muzică

10 produse de lux care îți schimbă viața

Mă rog, pe a mea o schimbă. E o lumină ireală, caldă și un pic prăfoasă la mine în apartament (unul dintre puținele lui avantaje, dar unul important pentru mine, din martie până în octombrie), e duminică seara, am avut o săptămână plină și de mâine încolo am mult opinteli nu neapărat în plan, cât în drum. Și nu am mai fost de cam mult timp aici. In this room of my own. Așa că un pic de răsfăț, de superficialitate, de mixaj cvasi boem într-o lună cu heirup (cred că septembrie e luna mea nepreferată, by default – abia din octombrie încolo mă împac cu ideea că s-a dus vara și că vacanța nu mai e pe nicăieri) nu cred să lezeze nimic din eficiența white collar, care începe și se termină cu cafea și care, vrem, nu vrem, e pe heavy rotation în playlist de luni dimineața.

Dar să mă întorc la ce-am promis, adică la produsele astea de lux care pot face o săptămână proastă digerabilă și o lună antipatică irizată de frumuseți mici și mari, dintre cele care rămân pe cerul gurii și pe bolta creierului, cât să nu ne scufundăm în melancolia autumnală (nici cuvântul ăsta nu-mi place neam!) care stă de obicei pitită în dulap, printre pulovere și pe lângă cizmele de ploaie.

Conversația. Serioasă sau nu prea, atâta timp cât e un schimb real (de idei, de stări, de filtre prin care tu și celălalt vedeți lumea, de bucăți de viață, de tine (așa cum ești și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară), de apropiere între două minți care nu sunt puse să se certe și nici să cadă în clișee calpe, conversația dă coerență lumii. Din jur și din capul tău. Nimic nu te ajută mai mult ca un om care ascultă. Care te ascultă. Fără să se transforme într-o mașinărie de soluții, fără să-ți scoată ochii când ai călcat în baltă și te-ai stropit pe pantofi. Poate că cei mai mulți asta vrem, de fapt, când căutăm sprijin într-o altă minte – nu neapărat o rezolvare, cât validarea faptului că problema pe care o ridicăm e reală. Sunt puține lucruri mai rare ca o ușă la care să poți bate știind că, dacă ai dat într-adevăr de necaz sau dacă doar ți se pare, nu o să auzi pomelnicul defectelor tale, varianta fluvială, în managementul de situație cu grad mediu de dificultate. Mi-a licărit în minte lucrul ăsta când cineva, cu care am împărțit o frământare care nu strica niciun echilibru vital (în afară de al meu), mi-a spus un lucru mic și prețios: „Mulțumesc că mi-ai spus mie.” Mi s-a părut rar și frumos într-un fel de o delicatețe perfectă, fără emfază, fără pretenția unei soluții (de fapt a existat și un „e cam nasol” care m-a liniștit că nu dramatizez – cum spuneam, și asta căutăm, validarea care să țină locul criticilor pe care oricum suntem obișnuiți să ni le administrăm și singuri), fără altă miză decât cea a prezenței, fie ea și efemeră, în lumea tulburată a altcuiva.

Timpul. Știu, nimănui nu-i prisosește. E motivul pentru care am învățat să-l apreciez la maxim. O cafea băută „pe liniște”, zece minute în care poți să-ți faci curat în cap, o dimineață în care te trezești mai târziu. Pentru mine posibilitatea de work from home, care te lasă să mixezi, câtodată, scrierea unui proiect cu mașina de spălat care merge în fundal sau documentarea pentru un interviu cu o tavă care își vede de-ale ei la cuptor e de aur, tocmai pentru că îmi croșetează ochiuri mai largi acolo unde timpul era foarte strâns, unde alergam, unde pierdeam timpul. Munca asta hibrid a secolului XXI și companiile care înțeleg cum să o gestioneze în avantajul lor se traduc în ore – ore în care nu alergi. Da, nu se poate mereu, nu funcționează în orice situație. Dar îți dă timp acolo unde erau doar nervi, îți ia din statul în trafic, te lasă să-ți iei copiii de la școală, îți micșorează numărul orelor de muncă de după program, îți dă spațiu (și asta e important) când ai nevoie de el. Te învață că biroul tău ești tu. Pentru mine asta a fost o descoperire enormă. Și este în continuare, de câte ori lucrez de-acasă.

