iunie 2021

DE PUS ÎN BAGAJ

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.

Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania, Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (II)

Un serial cu oameni ocupați

Întrebarea asta, despre care nici măcar nu am crezut că e simplă, pare a evolua, ușor, ușor, spre o cercetare sociologică in nuce… Recunosc că e fascinantă relația oamenilor cu timpul lor, un timp pe care să nu-l tapeteze cu proiecte, dat cu mop-ul, bibliografii profesionale și mobilarea unui coș la supermarket. Pentru mine, care am din ce în ce mai puțin un timp, fie el cât de scurt, pe care să fiu stăpână în economia zilei, conversațiile acestea funcționează și ca modele de bună practică, și ca oglindă retrovizoare, și ca spațiu de întâlnire cu oameni pe care-i simți blocați în aceeași viteză care te traversează și pe tine. E motivul pentru care voi continua să pun întrebarea.

Acum câteva luni, toată lumea spunea că perioada postpandemică va fi mai puțin despre muncă, muncă, muncă și trăitul pe fast forward și mai mult despre călătorii, explorări, reconectări, studiu și așa mai departe. Slow living. Amușinarea relaxată a propriului potențial uman. Nici nu s-au limpezit bine apele și iată-ne, pe cei mai mulți, înapoi cu două sute la oră, cu presiunea economică în ceafă, cu heirupism care ne ține departe de cine vrem și poate că și putem să fim, în puținul timp în care nu ne mână nimic în luptă. Mai mereu, când timpul nu ajunge, tăiem de la noi, din ce ne place să facem, din ce ne alimentează vitalitatea, din orele de somn. Eu așa pățesc. O spun cu toată starea de vină asumată. Și întreb mai departe cum fac alții.

Csibi Magor, activist, specialist în leadership antreprenorial

Am avut un moment în viață care m-a învățat cât este de important ca să îmi rezerv zilnic timp pentru mine. Dacă ești obsedat de muncă și performanță, cum am fost și eu, este foarte ușor de spus că trebuie să ai timp și pentru tine, dar mult mai greu de realizat.

Deseori confundăm carierele noastre cu viața și ratăm multiplele aspecte și fațete ce există pe lângă muncă.
Csibi Magor

Pentru mine momentul de schimbare a fost când m-am apucat de sport, acum aproape 10 ani, și mi-am zis că în fiecare zi, la ora 18, vrea să fiu pe pista de alergare. Pentru asta, însă, era nevoie să plec de la birou pe la 17:30, în fiecare zi. M-am ținut de acest obicei de atunci. Aproape zilnic mă antrenez și nu lucrez după 18, decât dacă este o situație ce nu suferă amânare. Adică munca după ore 18 este excepția, nu regula.

Sabina Varga, host &producătoarea podcastului Zest

Timpul a căpătat o nouă dimensiune în ultimul an și ceva, de când sunt mamă. Înainte, pur și simplu spuneam stop muncii, îmi puneam căștile și făceam ce aveam chef. Citeam, scriam, alergam, mâncam ceva bun și mă uitam la filme. Dacă mă durea spatele, programam un masaj. Ieșeam cu prietenii la o cafea sau la bere, plecam în munți și cumpăram bilete de avion. Mi-am propus mereu să am în jur oameni care nu au pretenția să iau munca acasă și care să-mi respecte spațiul personal, atât timp cât și eu respect ce am de făcut.
Acum, depind de alții pentru a avea timp pentru mine. Alții fiind soțul sau altcineva din familie care să stea cu copilul. Faptul că ei trebuie să-mi dea timpul lor la schimb pentru timpul meu nu e tocmai comod. Chiar dacă o fac cu inima deschisă, și nu din datorie sau obligație, simt o presiune, ca și cum nu aș fi liberă, de fapt. Știu că e doar în capul meu și că, în ciuda presiunii ăsteia, trebuie să-mi iau timp pentru mine. Oarecum ironic, timp pentru mine înseamnă, mai nou, să muncesc. Pentru că acasă nu mă puteam desprinde cu adevărat de copil, la începutul anului, am închiriat un birou într-un spațiu de coworking. Am mers acolo până în vară, doar în weekenduri, și am folosit timpul ăla să mă concentrez pe proiectele mele, în special pe podcastul Zest. Chiar dacă a fost obositor să nu iau cu adevărat o pauză – poate mi-ar fi fost mai bine să dorm sau să mă plimb -, simțeam că e mai important să nu abandonez lucrurile pe care le construisem. Identitatea de mamă poate fi copleșitoare și te poți trezi, după ani de zile, că nu mai știi cine ești. Încerc, pe cât posibil, să mențin contactul cu mine, pentru că e sănătos și în relația cu ceilalți să ai o lume doar a ta și să nu te uiți doar spre ei pentru împlinire.

