Literatură

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VIII)

Dragă Claudiu,

Ce minune de text mi-ai scris! Despre traducere, dar și despre schisma necesară între tine și tine, între tine și propriul ochi, între tine și lume când îți rupi un text din minte, îl îmbraci în toga limbii țintă și-l trimiți „să se viralizeze”? Despre contaminările care ne schimbă și ne preschimbă în alții. Și despre textele care se hrănesc unele dintr-altele și toate, cumva, din noi. Îți mărturisesc sincer că atunci când am aruncat întrebarea aceasta, o pietricică umilă, în câteva Inbox-uri, nu m-am așteptat ca ea să vălurească ape atât de adânci și să aducă la suprafață… splendoare. (Nu îmi vine alt cuvânt, poate știi tu altul – tu ești traducătorul aici :-)).

Între timp, pentru că eu sunt metonimia publicului, îți mulțumesc pentru Seferis și pentru Nicolae Mavrocordat, pentru Matesis (ai văzut cât de frumos a scris Luana Schidu despre traducerea ta?) și pentru Alexandrou, pe care abia aștept să-l citesc. Și pentru cuvintele astea pe care, uite, le împart cu lumea.

Dragă Ioana,

Grea întrebare mi-ai pus. Întâi și-ntâi, pentru că nu m-am întrebat niciodată. Apoi, deja pusă întrebarea, ea scormonește în mine în căutarea unui răspuns care o evită. De fapt, mint, fiindcă m-am mai gândit până acum că traducătorul e traversat de o schizoidie, una necesară și eficientă, care îl ajută să se împartă, să se fărâmițeze în tot atâtea cărți câte traduce, în tot atâtea personaje câte trebuie să însuflețească. Și recunosc că asta mă fascinează întotdeauna când traduc: să ascult glasul personajelor și apoi să-l redau, să intuiesc ritmul cărții, să pun în cuvinte o melodie care îmi bâzâie în cap. Poate acesta e și impulsul ori de câte ori mă apuc de tradus: să mă văd „scăpat” de melodia textului și să-i contaminez cu ea și pe alții (cititorii) – da, uneori mi-i imaginez cum o îngână (în gând, sper!).

Dar se pare că, spunând eu cele de mai sus, nu fac decât să întocmesc o fișă clinică a traducătorului. Dar nu e oare traducătorul un bolnav incurabil, un dependent de cuvinte și un voyeur? Știm cu toții că răsplata pentru munca noastră de traducători nu acoperă mai deloc efortul depus. Cu toate acestea, continuăm aproape obsesiv. În fine, nu vreau să adăugăm și depresia pe fișa clinică.

M-aș opri doar la dependență. Cred că aici găsesc un pic din cine sunt eu atunci când traduc. Și am descoperit asta – deși am ignorat-o (de unde bani de terapie?!) – de câte ori am încheiat o traducere. Simptomele: o senzație de sevraj, de rătăcire, de pierdere a ritmului. Odată ieșit din lumea cărții, nu mai știu încotro s-o apuc. Desigur, asta se întâmplă și atunci când te cufunzi în lectură. Dar în traducere e și mai mult, fiindcă, în felul tău, construiești lumea aceea, ești un mic demiurg, chiar dacă nu ți-e amintit numele pe coperta cărții.

Dragă Ioana, m-am lungit cu răspunsul și n-am făcut decât să dau târcoale unor fărâme de eu. Te-am dus cu vorba doar ca să-ți spun, în final, că sunt eu plus o mulțime de alți eu pe care îi accept de bunăvoie în mine, cu alte cuvinte, un dependent așezat în cercul dependenților anonimi de cuvinte. Cât despre cine e acest eu, asta încerc de-o viață să pricep, dar încă n-am găsit răspunsul. Dacă aflu, îți scriu.

Și fiindcă mi-ai cerut să-ți spun care sunt cărțile de care am prins drag, traduse de mine sau de alții, ți-aș vorbi, în primul rând, de cartea lui Aris Alexandrou, Misiunea, care urmează să apară la Curtea Veche. Și fac asta pentru că mi s-a întâmplat ceva rar: să nu mă satur de carte, tot citind-o cât am lucrat la traducere, să-i descopăr de fiecare dată alte și alte straturi. Și mai e ceva aparte la ea, și anume că, pe măsură ce naratorul ne spune povestea, adăugând noi detalii și noi informații, el nu face decât s-o deconstruiască. Dacă te aștepți ca la finalul cărții să ajungi la adevăr, să ai o viziune unitară și globală, ei bine, nu, totul se năruie ca un castel nu de nisip, ci de cuvinte. În joc nu e doar o misiune oarecare – în roman, transportarea unei lăzi dintr-un oraș într-altul –, ci chiar misiunea scriitorului și, prin repercutare, cea a cititorului.