Cărțile. Poveștile altora. Lumile lor, amalgamate. Ușa crăpată, gaura cheii, fereastra întredeschisă dintr-o pagină. Ideile care le întregesc, le clatină, le complimentează, le contrazic pe ale tale. Felul în care autorul te cheamă în pagină și știe (sau nu știe) să te mai țină un pic acolo și după ce s-a închis cartea. Câteodată mă îngrozesc de cât de sterpe sunt discursurile mai mult sau mai puțin amenințător-firoscoase care li se aplică, așa, ca vaccinul antigripal, copiilor cărora li se recită psalmodic despre importanța lecturii. Ea nu e importantă – e adesea indigestă, perturbatoare, hipnotică, modulatoare (de opinii, de gânduri, de proiecții), e o telecomandă cu multe butoane care operează subliminal toate sistemele ființei, e labirintică și multivalentă, e vitală și fermecătoare. E așa păcat că literatura pare drapată în hlamida banalităților sforăitoare care omoară, în fapt, ce decantează ea mai bine: intimitatea din care se nasc identități. În imagine sunt câteva dintre cărțile care sunt cu mine (în fapt și în așteptare) zilele astea – ca imagine, ton, substanță, polifonii și contaminări, că tot e ăsta un cuvânt din ce în ce mai actual.

Muzica. Încă e Festivalul Enescu, încă are tot orașul gust de muzică. Dar ea e un produs de lux atunci când construiește comunicare. A ta cu tine, în primul rând. Când e cathartică sau, pur și simplu, generatoare de plăcere estetică pe care o împarți cu alți oameni, pe care nu-i cunoști sau cu care ai prea puține în comun. E ca un solvent absolut, ca o substanță perpetuu revelatoare a abisurilor și a frumuseții interioare a unui om, a suferinței, a agilității, a bucuriei pe care, miraculos, mintea le conține în același timp. Pentru mine muzica acestui anotimp e partea a treia din Simfonia nr. 1, de Mahler. Am ascultat-o și în Festival, cu Accademia Nazionale din Santa Cecilia, sub bagheta dirijorului Tugan Sokhiev, o ascult în căști, când pot, de preferință cu Eschenbach și Orchestre de Paris sau cu Abbado și Lucerne Festival Orchestra (e pe Youtube o înregistrare din 2009, cu Sir Simon Rattle în public). Și o ascult în capul meu. Feierlich und gemessen ohne zu schleppen. Când… vreau.

Conexiunea. Cu toate roșiile care vor zbura spre parbrizul meu, pe modul avion stau doar în avion. Pentru că am oameni la care țin și pentru că știu cum e să transpiri instantaneu de grijă și să ai senzația că s-a terminat tot aerul din cameră. Și să-ți dorești să zbori ca să ajungi mai repede undeva. Știu. A fost viață și înainte de telefonul mobil. Dar a fost viață și fără analgezie, fără vaccinuri, fără CT-uri și RMN-uri, fără canalizare, fără săpun, fără anestezie, fără încălțări, fără antibiotice, fără Waze, fără epi pen, fără mașini, fără hârtie igienică, fără frigider, fără carduri pe telefon, fără apă curentă. Dacă, fragilă cum e, conexiunea asta salvează și o singură viață, economisește și o singură durere, deturnează și o singură potențială tragedie, atunci momentele de disconfort pe care le generează sunt doar ferment pentru poliloghii sterile. Și cam atât.

Plimbarea. Pentru mine e oxigen. E un fel de a digera lumea în mișcare. Îmi lipsește mult, pentru că nu prea am timp de ea, dar, când se întâmplă, spontan sau nu, cu descoperiri neașteptate de grădini, declinări arhitectonice ale unui stil, colțuri de oraș pe care nu le știam sau, dimpotrivă, care-mi plac, locuri cu bunătăți, locuri cu prieteni, locuri cu istoriile lor, uneori intersectate cu a mea, ei bine, atunci nu mai am senzația de hamster pe rotiță, care e parte din echilibristica job – casă – școală a fiecărei săptămâni. În mers mi se limpezește o poveste în cap, mi se cristalizează o decizie, mi se năzare o idee, mă vizitează o amintire. Cel mai des. În mers te simți cel mai adesea viu și te scuturi de lâncezeală, de rutină, uneori și de tristeți. Uneori.