Cum fac să am timp pentru mine? Îl negociez cu alții, îmi găsesc un spațiu unde am liniște, îmi iau laptopul și musai căștile și, când mă încearcă vina sau când trece prea mult timp fără, calculez prețul uitării de sine, și iese cam scump.
Sabina Varga

Doru Căstăian, profesor, autor, traducător

Ca să pot răspunde la întrebarea ta, va trebui să îmi definesc termenii. Ce să fac, vechi apucături filosofice. Aşadar, ce înseamnă “timp pentru mine”? Un timp pe care să mi-l dedic, în care preocuparea mea să fiu eu însumi, să mă îngrijesc de ale mele? Atunci, parte din timpul pentru mine este şi timpul pentru alţii. Nu cred că viaţa unui om se împarte în ceea ce le oferim celorlalţi si ceea ce facem pentru noi. Anticii ştiau asta foarte bine atunci când nu despărţeau interesul personal de cel public. În siajul culturii creştine, cu tot cu modernitatea Luminilor, oamenii au învăţat să sape o prăpastie între interesul lor personal şi cel public. Eu nu cred asta, n-am văzut niciodată o distincţie clară între cele două.

Elevii mei îmi cunosc familia, mi-au intrat în casă, s-au jucat cu băiatul meu. Pot continua gândurile începute în sufrageria mea în vreme ce discut cu elevii sau studenţii mei. Am timp pentru mine chiar şi atunci când timpul meu e pentru alţii.
Doru Căstăian

Desigur, asta nu înseamnă că nu îmi trebuie şi timp singur. Deşi, chiar şi atunci când sunt singur sunt cu alţii. Când îmi permite programul, îmi iau o oră să stau undeva în oraş, de obicei pe malul Dunării, printre sălcii şi să citesc. Trag în pieptul aerul umed şi ascult Dunărea de când am venit pe lume, nu m-am săturat vreodată. Îmi las uneori mintea să rătăcească, în chipul vechilor stoici, îmi imaginez cum Dunărea străbate milioanele de ani şi cum noi, cu toate patimile noastre, suntem nişte vietăţi de o zi. Apoi, nu mă feresc să am mereu cu mine cărţi. Tocmai pentru că nu mai am timp, citesc oriunde, la coadă la medicul de familie, la picnic, chiar şi la coada din supermarket. M-am dedulcit şi la podcasturi, vloguri şi alte cele, dar, deocamdată cartea rămâne viciul fundamental. Nu în ultimul rând, reuşesc să am timp pentru mine pentru că sunt rezistent fizic. După ce toată lumea adoarme în casă, îmi fac un ceai bun si iarăşi citesc sau scriu, dar mai rar. Acesta e tot timpul pentru mine, întrepătruns cu cel pentru alţii, pentru că întotdeauna sunt cu alţii când sunt singur şi sunt puţin singur când sunt cu alţii. Să nu uit: vara asta promit că voi da mai mult timp pescuitului. O excursie în deltă acum două luni m-a făcut să îmi amintesc ce mult îmi place să fac asta. Am cam uitat-o în ultimii ani. Vă îmbrăţişez cu drag, fir întins tuturor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE?

