajă pustie din România. Străzile și geografia literară din roman corespund, ca în toate cărțile lui Elif Shafak, străzilor și geografiei Istanbulului real. Dar e ceva în plus, mereu. Puterea cu care autoare construiește poveste. Până la urmă am ajuns și anul acesta la Istanbul.

Roxana Dumitrache, autoare, politoloagă, activistă &minunat manager cultural

Aripi și rădăcini, Polirom – Mihaela Miroiu

Volumul e un manual de rezistență intelectuală și, într-o formă non-eroică, instituțională care te apropie, în mod contraintuitiv, mai degrabă de scriitoarea decât de teoreticiana feministă si politoloaga Mihaela Miroiu. Urmărirea inteligentă, exigenta, dar și cu o relativă detașare a marilor (și micilor) transformări sociale șii politice din perioada tranziției românești și a intersecțiilor cu viața intelectuală, plasarea într-o solidaritate exersată, continua nuanțare, dialogismul fac parte dintr-o formă de situare în lume a autoarei. M-am întrebat dacă ar trebui citită înainte de lucrările ei feministe și dacă nu cumva tonul confesiv îi este străin însă tocmai preocuparea de a nu-și pierde omenescul și neîmpăcare absolută cu inechitatea și cu răul lumii sunt, de fapt, expresia feminismului ei.

Trei etaje, Humanitas – Eshkol Nevo

Cărțile lui Eshkol Nevo fac parte din noile mele monomanii literare. Mi se întâmplă să dau peste un autor (în acest caz volumul mi-a plonjat pur și simplu în brațe de pe un raft de librărie și am considerat că e o invitație metafizică) și ajung să-i epuizez toate cărțile, fără sa intercalez alți autori. Citisem Ultimul interviu și am dat peste Trei etaje, care mi se pare formidabilă: 3 familii dintr-un middle-class israelian își trăiesc dramele matrimonial-existențiale, își intersectează în moduri neverosimile destinele, își pun la comun fricile și obsesiile. E un roman în care coabitează intimități în cel mai plin de candoare, dar și sordid mod posibil.

În cautarea timpului pierdut, Cartier, în traducerea lui Cristian Fulaș și Ulysses, Polirom, în traducerea lui Rareș Moldovan

Două lucruri aproape imposibile: să-l traduci pe Proust și să-l traduci pe Joyce și nu orice, ci chiar Ulysse și aș mai adauga un al treilea, dar nu vreau să sune profetic). Cred că ambele traduceri merita toata atenția din lume, în cazul lui Rareș Moldovan, am așteptări deja formate pentru ca am iubit ,,Curcubeul gravitației – Th.Pynchon, iar în cazul lui Fulaș, care locuiește în Proust de ceva vreme, am marea curiozitate de a vedea cum își reconciliează scrisul.

Profit despotic de marea noastră afinitate intelectuală și voi trișa adăugând pe listă și Magie cu susul în jos, un bestseller New York Times publicat de Corint, despre care nu voi spune decât atât: găsești atâta umor deștept, candoare și suspans încât ar trebui să fie lectură obligatorie nu doar pentru categoria de vârstă 8+, ci pentru toți mofluzii lumii (înțeleg că suntem mulți).

Trei cărți de la…

Episodul 3: Adina Rosetti, Horia Ghibuțiu, Ana Maria Sandu

Într-un fel, e ca la coadă la supermarket, când privirile răscolesc prin coșul vecin. Vinovat, poate, dar tot răscolesc 🙂 Numai că aici e despre cărți și despre oameni grozavi, care metabolizează povești și emană prin toți porii intelectuali imagini făcute din cuvinte. Mă bucur pentru fiecare răspuns cald și prompt și pentru fiecare mini listă de lectură la care a(ve)m acces. Așa că și astăzi vă propun 3 nume, 9 cărți, intersecții și posibilități nebănuite (no spoilers, just saying 😉

P.S. Un pic mă sperie faptul că cel puțin un invitat per episod își face curat în bibliotecă. Eu sunt marea maestră a haosului livresc la noi acasă. Viitorul sună bine, dar se vede praf :-).