Cărți traduse de alții… Am câțiva traducători care, atunci când le văd numele pe o carte, sunt o garanție a calității ei. Știu atunci că merg la sigur. Nu dau nume, ca să nu uit pe careva, însă vreau să-l amintesc pe Petru Creția, al cărui nume pe cărți – ale lui sau traduse de el – e o promisiune a unei desfătări nu doar intelectuale, ci chiar senzuale, căci există acolo o sonoritate aparte, care reverberează în tot corpul (hei, Descartes, te salut!). Nu m-a interesat niciodată să compar originalul cu traducerea lui Petru Creția, n-am vrut să știu dacă a fost fidel sau nu, deși infidelitatea n-ar fi făcut, cred, decât să-mi sporească deliciul lecturii. Există ceva din el în fiecare carte tradusă, o marcă a lui, iar mie asta îmi face bine, deși unii spun că traducătorul nu trebuie să se simtă, că e un anonim ascuns în spatele unor cuvinte. Poate că așa o fi, dar să-l simt pe Petru Creția îndărătul cuvintelor e o mare bucurie de fiecare dată.

Îți mulțumesc, dragă Ioana, pentru ideea de a le da cuvântul traducătorilor, de a-i face să iasă cu eul lor cu tot dinaintea cititorilor și îți doresc să te desfeți cu cât mai multe traduceri bune.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VII)

Cred cu sinceritate că despre traducere se vorbește cel mai bine din interior, din miezul vocii lui Sisif, dintre note de subsol și șantiere lexicale etern jalonate de trafic greu.

Munca traducătorului e una solitară (și aici cred că se întâmplă acut intersecția cu vocea auctorială) și mult prea puțin gratulată public. E, însă, o muncă de orfevru, care îi consumă pe cei care i se dedică și îi transformă puțin cu fiecare carte. Traducătorii sunt biblioteci vii, care își poartă literatura laolaltă cu emoțiile și a căror măiestrie dă cărții o viață nouă. Dincolo de toate acestea, sunt oameni care nu lucrează la kilogram sau după un program fix, ci în continuă vrie creativă, dublată de meticulozitate și de reverență față de text.

Sunt profund recunoscătoare pentru toate mărturisirile care ne îngăduie pe noi, ochi curioși, dedați colecționismului bibliofil, în subsolul paginii la care lucrează.

Doamna Gabriela Lungu e cunoscută și iubită de cititori pentru traducerile din Pasolini și Barrico, din Lampedusa și Maraini. Între alții. Sunt onorată de cuvintele pe care mi le-a dăruit.

De-a lungul anilor, în munca mea de traducător, am îmbrăcat felurite veșminte. Atunci când, cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, am început să traduc, am fost ființa căreia îi era foarte dor de limba română (locuiam în străinătate și momentele în care îmi vorbeam limba maternă erau extrem de puține, așa că am încercat să-mi potolesc dorul folosind cuvintele limbii mele în fiecare zi câte puțin într-o traducere). Apoi am fost o cititoare care, impresionată de niște cărți foarte bune scrise în italiană, ar fi vrut să schimbe păreri despre ele cu prietenii, dar nefiind ele traduse, m-am gândit să le propun pentru traducere unor edituri. Iar când ceea ce, la început, era aproape o joacă, a devenit o pasiune și chiar o profesie, aș zice, am devenit un neobosit călător pe cărările literaturii italiene în căutarea altor cărți bune, altor scriitori netraduși încă în română. Și, în sfârșit, când editurile au început să-mi propună ele cărți de tradus, m-am transformat într-un profesionist, care încearcă să-și facă cât mai bine meseria ascunzându-se, căci, am mai spus asta, am convingerea că o carte este bine tradusă atunci când, citind-o, ai senzația că ea a fost scrisă direct în limba ta. Iată de ce, cred, priceperea și talentul unui traducător constau nu numai în a traduce sârguincios, ci și în a ști să se ascundă cu har în spatele cuvintelor sale, care sunt de fapt oglinda cuvintelor scriitorului. O condiție asumată cu bună știință, dar în același timp paradoxală: căci pentru ca să fii bun trebuie să nu te vezi, să nu exiști. Acest talent înseamnă sute de ore de muncă nu numai pentru traducerea textului, dar și pentru căutarea de informații în dicționare, enciclopedii și pe internet pentru notele pe care unii dintre noi ne încăpățânăm încă să le adăugăm textului.