Un serial cu oameni ocupați.

Mi-a licărit prima oară ideea acestui serial când mi-am dat seama că nu mai fac aproape nimic pentru mine. De fapt, mint, am văzut un film de oameni mari, eu singură, în ultimele… șapte sau opt luni. Era un documentar despre traumă și l-am văzut, cu pauze, între 23.30 și 02.00. Am citit maxim trei cărți pentru mine de când a început anul. Dacă îmi rămâne o felie cât de mică de timp în care nu mă ocup de toate cele care așteaptă în Inbox-ul meu mental, mă scufund în vină ca Diogene în butoi. Așa că m-am hotărât să întreb alți oameni – ocupați, conectați, poate mai obosiți, poate mai bine organizați cum fac. Cum se împart între toate rolurile lor sociale, cum vâslesc până la mal, cum echilibrează munca, viața de acasă și stropul de spațiu care, teoretic, ar trebui să ne rămână nouă, să ne încărcăm bateriile. Senzația mea e că zona asta e făcută mai mereu din firmituri. Dar, de ce să mint, poate că tuturor ne folosește să împrumutăm obiceiuri bune de la alții, sau măcar să ne ostoim cu ideea că nu suntem noi singurii oameni tocați mărunt între deadline-uri, rapoarte, rufe necălcate, cumpărături nefăcute, ședințe și proiecte personale amânate pentru o dată neidentificată, ca obiectele zburătoare (mă rog, despre ele măcar se discută, în ultimul timp…). So, here it goes…

Oana Boca Stănescu, coordonator editură și publicații UNATC PRESS, fondator Headsome Communication

· Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Prin 2016, am intrat într-o mică încurcătură cauzată de un cartof. Să vă explic: în primăvara aceea, mă ocupam de programul Israelului, țară invitată de onoare la Bookfest, proiect care mă obliga să particip la multe ședințe desfășurate la sediul Ambasadei. Asta, în calitatea mea de manager cultural. În calitate de mamă a doi copii și gospodină a casei, eram într-o continuă alergătură. Ca și acum, de altfel… Regula era aceea că făceam cumpărături oriunde vedeam un magazin deschis, între două întîlniri profesionale.

Într-o astfel de pauză, într-o zi am cumpărat un kilogram de cartofi, pe care l-am îndesat în geanta de umăr. Ajunsă acasă, am scos cartofii din geantă, dar unul s-a rătăcit aiurea printre documente și m-a băgat a doua zi în bucluc la punctul de securitate al Ambasadei.

Întîmplarea asta cu cartoful rătăcit este rezumatul vieții mele de aproape 14 ani, de cînd încerc să înghesui într-o geantă cu volumul de douăzeci și patru de ore munca profesională, pe cea casnică și îndatoririle de mamă. În tot acest interval mi-am mai găsit timp pentru mine (omul, femeia…) doar de teamă sau accidental.
Oana Boca Stănescu

De spaimă, atunci cînd se prăpădea cîte un apropiat și, înfricoșată, juram că îmi schimb stilul de viață (iar pentru cîteva zile găseam și energia să simulez asta) și accidental, de fiecare dată cînd am depășit cotele de oboseală permise sau cu ocazia unei vizite neprevăzute.

În rest, timpul-pentru-mine este doar un motiv de vinovăție a mea față de mine.

Noemi Meilman, cofondator al agenției de PR TheStation.ro, blogger noemimeilman.com

“Cum faci să ai timp pentru tine?” cred că este una dintre întrebările cheie pentru mine.