Adina Rosetti, scriitoare și jurnalistă, îmblânzitoare de balauri, timp și kendame

1 Ultimul interviu, de Eshkol Nevo, Ed Humanitas

Cartea asta are o poveste specială pentru mine. Eram în vacanță cu partenerul meu, iar reacțiile lui în timp ce citea această carte (de la mirare la amuzament, de la vibrație la tristețe și încă multe altele) ar fi făcut pe oricine să-și dorească s-o aibă pe loc. Pentru că „Ultimul interviu” se trăiește, pur și simplu! Cum pe loc nu era posibil să-mi cumpăr și eu un exemplar, am făcut o nefăcută: am rupt cartea-n două și am citit fiecare câte o jumătate până la finalul vacanței! De fapt, aș recomanda orice volum de Eshkol Nevo (la noi sunt traduse doar trei), pentru căldura și empatia extraordinare cu care sondează adâncimi și emoții, pentru umorul dulce-amărui și stilul aparent simplu cu care reușește să atingă niște profunzimi uimitoare. Problema cu „Ultimul interviu” este că după ce-o termini de citit, multă vreme nu te mai poți apuca de nimic altceva, atât de mult rămâne cu tine! Dar merită fiecare pagină. Și, pe cât posibil, nu faceți c mine: nu rupeți cărțile, la Gaudeamus sunt destule exemplare 🙂

2 Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov, Anansi Fiction

O nouă jucărie a celui mai tradus autor bulgar – dacă ați citit monumentalul său volum „Fizica tristeții”, o să regăsiți aceeași bucurie de a jongla cu ficțiune, eseu, memorii și referințe culturale de tot felul, rezultatul fiind un hibrid literar încântător, plin de umor și, pe alocuri, neliniștitor. Dacă nu l-ați mai citit până acum pe Gospodinov, mi se pare cartea perfectă pentru a vă deschide apetitul, mai ales că „Un roman natural” este romanul său de debut.

3 Orice de la OMGPoetry

O sa trișez un pic și la numărul trei o să recomand o colecție întreagă, cea de poezie contemporană de la OMG Publishing. Eu am împrumutat mai multe volume, pentru că simțeam ca am cam pierdut trenul poeziei și eram curioasă ce mai scriu tinerii mileniali furioși… și, OMG, cât de bine scriu! Poezia contemporană e puternică, proaspătă, sexy și ludică! Big like pentru Cătălina Stanislav („Nu mă întrerupe”), Florentin Popa („Dezintegrare”) și Valeriu A. Cuc („Poeme”). Căutați-i!

Horia Ghibuțiu, jurnalist &magic maker în print, online și FM

„Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr (Humanitas Fiction 2022) e noua splendoare a câștigătorului de Pulitzer care ne-a fermecat cu bestsellerul „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Voi avea șansa de a vorbi despre acest roman uluitor sâmbătă, 10 decembrie, la ora 13.00, la standul editurii, cu ocazia lansării acestei cărți bulversante, așa că, până atunci, vă spun doar că autorul american își pune cititorul într-un scrânciob și-l face să plonjeze din genune în înaltul norilor pe o axă temporală în care trecutul, prezentul și viitorul glisează și se întrepătrund. Cartea dedicată bibliotecarilor de ieri, de azi și din anii ce vor veni ne răsfață cu palpitante aventuri ale minții. O bucurie de roman!

„Cartea caselor” de Andrea Bajani (Humanitas Fiction, 2022). Romanul e un diamant cu șaptezeci și opt de fațete, realizat de un artizan al scrierii creative. Mircea Cărtărescu recomandă această carte cu totul deosebită în termenii următori: „Una dintre cele mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme”. Abia aștept să-l cunosc pe scriitorul italian care e scriitor în rezidență la Rice University din Houston, unde studiază și nepoata mea din America.

