Literatură

Cărți, jucării și alte miracole

Cărți pentru copii și tactici de îmblânzire a poveștilor nărăvașe

Zilele trecute am scris câteva gânduri despre cum (nu) facem să-i aducem pe copii mai aproape de cărți – nu-i plătim, nu-i șantajăm, nu le numărăm paginile, nu facem shaming, nu ne panicăm dacă nu-l adoră pe Jules Verne și dacă nu pricep mai nimic din cum vorbește Nică în Amintiri din copilărie. Și altele asemenea. Era un preambul pentru câteva recomandări de cărți frumoase în care vă puteți juca împreună, dar, spre surprinderea mea, au nimerit pe un teren sensibil și seismic deopotrivă, pentru că există multă îngrijorare că poveștile par să le rămână mici, ca tricourile de anul trecut.

Eu nu aș hrăni frica asta. Mintea are nevoie de ficțiune, de evadare, de provocare, de cuceriri, de dragoni și baghete magice, de mitologie și de aventură, de cartografieri ale emoțiilor noi care dau năvală peste ei cu fiecare anotimp de vârstă. La fel de adevărat, însă, e că există o deconectare vizibilă, o metabolizare chinuită a multor texte, există sperietoarea copiilor care citesc și nu înțeleg ce citesc și ajung adulți ușor de manipulat și de îndoctrinat, există normalizarea violenței prin supraexpunere ( are legătură cu lipsa lecturii care, în general, nuanțează și modelează perspectiva asupra lumii, rafinează interiorul ființei și îi dă voie să crească, să se manifeste empatic, să înțeleagă alteritatea, diversitatea, diferența). Așa că, fără să o hrănesc, înțeleg frica asta. Frica de simplificările extreme, de rezistență a copilului la orice tip de efort intelectual, de aparenta lor lipsă de apetit… epic. E o teamă pe care nu o putem deconstrui decât privind-o în față și netezindu-i asperitățile.

Când copiii nu citesc nu e vorba de lipsă de interes, ci, de multe ori, de lipsă de răbdare. Conținuturi comprimate, swipe up, da, lecturi școlare prost calibrate pe grupe de vârstă și mult prea drapate în metatext lemnos și clișeu didacticist – sunt multe lucruri care rod răbdarea pe la colțuri și le imprimă o viteză care nu-i rabdă să dea pagina. Rolul adultului nu e mereu să citească așa încât copilul să-l imite, ca papagalul de serviciu, ci, de multe ori, să stârnească el conversații care încetinesc ritmul vieții lor trăite în explozii de entuziasm și dezamăgiri sonore, să se folosească de tehnologie în mod inteligent (există booktrailere și ecranizări care chiar îi vor duce în cărți, există loc, inclusiv în online, pentru o mulțime de piruete care chiar asta construiesc: echilibru).

Acestea fiind zise, ca să nu vă plictisesc prea tare, las aici câteva mici minuni editoriale, de iubit împreună:

1. Almanahul vrăjitoresc, de J.K. Rowling, Arthur.

E un „ghid magic” pentru pasionații seriei, cu tot soiul de liste și clasificări, cu trimiteri constante spre cărți și cu hărți care transformă almanahul în experiență, în labirint, în festin vizual care te poartă din bucătăriile elfilor pe terenul de Quidditch și de pe culoarele întunecoase de la Gringotts în Prăvălia lui Zonko sau la Honeydukes. Vorba unui Hufflepuff de la mine de-acasă: mischief managed! 🙂

2. În weekend am descoperit o ediție care mi-a sucit mințile complet, și anume The Complete Grimm’s Fairytales, cu ilustrațiile originale ale lui Arthur Rackham, Rock Point, Quarto Publishing. Prefață de Lori M. Campbell, note de the one and only Jack Zipes (pentru care am o mare slăbiciune). Secret util: câteodată entuziasmul copiilor… mai mari ajută fantastic în ghidarea interesului celor mai mici. Care poate că nu vibrează filologic, dar, cât timp li se activează resorturile fascinației, ce contează e că sunt fericiți răsfoind o ediție superbă.

3. Planeta noastră, Litera, cu o prefață de David Attenborough, e o explorare vizuală a lumii noastre – varianta pentru copii a celebrului documentar de pe Netflix, transformat în călătorie de răsfoit. E un punct bun de pornire în discuțiile despre cine suntem și cum ne raportăm la miraculosul din jur. În fiecare zi. O carte prin care trec balene și sunt inventariate tipurile de frunze peste care dai prin păduri, trec și vulpi, și elefanți, și pinguini și trece omul, ca forță ideal blândă și pașnică. Practic, cartea aceasta e „puiul” ediției Planeta noastră pentru adulți care, pentru mine, cel puțin, e până în ziua de azi unul dintre cele ma frumoase albume în care să pleci, cu mintea, măcar, prin lumea largă.

,,Mie îmi pare că natura este cel mai vast izvor de încântare, cel mai vast izvor de frumusețe vizuală și cel mai vast izvor de interes intelectual. Este cel mai vast izvor pentru atâtea lucruri din viață, încât face viața să merite să fie trăită.

Fie că ne dăm seama sau nu, suntem total dependenți de natură. Ea ne oferă fiecare îmbucătură de hrană și fiecare gură de aer. Este lucrul cel mai de preț pe care îl avem și trebuie să o apărăm. Viitorul depinde de capacitatea noastră de a trece la fapte chiar acum.” Sir David Attenborough

4. Maniunea, de Narine Abgarian, Frontiera, e debutul autoarei care a luat pe sus lumea literară cu Din cer au căzut trei mere. I-am recomandat Mariei cartea asta despre două prietene care înfruntă cu umor adolescența și abia aștept să termine ce citește acum ca să-mi spună ce crede. Lucru care mă face să repet, cam ca un disc zgâriat, știu, că e vital să vorbiți cu ei despre ce citiți. Îi povestesc des scene din ce citesc eu sau o întreb ce crede despre o idee sau alta, la fel cum și ea îmi citește și pasajele care-i plac, și cele care i se par absurde. Comentăm, investigăm, uneori ne distrăm, alteori ne pierdem în dezbaterea unei situații. Și alteori ne plictisim și încercăm să înțelegem împreună de ce.

Pentru mine e important să vorbim despre ce citim. Mi se pare că (și) așa învață că obiceiul acesta va continua în viața adultă și o va face să lege prietenii, să apere un punct de vedere, să recunoască frumusețea, să înțeleagă bagatelizarea și locurile comune, să cuprindă lumea cu mintea, cum îmi place mie să spun.

5. „Când eram mică de tot, chiar mai mică decât voi, dragii mei cititori mici, m-am împrietenit cu o veveriță. Este una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea, și din ea s-a născut povestea asta. ” Așa începe mărturisirea Ioanei Pârvulescu despre cum s-a născut Trei zile nemaipomenite, Humanitas Junior, o bijuterie a literaturii pentru copii, dacă mă întrebați pe mine, ilustrată superb de Anca Smărăndache. Umor de limbaj, de situație și o poveste cu duioșii capricioase, făcută parcă pentru răsfăț și dedicată, după cum ne spune autoarea, celor „care cred că râsul și prietenia sunt cele mai bune lucruri din lume.” Pe site-ul editurii cartea apare cu 8 +.

6. Pe Iulia Iordan o admir de mult timp, așa că m-am bucurat de Efemer, cartea ei cea nouă, ilustrată de Veronica Neacșu. Pentru că e imaginativă, e atașantă, e despre cum funcționează rotițele creativității și e, cam ca tot ce face Asociația DaDeCe, curajoasă și pornită să mute munții, cu un personaj aparent fragil, care se avântă, de fapt, dincolo de nori. Vârsta recomandată e 6 – 8 ani.

7. Jurnalul de bord al primului român care a ajuns în Antarctica, Spre Polul Sud, de Emil Racoviță, Frontiera, e reconstituirea palpitantă și 100 % reală a expediției conduse de Adrien de Gerlache la care ia parte și Racoviță, în 1897. Mi se pare fabulos să auzi vocea exploratorului ridicându-se din carte spre mintea unui copil care se urcă alături de el, astfel, la bordul vasului Belgica și ajunge să petreacă cincisprezece luni în Antarctica. Ilustrațiile sunt semnate de Eugen Berlo, iar vârsta sugerată e 7+.

P.S. Robin Hood-ul din imagine e al Mariei, din ultima vizită la librărie. Nu l-am răsfoit, e fără ilustrații, dar mi-a zgândărit un pic memoria, așa că las aici un filmuleț despre Pyle și romantismul care-i alimentează și literatura, și ilustrațiile.

Spor la citit și la făcut curat în bibliotecă!

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!

Trei cărți de la…

Oana Drăgulinescu, Oana Vasiliu și Diana Popescu

Supereroi. Pentru că știu să se miște între observația profundă și stratul ludic al existenței, pentru că nu se iau prea tare în serios, dar iau în serios cărțile care-i tranzitează, care îi urmăresc o vreme, pe care le dau mai departe. Eu cam așa îi văd pe cititorii care își scot biblioteca la vedere în acest mini-serial, legat și nu prea de Bookfest.

Supereoi deghizați în oameni obișnuiți. În fapt sunt niște visători care se încăpățânează să lanseze muzee virtuale și concrete, să se joace cu memoria orașului, să vorbească în cunoștință de cauză despre tumultul socio-politic și, deloc în ultimul rând, cultural al timpului nostru. Chapeau bas!

Oana Drăgulinescu, muzicolog, jurnalist, sufletul ecuației la Connect Media și Muzeul Abandonului, #prietenameabună

Pentru mine o vacanța adevărată înseamnă neapărat și ceva de citit. Dacă am câteva zile libere, deschid raftul cu lecturile care stau în așteptare și aleg mereu mai multe cărți decât aș putea citi sau căra în mereu prea puținele zile de vacanță.

Din cele trei cărți alese pentru Ioana, două au fost citite în vacanța de iarnă, care s-a întins pe ultimele zile de 2022 și primele din 2023.

Michael Cunninghan -“Crăiasa zăpezii” e o carte micuță, dar care s-a cerut citită cu pauze, pentru că era un subiect cam dens pentru o vacanță – relația cu moartea în diversele ei forme. Moartea ca trecere, ca renunțare, ca absență.

Mi-a plăcut enorm cartea, este foarte smart scrisă și ce m-a frapat este că nu te poartă în poveste, ci te aruncă în ea. Te teleportrează în diverse momente ale existenței personajelor, în care tu devii un martor mut, dându-ți seama pe parcurs ce s-a întâmplat cu personajele de la un salt temporal la altul. Cuningham nu te ține de mână, ci te împinge de pe marginea piscinei, pe principiul… o să te prinzi tu cum să înnoți prin povestea asta. E cumva într-un balans utopic între speranță și disperare, viață și moarte. Dar este una dintre cărțile care au rămas cu mine.