Chiar dacă raspunsul meu poate părea anecdotic, acesta este destul de scurt:

Timp pentru mine este atunci când citesc o carte în tihnă (iar asta înseamnă: în vacanțe, de sărbători sau în tren și în avion). Timp pentru mine este atunci când merg să văd o expoziție la muzeu sau într-o galerie de artă sau studio artistic. Timp pentru mine înseamnă să mănânc ceva dulce și să mă uit la un film sau la un serial bun. Timp pentru mine este să fac colaje sau pur și simplu să mă uit la cum dorm fericiți cainii noștri dragi, Miami, Clint & Shlomo. Timp liber mai înseamnă ca pur și simplu să mă uit la cerul împodobit cu stele, în nopțile cu cer senin.
Noemi Meilman

Mulțumesc pentru întrebarea prețioasă.

Noemi

Vlad Eftenie, fotograf, lector doctor arhitect la Universitatea de Arhitectura si Urbanism „Ion Mincu” Bucuresti

De peste 10 ani am modelat, am „sculptat” conştient modul în care dau sens trecerii timpului. Probabil că astăzi este ceea ce am numi „un stil de viaţă”. Atunci când faci lucruri în care te regăseşti, când cunoşti ce iţi place să faci şi reșsșsti să te apropii de ceea ce te atrage, ceea ce îţi trezeşte curiozitatea şi îţi hrăneşte creativitatea, timpul ocupat şi cel liber se împletesc în mod fericit şi te încarcă. Eşti tu însuţi, în flux, în ambele instanţe. Trebuie să oferi ceva, pentru a câştiga altceva. Știu asta. Investesc timp şi emoţie, energie creativă, pentru a câştiga un timp al experienţei, al aflării şi conştientizării. Cand faci ceva interesant, pasionant, timpul parcă dispare, nu iţi mai dai seama cum se scurge. E o metodă „secretă” de a a-l „fenta” :). Atunci când fotografiez, revin la „acum”, imaginea conferă senzaţia perenităţii.

Am privilegiul sa pot face ceea ce ma pasionează, aleg acele joburi şi activităţi care mi se par atrăgătoare, interesante, din care pot învăţa, unde pot avea esenţial o contributie personală. Momentul în care am avut curaj să spun „nu” a fost magic şi a avut urmări pozitive, mereu.
Vlad Eftenie

Am avut mai mult timp să fac cu şi mai multă dedicare ceea ce iubesc. Creativitatea consumă resurse, se consumă şi trebuie mereu aprovizionată. Da, câteodată sunt epuizat şi surmenat. Am răbdare atunci şi „fac focus” pe ceea ce este important, pentru a duce acţiunile la bun sfîrşit. Cursuri la facultate, workshopuri, cercetare activă, formare continuă, seminarii, campanii, interviuri, infotrips, joburi, evaluări, interviuri, emisiuni. Fac câte ceva din toate acestea în fiecare zi. Din afară pare că doar mă plimb 🙂

Mă încarc explorând, ascultând muzică bună. Caut prezenţa apei, lumina bună. Observ, simt, sunt foarte curios, mă las uşor fascinat, filtrez mult. Când simt mai intens, e semn că timpul e bun. Când nasc noi idei şi viziuni, ştiu că timpul e bun. Când pot ajuta şi pe altcineva să afle şi să fie uimit, să devină curios, e un timp bun. Atunci timpul, ocupat sau liber, devine doar timp cu sens, iar aceasta estompează graniţele şi conferă un sentiment palpabil de libertate.

Când fac ceea ce imi place, e mereu timp pentru mine, de fapt. Consumat, transformat, dăruit, câştigat.

Am editat acest prim episod într-o pauză de prânz pe care am reușit să o reduc la douăzeci de minute în care am mâncat, cu laptopul în brațe, aproape două cești de cafea. Am geanta plină de cartofii Oanei, încerc să-mi umplu buzunarele de clipele mici de tihnă despre care mi-a povestit Noemi și simt că ”nu”-ul magic al lui Vlad e una din formulele care, dacă nu îți poate da mai mult timp liber pentru tine, măcar îți poate da un timp trăit cu sens. Cel puțin pentru o vreme.