Și, pentru că văd cu ochii minții ceea ce traduc, așa cum li se întâmplă cu siguranță multora dintre noi, simt uneori că devin un personaj al cărții la care lucrez. Îmi amintesc, de exemplu, cu câtă suferință am lucrat pe unele pagini dinromanul Venit pe lume de Margaret Mazzantini, care este, printre altele, și povestea unei femei ce nu poate avea copii, și cât rău mi-a făcut o cronicuță la această carte scrisă de un bărbat, scriitor important, care cu siguranță a înțeles prea puțin din durerea care se ascunde în paginile ei.

N-am crezut niciodată că sunt ”autorul invizibil” (cum se spune la Salonul internațional de carte de la Torino, unde o secțiune întreagă este dedicată traducerii), deși atunci când apare o carte pe care am tradus-o, îmi place să cred că există în ea și ceva din mine.

Tocmai de aceea, când se întâmplă uneori să dau peste o recenzie sau o simplă prezentare a unei traduceri, în care nu este pomenit numele traducătorului, mă apropii încet de urechea scriitorului meu să-i șoptesc la ureche: ”Felicitări! Ce bine că ai scris direct în limba română! M-ai scutit pe mine de atât de multă muncă.”

O carte la care am lucrat cu emoție (pentru că era o retraducere și exista inevitabil posibilitatea comparației cu prima traducere devenită între timp de referință) a fost Ghepardul de Giuseppe Tomasi de Lampedusa, dar romanul pe care-l iubesc cel mai mult din tot ce am tradus până acum e Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini.

Dintre cărțile citite în ultima vreme, m-a impresionat mult Confiteor de Jaume Cabré, în remarcabila traducere a Janei Balacciu Matei și Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian în minunata traducere a Luanei Schidu.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VI)

Cât e artă și cât e tehnică? Cât e talent nativ și cât se învață? Cât e simț al limbii, cât e cultură solidă care-ți permite să navighezi prin meandrele limbii, să descoperi sensuri, să te entuziasmezi în fața unei etimologii neașteptate, să explorezi nuanțe?

În ultimele zile, mă bucur de un dialog epistolar miezos și întrucâtva magic, pentru mine, cu unii dintre cei mai cunoscuți traducători români. Lucrul pe care îl învăț cu fiecare nou text (unele sunt mici bijuterii filologice și încep să mă gândesc serios că merită mai mult decât un serial pe un blog personal) e că e altfel pentru fiecare. Traducerea e la fel de miraculoasă ca scrisul, e panaș identitar, e act de generozitate, e orgoliu mixat cu modestie, e rafinament în stare pură – psihologic, frazeologic, uman, în cele din urmă. E măsura cititorului invitat, la propriu, să facă parte din text, să se aventureze în măruntaiele lui și să-l întoarcă pe partea cealaltă, ca pe un tricou scos peste cap, păstrând intacte structura, forma, intenția, textura. În altă limbă.

Dan Croitoru este, dintr-o perspectiva asumat subiectivă, unul dintre cei mai fini cunoscători ai ritualului de trecere a poveștii dintr-o limbă în cealaltă. M-am convins de acest lucru citindu-i traducerile din McEwan, Fitzgerald, Martel sau Pynchon (da, mă rezum de fiecare dată la patru nume – într-un exercițiu democratic care aduce la un numitor comun talente atât de diferite și, totuși, atât de similare prin excelența lor). M-am bucurat citindu-l și mă bucur să împart răspunsul lui cu toți cei care, ca mine, sunt și voyeuri literari, nu doar consumatori din cale-afară de răsfățați.

Sunt ceea ce mi-aș dori să fiu tot timpul, pentru că e singura îndeletnicire care îmi face plăcere. Care dă în sfârșit un sens vieții mele. Una care, pe mai toate planurile, a cam fost un eșec. Traducerea e fuga mea de mine însumi, de demonii mei, și regret amarnic că nu îi pot dedica mai mult timp. Am șansa imensă de a face să se audă în limba română vocea unora dintre cei mai importanți scriitori ai secolelor XX și XXI. Și o responsabilitate pe măsură, de care sunt mereu terifiat. Așa că mă fac mic de tot, mă ascund în țesătura textuală, devin invizibil, pentru că așa trebuie să fie traducătorul, în umila mea opinie. Nu vocea mea trebuie să se audă, ci aceea a autorului tradus. Nu stilul meu trebuie să se vadă, ci acela al autorului tradus. Cât mai fidel, pentru că autorul e Dumnezeu în cartea lui. Și cât mai firesc în limba în care traduc. O muncă umilă, plină de căutări înnebunitoare, de reveniri, „pe întuneric, în singurătate, cu puterile neajutate“, cum spunea poetul. Conștient că nu trebuie să-l trădez nici un moment pe cel care a vibrat cu toată ființa când a scris acel text. Acesta sunt când traduc. Oare îmi pot dori mai mult?