Următoarea mi-am dorit-o doar pentru că titlul mi se pare genial – Cei care cumpără stele, de Anca Mizumschi. Nu mai citisem nimic de Anca și nu aveam nicio așteptare. Se terminase aproape vacanța, adică eram deja în aeroport când am deschis-o. Era să pierd avionul din cauza ei, pentru că m-a absorbit cu totul. Spre deosebire de Cunningham, care a fost citit ca o mâncare complicată, de bucătărie moleculară, pe asta am hăpăit-o ca pe cea mai bună mâncare a bunicii, atunci când ți-e teribil de foame și de poftă. Așa mult am ajuns să o iubesc, încât am împrumutat-o prietenelor mele de surorat literar și fiecare și-a notat pe prima pagină când a citit-o și cum. La mine a fost ca o criză bulimică, nu mă puteam sătura de ea, practic a fost citită în aeroport, avion și după doar câteva ore de somn, printre bagaje nedesfăcute. Ioana și Carmen, surorile literare, au citit-o cu înghițituri mici, așa cum amâni finalul a ceva foarte bun, doar pentru că știi că nu vrei să te desparți de acea senzație. Pe pagina mea de carte am scris așa: Tocmai am citit…de fapt am hăpăit pe nerăsuflate, într-o zi, fără să-i pot da drumul, o carte pe care o așez imediat după “Toată lumina pe care nu o putem vedea” a lui Antony Doerr și Elif Shafak (pe care o iubesc necondiționat) – cu “Cele 40 de legi ale iubirii” și Narine Abgarian – Din cer au cazut trei mere. Se numește “Cei care cumpără stele” – de Anca Mizumschi. Este o carte de o frumusețe asemănătoare cu broderiile de piatră ale arhitecturii maure, cu străduțe labirintice în care să te pierzi, cu mâini fine care atârnă stele în țesături complicate, cu pietre prețioase ce se lasă închise în bijuterii construite mistic, brocarduri și mătăsuri prețioase, hărți meticuloase ce se transformă în tărămuri veșnice ale imaginației. Este atât de vie, atât de frumos și prețios scrisă…. o bucurie de carte!

Apoi au trecut câteva luni și cărți până când o lectură m-a făcut din nou să uit să respir. Am cumpărat Simon în ziua în care a apărut, am alergat efectiv seara la librărie, aproape de ora închiderii, pentru că iubisem așa tare “Din cer au căzut trei mere”, încât nu visam decât o altă carte semnată de Narine Abgarian. Simon este ca o expozitie a iubirii, iar capitolele sale vorbesc despre felurile atât de diverse în care poți să iubești și în câte feluri te poți metamorfoza tu în raport cu iubirea.

Este o carte fără pic de ostentație…aproape că nu te convinge la început, pentru că nu vrea să te convingă de nimic, dar te va face să nu te mai saturi de bucuria de a vedea lumea prin ochii lui Simon.

La conferința autoarei Narine Abgarian moderată cu atâta eleganță de Marius Constantinescu, ea a spus ceva ce mi se pare că definește cumva volumul Simon: “Viața e iubire, nașterea e iubire, până și moartea e iubire. Poate iubirea să anuleze moartea? Nu știu, dar dacă ceva va începe după moarte, acel ceva va fi animat de iubire.”

Cineva a comentat când am postat acest citat: ei, dar cum poate fi moartea despre iubire? Ei bine, volumul Simon decantează poveștile de iubire fix la priveghiul cuiva care a văzut toată lumea prin lentilele iubirii.

Oana Vasiliu, jurnalist, agitatoare urbană, roșcată sine qua non 🙂

După 15 ani, am simțit nevoia să mă întorc la școală, să studiez antropologia, hrănind astfel o pasiune care a tot crescut: istoria gastronomică și alte lucruri din sfera bonne bouche. Printre studii antropologice și limbaj academic greu de asimilat, un newsletter dedicat poveștilor gastronomice și restul de lucruri pe care le am de făcut din calitatea de adult, în ultimul an, mi-au rămas aproape de suflet următoarele lecturi:

„Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului”, Gabriela Tabacu, ed. Humanitas (2022), o bijuterie literară pe care orice pasionat de București ar trebui să o citească. Pentru mine, poveștile din carte au mai temperat furia pe care o simt la fiecare blocaj de trafic sau nepăsare a șoferilor care pur și simplu parchează aiurea. Am călătorit într-o lume în care nimeni nu se grăbea, era greu, dar se cultiva răbdarea. Povestea curge cronologic, din anii 60, orașul se schimbă, la fel și generațiile, iar autoarea – fiind de profesie arhitect, aduce în discuție și schimbarea identității străzilor, clădirilor și cartierelor, dar și felul cum locuitorii, bucureștenii, se raportează la spațiul lor.

„Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică”, Dave Grohl, traducere ed. Publica, colecția Victoria Books (2022), este o carte-confesiune despre omul din spatele mega fenomenului rock Foo Fighters, o autobiografie pe care o consider esențială de citit în special pentru tații de fete. Până să citesc cartea, nu mi-am imaginat cum arată relația perfectă tată-fiică, însă pare că Dave a reușit, fiind totodată un superstar pe care o lume întreagă îl așteaptă pe scenă. Este atât de uman și de frumos scrisă – iar cea mai impresionantă parte este felul în care a ales să vorbească despre moartea lui Kurt Cobain, colegul său de trupă. Am citit multe biografii, dar nicăieri nu cred că am văzut mai multă candoare pentru un subiect atât de dureros ca moartea unui prieten, înainte de impactul real al destrămării trupei Nirvana. Și este și cartea pe care am dăruit-o tuturor taților de fete pe care îi cunosc și știu că au o pasiune pentru muzica rock, fiind balsam pentru suflet și pentru ei.

Combo-ul gastronomic dintre celebrity chef Stanley Tucci, cu autobiografia cu multe referințe gastronomice „Taste” (apărut în traducere la ed. Publica, colecția Victoria Books), și cel mai cunoscut și premiat bucătar din lume, Rene Redzepi, cu povestea scrisă de Jeff Gordinier (jurnalist gastronomic, colaborator pentru NYT, The New Yorker, The Economist) despre drumurile prin lume ale acestuia, „Hungry” (netradus, disponibil la mai multe edituri, eu am citit varianta Penguin Random House). Realitatea este că încă îmi caut vocea de a povesti întâmplări și povești gurmande, iar capul, agendele și notițele de pe laptop sunt pline de idei, dar n-am făcut încă nimic în această direcție. Cu cât citesc mai mult și intru în „bucătăria” fiecărui chef, descopăr multă umanitate, energie și mai ales, capacitatea de a o lua de la capăt. Ambele cărți sunt fascinante prin prisma descrierilor – ești practic oaspete la masă, mergi cu ei la cumpărături, le descoperi felul în care își iau informațiile despre gastronomie. Iar ingredientul secret este familia – care în cazul lor, are două valențe – cea dobândită prin relații de rudenie, dar și cea descoperită ca echipă.

Diana Popescu, jurnalist, podcaster, ticluitoare de idei bune condimentate perfect 🙂

Lucrurile din viața ta dispar, rând pe rând. De parcă asta n-ar fi de ajuns, odată cu ele dispare și amintirea lor. Ți se pare cumplit? Află că se poate mai rău: în caz că te afli printre cei câțiva al căror ADN le permite să nu uite, vei fi vânat și pedepsit exemplar. O carte despre mai multe tipuri de pierdere decât ți-ai imaginat. O carte care te prostdispune cu premeditare, într-un mod încântător. Și te face să te-ntrebi: dintre toate cele care te-au făcut cine ești, ce-ai alege să păstrezi?
Yōko Ogawa – „Poliția memoriei” (Humanitas Fiction 2021), traducere Raluca Nicolae

La spectacolele lui Radu Afrim, biletele nu se cumpără. Se vânează. Inevitabil, așa stau lucrurile și cu cea mai recentă montare pe care și-a trecut-o în cont la Naționalul bucureștean. Dramatizarea unui roman cât se poate de românesc, cât se poate de luminos, relaxat, optimist. NOT. E un roman spre însingurare și spaime, despre decrepitudine emoțională și moarte în toate formele ei. Meniu complet, pentru amatorii de sporturi mentale extreme. Dacă vă era dor să scormoniți prin frici, dacă distracția voastră e să plonjați în angoase (măcar în ale altora), aveți fix ce vă trebuie. În caz că autoironia e ceva ce practicați în liga profesionistă, iată unealta perfectă.
Mihai Radu – „Repetiție pentru o lume mai bună” (Polirom, 2022)

Din când în când, se-ntâmplă să dai peste o carte de care te amorezezi până peste urechi. Am pățit-o, de pildă, cu „Toate numele”, a lui Saramago (e momentul să-mi mărturisesc dragostea pentru acest portughez magic). Dar asta s-a-ntâmplat cu mulți ani în urmă. Mai recent, cu această bi-ju-te-ri-e. O încântare dintr-o copertă în cealaltă. Un roman care, cu ironia lui rafinată, cu joaca irezistibilă pe bază de gramatici, cu „mineritul” voios în galeriile psihicului, cu filosofia livrată fără vreun gram de prețiozitate, te fericește la fiecare rând.Încă nu m-am decis să văd ecranizarea, de teamă că nu voi regăsi deliciile poveștii tipărite. Dar mă-ncurajează faptul că protagonistă e minunata Josiane Balasko.
Muriel Barbery, „Eleganța ariciului” (Nemira, 2016), traducere Ion Doru Brana

Trei cărți de la…

Carmen Lidia Vidu, Ștefania Oprina și Alina Purcaru

E greu. Să jonglezi cu evenimente, neprevăzutele de târg/salon :-), înregistrări și o rubrică zilnică, personală, presupune un efort… deloc neglijabil, să zicem. Dar îmi place. Îmi place să plonjez, #voyeuse, în textele acestea despre cărțile altora, să mă recunosc în unele alegeri, să combat mental cu altele. Sunt, toate, ca niște cadouri livrești. Faptul că le despachetez pe durata Bookfest-ului e un pretext, până la urmă. Conversația despre cărți, despre ce, cum și de ce citim, ar trebui să fie o permanență, o stare de fapt, de sine, o modalitate prietenoasă de a combate continua cenușăreală a cărților în cotidian. Poate că ne-am plânge mai puțin de analfabetism funcțional, piață mică, lipsa librăriilor și așa mai departe. Poate că pozele cu cărți le-ar face concurență celor cu cafele și pisici (sau poate că ar fuziona), poate că discuțiile din mica și atât de scindata noastră lume culturală ar fi mai puțin corozive.