Mai studiez, mai învăț, mai exersez. Va urma.

ÎMI PARE RĂU CĂ TE DOARE

De la șoferul care urlă în trafic, la vecinul care urlă în toiul nopții, la profesorul care urlă în oră, la copilul care urlă în pauză, la tine care urli. La altcineva. Căutăm pe șoptite soluții pentru viața trăită cu vocea ridicată. De obicei când ne doare gâtul sau când obosim. Adevărul, arareori pur și niciodată simplu, cum ar spune Oscar Wilde, e că ne urlă multe frici pe dinăuntru. Neputința e mai mereu zgomotoasă. Ne uităm la documentare, căutăm mindfulness pe Youtube, pledăm pacifist cu vecinul, cu profesorul, cu copilul.

Nu m-am apucat să scriu despre asta ca să mă alătur corului care arată cu degetul violența nejustificată, deși ea e peste tot – în reclame, la Poștă, la spital, pe stradă, în background-ul nostru cultural, în informația primară, în adolescența din jurul blocului și din curtea școlii, într-un headline, într-o ședință, într-o notă, într-o ușă trântită, într-o durere insuficient mestecată interior. Face și desface ierarhii, convinge copiii să sară pe geam, când nu mai pot de umilință, rupe familii, crește în spatele (prea) multora ca o cocoașă în care se amestecă genetic părinți și bunici. De curând, cineva m-a întrebat cum ar trebui tratat dezechilibrul acesta social care pare mai acut acum, după un an de frici, ca înainte. Apetitul ăsta fantastic de a urla la celălalt. De a-l pălmui metaforic. De a șterge cu el pe jos. De a-l umili. De a-l îndoi. De a-l rupe. Am spus, cu destul de multă convingere, că eu cred în conversațiile publice, la nivel de comunități și micro-comunități, în dezbatere, în punerea subiectului pe tapet în școli, în companii, în librării, peste tot. Cred în trasul de mânecă, în umanizarea instantanee și obligatorie a celui la care urli ca să calmezi o frustrare născută în altă parte. În exercițiul negocierii, al argumentului, al dezechilibrului ostoit nu de timp, ci de cuvinte.

Azi, însă, am văzut o scenă clasică, revelatorie în simplitatea ei. Copilul se împiedică și cade. Se ridică plângând, aleargă la mama care merge cu doi pași în fața lui și o lovește cu jucăria, țipând amcăzutamcăzutamcăzut… E atât de simplu, de fapt. Lovim pentru că ne doare. Nu știm prea bine să vorbim despre durerea asta și atunci o replicăm în celălalt. Mi-am dat seama că știu foarte mulți adulți toddleri.

Așa că poate durerea e conversația socială necesară. Suferința din care proiectăm durere înspre celălalt și, câteodată, înspre noi înșine. Generația mea așa a învățat. Să ia note mari ca să fie iubită și să muncească până cade din picioare ca să fie apreciată. Și, da, cred că e o formă de violență pe care o generație întreagă a întors-o către sine, cu pumni imaginari, până când ne-am îmbolnăvit, am obosit și am urlat la celălalt tot ce nu mai avem putere să urlăm înspre noi înșine. Mă uit la câtă lume se vede într-un film despre traumă și mă sperie un pic . Unde ne plasează asta pe noi, achieverii, workoholicii, extenuații, ipohondrii, defensivii, compulsivii, nehotărâții? Cei care așa am înțeles, că trebuie să fim cuminți și să învățăm bine, să muncim mult și să stăm în banca noastră? Nouă nu prea ni s-a povestit despre odihnă, răsfăț, compasiune (inclusiv pentru sine), identitate definită dincolo de borderouri, cataloage și ambalaj exterior. Așa că poate trebuie să povestim noi. Mai mult. Mai des.