„Orgasmul muzei” de Dănuț Ungureanu (Tritonic, 2022), cu un titlu și cu o copertă-capcană, e un roman amețitor, din partea unui autor care scrutează viața și îi surprinde remarcabila abilitate de a imita ficțiunea. Am avut privilegiul de a fi coleg cu Dănuț la un ziar renăscut la Revoluție și faptul că e jurnalist sadea cred că e relevant în modul în care observă și redă excepționalul banal de lângă noi. Maestru al genului SF și al prozei scurte, Dănuț Ungureanu e și un romancier hărăzit, cronicar satiric al lumescului din spațiul urban. Să exemplific: „Greul, truda, ceea ce făcea diferența între opera marelui om și cărțile de bucate ale contemporanilor săi, era munca de documentare, alimentarea de la sursa de autentic, contactul nemijlocit cu omenescul, acela care aduce muza la orgasm, acolo unde juisează meteoriți de platină incandescentă și diamante. Acest miracol se petrecea la „Teu”. Pe terasa din buza Oborului, prielnică alchimiei, micile detalii, fleacurile, minuscule situații, scame de vieți și altele se prefăceau în gânduri. Iar mișcarea browniană a gândurilor, generând reacții în lanț, dădea naștere ideilor cuvintelor. Pe urmă, gândurile, ideile și cuvintele formau fraze, frazele pagini, capitole, volume…”.

Ana Maria Sandu, scriitoare, jurnalistă, dilematică și minunat de fină arheoloagă a memoriei

Ziele trecute mi-am făcut ordine în bibliotecă. Am renunțat la toate CD-urile și am păstrat foarte puține DVD-uri. De cărți m-am despărțit mereu greu. Rafturile cele mai dragi sînt cele ale autorilor contemporani români și străini, pentru cărțile lor am un atașament ca pentru niște oameni vii. Nu aș putea să trăiesc într-o casă fără cărți și știu că mi-aș face o bibliotecă mică și dacă ar fi să locuiesc într-o cameră de hotel. Tîrgurile de carte pot fi uneori puțin intimidante, pentru că ai ceva în minte cînd pleci de acasă, dar ispitele apar la fiecare pas.

Anul ăsta la Gaudeamus m-a bucurat mult vestea că Teodosie cel Mic, romanul lui Răzvan Rădulescu, a fost reeditat la Arthur. Pisicîinele, Somnul protector, bufnița care cultivă căpșuni, Minotaurul Samoil, care cultivă ciuperci, fantoma Otilia au atîta farmec că n-au cum să nu le placă și celor mici și celor mari. Au trecut deja 17 an de la apariția ei și era timpul să se întoarcă. Le-am citit și am vorbit la ateliere cu copiii despre ea, acum pot s-o ia acasă și s-o citească. Pentru că nimic nu e mai frustrant decît să-ți placă ceva, să fii curios și să nu găsești cartea nicăieri pe piață. În sfîrșit, nu mai e cazul.

Sînt curioasă cum sună Proust în traducerea lui Cristian Fulaș, publicat la Cartier. Mi se pare greu să traduci clasici, iar aici nu e vorba de orice clasic, ci de marele estet, de rafinatul absolut. În căutarea timpului pierdut are o cadență hipnotică, o poezie interioară, așa că munca unui traducător e cu atît mai grea și mai importantă, pentru că generații întregi îl or cunoaște pe Proust prin muzicalitatea pe care i-a dat-o el în limba română.

Am vorbit într-o seară acum vreo patru ani, la Timișoara, cu Adriana Babeți despre acest proiect impresionant, aproape imposibil, care se numește Dicționarul romanului central-european din secolul XX. Atunci ea, care e coordonatoarea cărții, nu-i vedea încă capătul. Acum a apărut la Editura Polirom și pune laolaltă pe o hartă cărți și autori dintr-un spațiu geografic și cultural apropiat.

Trei cărți de la…

Episodul 2: Dia Radu, Mihai Dinu, Ioana Maria Stăncescu

A doua zi de Gaudeamus și al doilea calup de cărți alese de oameni care-mi plac pentru că sunt voci distincte și elegante, fiecare în peisajul său. Provocarea pe care o trimit spre ei e să aleagă trei cărți, dar îmi place la nebunie faptul că mulți evadează din chinga de altfel deloc strânsă a ceea ce e mai degrabă o sugestie cumințică decât o cerere cu deadline și număr de semne. Poate că și asta e, într-un fel, frumusețea unui spațiu editorial de libertate – că poți să fii cine ești, să citești cât și ce vrei fără să te tragă nimeni de urechi 🙂

Vă las acum cu invitații mei care aleg volume cu sens, cu panaș, cu frumusețe difuză sau, dimpotrivă, concentrată în și printre rânduri, nu înainte de a vă reaminti că seara ne revedem/recitim pe Instagram și pe Facebook la #jurnaldeGaudeamus, un exercițiu solitar pe care-l fac în zilele de târg. Nu știu exact de ce – probabil ca să dau mai departe, într-un fel, din preaplinul zilei, dar și, la modul egoist și… personal, cumva, ca să țin minte.