Nu știu. E doar un gând. #împreună nu citim nici mai mult, nici mai bine, dar sigur citind „la vedere” normalizăm, poate chiar scuturăm puțin de praf una dintre cele mai frumoase piruete intelectuale: plimbarea prin imaginația altcuiva.

Carmen Lidia Vidu, regizoare, creativă până în unghii, colecționară de povești, inițiatoare de conversații care contează. Credit foto: Claudia Bucsai

1. Monica Lovinescu – „Jurnal esențial”, Humanitas
Marile nume coboară de pe soclu și devin oameni, prieteni, cunoscuți ai Monicăi Lovinescu. Stai la masă, la telefon, la o discuție privată, asculți conversații despre Eliade, Cioran, Noica, Goma, Liiceanu, Andrei Ursu, Pintilie și mulți alții.
„Jurnal esențial” e un fel de voyeurism cultural. Personalități despre care vorbeam pâna acum mai mult pe un ton plin de emfază, devin oameni din carne și oase cu frici, lașități, subtilități, fragilități. Cartea asta m-a repoziționat în relația mea cu normalitatea, cu firescul, cu umanismul, cu oamenii și gândirea lor.
Am fost crescută într-o cultură a „marilor personalități”, iar jurnalul Monicăi Lovinescu vine ca un tratament de însănătoșire și de curățare a felului în care mă raportez la cultură și la istorie.
Priveam rigid „valoarea” până la acest Jurnal al Monicăi Lovinescu. Poate că ăsta e marele atu al cărții: că tonul personal e tonul esențial.

2. Daniel David – „Psihologia poporului român”, Polirom
Cine suntem, cum ne credem? Pe de o parte, suntem mândri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm. Ce ne definește ca nație?
Cartea asta e aproape terapie. Te face să te înțelegi la un alt nivel, e o discuție pe care eu nu am avut-o cu mine până la lectura acestei cărți.
Relația cu autoritatea și cu instituțiile sociale, abordarea riscului în cultura românească sunt explicate în carte din punct de vedere psihologic. În România, încrederea în semeni e foarte mică. Neavând încredere în ceilalții, cooperarea cu ei e una e scăzută și impreuna construim instituții slabe. Profilul general al țării noastre este un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Noi am ales spațiul vestic, dar refuzăm valorile lui. Românii încă văd schimbarea și viitorul ca pe un pericol. Identitatea națională influențează comportamentul meu personal. Citind cartea „Psihologia poporului român” înțeleg mai clar ce înseamnă „așa sunt românii”.

3. Lucia Berlin – „Manual pentru femei de serviciu”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART
Cartea „Manual pentru femei de serviciu” a fost publicată abia la zece ani după moartea autoarei Lucia Berlin.
Cele 43 de povestirile împrumută mult din viața pe care a dus-o Lucia Berlin: copil abuzat, femeie dependentă de alcool, sărăcia, relațiile disfuncționale, dar și momente de bucurie și conexiune umană. Căsătorită cu trei artiști, divorțată de toți trei, mereu în alte țări, alte orașe, Lucia Berlin a avut fel de fel de slujbe: centralistă, femeie de serviciu, soră medicală, asistentă personală. S-a luptat cu propriile vicii, așa cum o fac și eu. E o carte despre intimitatea și apropierea dintre oameni.

Ștefania Oprina, zână bună, pasionată de cărți, incapabilă să nu zâmbească la Seneca Anticafe (și nu numai 🙂

Poate o să ai o zi proastă, poate o să ai nevoie să pari amuzant în fața unui copil care crede adulții plicticoși, poate, pur și simplu, te iei tu pe tine prea în serios, așa că dă-ți pantalonii în vine și râzi un pic de tine, cum recomandă Rimele pe Dos. Recomand orice carte de Carmen Tiderle, dacă într-adevăr nu ești un adult plicticos. Altfel nu o să înțelegi de ce recomandă un librar o carte de poezii pentru copii.

Într-o zi am descoperit un autor nou. Mai rar când ești librar de mai bine de 10 ani. L-am descoperit pe Terzani în engleză, el scrie în italiană, a locuit mare parte din viața lui în Asia și eu îl recomand în română. Scrie impecabil, a scris zilnic și asta se vede. Jurnalist timp de 30 de ani, Terzani își ia cititorul într-un carusel alături de el și descrie ce învață din jur cu ochii larg deschiși, în culori vii și cu ﬁne reflecții ﬁlozoﬁce. Și te plimba prin toată lumea.

Iar, la final, te va lăsa să asiști la emoționanta discuție cu fiul său când știe că nu mai are mult de trăit și decide să dăruiască din înțelepciunea sa tuturor celor care deschid Sfârșitul mi-e început. Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții:

„ … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord.

Te îmbrățișez, tata „

Sunt multe cărți pe care le-ar recomanda și numai pentru entuziasmul din spatele lor. Orice carte aleasă de Bianca Mereuta e deja o rețetă sigură că o să-ți îmbunătățească viața. Pentru noblețea și corectitudinea cu care echipa Baroque lucrează cărțile poți să alegi orice titlu îți sună bine, o să fie o carte frumoasă. La fel cum orice titlu a intrat în selecția Black Button Books e o alegere deșteaptă.

Mi-e mai ușor să recomand categorii. Le dau oamenilor multe opțiuni mari de tot din care sa aleagă. Recomand oricui să citească jurnale de români. De orice fel. Descoperi în ele toată istoria pe care trebuie să o știi. Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu, Lena Constante, Laura Ionescu, dacă nu se mai găsesc cu atât mai bine – încăpățânează-te, caută-le, cere-le, citește la bibliotecă. Și după ce citești suficient de mult, pune-le cap la cap și ai acolo toată psihologia și istoria pe care le-ai detestat sau ignorat la școală.

Alina Purcaru, poetă, activistă, jurnalistă și, în general, factotum literar 🙂

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Editura Pandora M (trad. Silvia-Alexandra Ștefan) expune un spectacol fabulos, al cărui subiect este istoria scrisului. Viața cărții, în special în Antichitatea greacă și romană, e subiectul unei adevărate expediții arheologice pe care autoarea spaniolă o derulează sub ochii noștri cu o pasiune molipsitoare și cu o onestitate intelectuală admirabilă. Vorbește despre manuscrise și suporturi de text pierdute pentru totdeauna, ca și despre scrieri care au supraviețuit prin adevărate miracole, ținînd cont de marea fragilitate pe care cuvântul scris a avut-o, de-a lungul mileniilor. Povestește despre marele dar al traducerilor, pe care Ptolemeii le-au ridicat la rang de primă necesitate, despre cum traducerile au omogenizat spațiul cultural în care au circulat și ne-au oferit, din umbră, o bază de cunoaștere comună. Scrie despre scribi și bibliotecari, despre scriitoare uitate, despre depozite de carte și coduri secrete, despre rarități, dar și despre practici pe care le împărtășim la mii de ani distanță. Scrie cu o vervă care face paginile să se topească, scrie simplu, atașant, cu emoție, dar mereu cu referințe și cu o bibliotecă de trimiteri, abil camuflată sub stilul suplu, nepretențios. Mie cartea mi s-a lipit de degete câteva zile și aș face-o cadou oricărui șoarece de bibliotecă, oricui iubește cărțile despre cărți, istoria și ascunzișurile ei aparent nespectaculoase, în care s-a produs, invizibilă pentru mulți, schimbarea.

Scrieri feministe de Laura Sandu, Editura frACTalia, este o carte-meteor, cum rar apar, una care sfidează încadrările standard și se folosește de toate formele de expresie pentru a vorbi despre devenirea feministă într-un mediu ostil. Scrierile înseamnă eseu politic, fragment de jurnal, bucăți de critică literară, poeme și multe interogații menite să aducă la lumină felul în care feminismul socialist se angajează în lupta cu nenumăratele opresiuni ce ne pot afecta viețile, în funcție de locul în care ne aflăm. Animate de dorința de a imagina o lume incluzivă, eliberată de binaritatea de gen, dar și de servituțile capitalismului, o lume în sfârșit la adăpost de nenumărate forme de exploatare și discriminare, Scrierile vorbesc despre posibilitatea unei vieți comune, în demnitate și siguranță, o viață al cărei bine primează în raport cu ambițiile individuale. Rămânând eminamente politice în fibra lor, indiferent de subiectul abordat, aceste scrieri pledează, în același timp, pentru o literatură eliberată de chingile canonice, revendicând bunăstare și demnitate pentru toate, nu doar pentru cele privilegiate. E o carte în care ideile, emoția și sensibilitatea fuzionează într-un ecosistem atent curatoriat, pe care autoarea l-a elaborat constant prin tot ce a construit pentru mișcarea queer-feministă din România, din interiorul căreia scrie.

Eu Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, de Maryse Condé și recent apărutul roman Ultimii regi magi, de aceeași autoare, ambele publicate la Editura Polirom, ambele traduse minunat de Alexandra Cozmolici. Am descoperit-o pe Maryse Condé, această zeiță a literaturii antileze, odată cu Tituba, roman istoric ce spune povestea unei femei de culoare originare din Barbados, ajunsă sclavă, în proprietatea unui pastor puritan și urmând a fi judecată într-unul dintre procesele de vrăjitorie din Salem. Tituba a fost singura victimă de culoare a acestor procese istorice, de o cruzime buimăcitoare. Maryse Condé spune povestea Titubei redând demnitatea și frumusețea unei vieți aureolate de iubire și de legăturile invizibile cu ținutul natal, oricât de mari ar fi fost suferințele îndurate. Scriitoare care a contribuit în mod esențial la corpusul vast și nesupus al literaturii postcoloniale și feministe, Maryse Condé imaginează o proză de o mare pătrundere psihologică, alimentată cu spirit critic, mult umor și iubire față de lumea plină de bogăție a Caraibelor. În același timp, descrie cu aceeași acuitate ororile scaviei, ale colonialismului și urmările lor. Ultimii regi magi preia aceleași teme – sclavia, rasismul, răul istoric al colonialismului – într-o ficțiune stratificată, în care o poveste de familie poartă în ea tensiuni identitare cu puternic potențial destabilizator.

Trei cărți de la…

Luminița Corneanu, Paula Erizanu și Marius Motoca

Recunosc că-mi place la nebunie să mă uit ce-și cumpără alții, ce vor să răsfoiască, să citească, să transporte în mințile celorlalți, în conversații reale și virtuale, în cronici, în săli de clasă, în ambalaj de cadou, în rutina bibliofilă proprie.

Ca de fiecare dată, am invitat cititori antrenați, pe care-i admir, să ne arate ce citesc și ce au pe lista de shopping. Arareori e vorba de trei cărți – sunt mai mult niște recomandări împachetate în texte care sunt, ele însele, mici piese de colecție.