Am lucrat cu plăcere la toate cărțile lui Ian McEwan, am avut privilegiul unic de a trăi în mintea lui în ultimii douăzeci de ani. Și ce minte strălucită!

Citesc nu doar cu plăcere, dar și ca să învăț de la alți traducători, vechi și noi. Reușitele lor sunt extraordinare, eu doar fac ce pot cu cât mă duce mintea mea puțină. Celor pe care îi cunosc și care îmi sunt contemporani le și spun asta de fiecare dată. Iar ei mă privesc cu îngăduință, dar și cu căldură. Ca pe un copil mare și naiv ce sunt.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (V)

Cu fiecare nou episod în care traducătorii scormonesc prin cuferele personale cu comori, fac ordine pe masa de lucru și ne dau voie nouă, cititorii, să tragem cu ochiul la intimitatea muncii lor, îmi dau seama că munca lor chiar e o arheologie literară, un șantier de studii culturale, o continuă perfecționare a finețurile lingvistice. E extraordinar de multă frumusețe într-un efort peste care de multe ori se trage cortina. Frumusețe umană, în primul rând, spectacol al minții în opintirea ei să afle, să înțeleagă, să traducă sens și suplețe discursivă, cursivitate și expresivitate, ambiguități și jocuri poznașe de cuvinte.

Pe Justina Bandol o aplaudăm azi pentru cum i-a tradus pe Colson Whitehead și pe Donna Tartt, pe Alice Munro și pe Simon Sebag Montefiore. Eu, personal, îi mulțumesc pentru textul profund, etajat ca o clădire mereu surprinzătoare, doldora de firide, nișe, spații comunicante – o structură complicată, într-un echilibru fără fisură.

Am tradus multe feluri de cărți, și ficțiune, și nonficțiune, pentru adulți și pentru copii. Proză. Cine sunt când traduc depinde de tipul de carte. La o enciclopedie pentru copii, de exemplu, sunt un soi de funcționar foarte conștiincios: nu e nevoie să descopăr vreo „voce“ a cărții sau ea e impersonală, și atunci important e să redau corect termenii în română, să verific informațiile, să mă străduiesc să formulez exact și cât mai scurt. La cărțile mai ușurele de literatură pentru copii, unde traducerea merge relativ repede fiindcă nu pune mari probleme stilistice, de vocabular sau de cercetare, încerc să intru în jocul autorului – mai toate au un stil jucăuș, dezinvolt, chiar „șmecheraș“, acolo e important, mi se pare, să găsește tonul potrivit și să-l menții. Îmi plac mult cărțile de istorie, nonficțiunea grea, chiar academică, și ficțiunea dificilă, pentru că acolo pot fi cercetător (probabil compensez pentru vocația ratată). De fapt, despre asta îmi place să vorbesc în primul rând – despre cărțile la care sunt, într-un fel, cercetător. Cărțile nasoale, fie stilistic și lexical, fie conceptual.

Trebuie să mai spun ceva. O carte în traducere, mai ales una grea, trece prin mai multe etape.

1. De regulă, mai întâi o citesc – măcar parțial. În această fază sunt un cititor atent la cuvinte, expresii, formulări, posibile probleme, dar încerc să fiu esențialmente cititor. Să mă las captivată, să absorb „vocea“ autorului, să înțeleg relațiile dintre personaje sau concepte, „mesajul“ cărții, ce-i reușește și ce nu. Să-mi fac o impresie generală.

2. Urmează traducerea propriu-zisă. Aici intervine întâi și întâi ceva după care că „mă dau în vânt“ e puțin spus: migala, adică scotocitul obsesiv după sens și toate straturile lui. Asta înseamnă lucrul cu dicționare explicative și bilingve, căutat exemple de uz ale unor cuvinte sau expresii, descâlcit referințe, obscurități, aparente (sau reale) incongruități logice, recuperat rețeaua subterană de asociații pe care le face autorul (cu alte lucruri din text sau din afara lui) – totul, firește, atât cât mă pricep.