Dia Radu, **fondatoare a platformei Divanul Imaginar, editor cultural Formula As**

Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, Polirom 2022 – pentru toți cei care simt că nu pot înghiți realitatea asta așa cum e fără o doză de umor negru, apocaliptic. Aș fi vrut să pot să plâng la finalul ei, fiindcă mi-a dat tristeți pe care numai Hrabal și Răzvan Petrescu mi le-au mai dat, dar n-am reușit. Unde te duce Mihai Radu cu proza lui e doar sarcasm și amărăciune. E dark, inteligentă, bine scrisă, cu formulări care or să vă bântuie mult.

Ruxandra Novac, Alwarda, Pandora M, 2020 – pentru cei care încă n-au descoperit că poezia de azi poate da frisoane sau tripuri crude și fosforescente. Mi-ar plăcea să pot să scriu proză cum scrie Ruxi Novac poezie. Asta pentru că nici n-aș putea visa să scriu poezie cum scrie Ruxi Novac poezie. Dintre volumele de versuri pe care le-am citit în ultimii doi ani, ăsta mi s-a părut cel mai tulburător. E și incredibil de emoționant, chiar dacă asfaltul, gudronul și autostrăzile lui par decupate dintr-o lume SF.

Ioana Nicolaie, Miezul inimii, Humanitas, 2022 – pentru că nu e roman și nici jurnal, ci mai degrabă o călătorie. E mărturia cuiva care, după o vreme, a văzut, a înțeles, a traversat de partea cealaltă. A ajuns nu la inimă, ci în miezul ei, în miezul fierbinte al unei vieți. E splendid scrisă și sinceritatea paginilor ei te cutremură. Și nu, nu-i tristă. Peste întunericul și amarul întâmplărilor ei, se aprind la final licuricii.

NICK HORNBY – High Fidelity

Îmi plac foarte mult ecranizări după cărți. Mai ales dacă am citit cartea înainte. Nick Hornby este un autor britanic ce a cunoscut succesul cu o carte autobiografică, “Febra stadioanelor”, în care explica iubirea sa pentru formația de fotbal Arsenal Londra. Însă Hornby este și un foarte bun critic muzical cu înclinații către clasicii rock. Dacă luați cartea lui “31 de cântece”, veți vedea cât de frumos explică muzica și ce povestitor desăvârșit este.

Să ne întoarcem la ale noastre. Una dintre cele mai bune cărți ale sale, “High Fidelity”, a fost ecranizată. John Cusak joacă rolul principal, este proprietarul unui record shop, este părăsit de iubită, are doi angajați care se întrec în top cinci piese despre orice, unul depresiv, altul exuberant. E o poveste foarte frumoasă unde muzica, din nou, face legătura. “High Fidelity” este un produs cultural ce oferă o triplă bucurie… Citirea cărții, vizionarea filmului și, nu în ultimul rând, ascultarea coloanei sonore. Și este foarte frumos pentru că ele aduc bucurie independent, o poți alege pe oricare dintre cele trei și cu siguranță vor urma și celelalte două.

RUDYARD KIPLING – Cartea Junglei

“Cartea Junglei” este o satiră. Nu am înțeles asta la prima lectură, era și destul de aproape de vizionarea filmului de desen animat. Am asimilat-o cu o poveste. Dar ea este mai mult de atât.

Poveștile lui Mowgly arată societatea umană. Kipling cred că a apelat la animale pentru a hiperboliza anumite trăsături umane. Pentru că în tot amestecul acesta de animale sălbatice avem reprezentată toată tipologia umană.

Avem tiparul de șef agresiv și feroce, tigrul Shere Khan, iar alături de el este lingușitorul, reprezenat de Tabaqui, șacalul.

Akela, lupul șef al haiticului, liderul, conducătorul, cu puțină forțare ar fi putut fi un lider sindical.

Personajul ursului Baloo poate fi modelul învățătorului trăznit, pe alocuri combinat cu un măscărici cu inima mare, dar la fel de bine poate fi și un personaj de stand up comedy.

Si datorită acestor asocieri, “Cartea Junglei” nu este doar o poveste a copilăriei, este o poveste de viață, ce își schimbă fundamental sensul în funcție de vârsta la care este citită.