Luminița Corneanu, autoare, critic literar și personaj #debasm. Credit foto: Cornel Brad

The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt, W.W. Norton & Company, prima ediție: 2012

tradusă la Editura Humanitas sub titlul „Clinamen. Cum a început Renașterea”

Am pe noptieră o carte pe care o recitesc. Am descoperit-o în 2020 într-o librărie – n-a fost greu, pentru că pe coperta ei e scris mare, cu auriu „Winner of the Pulitzer Prize” și „National Book Award Winner”. De la prima lectură, aceasta a devenit pentru mine modelul de cum să scrii non-ficțiune azi pentru marele public: integrând mijloacele ficțiunii, îmbinând cercetarea acribioasă cu construcția epică, scoțând în față un personaj prin prisma căruia să spui povestea. Volumul se numește The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt.

Ce face marele profesor de la Harvard în această carte este să ne spună povestea descoperii manuscrisului De rerum natura de Lucrețiu de către unul dintre primii umaniști, Poggio Bracciolini, dar și să „traducă” pe înțelesul omului contemporan poemul lucrețian. În același timp, el argumentează că punerea în circulație, în Renaștere, a acestui text, a reprezentat plantarea semințelor modernității. Este o poveste despre culisele de la Vaticanul începutului de secol XV (Poggio este, la începutul poveștii noastre, secretarul personal al Papei), o poveste de aventuri în căutarea marilor opere ale Antichității, o poveste despre dragostea pentru frumusețe și eforturile de a o reda lumii.

Pont: Humanitas tocmai a tradus o nouă carte de Greenblatt, Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare (2023).

Dezrădăcinare de Sașa Zare. Editura Fractalia, 2022

Am ajuns, zilele trecute, la Gala Premiilor Observator Cultural, exact când pe scenă se afla Sașa Zare. Deci iată că Sașa Zare există, în carne și oase! Un nom de plume are o înfățișare concretă! Anul trecut, presa culturală din România a scris despre Dezrădăcinare că este un roman queer. Fără să-i contest asta, etichetă la care în mod evident autoarea ține, Dezrădăcinare este chiar mai mult decât atât: un roman complex despre identitate și identități.

Sașa Vlas, naratoarea din roman, este o tânără din Republica Moldova care studiază în România, la Cluj, unde a plecat după o iubită, dar și ca să scape de o mamă sufocantă și ipohondră. Întrebările ni se revelează rând pe rând. Cine este Sașa, în afară de copilul mamei ei? Care este adevărata limbă a unui basarabean, româna literară sau „moldoveneasca”? Cum poți fi în lume creștin și queer în același timp? Iar încadrul comunității queer, cum te definești, lesbiană sau bisexuală – și nu cumva e cam laș și neasumat să te ascunzi sub umbrela de „bisexuală”?

Povestea este construită ca un roman în roman: aflată într-un sat moldovean, izolată voluntar de lume pentru a scrie literatură, naratoarea ține un jurnal al evenimentelor și trăirilor de zi cu zi și în paralel scrie un roman autobiografic, cuprinzând multe amintiri din copilărie, adolescență și primele experiențe sentimentale și erotice. Punerile în abis multiple sunt doar o parte din subtilitatea construcției narative. Cred că este romanul care m-a surprins cel mai mult anul trecut, pentru că acest roman de debut este scris cu mână sigură, în toate nuanțele sale: de la liric la social și până la militant.

Povestiri de citit sub bancă de Alex Moldovan, Ed. Arthur, 2022 (carte pentru copii pe care le-o recomand și adulților)

Dacă Alex Moldovan n-ar avea deja un stil format, am putea zice că volumul Povestiri de citit sub bancă este un produs cu urme de Roald Dahl, Astrid Lindgren și Daniil Harms. Dar autorul Olguței și al Băiețelului care se putea mușca de nas a creat deja o serie de personaje obraznice, jemanfișiste, nonconformiste, pe al căror fundament sunt construite cele de aici: picii dintr-a VI-a E, care trec prin tot felul de pățanii extraordinare, cu sfârșit neașteptat și nuanțe de absurd.

De pildă, în prima povestire, „Lunea altfel”, copiii „…au avut o surpriză neplăcută. Au aflat că urmau să facă schimb de locuri cu profesorii. Profesorii îi așteptau deja tolăniți pe scaune și cu picioarele pe bănci, butonând telefoanele și discutând zgomotos”. O idee numai bună pentru „școala altfel” de oriunde!

Paula Erizanu, scriitoare, jurnalistă, trăitoare „în cel puțin două limbi, între Chișinău și Londra”. Credit foto: Nadejda Roșcovanu

Aș vrea să mă uit prin Istoria Mămăligii lui Alex Drace Francis și Biserica în stat sau biserica de stat de Oliver Jens Schmitt, Humanitas. Sunt curioasă să răsfoiesc volumele de poezie Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga, și Sarx, de George State, de la Nemira, precum și Kaddish de Radu Vancu, proaspăt apărut la Casa de Editură Max Blecher și Țesătoarea Medeei Iancu, de la Fractalia. Mi-aș dori să văd și cum trăiesc animalele și oamenii din Quilt, o colecție de proză scurtă de Veronica Niculescu apărută la Polirom. M-aș aventura să trag un ochi și asupra corespondenței lui Benjamin Fundoianu, apărută la Tracus Arte. Aș citi și Refugiul Timpului, de Gheorghe Gospodinov, de la Anansi/PandoraM. Am contribuit cu o povestire la Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas la Editura Paralela 45 și abia aștept să văd și celelalte texte din volum. De la Editura Cartier, termin acum romanul-bijuterie Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu, care mi se pare o capodoperă care sper să ajungă la cât mai mulți cititori care au nevoie de ea, și abia aștept să mă cufund și în proaspetele traduceri: În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, Morții, de Christian Kracht, Depeche Mode, de Serhii Jadan, Complexul lui Jonas, de Thomas Glavinic. Găsesc literatura pentru copii foarte terapeutică și pentru mine așa că am pus ochiul pe noul volum Rostogol, de Lavinia Braniște, de la Arthur, și mă delectez deja cu Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, de Ionela Hadârcă (Cartier.)

Marius Motoca, vrăjitor comunicațional, cititor incredibil de atent și, pur și simplu, om bun

„Tu ai citit foarte mult, nu?” „Ai adunat foate multe cărți acasă, așa-i?” După 12 ani în industria de carte/în cultură, nu pot să vă zic de câte ori am auzit toate variațiunile întrebărilor de mai sus. Și cu toate că poate părea cel puțin ridicolă curiozitatea oamenilor legată ori de cantitatea cărților citite, ori a celor acumulate pe rafturi (de multe ori parcă fără conștiința formelor fără fond), nu pot să nu sesisez ironia situației mele particulare. Nimeni nu mă crede când le zic că nici înainte să lucrez în lumea asta, nici când m-am aflat în diversele ei tabere nu am fost un consumator avid de lecturi. Nu sunt nici acum.

O dată că în orice meserie mi se pare că se poate produce ceea ce îmi place să numesc „efectul de restaurant”. Mari chefs nu mai pot să savureze mâncarea la fel în timpul programului, pentru că o miros și o simt mereu printre degete. La fel și în cazul cărților: nu te mai poți bucura de ele, dacă jonglezi zilnic între o nevoie utilitaristă și mercantilă (și cărțile sunt, nu-i așa, un business) și cunoaștere și desfătare.

În cazul meu mă declar chiar impostor, pentru că nu împărtășesc plăcerea aproape viscerală pentru citit a multor colegi din breasla pe care am părăsit-o de mai puțin de un an. Ba chiar îi invidiez pe ascuns. Aș fi vrut ca uneori lectura să fie un refugiu, ori nu o lume în care să-mi fie frică să rămân doar eu cu gândurile mele care aleargă constant cu 100 km/h. Recent, după cea mai importantă pierdere personală până în prezent, m-am aflat în ceea ce aș putea numi un „reader’s block”. Îmi era mai degrabă simplu să scriu, decât să citesc ceva. Așa măcar aveam control asupra narativului. Pe când o carte putea să mă conducă spre cine-știe ce cotloane întunecate ale minții mele amorțite.

Cititul e pentru mine mai degrabă o stare. E o senzație, o experiență care mă lasă cu mai puține de zis și mai multe de confruntat cu propriile valori, emoții, anxietăți. Poate că asta mă face un cititor rudimentar. Poate că spun platitudini, emit truisme. Dar m-am împăcat cu felul în care „consum” o carte. Și acum că am făcut un pas în afara acestei lumi și nu mă mai aflu în „restaurant”, am ocazia să îmi recalibrez relația cu lectura (în felul meu). Așadar, iertați-mi subiectivitatea poate și mai mare decât cea care vine la pachet cu orice recomandare de lectură. Ironia finală e că am încercat să elimin din viața mea cărțile cu scop pur utlitar și am ajuns de fapt extrem de selectiv. Practic aleg de cele mai multe ori lecturile care îmi servesc nevoilor emoționale ale momentului. Așa că am să vă povestesc puțin despre câteva cărți care mi-au vindecat diverse grade de „reader’s block”. Ori care m-au ajutat să decongestionez traficul din capul meu.

Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, traducere de Mihaela Buruiană (Pandora M, 2020)

O carte pe care am primit-o cadou, culmea, chiar de la colegii de atunci din breaslă. N-aș fi deschis-o din două motive la fel de găunoase: mai întâi că prefer să citesc orice apuc în engleza, și apoi că nu mă împac prea bine cu jurnalele. „The joke was definitely on me!” și nu numai că n-am mai putut să o las din mână, dar a fost neașteptat de salvatoare.

Shaun Bythell e proprietarul celui mai cunoscut anticariat din, Scoția, în orășelul Wigtown. Și această primă carte a lui e o colecție de povești care, dacă nu s-ar fi regăsit pe pagina de Facebook a unei librării reale, cu greu le-ai fi crezut. Clienți care pun întrebări absurde, angajați excentrici care par mai mult să producă prejudicii decât să vândă cărți, situații și dialoguri care par mai degrabă desprinse dintr-un film de Wes Anderson sau David Lynch fac din cartea asta poate cel mai amuzant jurnal pe care l-ai citit vreodată. Cuplat cu faptul că povestește despre greutățile și capriciile unui business cu cărți și că își inventariază încasările, ce face Shaun Bythell aici e un fel de justiție poetică pentru breasla lui. E un fel de „Clients from hell”, dar cu librari cinici și cititori capricioși.

Eu am râs aproape la fiecare pagină, în perioada dificilă pe care am menționat-o mai sus, când nu puteam citi mai nimic. Și mi-am redescoperit râsul autentic.