Sunt cărți la care trebuie să faci asta, în medie, aproape la fiecare paragraf. Ritmul e oscilant, firește, dar o carte grea nu te lasă mult să-ți tragi sufletul. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi Ulise de Joyce, de exemplu. Sau Shakespeare.

În primii ani ca traducător mergeam pe forumuri să discut cu vorbitori nativi, ca să înțeleg anumite pasaje. Acum mi se întâmplă rar, dar am o prietenă americană cu care mă consult la nevoie. Au fost și situații când am discutat direct cu autorul.

La cărțile grele, partea asta de arheologie îmi ia de departe cel mai mult timp, dar îmi oferă și cea mai mare plăcere și din ea învăț cel mai mult. Simt că mă îmbogățește din toate punctele de vedere – și intelectual, și sensibil, și ca abilități lingvistice. Satisface cu siguranță și latura maniacală a firii mele. Oricum, în ea simt că stă, în bună parte, libertatea mea când traduc. Recunosc că petrec ore întregi pe net, uneori deja aproape fără legătură cu textul original, despicând firul în patru și în șaișpe, sărind curioasă și chiar fascinată de la una la alta și lărgind contextul, doar de plăcerea de a afla lucruri noi, cuvinte noi și de a le încadra pe cele știute într-un cerc și mai mare. Nu sunt o bună administratoare a timpului, pierd nopți, mă lungesc… Asta e. De multe ori rezultă un semidoctism, o cunoaștere superficială, aflu câte ceva, dar nu am tabloul complet, însă în multe situații am ajuns abia după multă asemenea scormoneală la câte un evrika, la o înțelegere neașteptată a lucrurilor, deci per total, pentru mine, merită. Eficiența ca productivitate o înghit cu noduri. Oricum, fac ce pot, cât mă duce capul, nu mă dau bătută, în general, până nu mi se pare că pricep, de bucurie îmi vine să pun note detaliate ca să împărtășesc și cititorului ce aflu, firește că la majoritatea renunț și încerc să încorporez cât mai mult în traducere, în exprimare pur și simplu. Pe măsură ce traduc mai departe, revin adesea la fragmente pe care ajung să le văd într-o altă lumină din perspectiva textului ulterior.

Cât despre formularea în română a sensului descoperit, aici sunt meșteșugar. Scotocesc după sinonime lexicale și sintactice (partea asta îmi place cel mai tare, dar nu mai intru în detalii, s-ar putea scrie o carte întreagă și sper s-o și scriu cândva), încerc să dau cursivitate textului (sau să i-o rup, când fidelitatea o cere), să respect registrul de gen, stilistic și temporal, să nu fiu, pe cât se poate, mult mai stufoasă ori mai laconică decât originalul, să redau „vocea“ ori „vocile“ autorului – din nou, cât îmi permit cunoștințele și talentul.

(Nu pot să nu pomenesc aici o experiență specială, care face deliciul oricărui traducător, care merită o analiză separată și despre care a scris cu exaltarea, probabil, inevitabilă scriitorul Cristian Fulaș, el însuși traducător: https://revistatimpul.ro/traducandu-l-pe-proust-vi-transa/.)

3. Artizanatul continuă la revizie, în etapa a treia. Deși e indispensabilă și o tratez cu toată seriozitatea, faza asta, sincer, mă enervează: nu mai am plăcerea descoperirii (se mai întâmplă, desigur, să-mi dau seama abia acum de unele lucruri), nu trebuie decât să-mi fiu propriul redactor la sânge. Și mai ia și timp: e musai să cântăresc în liniște cum sună fiecare propoziție, ba chiar fiecare paragraf. Slavă Domnului că măcar nu mai e nevoie să respect și vocea traducătorului! Recunosc că sunt tentată uneori să intervin puțin în text, în varianta românească, dincolo de ceea ce mi se pare necesar, mă feresc de asta, dar nu-mi fac iluzii că pot scăpa complet de propriile mele manierisme, de idiosincraziile modului meu de a recepta originalul sau ale urechii mele interne – pe scurt, de limitele mele. Sper doar să le mai pot lărgi.

Au fost cărți pe care le-am revizuit de câte 3 ori, fiindcă nu mă simțeam mulțumită. Cel mai adesea, după piguleala reviziei, sunt sătulă de carte ca de mere acre. Nu mai zic de câte nopți pierdute se adună, dar asta știe orice traducător conștiincios. Nu există carte care să nu pună niște probleme neașteptate. Dar uităm, exact ca mamele: orice naștere e un chin, însă trece. Rămâne copilul, bucuria.