E o lecție foarte grea. E o conversație aproape imposibilă. Și e foarte târziu pentru ea. Dar poate că merită.

Iei jucăria din mâna copilului, îl iei în brațe și-i spui la ureche, de câte ori are el nevoie, îmi pare rău că te doare. Poate că e atât de simplu.

out. DOOR

Da. Toți ne-am plictisit. De Zoom și de DocuSign. De planuri pe termen scurt. De cei patru pereți, oricât de frumos ar fi accesorizați. De lipsa de proiecție, de hiperadaptabilitate. Cel mai acut am simțit asta după prima și foarte scurta evadare de anul acesta. După câteva zile la țară, m-am reobișnuit greu spre deloc cu o realitate despre care nici măcar nu știam că e atât de importantă pentru mine: lipsa unui colț de grădină. Cât de mic. O insulă verde, a ta, unde să scoți nasul când și cât ai chef, indiferent dacă plouă, dacă ești în papuci, dacă e două noaptea sau patru dimineața.

Cred că niciodată nu m-a bântuit ca acum gândul mutatului la țară. Lucru cel puțin bizar. Acum… nu foarte mult timp, aș fi spus despre mine că sunt o ființă eminamente urbană. Uite, însă, că după un an de evenimente și librării online, fără cafele băute pe drum, în conversație matinală cu un oraș care știa, cumva, să apese pe butonul PLAY, în cazul meu, lista obiecțiilor mele la rural se reduce la două aspecte. Ce-i drept, esențiale: școala copilului și diferite plictiseli medicale. Cum ambele sunt greu de reorchestrat în alt spațiu, …iată-mă captivă în oraș, la bloc, la etaj. Nu grădină, nu balcon. Câteva ghivece. Nu comunicăm bine, le suspectez că se tem de mine. Pe bună dreptate.

Îmi lipsește grădina aceea. Un loc de hălăduit, de observat, un ierbar viu, un soi de expoziție permanentă, cu actualitatea ei, tradusă în ritm suav, cu dramolete iscate între cuiburi și răsaduri, cu suspansul creat de un boboc înghețat peste noapte, cu câini care evadează dincolo de gard și, una peste alta, cu natura placidă în ceea ce privește tumultoasele mele probleme existențiale, de la net la taxe de plătit, rețete și orare pline de la prima la ultima oră a zilei. Inițial, m-am gândit că, poate, cu vârsta se activează o genă idilică, până acum nedetectată. Poate că ea intră în scenă oarecum sincron cu reumatismul și tabieturile. Adevărul, însă, e că dincolo de cei patru pereți suntem într-o permanentă stare de explorare, pe care în funcție de vârstă, rutină și preferințe, o traversăm cu mai multă sau mai puțină atenție. Lumea, la scară mică, poate fi o grădină. Acolo se întâmplă toate. Miracol și tentație. Căderi și expiere. Acolo e mereu timp (și spațiu) de otium meum, cum ar spune latinii.

Pe termen scurt, planurile mele de viitor includ o tartă, în weekend. Cu cremă de lămâie și cu mure. Am două mâini stângi, deci o să mă frâng un pic pentru ea. E, însă, o opinteală bună, la finalul căreia mă întrevăd fericită din toate punctele de vedere. Bine, mai puțin caloric. Pe termen lung, fantazez la o grădină înflorită în care mă strecor dimineața, cu cana de cafea plină ochi, cu laptop-ul plantat afară, pe o masă, sub un pom, cu idei care, dincolo de actuala viață de oraș și ghiveci, ar avea o șansă… nu știu la ce, poate la un soi de înflorire. Mi-e dor de grădina pe care nu o am, la care nu am acces, care e în afara rețelei mele. Connect to outdoor. Sună a vrajă, a ușă încuiată, a fereastră care nu se deschide, a pagină care nu se mai încarcă. Dar e frumos să ți-o imaginezi. Să o crezi posibilă. Într-o zi…