Iată-mă de Jonathan Safran Foer, traducere și note Andra Matzal și Cosmin Postolache (Humanitas, 2017)

Când Safran Foer a anunțat că urmează să publice primul lui roman din (atunci) ultimii 10 ani, m-am grăbit să o iau imediat ce Penguin a trimis paleții cu tomuri și către distribuitorii români. Însă dacă entuziasmul unui nou „Totul este iluminuat ” sau „Extrem de tare și incredibil de aproape” m-a cuprins aproape instant, mi-a luat 3 ani să o termin. Și nu pentru că ar fi neapărat un nou „Ulise”, ori pentru că Foer ar folosi până la epuizare mijloacele unui postmodernism cam perimat, așa cum îl hulesc unele elite literare.

După două cărți în care căutările identitare sunt tema centrală, întreruptă de dialoguri contradictorii și fragmente extranarative, nu credeam că poate livra un roman și mai disruptiv. Mai ales după pauza în care s-a concentrat pe o non-ficțiune atipică despre veganism („Eating Animals”) și pe o carte-obiect („Tree of Codes”).

Iată-mă are o narațiune centrală, în care sunt implicate patru generații ale unei familii de evrei din Washington, D.C. Cei cunoscători într-ale textelor biblice (spoiler alert) vor recunoaște acel „Iată-mă” în momentul în care Avram se adresează lui Dumnezeu, înainte ca Acesta să îi poruncească să-l aducă jertfă pe fiul lui, Isaac. Este un roman „multistratificat” și cumva această temă a datoriei în antiteză cu un curs normal al vieții este mereu reluată. Ar trebui Sam Bloch să își vadă de ceremonia de Bar Mitzvah, deși are un comportament delicvent și tocmai a murit bunicul lui? Ar trebui ca Julia să-l ierte pe Jacob pentru aventura amoroasă comisă doar prin SMS? Ar trebui ca Isaac Bloch, supraviețuitor al Holocaustului, să se mute într-un azil de bătrâni? Ar trebui ca Jacob să se întoarcă în țara strămoșeasă, după ce are loc cutremurul, deși nu s-a născut acolo?

Cum ne-a învățat Safran Foer și în trecut, textul se abate adesea de la firul roșu și ne aruncă narațiuni secundare, care sunt ca niște documente ce ne ajută să punem cap-la-cap cronologia meticuloasă a romanului. Poate de aceea mi-a și luat atât să îl termin – a fost nevoie să îmi fac propria hartă a acestor drumuri identitare și de multe ori le-am confruntat în mod surprinzător cu ale mele.

Uciderea Comandorului, 2 vol., de Haruki Murakami, traducere de Iuliana Oprina (Polirom, 2018)

După „Cronica păsării-arc” și „IQ84”, nu credeam că Murakami mai poate să producă așa un roman. Pentru mulți critici din canonul occidental, cel mai citit autor japonez nu e nimic altceva decât un povestaș care face mereu un „rehash” al un realism magic care nu mai e pe gustul secolului al XXI-lea. Însă îi provoc pe aceeași critici să ne arate un scriitor care reușește să-și păstreze originalitatea la fiecare carte, în timp ce strecoară în toate cu o precizie aproape chirurgicală temele sale fetiș: iubire, pierdere, spiritualitate, puterea muzicii, visare, identitate sexuală, izbăvire/salvare.

Pentru cei care au mai citit câteva romane ale lui, le va fi familiară imaginea bărbatului apatic, a cărui existență se învârte în jurul cărților, muzicii, gătitului și pisicilor. Și care, nefiind prea ancorat în cotidian, alunecă foarte ușor în paranormal. Însă doar Murakami putea să țeasă în „Uciderea Comandorului” povestea unui pictor părăsit de soție, care se izolează pe un munte, în casa unui artist celebru, unde se lasă de portrete la comandă (dar se lovește de un blocaj teribil când se hotărăște să picteze doar ce vrea el) și unde descoperă un tablou ciudat ascuns în pod. Adaugă la toate astea seri petrecute bând whisky și ascultând muzică clasică, un vecin bogat care vrea să îi fie pictat portretul pentru o sumă mare de bani, un bărbat fără chip, o fată de 13 ani foarte precoce, o incercare de asasinat pe vremea Naziștilor, și ai formula pentru o lectură din care ieși buimac, dar doritor de mai mult.

Sigur, pare că uneori Murakami forțează până și limitele propriilor mijloace literare, în timp ce intriga pare să se stufoșească cu fiecare nou capitol. Dar tocmai avântul ăsta fals al acțiunii mă fascinează. Pare că ni se face „pregătirea” pentru ceva ce nu se întâmplă.

Nu cred că am mai pățit cu niciun autor, nicio carte, să îmi doresc să ajung repede la final, dar să nu vreau să se termine niciodată. Și asta nu pentru că devorez o simplă poveste, ci pentru că japonezul nostru are talentul acesta de a povesti „cinematografic”, ca un film de Michelangelo Antonioni în care, deși se petrec foarte multe în același timp, de fapt nu se întâmplă ceva anume și cheia e în alta parte.

Trei cărți de la…

Jan Willem Bos, Sabina Varga și Carmen Florea

Azi dăm play conversațiilor cu autorii, maratonului prin și printre standuri, interferențelor sonore, live-urilor, microfoanelor care pârâie, întâlnirilor plănuite și nepremeditate, cumpărăturilor (plănuite și nepremeditate :-), vieții trăite, literalmente, ficțional printre cititori, autori, traducători, critici literari, bloggeri, influenceri culturali, jurnaliști, editori și struțocămile așa ca mine 🙂

Până duminică inclusiv (adică pe parcursul celor cinci zile de Bookfest) am invitat oameni pe care-i admir să recomande cărți, indiferent de limbă, editură, anul apariției și așa mai departe. Sunt momente de curatoriat livresc pe care mă simt onorată să le pun în pagină.

La finalul anului trecut, cineva enervat de un gând de-al meu mi-a spus, cu destul de multă acreală, că nu interesează pe nimeni că există oameni ca mine, care scriu, citesc și, una peste alta, vorbesc despre lucrurile astea. I-am dat dreptate. Îi dau în continuare. Cu nota de subsol că mă interesează pe mine, că așa diger lumea, scriind-o, citind-o și vorbind cu alți oameni bizari, care trăiesc la fel ca mine. Că îmi place să mă plimb prin alegerile altora, să trag cu coada ochiului la ce cărți le plac și să-i cunosc, într-un fel, și așa. Poate că nu e relevant, poate că nu sunt relevantă. Mă întreb ce s-ar întâmpla, însă, dacă ne-am simți toți așa, dacă lumea ar merge mai departe fără să vorbim și despre altceva decât taxe, politică și fotbal.

Așa că eu o să vorbesc mai departe despre cărți, scris, vitrine urbane, probleme sociale și nevoia de conversații în spațiul public. Despre literatură. Despre educație. Despre nevoia de proiecție. Fac asta pentru că îmi place, așa cum atingi mătasea sau cum îți bagi nasul, cu impertinență, într-o tufă de caprifoi. Fără miză, fără gânduri de monetizări și vizualizări, cum se zice și se poartă azi, fără orgoliu, fără a aștepta altceva decât un moment frumos și bogat în esența lui, care trece, dar care, atât cât durează, te bucură. Te bucură mult. Recomand sincer tipul ăsta de experiență. N-o fi ea relevantă, dar delicioasă e sigur 🙂

Jan Willem Bos, magician olandez care dă sens cuvintelor între și în spații lingvistice cuvintelor, scriitor, traducător și filolog pătimaș

Sunt un cititor eclectic. Încerc să mă țin la curent cu literatura română actuală, citesc cu plăcere literatura neerlandofonă și sunt receptiv la orice carte care îmi este recomandată sau îmi pică în mână. Însă, simt adesea nevoie să citesc și clasici, unde am – recunosc – mari deficiențe. În perioada trecută au fost trei clasici din literatura britanică.

Am început cu Of Human Bondage (1915) de William Somerset Maugham (publicat în română ca Robie în traducerea lui Andrei Bantaș, ed. Minerva, 1970). Este o poveste, doar foarte puțin autobiografică, a insistat autorul, despre un tânăr englez cu un picior strâmb, care, după ce a eșuat ca artist plastic, găsește o a doua vocație în practicarea medicinei. Robia de care scapă într-un târziu este dragostea/obsesia/simțul răspunderii care îl ține legat de o femeie care mi se pare unul dintre personajele feminine cele mai antipatice pe care le-am regăsit în literatură.

Am devorat în trei zile romanul minunat, bogat și melancolic How Green Was My Valley (1939) de Richard Llewellyn (în română: Ce verde era valea mea, tradus de D. Mazilu, ed. Minerva, 1971). Romanul descrie sfârșitul unei epoci într-un sat de mineri din Țara Galilor, o comunitate tradițională, un sat care se golește treptat de oameni în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Naratorul povestește viața familiei sale când el însuși este în ajunul plecării definitive, în timp ce casa părintească stă să fie înghițită – la propriu – de un munte de zgură.

A urmat Brideshead revisited (1945) de Evelyn Waugh (mai multe ediții în română: Întoarcere la Brideshead, traducere de Mihnea Gafița) – un alt roman plin de nostalgie după o lume dispărută, o lume aristocratică în acest caz, populată de tot felul de tipuri bizare de care debordează literatura engleză.

Toate aceste romane sunt deosebit de evocative și este de la sine înțeles că au fost și ecranizate. Se pare că filmul din 1934, făcut după Of Human Bondage, a lansat chiar cariera actriței Bette Davis.

Va urma, va trebui să urmeze, Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor) de William Makepeace Thackeray, pe care l-am cărat cu mine în diverse excursii în străinătate, dar în care m-am împotmolit la un moment dat, probabil din cauza faptului că îl citeam pe tabletă, deși un roman ca acesta merită mirosul de hârtie.

Nota Ioanei (adică a mea) :-): Pe Jan Willem Bos aveți toate șansele să-l întâlniți la evenimentul de lansare a cărții doamnei Cornelia Golna, Constantinopol, orașul râvnit. E o carte pe care am adăugat-o și eu pe lista mea și mă bucur din suflet să dau mai departe și vestea, și povestea. Detalii găsiți aici.