MIHAIL BULGAKOV – Maestrul și Margareta

Cartea, una dintre cele mai bune ale literaturii universale, a fost scrisă în Uniunea Sovietică, între 1928 și 1940, în timpul regimului stalinist, și spune povestea Diavolului, a Maestrului care ajunge în Moscova și dezlănțuie un șir de crime. În misiunea sa este inspirat de Margareta, muza lui. “Maestrul și Margareta“ combină aproape perfect fantezia cu satira socială.

Și pentru a mări suspansul, “Maestrul și Margareta” a inspirat una dintre cele mai controversate piese din muzica rock “Sympathy For The Devil”. Este piesa al cărei refren conține celebrele versuri:

“Pleased to meet you

Hope you guess my name”

The Rolling Stones, autorii cântecului, au fost considerați multă vreme sataniști. Și totul a plecat de la această carte pe care Mick Jagger a primit-o de la prietena sa de atunci, Marianne Faithfull. Ea a avut o influență foarte bună asupra lui Jagger, venea dintr-un mediu intelectual și a reușit să-l expună la foarte multe idei noi.

Jagger s-a regăsit în Maestru, iar în piesa care a devenit hit s-a pus în locul Diavolului, recunoscând toate atrocitățile comise în istorie.

Ioana Maria Stăncescu, jurnalistă și scriitoare

Pentru că eu îmi trăiesc viața cu valiza la picior, m-am oprit la niște cărți care, într-un fel sau altul, rămân legate de călătoriile mele din ultima vreme.

Fată de Camille Laurens. Am ales-o întâmplător astă vară, când, în trecere prin Arles, am intrat la Actes Sud, în librărie. A fost, cum zic francezii, un coup de foudre. Apărută în 2020, la Gallimard, cartea tocmai ce a fost publicată în română, la Editura Univers, în traducerea Sînzianei Manta. Lansarea va avea loc la Gaudeamus, sâmbătă, de la ora 17:00, la standul 126, în prezența autoarei, a traducătoarei, a editoarei Diana Crupenschi și a subsemnatei pe post de moderatoare. Această carte cu puternice accente autobiografice povestește despre ce însemna să te naști fată în Franța anilor 1960. Ce face însă Camille Laurens (membră a Academiei Goncourt), cu adevărat spectaculos în povestea ei este să ne vorbească despre condiția femeii prin prisma limbajului, insistând asupra felului în care cuvintele ne modelează și ne structurează încă de la naștere, contribuind în felul lor la ideea că femeia este, din start, inferioară bărbatului.

Bărbatul fără cap de Lavinica Mitu. Apărută anul ăsta, la Polirom, este o carte de debut cu care am ajuns să am o relație specială, după ce am călătorit șase ore, cu autoarea, în același vagon, pe drumul de întoarcere de la FILIT. Chiar dacă fiecare capitol din carte este o poveste în sine, împreună formează un tot care vorbește despre același lucru: trauma de a crește într-o familie cu un tată alcoolic și, mai pe urmă, absent. Ce reușește autoarea foarte bine este să-și adapteze vocea la vârsta eului narativ (în cele mai multe dintre povestiri, naratorul este o fetiță) și să-l facă pe cititor să trăiască „pe viu” experiențele de viață ale personajului. Este o carte a iertării, a împăcării cu sine, în care cuvintele, deși tăioase de cele mai multe ori, provoacă valuri de tandrețe.

O să rămân la literatura feminină contemporană (fiică-mea ar fi mândră de mine!) și voi menționa o carte scrisă de o altă autoare cu care am călătorit în același tren, de data asta către Iași. E vorba de Oameni fără piele de Suzănica Tănase, apărută la CDPL, în 2022. Cartea este un poem în proză, cu accente autobiografice, care se construiește în jurul morții unei mame. Dar ce construcție frumoasă! Cred că talentul acestei scriitoare este să se apropie de traumă cu blândețe, aproape cu gingășie, și să aleagă cuvântul bun care să declanșeze emoția.