Cărți pe care mi-a plăcut mult să le traduc:

David Vann, Legenda unei sinucideri

Alice Munro, Prea multă fericire

Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu

Geraldine McCaughrean, Acolo unde lumea se sfârșește

Colson Whitehead, Intuiționista

Rachel Cusk, Locul secund

Un traducător pe care îl apreciez extraordinar de mult:

Alexandru M. Călin

Cât crini și roze încă se adună…

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (IV)

Cred că versatilitatea e calitatea mea favorită, când vine vorba de traduceri. Traducătorul e bibliofil declarat și călător by default, e melacolic de carieră și mucalit de senzație, e intendent al tuturor palierelor limbii și arhitect fabulos al limbajului.

Recunosc sincer că întrebarea aceasta, pe care am trimis-o în lume cu scopul declarat de a reuni într-un Hall of Fame traducători care scriu istorie contemporană, cu modestie și cu mult talent, s-a bucurat de o primire generoasă din partea unor oameni pentru care am un respect nedisimulat.

Pe Radu Paraschivescu l-aș defini (înainte să o facă el 🙂 ca pe unul dintre cei mai versatili tricksteri contemporani – scriitor, traducător, jurnalist, moderator de radio și de podcast, voce hâtră și savuroasă indiferent de zona în care se exprimă. Este și cel la braț cu care călătoresc în limba română Barnes și Coe, de Botton și Saunders și mulți alții.

Și mai este și un om eminamente generos, care, dincolo de calitatea lui intelectuală, de umor, de șarja discursivă fără egal, are mereu un cuvânt cald și bun pentru cine are nevoie de el. Și eu am avut. De mai multe ori.

Ioana dragă, îmi vine mai uşor să-ţi spun cine NU sunt când traduc. În primul şi-n primul rând, nu sunt EU. Una dintre greşelile grave ale traducătorului e să-şi pună amprenta asupra textului. Traducătorul de clasă e un criminal perfect: nu lasă urme, lucrează fără să-i dea nimănui impresia că a trecut pe acolo. Când traduci o carte şi-i adecvezi textura stilului tău, chiar şi fără să-ţi dai seama, tocmai ai trădat. Grav. Când traduc o carte, îmi vine uneori în minte reclama de la Snickers şi replica dată de un personaj altuia care se comportă neobişnuit când nu are la îndemână batonul dulce: „Nu eşti tu când ţi-e foame”. Ergo, nu sunt eu când traduc. Şi-atunci, cine sunt? Doar un cascador care face acrobaţii printre frazele, sensurile şi cuvintele a două limbi. Spre deosebire de Tom Cruise şi alţi viteji de celuloid, scriitorii nu-şi fac cascadoriile singuri. Au nevoie de o dublură textuală. Probabil că aşa ceva aş putea fi, cu două condiţii: 1. Să nu-i fac pe scriitorii traduşi să semene între ei (adică exact adecvarea texturii lor la stilul tău, despre care am amintit adineauri). Când Jonathan Coe aduce cu Virginia Woolf şi Stephen Fry cu John Steinbeck, putem conchide că situaţia e gravă. 2. Să nu-i fac pe scriitorii traduşi să semene cu mine (fiindcă, deh, scriu şi eu). Abia aici am avea superlativul absolut relativ şi relativ absolut în materie de impostură. Cum ar fi să-şi ridice un cititor ochii dintr-un roman de Julian Barnes şi să-şi spună: „Hm, aici seamănă binişor cu Paraschivescu, nu?” O oroare, asta ar fi. Nimic mai puţin.

Ştiu că e de bun-simţ să spui că eşti vocea autorului pe care-l traduci. Nu am asemenea infatuări. Sunt un lucrător care îşi asumă din capul locului condiţia de plan secund şi care încearcă să-şi ducă la capăt munca la nivelul de sus al exigenţei contractuale şi al propriei lui exigenţe. Sunt, cum spuneam, un acrobat textual. Un om tenace şi parolist în ale meseriei. Şi în acelaşi timp un om scuturat de fiori neplăcuţi când vede tradus „He could see the mountains” prin „Putea să vadă munţii” în loc de „Vedea munţii”.

Traducerea care m-a impresionat cel mai mult în 2022 este „Domnul preşedinte” de Miguel Angel Asturias. Romanul a mai fost tradus cu nişte decenii în urmă, ceea ce laud eu acum este o versiune nouă, luxuriantă şi strălucitoare de la prima la ultima frază. Versiunea aceasta a apărut la Curtea Veche, în colecţia Byblos, iar pe traducătoare o cheamă Ioana-Gabriela Dumitrescu. E virtuozitate pură ce a făcut această doamnă aici, aşa că o felicit fără stavilă, cum am mai făcut de două-trei ori.