Sabina Varga, podcaster, booklover &intervievatoare by default

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – Haruki Murakami,
Polirom, 2009
Murakami vorbește atât de firesc despre disciplină, încât devine contagioasă. Dărâmă mitul scriitorului care trebuie să ducă o viață plină de vicii pentru a crea. Din contră, când decide să devină scriitor profesionist, își schimbă stilul de viață. Începe să doarmă mai bine, să alerge în fiecare zi și să mănânce mai echilibrat. Îți trebuie un corp sănătos pentru a putea scrie ore întregi și a conține spiritul nesănătos care iese uneori la iveală în proces, spune el.
Deși se concentrează pe alergat, cartea creează cadrul prin care înțelegem scriitorul. Dacă începutul ca autor a fost neplanificat, cariera lui Murakami a fost construită cu grijă, intenție și antrenamente zilnice. „Îți trebuie multă răbdare, dar și răsplata e pe măsură”.
„Consider This: Moments in My Writing Life after Which Everything Was
Different” – Chuck Palahniuk, Grand Central Publishing, 2020
Nu obișnuiesc să citesc cărțile cu creionul în mână, prefer să îmi iau notițe altfel. Dar sfaturile lui Palahniuk sunt atât de fresh și diferite față de ce am citit în alte cărți despre scris, încât n-am putut să las creionul din mână. Am subliniat și pagini întregi și le recitesc iar și iar. E un masterclass în scris, presărat cu anecdote. Totul, în stilul lui caracteristic – vizual, tăios și plin
de sarcasm. Ar putea avea și titlul: „Read this and everything in your writing life will be different”.
„The Storyteller: Tales of Life and Music” – Dave Grohl, Dey Street Books, 2021
O carte feel good scrisă de unul dintre cei mai respectați artiști rock contemporani: Dave Grohl, bateristul Nirvana și fondatorul trupei Foo Fighters. O autobiografie care nu respectă cu strictețe cronologia, o poveste despre devenire și libertate creatoare și o fereastră către Dave Grohl din afara scenei – tatăl, prietenul și fiul.

Carmen Florea, geenie in a bottle la Cărturești Carusel, bibliofilă și comunicatoare cu care VREI să lucrezi

Fiul a mii de oameni, Valter Hugo Mãe, Casa Cărții de Știință, 2023

Mă bucur de fiecare dată când găsesc o traducere nouă a unui scriitor portughez. Asta pentru că în limba română sunt destul de puține, dar și pentru că sunt de părere că spațiul acesta a oferit literaturii și o mai face încă, volume foarte valoroase. Fiul a mii de oameni m-a surprins prin construcția personajelor, tipurile de alegeri pe care le fac și mai ales prin raporturile pe care au cu lumea în care sunt plasate. Presărat cu nenumărate capsule de nefericire și analizat prin mai multe oglinzi, reușește să-și salveze protagoniștii prin apelul la afecțiune. Cred că este cea mai frumoasă surpriză editorială a primei jumătăți a anului.

”Fericirea este acceptarea a ceea ce este și a ceea ce poate fi.”

Satantango, László Krasznahorkai, Anansi World Fiction, Pandora M, 2022

László Krasznahorkai m-a cucerit mai ales prin atmosfera aproape dantescă, prin comedia neagră, alegoriile și poveștile pe care le folosește în proza sa. Au fost momente în care aveam senzația că fac parte, alături de protagoniști, dintr-o ciudată colonie a disperării, și căutam febril să mă salvez, fără a mă îndepărta de text. Combinația de realitate tenebroasă și fantezie, personajele ispitite de iluzii, natura care degradează totul cu mișcări lente, dar extrem de sigure, sunt elemente care transformă textele sale în magneți pentru iubitorii de stranietate. Câteva linii fine amintesc de Samuel Beckett sau N. V. Gogol și se simt pe ici, colo, iar așteptarea în jurul căreia se construiește întreaga arhitectură a romanului m-a dus cu gândul, inevitabil, la Franz Kafka. Totuși, originalitatea scriitorului maghiar este de netăgăduit și principiile ciudate, dar fascinante, care îi guvernează proza îl recomandă dreptul unul dintre autorii contemporani musai de citit.

”În fond, nu făcea altceva decât să fie vigilent pentru a-și păzi memoria de degradarea care distrugea totul în jur; începând cu momentul în care – după ce lichidarea coloniei fusese declarată, el a decis să profite de ocazie și să rămână aici până la sosirea «deciziei privind deblocarea suspendării».”

Asta nu-ți aparține. Părinții mei: O introducere, Aleksandar Hemon, Black Button Books, 2020

”Aceasta este o poveste adevărată, dar, de fapt, toate sunt.”

Scriitorul născut în Sarajevo, care în prezent trăiește în America, încearcă în acest volum de memorii pe de o parte să recupereze amintirile legate de părinții săi, iar pe de alta să recupereze bucăți din sine. Cele două părți pot fi cititte în orice ordine, chiar dacă intuitiv prima ar fi cea despre părinții săi. Eu am început invers și cred că a fost mai bine așa, pentru că astfel cunoșteam parcursul scriitorului și mi-a fost mai ușor să înțeleg perspectivele din care a ales să prezinte apoi viața părinților. Aleksandar Hemon nu respectă neapărat cronologia, ci preferă să fie fidel ordinii în care amintirile se succed în mintea sa și relațiilor pe care le are, în moduri și etape diferite ale vieții. Izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut imposibilă întoarcerea acasă, iar acest lucru a schimbat întreaga dinamică a familiei, a construit și a deconstruit deopotrivă limitele în care viața se desfășura până atunci. Faptul că Hemon este și poet se simte în text, care dobândește, chiar și atunci când scrie non ficțiune, tonuri deosebite. Generații întregi de rămășițe alcătuiesc un spațiu al locuirii diferit de realitatea fizică, dar loial celei mentale, contaminate de amintiri, iar curgerea timpului este descrisă exclusiv prin raportare la alte procese, care inevitabil distorsionează anumite aspecte. Sunt și considerații valoroase despre limbaj aici și despre scris, despre scriitorul care este și încearcă să fie Aleksandar Hemon, despre părintele care a devenit și relația pe care a încercat să o creeze și consolideze cu fiul său. Există și lucruri care nu pot fi puse în cuvinte, dar pentru scriitor încercarea aceasta nu ia sfârșit niciodată.

Reading List. Ediția de Paști

Nu am mai aranjat de ceva timp o vitrină cu cărți, așa că, dacă tot avem câteva zile libere de Sărbători, m-am gândit să le încărcăm cu verb, cu imagine, cu proiecție, cu reflecție, cu tot ce încape într-un coș (pascal) cu lucruri bune… de citit. Ca de obicei, lista mea e profund subiectivă, fără pretenția de a acoperi tot ce e nou, toate gusturile, toate sensibilitățile, toate feliile de public, toate cărțile din poză. E a mea și o împart cu tot cu imperfecțiunile ei. Dacă vă place, mă bucur, dacă nu, #swipeup 🙂

Viața ca un râu, de Shelley Read, Editura Litera. Cartea asta e ca o piersică. Și sunt piersici în ea. O împletire fabuloasă de grozăvie și diafan. Sunt în pregătirea unui interviu cu autoarea și am în lucru și o recenzie, așa că nu epuizez aici povestea adolescentei care se refugiază în inima muntelui, problema discriminării (de rasă, dar nu numai), meandrele relațiilor dintre oameni, felul în care suferința psihică a funcționat prea mult timp ca un stigmat, legătura tandră dintre om și natura care construiește, în interiorul nostru, acel echilibru pe care viața cu alți oameni îl strică până la disonanța absolută, până când ne pierdem de noi înșine. E una dintre cele mai delicate cărți ale acestui început de an. Muști din ea și gustul rămâne cu tine.

Codul fotografiei, de Vlad Eftenie, Curtea veche. Știu cartea asta de când era mică :-). Adică de când era o idee. Vlad îmi e prieten de mult timp, am scris un text care însoțește cartea și mă bucur pentru el cum m-aș bucura pentru mine. E o carte traversată de coridoare de lumină, pentru fotografi amatori și profesioniști, dar și pentru noi toți, mai mult sau mai puțin educați să vedem cu adevărat lumea, să o filtrăm prin istoria noastră, să o integrăm în cine suntem. Vlad scrie despre ochi, minte și momentul de grație ca despre o trinitate a imaginii care generează emoție, fascinație, experiență, profunzime. N-o să mă citez pe mine însămi, dar, da, cartea asta e un manifest al bucuriei vizuale și sper să se viralizeze de-a dreptul.

Exist, exist, exist, de Maggie O’Farrell, Anansi. Eu o iubesc pe Maggie O’Farrell de la Hamnet încoace și abia aștept să văd cum e cartea asta, tradusă tot de minunata Mihaela Buruiană (ajungem imediat și la ea :-). E memorialistică dedicată copiilor autoarei și decupată în șaptesprezece „atingeri ale morții” care, paradoxal sau nu, au readus-o la viață. Nu știu cum să vă spun, dar mă ard degetele… Aștept, în continuare, să se traducă și The Marriage Portrait. Shout out to whom it may concern :-)))

Insula armelor, de Amitav Ghosh, Editura Litera. E cartea pe care o citesc acum și e total pe gustul meu – mitologie, suspans, ritm susținut, imagine tulburătoare, melanj spectaculos între modernitate și ancestral, scriitura imediat recognoscibilă care mi-a adus aminte cât de tare iubesc autorii indieni (Ok, anglo, dar veniți din colțul ăsta de lume, cu un continent comun de sensibilitate, miresme, mirodenii și miasme pe dinăuntru). Rushdie, Roy, Adiga, Desai (mama și fiica), Ghosh sunt autori enormi (la figurat, da) care par construiți din foame de literatură, de festin ficțional, de sens.

Pe cine iubești mai mult?, de Mihaela Buruiană, Nemira. E debutul Mihaelei și am scris (cu întârziere, dar cu mult entuziasm) textul de pe coperta a patra, în care am povestit un pic despre cum o să vă recunoașteți fără echivoc în decupajele copilăriei din anii ’90 și în dilemele actuale ale unor generații despre care Mihaela scrie cu o finețe și o franchețe lăudabile. Nu e o fotografie de grup ce face ea în cartea aceasta, ci o colecție de identități care se dezvoltă diferit pe același fundal, e observație psiho-socială, într-adevăr, dar e umanitate abil pusă în pagină de o scriitoare-traducătoare pe care sper să o vedem din ce în ce mai des pe rafturi.

Nu mă poți răni, de David Goggins, Litera. Sunt teribil de curioasă în legătură cu cartea asta. Un fost adolescent supraponderal și depresiv devine „cel mai în formă om din America” (nu spun eu, spune Outside magazine). Goggins e pușcaș marin, e a self-made man și vorbește, în cartea aceasta, despre cum ne ignorăm potențialul, despre minte ca motor al schimbării pe care o căutăm în noi și în lume. E antrenament, e tactică, e memorialistică, e studiu de caz. Nu e dezvoltare personală :-). Revin cu detalii după ce citesc. Mai multe despre David Goggins găsiți aici.