Descoperirea. Nu mereu, dar câteodată. Și nu întotdeauna majoră. De curând am început să urmăresc pe Instagram un cont care se ocupă cu istoria mai puțin cunoscută a culorilor. Sunt lucruri pe care le-aș putea găsi în nu știu câte cărți pe care îmi e lene să le scot din bibliotecă, dar îmi place cum sunt livrate sau, altfel spus, îmi place storytelling-ul suficient cât să-mi cer doza, aproape în fiecare zi. Contul, în caz că sunteți curioși, se cheamă @jackson_art. Vă las aici o bucățică de poveste :-).

View this post on Instagram

A post shared by Jackson's Art Supplies (@jacksons_art)

Joaca. Da, eu cred în ludic, în lipsa de țâfnă, în eficiența străină de emfază, dar ceva mai gustoasă creativ a celor care, ce să-i faci, nu suntem perfecționiști și nu avem hainele aranjate pe culori în dulap. Mea maxima culpa. Zilele astea nu sunt cu toate corăbiile pe val, așa că m-am jucat în bucătărie așa:

banană + avocado (poate fi doar banană sau doar avocado) + cacao + ghimbir măcinat + zmeură + ciocolată neagră (dar îngrozitor de neagră!) sfărâmată grosier + scorțișoară

În boluri mici, lăsate cam o oră la frigider.

= magie

Răbdarea. Nu e punctul meu forte. Așa că pentru mine e un produs de lux… de nișă. Dar mă străduiesc să cred că e educabilă. Încerc să ascult mai atent, să intervin mai rar. Să explodez numai când realmente nu mai pot. Număratul și respiratul nu funcționează în cazul meu. Ce funcționează e proiecția. În câteva ore, în câteva zile, în câteva săptămâni, în câteva luni va fi trecut. În câțiva ani n-o să mai conteze. Așa sunt toate mai ușor de dus.

Ultima pe listă e… o seară ca asta. Nimic special. S-a făcut întuneric. Scriu, adică fac ce-mi place cel mai mult. Muzică în fundal. Numai eu cu mine câteva minute. Nu sunt toate comode, dar sunt ale mele. E doar prezența. În curând o s-o simt de-a binelea, pentru că-mi dă târcoale un țânțar din generația asta nouă, mutantă, rezistentă la Autan și toată gama de device-uri care se bagă-n priză (am unul care pare făcut la Nasa și pe care țânțarii… contemporani cred că-l percep ca pe un fel de spa instalat special pentru ei). Dar aici și acum nimeni apropiat mie nu e bolnav, nu am decât tristeți mici, care nu sunt necazuri mari și toamna aia cu ploi, vânt, noroi care îmi e 100% antipatică mă mai păsuiește un pic. Mâine am o zi luuungă, cam ca o zi de post total, dar e posibil să fi găsit deja perechea de cercei care i se potrivește.

#prinOraș. Educație, industrii creative, formări culturale și un brunch la muzeu

Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.

Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:

Trofeele Merito. Foto: Bogdan Grigore / COOPerativa FOTO

Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.

Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.

Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.

Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.

Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!

Trei cărți de la…

Episodul 2: Dia Radu, Mihai Dinu, Ioana Maria Stăncescu

A doua zi de Gaudeamus și al doilea calup de cărți alese de oameni care-mi plac pentru că sunt voci distincte și elegante, fiecare în peisajul său. Provocarea pe care o trimit spre ei e să aleagă trei cărți, dar îmi place la nebunie faptul că mulți evadează din chinga de altfel deloc strânsă a ceea ce e mai degrabă o sugestie cumințică decât o cerere cu deadline și număr de semne. Poate că și asta e, într-un fel, frumusețea unui spațiu editorial de libertate – că poți să fii cine ești, să citești cât și ce vrei fără să te tragă nimeni de urechi 🙂

Vă las acum cu invitații mei care aleg volume cu sens, cu panaș, cu frumusețe difuză sau, dimpotrivă, concentrată în și printre rânduri, nu înainte de a vă reaminti că seara ne revedem/recitim pe Instagram și pe Facebook la #jurnaldeGaudeamus, un exercițiu solitar pe care-l fac în zilele de târg. Nu știu exact de ce – probabil ca să dau mai departe, într-un fel, din preaplinul zilei, dar și, la modul egoist și… personal, cumva, ca să țin minte.