Trei ai zis, nu? Eu o să-ntind un pic coarda și o să mai las un titlu. Unu la mână pentru că este o carte care merită tot ce-i mai bun și despre care nu s-a vorbit prea mult și, doi la mână, pentru că autoarea este ea însăși o poveste de om (am avut bucuria să o cunosc în toamna asta, la Bruxelles, în timpul unei călătorii). Sunt oare un călău? de Lilia Calancea, apărută tot în 2022, la Polirom. O scriitură răscolitoare, despre un subiect extrem de dur: lagărul de la Treblinka. Nu știu, zău, cu ce licori fermecate or fi hrăniți scriitorii ăștia basarabeni de le crește atâta poezie în cuvinte, dar avem de-a face cu o scriitură aparte, aproape hipnotică.

Trei cărți de la…

Episodul 1: Oana Boca Stănescu, Doru Căstăian, Iulia Iordan

Azi începe Gaudeamus și tot astăzi încep și eu un nou serial, și anume Trei cărți de la… E un instrument și nu numai, sper eu, pentru cititorii plecați în căutare de răsfăț livresc. Invitații mei sunt nume cunoscute și, deloc în ultimul rând, bibliofili autentici, la listele cărora merită să tragi cu ochiul când te pregătești să garnisești biblioteca proprie cu ceva nou. Unii au ales mai mult de trei cărți, alții au fost mai riguroși. Pe toți îi admir și îi țin pe raftul meu cel mai drag. Pe locuri, fiți gata, PLAY! 🙂

Oana Boca Stănescu, om de comunicare &imagine dichisită a cărților bune

Tora și Haftarot, noua ediție a Torei în limba română, în ediție bilingvă ebraică-română, cu transliterare și adnotări după surse iudaice de rabin Șlomo Sorin Rosen. Un volum monumental, rodul unui efort de șapte ani, adresat deopotrivă evreilor și neevreilor, începătorilor și erudiților, un izvor de inspirație morală, intelectuală și spirituală.

Cartea poate fi comandată online, pe siteul jewishbooks.ro.

Infinitul într-o trestie de Irene Vallejo, o carte-fenomen, cu un succes fenomenal de public: atît în Spania, cît și în cele 30 de țări în care a fost tradusă. O călătorie liberă, digresivă și plină de înțelepciune prin lumea cărții, un eseu despre istorie prin intermediul istoriei cărților, despre cucerirea lumii, despre cucerirea cunoașterii, despre creatorii și apărătorii ei, dar și despre distrugătorii ei. O fabuloasă aventură colectivă în care, de-a lungul timpului, mii de persoane au făcut posibilă existența cărților și le-au protejat: povestitori, scribi, luminați, traducători, vânzători ambulanți, maeștri, înțelepți, spioni, rebeli, călugări, sclavi, aventurieri…

Traducere de Silvia-Alexandra Ștefan, carte publicată în colecția „Anansi. World Fiction” de la Editura Pandora M.

Abraxas de Bogdan-Alexandru Stănescu. Obiectiv vorbind – unul dintre cele mai de succes romane publicate anul acesta; subiectiv – una dintre cărțile la scrierea căreia am tras cu ochiul timp de cinci ani. Nu, n-am avut ocazia să citesc manuscrisul decît foarte aproape de trimiterea spre publicare. Am avut însă în fața ochilor arhitectura romanului sub forma unor post-it-uri care se mișcau adesea, lipite pe un panou de plută. Cinci ani în care m-am mai întrebat din cînd în cînd la întersecția căror post-it-uri de acolo trăiesc eu. Iar în septembrie 2021 am aflat.

Cartea a fost publicată în cadrul colecției „Fiction LTD”, Editura Polirom.

Mircea Cărtărescu, Theodoros, Humanitas

Pentru că orice nou roman al lui Mircea Cărtărescu este în sine un eveniment. Dar şi pentru că “Theodoros” realizează o notabilă distanţare de spiritul “Solenoidului”, fiind întrucâtva o scriere mai ludică, mai relaxată, o sărbătoare a limbii şi un imn dedicat forţei literaturii.

Sonya Orfalian, Mărturii ale copiilor armeni. 1915-1922, Polirom

Un document şocant despre genocidul armean, o traumă istorică despre care ştim, totuşi, destul de puţin. Mărturiile supravieţuitorilor, copii la momentul cumplitului eveniment, recreează, într-o atmosferă de autenticitate atroce, câteva pagini indelebile din istoria cruzimii umane.