Descătușarea și alte reverii, de Jackie Morris, DPH. E o bi-ju-te-ri-e! Jackie Morris, care a ilustrat fantasticele cărți ale lui Robert MacFarlane, e o artistă care cultivă visul diurn, plăcerea estetică, mitul răsfirat în imagini de o frumusețe rară. Partea mea preferată se numește Dans și e locuită de Regina Iernii și iubitul său Vulpoi 🙂

Atât pentru azi. Mai citesc, mai povestesc. Să aveți zile cu mult senin pe dinăuntru!

Trei cărți de la… #LaDouăBufnițe :-)

Sau ce se mai citește la Timișoara

A trecut ceva timp de când am lansat rubrica aceasta. Era în plin Gaudeamus și am încercat să ajut un pic cu listele de cumpărături. Bibliofile, bineînțeles 🙂

Scrisoarea de la #Bufnițe a venit un pic mai târziu, e adevărat, dar e garnisită cu tot soiul de minuni (adică recomandări – de citit, de cumpărat, de studiat, indiferent dacă e târg sau nu) și azi mi s-a părut un moment perfect să o deschidem împreună.

Chris Capstick | Alexandru, marele dog german | Editura Nomina | 2020 | Ilustrații de Monika Filipina | Traducere de Iuliana Stan

Mi-am adus aminte de această carte pentru copii, care mi-a plăcut pentru ca are o poveste complet nouă pentru mine. Într-o lume în care câinii erau încă sub dominația pisicilor, le erau chiar sclavi, Alexandru își dă seama că de la vârsta maturității va trebui să se supună mai mult și să muncească și mai mult, iar de pe urma efortului lui nu vor avea de câștigat decât pisicile. Așa că uneltește un plan în desert și astfel se naște legenda piramidelor, o reinterpretare tare comică, veți vedea!

Francoise Dolto | Ce să le spunem copiilor când sunt foarte mici, când sunt bolnavi, când se bucură, când sunt triști | Editura Trei | 2005 | Traducere de Delia Șepețean Vasiliu

Uneori discuțiile cu cei mici pot fi mai complicate decât ne dorim și nu strică să avem o idee de unde să plecăm, fie că sunt situații mai simple, fie că vorbim despre copii cu nevoi speciale. Care este limita când discutăm despre satisfacerea nevoilor unui copil, dar nu a tuturor dorințelor? Ce spunem celorlalți copii când unul dintre frați a murit? Ce le spunem copiilor adoptați? Un cuvânt auzit în copilărie poate determina cursul întregii vieți? Întrebări la care bine-cunoscuta pediatră și psihanalistă încearcă să ofere un răspuns, considerând reală nevoia copiilor de adevăr și dreptul acestora de a-l auzi.

Leila Slimani | Cântec lin | 2020| Editura PandoraM | Traducere din franceză și note de Nadine Vlădescu

Roman premiat cu Goncourt în 2016. Stil alert, năucitor, cu multe anxietăți și angoase. Cu greu îmi pot imagina ce simte o mamă de copil mic citind cartea aceasta.
Este ca si cum prin față ți s-ar derula un thiller psihologic, aproape că simti acel crescendo pe fundal, dar nu se mai intamplă mare lucru din exterior, totul are loc doar în mintea oamenilor, în felul complicat de-a fi al acestora. Despre acțiunea cărții în sine nu voi spune mai nimic pentru că marea parte o aflăm încă din prima pagină, restul reprezintă capacitatea noastră de a gestiona apăsarea romanului.

Livia este pasionată de educație, cu precădere de educația preșcolară, a lucrat un an ca educatoare la grădinița din cadrul Spitalului de Neuropsihiatrie Infantilă și un an la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă “Constantin Pufan”, apoi a devenit librar. Cu o experiență de peste 14 ani de librărie, a continuat și cu organizarea activităților pentru copii. Îi place ciocolata, e fascinată de Japonia, e pasionată de fotografie și de lectura, îi plac câinii și lista poate continua. La Bufnițe librărește, meșterește, poveșterește și copilărește.

„Tacete, o maschi” | A. Franzoni, F. Orecchini | Argolibri, Ancona | 2020

Atunci când ne referim la poezia italiană a anilor 1300, cu siguranță primii la care ne gândim sunt Dante, Petrarca și Boccaccio. Dar femeile? Această carte răstoarnă perspectiva comună și prezintă o colecție de poezii scrise de femei din acea perioadă, printre care Leonora della Genga, Ortensia di Guglielmo și Livia da Chiavello.

„Scrivi sempre a mezzanotte” | Virginia Woolf, Vita Sackville-West | Donzelli editore, Roma | 2019

Scrie mereu la miezul nopții. Această colecție de scrisori din anii 1920 între Virginia Woolf şi prietena ei Vita Sackville–West este plină de dragoste, tandrețe, intimitate și cultură. Recomand să o citiți atunci când aveți nevoie de un pic de încredere şi de speranță în iubire.

„Il barone rampante” | Italo Calvino | Giulio Einaudi editore, Torino | 1965

Povestea baronului Cosimo Piovasco di Rondò, un rebel nestăpânit care la vârsta de doisprezece ani se urcă într-un copac pentru a nu mai coborî niciodată, este considerată una dintre capodoperele lui Italo Calvino. Este potrivită atât pentru copii, cât și pentru adulți, deoarece are diverse straturi de interpretare.

Giulia este cea mai nouă Bufniță din librărie și este studentă în anul III la Istorie, în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Este din Milano și s-a mutat în România acum 4 ani pentru a-și continua studiile și pentru a învăța mai multe despre istoria Europei de Est. Pasiunile ei sunt literatura greacă și latină, arta și poezia și îi place să deseneze și să picteze. Cărțile au avut mereu un rol important în viața ei fiindcă a crescut într-o familie de mari cititori, iar bunicul ei a fost librar în cartierul Dergano din Milano.

Labirint | Burhan Sönmez | Pandora M. Anansi. World Fiction | 2021

Pe scurt, despre asta e vorba: după ce încearcă să se sinucidă aruncându-se de pe Podul Bosfor, un cântăreț de blues își pierde memoria. E o carte despre care nu vorbesc foarte mult. Tocmai pentru că, într-o oarecare măsură, cred sunt prea atașat de ea și prefer să o țin pentru mine. Povestea lui Boratin pare atât de intimână încât nici nu-ți vine să o dai pe departe. Labirint e un roman plin de muzică și melancolie – asemenea muzicii lui Miles Davis – în care protagonisnul încearcă să se regăsească și, rămâne să ne întrebăm dacă într-adevăr ne dorim asta.

Dezintegrare | Florentin Popa | OMG Publishing | 2021

Dezintegrare e un unul dintre cele mai reușite volume de poezie pe care le-am citit în ultimii ani. Poezia e adesea despre limbaj, Flo Popa reușește să jongleze între diferite registre cu o naturalețe aparte: „tristețea ta ca o ceartă de școlari/ care-și târșâie picioarele pe brumă/ cu gogoși calde în cel puțin o mână/ și-și dau la gioale cumva cu grijă/ să nu le scape și nu știi dacă să îi desparți/ sau să mergi mai departe”. Melancolie, umor și un stil cu totul relatable.

Principala morengo | Mugur Grosu | Casa de Editură Max Blecher

Volumul de pozie a lui Mugur Grosu e ca un cântec de leagăn pe care îl recunoști, îi știi versurile și îți vine să îl asculți din nou și din nou. E un volum care te liniștește, te apropie de un trecut cu care poți rezona ușor. Cintindu-l parcă privești în oglindă și îți spui, fără ezitare: „dar și eu am făcut asta”.

Alex a absolvit Facultatea de Litere la Timișoara. Citește și scrie poezie. Nu le prea are cu muzica, dar îi place cum sună poezia pe muzică. E membru al Asociației Culturale Contrasens unde traduce și corectează texte, așa că își mai face veacul pe la expoziții de artă contemporană unde NU pune mâna pe lucrări. A fost la Strada Fără Nume – Pe drum în 2021 și a publicat un volum de poezie, nimic personal, la Casa de Pariuri Literare, iar acu’ scrie o teză doctorat despre Spoken Word. Pe lângă librărit, mai coordonează cenaclul Comuna 30 unde așteaptă s-audă cât mai multe voci noi și simpatice.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XII)

Adică ultimul, deocamdată :-). După episodul XII iau o pauză (om sunt și, uneori, mi-o ia timpul înainte, oricât mi-ar plăcea mie să păstrez ritmul unei conversații atât de antrenante (și necesare, din punctul meu de vedere) cum e cea despre traduceri și despre oamenii care-și asumă aventura aceasta livrescă, lingvistică și creativă – traducătorii.

Dacă tot e serial, o să fie, prin urmare, pe sezoane (call me Netflix, Ishmael). Și, ca să încheiem di grande această prima… halcă de conversații, mărturisiri și răsfoială delicioasă, am invitat-o pe Ioana Văcărescu să ne povestească cine e când traduce. Cu Ioana încerc să mă vadă de vreo opt luni în afara orelor de program ale amândurora și nu reușesc, dar am hotărât să fac tot ce-mi stă în puteri să repar lucrul ăsta când am citit ce scrie ea despre cafea. E hotărât, #soulsisters :-). Altfel, o admir pentru Didion, Atwood, Sofer și Berger. Între altele. Mult.

Dragă Ioana, dacă m-ai fi întrebat „Cum ești când traduci?”, ți-aș fi scris rapid un răspuns-fluviu, cu o mulțime de epitete alese pe sprânceană. Întrebările care încep cu „Cine ești…” mă pun pe gânduri mai mult (și mai frumos).

Atunci când traduc, sunt un copil fericit. Și cred că-s foarte norocoasă că simt asta, că (încă) pot spune asta în legătură cu munca pe care o fac de aproape 20 de ani. Într-o lume a blazării, a burnoutului, a frustrărilor și a lucrului făcut cu gândul la libertatea pe care o aduce ora 18 (în cel mai bun caz), uneori mi-e și rușine să povestesc ce bucurie mare și cât de mișto este să faci cărți. Să-ți fie partenere de joacă și de drum cuvintele – cele mai surprinzătoare și mai puternice aliate ale noastre.

Atunci când traduc, sunt lentila prin care privesc cititorii români. Mă gândesc des la lucrul ăsta și oscilez între o uimire plină de bucurie și o spaimă cumplită. Cuvintele mele sunt cele care se aștern pe hârtia cărții care ajunge în mâna cititorilor din România. Povestea autorului, cuvintele alese de mine. Este o onoare (clișeu, știu; dar clișeele există, în definitiv, fiindcă unele lucruri atât de adevărate sunt). Însă și o responsabilitate uriașă, pe care cred c-o simt toți traducătorii, la fiecare carte lucrată. Responsabilitatea față de cititor, față de autor, față de carte. Responsabilitatea fiecărui cuvânt ales.