Dia Radu, **fondatoare a platformei Divanul Imaginar, editor cultural Formula As**

Mihai Radu, Repetiție pentru o lume mai bună, Polirom 2022 – pentru toți cei care simt că nu pot înghiți realitatea asta așa cum e fără o doză de umor negru, apocaliptic. Aș fi vrut să pot să plâng la finalul ei, fiindcă mi-a dat tristeți pe care numai Hrabal și Răzvan Petrescu mi le-au mai dat, dar n-am reușit. Unde te duce Mihai Radu cu proza lui e doar sarcasm și amărăciune. E dark, inteligentă, bine scrisă, cu formulări care or să vă bântuie mult.

Ruxandra Novac, Alwarda, Pandora M, 2020 – pentru cei care încă n-au descoperit că poezia de azi poate da frisoane sau tripuri crude și fosforescente. Mi-ar plăcea să pot să scriu proză cum scrie Ruxi Novac poezie. Asta pentru că nici n-aș putea visa să scriu poezie cum scrie Ruxi Novac poezie. Dintre volumele de versuri pe care le-am citit în ultimii doi ani, ăsta mi s-a părut cel mai tulburător. E și incredibil de emoționant, chiar dacă asfaltul, gudronul și autostrăzile lui par decupate dintr-o lume SF.

Ioana Nicolaie, Miezul inimii, Humanitas, 2022 – pentru că nu e roman și nici jurnal, ci mai degrabă o călătorie. E mărturia cuiva care, după o vreme, a văzut, a înțeles, a traversat de partea cealaltă. A ajuns nu la inimă, ci în miezul ei, în miezul fierbinte al unei vieți. E splendid scrisă și sinceritatea paginilor ei te cutremură. Și nu, nu-i tristă. Peste întunericul și amarul întâmplărilor ei, se aprind la final licuricii.

NICK HORNBY – High Fidelity

Îmi plac foarte mult ecranizări după cărți. Mai ales dacă am citit cartea înainte. Nick Hornby este un autor britanic ce a cunoscut succesul cu o carte autobiografică, “Febra stadioanelor”, în care explica iubirea sa pentru formația de fotbal Arsenal Londra. Însă Hornby este și un foarte bun critic muzical cu înclinații către clasicii rock. Dacă luați cartea lui “31 de cântece”, veți vedea cât de frumos explică muzica și ce povestitor desăvârșit este.

Să ne întoarcem la ale noastre. Una dintre cele mai bune cărți ale sale, “High Fidelity”, a fost ecranizată. John Cusak joacă rolul principal, este proprietarul unui record shop, este părăsit de iubită, are doi angajați care se întrec în top cinci piese despre orice, unul depresiv, altul exuberant. E o poveste foarte frumoasă unde muzica, din nou, face legătura. “High Fidelity” este un produs cultural ce oferă o triplă bucurie… Citirea cărții, vizionarea filmului și, nu în ultimul rând, ascultarea coloanei sonore. Și este foarte frumos pentru că ele aduc bucurie independent, o poți alege pe oricare dintre cele trei și cu siguranță vor urma și celelalte două.

RUDYARD KIPLING – Cartea Junglei

“Cartea Junglei” este o satiră. Nu am înțeles asta la prima lectură, era și destul de aproape de vizionarea filmului de desen animat. Am asimilat-o cu o poveste. Dar ea este mai mult de atât.

Poveștile lui Mowgly arată societatea umană. Kipling cred că a apelat la animale pentru a hiperboliza anumite trăsături umane. Pentru că în tot amestecul acesta de animale sălbatice avem reprezentată toată tipologia umană.

Avem tiparul de șef agresiv și feroce, tigrul Shere Khan, iar alături de el este lingușitorul, reprezenat de Tabaqui, șacalul.

Akela, lupul șef al haiticului, liderul, conducătorul, cu puțină forțare ar fi putut fi un lider sindical.

Personajul ursului Baloo poate fi modelul învățătorului trăznit, pe alocuri combinat cu un măscărici cu inima mare, dar la fel de bine poate fi și un personaj de stand up comedy.

Si datorită acestor asocieri, “Cartea Junglei” nu este doar o poveste a copilăriei, este o poveste de viață, ce își schimbă fundamental sensul în funcție de vârsta la care este citită.

MIHAIL BULGAKOV – Maestrul și Margareta

Cartea, una dintre cele mai bune ale literaturii universale, a fost scrisă în Uniunea Sovietică, între 1928 și 1940, în timpul regimului stalinist, și spune povestea Diavolului, a Maestrului care ajunge în Moscova și dezlănțuie un șir de crime. În misiunea sa este inspirat de Margareta, muza lui. “Maestrul și Margareta“ combină aproape perfect fantezia cu satira socială.