Când mă uit la corpul de bibliotecă în care îmi ţin traducerile (da, orgoliu despletit, ştiu, păi mulţumesc, sunt Leu, da?), văd o mulţime de nume grele: Rushdie, Ishiguro, Barnes, Lodge, Steinbeck, Woolf, Lawrence, Coe, Hornby, Wallace, Golding, Burroughs, Amis, de Botton, Saunders, Salter etc. Aleg totuşi „Mincinosul” de Stephen Fry. E o şaradă de înalt nivel, cu trucaje auctoriale splendide, cu hohotul pândind de pe fiecare pagină, cu o tonă de incorectitudine politică şi cu surprize cum nici cu gândul nu gândeşti. Sigur, şi cu jocuri de cuvinte, ceea ce îţi sapă un rid pe frunte, după cum confraţii ştiu prea bine. Când am tradus „Before She Met Me”, am descoperit la un moment dat că „The cross-eyed bear” devenise, câteva pagini mai încolo, „The cross I’d bear”. Cât ţin eu la Barnes, atunci l-am înjurat scurt, ostăşeşte.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (III)

Mărturisesc că ador întâlnirile pe care acest serial cu și despre traducători mi le orchestrează cu oameni pe care îi aplaud în pagină, îi admir pentru agilitatea semantică, acrobația sintactică, detenta morfologică. Traducătorii sunt marii pasionați ai lexicologiei, dușmanii înfocați ai tautologiilor, maeștrii sine qua non ai unei creativității bine strunite.

Ieri a fost ziua Luanei Schidu, pe care, pur și simplu, o iubesc. Pentru Narine Abgarian, pentru Guzel Yakhina, pentru Oscar Wilde, pentru Svetlana Aleksievici. Pentru omul cald, timid, îngrozitor de modest care este ea.

La mulți ani, Luana! Darul tău de a mlădia în limba română marea literatură a lumii e întors cu mare generozitate către noi, cei care (te) citim. Mulțumim pentru frumusețea împărțită.

Cine ești când traduci? Pentru mine, primul răspuns la întrebarea asta e clar: sunt, cât de mult îmi stă în puteri, autorul. Glasul lui. Canalul prin care glasul lui curge în limba română. Fidelitatea față de el (fără nici un compromis privind fluența, firește) e esențială; lipsa ei ar fi o lipsă de respect față de cititori. Orice orgolii, orice tentație de a „spune mai frumos“, orice competiție cu autorul sunt puse la păstrare pentru eventuale scrieri proprii. Cu autorii traduși nu sunt în competiție, ci într-o relație de iubire (cu venerație, cu năbădăi, cu dispute sau înțelegere profundă, cu revelații – dar iubire). Orice lupte am duce, ele sunt doar între noi. Și nimic nu m-ar face mai nefericită decât să nu învingă, întotdeauna, el.

M-am regăsit profund într-un mic text introductiv scris de domnul Kocsis Francisko la minunata traducere pe care a făcut-o poemului Csongor și Tünde al lui Vörösmarty Mihály, apărut anul trecut la Curtea Veche Publishing: „Mai întâi am recitit, încet, pe-ndelete, cu un spor de încetineală, cu reveniri, opriri şi o perfect disimulată teamă; apoi am închis cartea, am lăsat-o la vedere, pe masă, şi m-am gândit intens la cel ce-a scris-o; împrumutându-i limbajul, i-am vorbit cu întrebări şi‑apoi m-am odihnit ca după o muncă istovitoare. Când am deschis din nou cartea, era acolo, mă aştepta şi mi-a vorbit în limba mea. Ne-am apucat de lucru împreună, s-a tradus, s-a rescris în limba în care l-am iniţiat. Eu n-am făcut decât să-l ascult şi să scriu textul aşa cum mi l-a dictat.“ Ei bine, da. Când traduc, sunt doar purtătoarea unui glas. Ca un fel de Pythie prin care doar curge mesajul divin-auctorial. Port glasul ăsta cu recunoștință, cu plăcere, cu îndoială și cu teamă pentru fiecare cuvânt. O teamă care mai degrabă crește cu timpul, dar cu care învăț să trăiesc.