Atunci când traduc, sunt glasul autorului. Așa că trebuie să-i fiu fidelă, să-i fiu complice, să mă prind de toate glumele și să le transform în ceva la fel de amuzant (însă de multe ori complet diferit, fiindcă umorul este unul dintre lucrurile enorm de dificil de transplantat în altă limbă), să iubesc textul și, în același timp, să-l privesc obiectiv, să mint când minte autorul și să induc cititorul în eroare atunci când trebuie, să fiu indiscretă și să cotrobăi prin viața cărților (ori prin viața autorilor). Și, poate cel mai important, să nu las niciodată o bucățică din mine în carte.

Din toate astea se naște o prietenie. Când e vorba despre un autor contemporan, poate fi o prietenie reală, care se întinde peste mări și țări și-mi îmbogățește viața; când e un clasic, poate fi prietenia textului muncit – fiecare a trudit pe limba lui, în vremea lui, dar cu aceeași iubire față de carte. Și uite-așa, mă pot lăuda c-am o relație grozavă cu Norman Mailer, de la care am aflat mai multe decât mi-aș fi dorit, poate, despre copilăria lui Hitler; că mă împac de minune cu W. Somerset Maugham, deși uneori ne-am mai și bombănit, mai ales pe chestiuni legate de alchimie; că Sarah Perry și Frances Hardinge m-au (a)tras într-o lume victoriană captivantă și înfricoșătoare – deci dublu captivantă; că Dalia Sofer mi-a frânt inima, dar ne-am împăcat și ne-am plimbat împreună prin Shiraz; că Immanuel Mifsud m-a învățat să nu mă feresc de cuvinte și de trecut. Lucrez de ceva vreme cu vocea luiMargaret Atwood în gând, iar John Berger… Pfff, cu John Berger m-am luat la trântă, a fost tare greu și nespus de frumos!

Atunci când traduc, sunt redactoare. Deh, defect profesional, dar cred că-i unul dintre acele defecte bune 🙂 Revin asupra textului, îl revăd, îl revizuiesc, îl răs-revizuiesc, îl corectez, îl mai șlefuiesc un pic, iar la final… îl revizuiesc. Într-o utopie a tocilarilor îndrăgostiți de literatură, cărțile ar veni pe lume atunci când sunt pregătite, atunci când sunt cea mai bună versiune a lor, fără grabă, fără oboseală, fără presiunea tiparului care așteaptă după colț. Până să ajungem acolo, lupt împotriva odiosului „Lasʼ că merge și-așa” cu armele pe care le am la îndemână: nopțile nedormite, DOOM-ul și o stăruință de-a dreptul enervantă.

Atunci când traduc, sunt un învățăcel. Învăț câte ceva de la absolut fiecare autor, de la fiecare redactor cu care lucrez, din fiecare carte, din fiecare revizuire a propriilor traduceri. Cred că e cel mai firesc lucru din lume – nu există traducător desăvârșit, așa cum nu există autor fără cusur sau redactor care nu dă greș niciodată, și tocmai de asta avem mereu de învățat unii de la alții. Visez la o lume (editorială) în care ne întâlnim – măcar traducători și redactori, poate și autori, atunci când se poate –, bem o cafea și facem un mic cenaclu, stăm de vorbă și lucrăm pe îndelete. Deocamdată, în colțul meu de lume din fața laptopului, mă străduiesc să învăț în permanență, să devin mai bună, mai pricepută. În ziua în care n-am să mai fac lucrul ăsta, ar trebui să mă las de meserie.

Și nu în ultimul rând – poate chiar în primul, de fapt! –, atunci când traduc, sunt cam 70% cafea 🙂 În zilele dinaintea deadline-urilor, de cele mai multe ori, ori în cele în care munca de traducere se suprapune cu cea de redactare, când un volum așteaptă să fie tradus, iar altul își așteaptă BT-ul, prin vene îmi curge cafea amestecată cu un strop-doi de sânge. Și, cu toate că uneori învinge oboseala, cu toate că uneori îmi vine să arunc laptopul cât colo și să fug în Lefkada, cu toate că am cearcăne cât casa și n-apuc niciodată să fac chiar tot-tot ce-mi propun, n-aș vrea să trăiesc altfel decât acum și nu mi-aș dori să fac altceva decât ce fac acum – cărți.

Cât despre recomandări… O să trișez puțin și-am să-ți povestesc despre două traduceri care mi-au plăcut. Prima îi aparține lui Vali Florescu – Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado, un volum de proză care taie adânc și frumos, iar Vali a făcut o traducere extraordinară. A scris cartea asta în română și au ieșit niște texte pur și simplu seducătoare.

A doua este La căpcăunii veseli, romanul lui Daniel Pennac. A fost tradus de Gabriela și Constantin Abăluță și sună atât de firesc, atât de românesc, încât te cucerește de la prima pagină; despre umorul și imaginația autorului nici nu mai are rost să vorbesc. E o carte pe care mi-ar fi plăcut s-o traduc, dacă mi-ar fi fost mai în formă franceza și dacă aș fi avut măiestria acestor traducători.

Iar dintre cărțile traduse de mine – îmi stăruie în gând Nopți albastre, a lui Joan Didion. Pot spune cu mâna pe inimă că dacă vrei să înveți să scrii, dacă-ți dorești să fii scriitor/scriitoare, nu există exercițiu mai bun decât s-o traduci pe Joan Didion. Chiar și doar s-o citești. Despre scriitura ei s-au învolburat oceane de cerneală (și pe urmă, când ne-am mutat cu toții pe internet, oceane de biți) în recenzii, așa că eu am să pomenesc doar miezul din Nopți albastre. Durerea, bucuria, nostalgia, dorul, spaima – așa cum sunt oglindite în scrierea șocant de sinceră a lui Didion.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XI)

Pe Andreea am cunoscut-o înainte să devină traducătoare. Am admirat-o de atunci, înainte să o admir pentru Helen Macdonald și Katherine May, pentru Foer și Meghan Cox Gurdon.

Cred că adesea cititorii fini, cum e ea, devin traducători minunați tocmai pentru că iubesc posibilitatea care germinează dincolo de învelișul sonor al cuvântului, scotocitul prin dulapurile mai mult sau mai puțin răvășite ale unei limbi, conectarea cu tine pe care ți-o oferă, în cele din urmă, arheologia unui text.

E o relație de love-hate, odi et amo, care face din traducători oameni bântuiți și spectaculoși, dincolo de timiditățile care, în cazul lor, se mixează, uneori, în mod fericit cu orgoliul. Poate că, dincolo de acea dezbatere cu numele pe copertă, care e lungă și nuanțată, la rândul ei, merită în primul rând să le știm numele și să-i cunoaștem nu doar prin cuvintele altora, ci și atunci când, mai rar, dar nu mai puțin magic, le îmbracă pe ale lor.

Dragă Ioana,

Ca să-ți răspund la întrebarea „cine sunt când traduc”, trebuie întâi să-ți mărturisesc că, dacă mi-ar fi spus cineva la începutul lui 2019 că voi ajunge să fac traduceri, aș fi fost cel puțin amuzată. Recunosc cu sinceritate că ocupația aceasta nu a fost niciodată în topul priorităților mele la momentul alegerilor care ajung să definească ce suntem prin ce facem. Așa se face că mult timp (prea mult) am făcut lucruri care nu aveau nicio legătură cu pasiunea din copilărie și adolescență pentru cărți, pentru scris, citit și limba engleză. Continuam să citesc, nu trecea săptămâna fără să merg în librării, dar mă simțeam (și eram) doar un spectator, gravitând la granițele unei lumi care nu avea cum să mă recunoască drept altceva decât un outsider. Nu am avut niciodată curajul să-mi imaginez că aș putea reveni „acasă”. Eram o fiică risipitoare conștientă de ceea ce pierduse, prea rușinată de alegerile proaste, încremenită în ritualurile comode ale unui univers profesional care încetase de mult timp să-mi mai spună ceva. Și atunci l-am pierdut pe cel care și-a dorit (poate uneori mai mult decât mine) să reușesc în lumea literelor, cel care m-a crescut într-o casă-bibliotecă și m-a cunoscut mai bine decât m-am știut eu singură. Învățând să merg pe marginea hăului creat de absența lui, am simțit cum se resetează în mine un mecanism interior și mi-am permis aroganța de a trimite un mesaj. Am găsit o ușă deschisă și ceea ce credeam că nu voi mai avea vreodată în acest domeniu: o șansă. Mi-a fost suficient. Am intrat.

Cine sunt când traduc? Sunt cea care s-a întors acasă. Sunt fetița de cinci ani care nu știa încă să citească, dar răsfoia serioasă teancurile de cărți care deveneau coloane cu viață proprie în apartamentul de lângă parc, eleva de doisprezece ani care-și făcea liste de cărți citite, incluzând uimită (chiar și ea) titlurile în engleză, adolescenta care conspecta cărți de critică literară și-și măsura zilele în funcție de numărul de pagini parcurse cu creionul în mână, cea care la final de liceu a primit la orele de pregătire pentru facultate de tradus din Nostalgia de Mircea Cărtărescu și povestirile lui Hemingway, pentru care a tocit creioane și gume, răbdare și dicționare în căutarea cuvântului bun. Sunt studenta care nu era niciodată mulțumită de ce „produsese” la seminarul de traduceri, absolventa care citea enorm ca să poată rezista în anii derivei și îndepărtării de sâmburele tare al pasiunii ei profesionale, mama care le citea copiilor și încerca să le construiască biblioteci interioare și exterioare.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare propunere de traducere, le simt ca pe adevărate daruri cu care îmi mobilez zilnic acest „acasă” redescoperit. Lucrez la toate traducerile pe care le primesc cu drag și bucurie, dar cel mai mult mi-a rămas în suflet U de la uliu de Helen Macdonald pentru că, în cazul ei, cele două planuri ale lecturii, cel personal și cel profesional, s-au întrepătruns hipnotic. Citirea personală a venit pe fondul poveștii similare de viață, în contextul foarte recent al aceleiași pierderi care a făcut imposibilă o lectură neimplicată emoțional. Am trăit căutările, căderile, pierderile, alunecările, sălbăticirea autoarei de parcă ar fi fost un alter-ego al meu. Am tradus plângând și am recitit plângând, am pus ultimul punct cu certitudinea că am primit o lecție unică, atât ca traducător, cât și ca om, lecția atenției și a modestiei.

Sunt multe traducerile pe care le apreciez, dar prima care îmi vine în minte este O cameră doar a ei de Virginia Woolf, în traducerea Ancăi Dumitrescu și a Elenei Marcu. Este remarcabil cum au reușit să redea în română claritatea și consistența unui text de referință al literaturii feministe. Este genul de traducere care mă face să exclam: „vreau și eu să traduc așa când mă fac mare!”.