Și pentru a mări suspansul, “Maestrul și Margareta” a inspirat una dintre cele mai controversate piese din muzica rock “Sympathy For The Devil”. Este piesa al cărei refren conține celebrele versuri:

“Pleased to meet you

Hope you guess my name”

The Rolling Stones, autorii cântecului, au fost considerați multă vreme sataniști. Și totul a plecat de la această carte pe care Mick Jagger a primit-o de la prietena sa de atunci, Marianne Faithfull. Ea a avut o influență foarte bună asupra lui Jagger, venea dintr-un mediu intelectual și a reușit să-l expună la foarte multe idei noi.

Jagger s-a regăsit în Maestru, iar în piesa care a devenit hit s-a pus în locul Diavolului, recunoscând toate atrocitățile comise în istorie.

Ioana Maria Stăncescu, jurnalistă și scriitoare

Pentru că eu îmi trăiesc viața cu valiza la picior, m-am oprit la niște cărți care, într-un fel sau altul, rămân legate de călătoriile mele din ultima vreme.

Fată de Camille Laurens. Am ales-o întâmplător astă vară, când, în trecere prin Arles, am intrat la Actes Sud, în librărie. A fost, cum zic francezii, un coup de foudre. Apărută în 2020, la Gallimard, cartea tocmai ce a fost publicată în română, la Editura Univers, în traducerea Sînzianei Manta. Lansarea va avea loc la Gaudeamus, sâmbătă, de la ora 17:00, la standul 126, în prezența autoarei, a traducătoarei, a editoarei Diana Crupenschi și a subsemnatei pe post de moderatoare. Această carte cu puternice accente autobiografice povestește despre ce însemna să te naști fată în Franța anilor 1960. Ce face însă Camille Laurens (membră a Academiei Goncourt), cu adevărat spectaculos în povestea ei este să ne vorbească despre condiția femeii prin prisma limbajului, insistând asupra felului în care cuvintele ne modelează și ne structurează încă de la naștere, contribuind în felul lor la ideea că femeia este, din start, inferioară bărbatului.

Bărbatul fără cap de Lavinica Mitu. Apărută anul ăsta, la Polirom, este o carte de debut cu care am ajuns să am o relație specială, după ce am călătorit șase ore, cu autoarea, în același vagon, pe drumul de întoarcere de la FILIT. Chiar dacă fiecare capitol din carte este o poveste în sine, împreună formează un tot care vorbește despre același lucru: trauma de a crește într-o familie cu un tată alcoolic și, mai pe urmă, absent. Ce reușește autoarea foarte bine este să-și adapteze vocea la vârsta eului narativ (în cele mai multe dintre povestiri, naratorul este o fetiță) și să-l facă pe cititor să trăiască „pe viu” experiențele de viață ale personajului. Este o carte a iertării, a împăcării cu sine, în care cuvintele, deși tăioase de cele mai multe ori, provoacă valuri de tandrețe.

O să rămân la literatura feminină contemporană (fiică-mea ar fi mândră de mine!) și voi menționa o carte scrisă de o altă autoare cu care am călătorit în același tren, de data asta către Iași. E vorba de Oameni fără piele de Suzănica Tănase, apărută la CDPL, în 2022. Cartea este un poem în proză, cu accente autobiografice, care se construiește în jurul morții unei mame. Dar ce construcție frumoasă! Cred că talentul acestei scriitoare este să se apropie de traumă cu blândețe, aproape cu gingășie, și să aleagă cuvântul bun care să declanșeze emoția.

Trei ai zis, nu? Eu o să-ntind un pic coarda și o să mai las un titlu. Unu la mână pentru că este o carte care merită tot ce-i mai bun și despre care nu s-a vorbit prea mult și, doi la mână, pentru că autoarea este ea însăși o poveste de om (am avut bucuria să o cunosc în toamna asta, la Bruxelles, în timpul unei călătorii). Sunt oare un călău? de Lilia Calancea, apărută tot în 2022, la Polirom. O scriitură răscolitoare, despre un subiect extrem de dur: lagărul de la Treblinka. Nu știu, zău, cu ce licori fermecate or fi hrăniți scriitorii ăștia basarabeni de le crește atâta poezie în cuvinte, dar avem de-a face cu o scriitură aparte, aproape hipnotică.