James Joyce, Ulise, Polirom

Este de neratat prima traducere integrală a capodoperei lui Joyce după varianta lui Mircea Ivănescu, versiune căreia i s-au adus destule reproşuri.

Bogdan Suceavă, Adâncul acestei calme creste. Programul de la Erlangen şi poetica Jocului second, Polirom.

O contribuţie esenţială şi inedită la exegeza “Jocului secund”, venind din partea unui matematician care este şi literat. De neratat pentru profesorii de limba română, dar şi pentru iubitorii de literatură şi interdisciplinaritate.

Olga Ştefan, Resursa, Editura Max Blecher

Nu sunt un specialist în poezie, dar sunt un iubitor de poezie, iar volumul Olgăi Ştefan îmi pare a avea o forţă remarcabilă, în special forţa de a stoarce frumuseţe din miezul atroce al lucrurilor. Versuri impecabile, pătrunzătoare, cu irizări de laser.

Brian Greene, Până la sfârşitul timpului, Humanitas

Greene este un popularizator elegant şi elocvent, iar acest volum, generos în intenţiile lui, nu poate fi decât o bucurie pentru amatorii de ştiinţă şi nu numai.

Cornel Florin Moraru, Turnura ştiinţifică a esteticii contemporane. Cercetări de avangardă în domeniile neuroştiinţelor şi inteligenţei artificiale, Eikon

Pentru că avem de-a face realmente cu cercetări de avangardă care nu pot fi decât spectaculoase intelectual pentru cei interesaţi, iar Cornel Moraru are darul de a scrie limpede şi provocator

Dana Jalobeanu, Spectacolul filosofiei. Cum citim Scrisorile lui Seneca, Humanitas

Probabil că nici o altă şcoală filosofică din vechime nu exercită o facinaţie mai accentuată asupra lumii de azi ca stoicismul. Cercetarea Danei Jalobeanu este binevenită şi incitantă, fiind, din câte ştiu, prima cercetare de acest fel propusă de un autor român. Ca ins pasionat de stoicism, o aştept cu mare interes.

Iulia Iordan, autoare, curatoare și educatoare muzeală

În ciuda faptului că biblioteca mea este aproape haotică, am totuși un raft perfect organizat. Acolo îmi țin cărțile pe care nu le citesc niciodată doar într-un singur sens, până la capăt sau o singură dată. Sunt cărți pe care le citesc în toate sensurile, în toate stările și le pot reciti la nesfârșit. Nu am scos niciodată nicio carte de pe acest raft, doar am adăugat. De aceea, poate l-aș putea numi și raftul permanenței pentru că este miezul neclintit în marea de efemeritate din jur.

Pe lângă scrisorile lui Rilke pentru poetul mai tânăr, albumele de artă ale artiștilor Ștefan Câlția și Roman Tolici, „Împotriva interpretării„ de Susan Sontag, „Uzina flora” de Tudor Opriș sau cărți de Simion Florea Marian, stau două autobiografii fabuloase, „Confesiunile unei dependente de artă”, de Peggy Guggenheim și „Încălcând toate granițele” de Marina Ambramovic. Mai sunt acolo și câteva cărți românești pe care eu le prețuiesc în mod special și pe care, prin intermediul Ioanei, vi le recomand.

Sînt alta de Svetlana Cârstean

Închide ochii și vei vedea orașul de Iordan Chimet

Vacanța lui Nor de Ileana și Maria Surducan

Pe această cale îi transmit lui Moș Crăciun una dintre dorințele mele: să-i ajute pe librari să vadă oportunitatea (nu doar pe cea financiară) de a promova literatura autohtonă. Ar putea să le așeze sub brad, de exemplu, o opțiune de căutare online nou nouță care să se cheme „autori români”. Fără mici, dar eficiente forme de responsabilizare și responsabilitate, vom rămâne doar o cultură a traducerilor. Case împodobite cu cărți de toate felurile vă doresc!

Nu au fost cărțile, au fost oamenii

Despre Bookfest 2022

Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.

Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.

Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.

Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.

Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.

Citite, Răsfoite, IUBITE, curtATe, NiGHT STAND DARLINGS

Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.

Citite

Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.

O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.

Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.

În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.

Ce vreau să citesc

Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))

Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.

Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))

Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.

NIGHT STAND DARLINGS

…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.

Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.

Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!

DE PUS ÎN BAGAJ

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.

Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania, Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).