Mai sunt, atunci când traduc, privilegiata care poposește îndelung în lumi nenumărate (rupând uneori orice legătură cu lumea reală în acest timp). Caut cuvinte, învăț să le înșir în infinite feluri și deschid ochii-n Siberia alături de Zuleiha, îl vizitez pe Wilde în închisoare, îmi explorez feminitatea alături de Anaïs Nin, merg pe drumul întortocheat al memoriei cu Maria Stepanova, pășesc pe fundul Volgăi cu profesorul Bach, îmi accept (sau nu) mortalitatea alături de Ivan Ilici, mă rătăcesc în viitorul bezmetic al lui Pelevin, dar sunt salvată miraculos de trei mere care au căzut din cer: „unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.“ (Poate că o să mai cadă unul, pentru cine a tradus uitând de sine.)

Dacă mă-ntrebi, o să spun că am iubit fiecare carte în felul ei, și totuși foarte des, în timp ce spun asta, îmi răsare în minte Zâtul Tatianei Tolstaia. Pentru că acolo cred că m-am „jucat“ cel mai frumos – încă mai țin minte în amănunt perioada aia. Pentru că avea (începând de la titlu) aproape toate provocările care-mi dau dependență când traduc: cuvinte inventate, jocuri de cuvinte, versuri, limbaj arhaic, limbaj popular, fraze complexe, lirism, referințe culturale ascunse, ritm, muzică. Pentru că e plină de fantezie și totuși, înspăimântătoare, lumea lui Fiodor Kuzmici (slăvit fie-i numele) nu e, de fapt, imaginară. Pentru că e, între altele, despre cum ajungi în stare să ucizi ca să mai citești o carte.

Nu în ultimul rând, trebuie să mărturisesc că mă încearcă o bucurie la fel de intensă ori de câte ori îmi cade în mână o traducere bună, ori de câte ori simt (pentru că se simte) că traducătorul s-a livrat total textului, că s-a topit în el. Ca în Mama câinelui, de pildă, romanul splendid al lui Pavlos Matesis (apărut la Curtea Veche Publishing în 2022), un roman emoționant, cu umor, naivitate, melancolie și tragism, despre oameni simpli luați de tăvălugul istoriei, despre război și compromis, despre aruncarea pietrei și (ne)îndreptățirea ei, despre o găinușă care așteaptă îngropată în podeaua de pământ a casei, o actriță fără talent, o plecare atât de hotărâtă că „nici oasele nu vrei să ți se mai întoarcă“ și o revelație: „Și atunci am priceput imediat de ce toți oamenii simțim respect și afecțiune față de pământ și o atracție pentru el: pentru că pământul e făcut din morminte. Iar asta nu e ceva dureros, de ce să fie dureros? Așa e viața: plină de morți. Nu e ceva dureros, e ceva firesc.“ Traducerea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat (care s-a îndrăgostit de cartea asta într-atât, încât a tradus-o fără să fie sigur că-i va găsi editorul român, dar asumându-și riscul) îi redă fiecare nuanță, păstrând o cadență desăvârșită și pliindu-se pe fiecare schimbare de ton, oricât de subtilă. Și nu prea avem cum să nu ne îndrăgostim și noi, la rându-ne. O traducere bună poate avea și un efect aproape hipnotic.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (II)

Traducerea e sport de anduranță, dar și de sprint, e și piruetă semantică, și explorare antropologică, e, una peste alta, poate una dintre cele mai versatile forme de locuire: în text, în spații culturale diverse, în tipuri de lectură, pe noptiera mea și-n kindle-ul care sfârâie ficțional la peste 10.000 de metri deasupra oceanului.

Serialul acesta, cu și despre traducători, funcționează, pentru mine, ca un bilet de liberă trecere în culisele unui spectacol mental completely sold out. O superproducție în continuă remodelare scenică. Am provocat să ne povestească (nouă, consumatorilor de scriitură independentă de geografie și spațiu lingvistic) despre tot ce înseamnă transformarea pe care o presupune intimitatea cu textul o serie de traducători care, din punctul meu de vedere, navighează deopotrivă detașat și somptuos între culturi, ficțiuni, registre și paliere lingvistice.

Domnului George Volceanov îi datorăm, dincolo de o serie de lucrări pe care le semnează ca autor, traduceri remarcabile din Shakespeare, David Lodge, Rejtő Jenő sau Philip Roth. To name a few 🙂

Bună, inedită, surprinzătoare întrebare. Și, totuși, cred că am încercat să-mi dau singur un răspuns încă de la începuturile mele de traducător literar, unul care mă duce cu gândul la un popular serial TV polițist, În mintea criminalului. Ca traducător, uit de mine și încerc să mă identific 100% cu autorul, să pătrund în mintea lui, să-i moșesc gândurile, intențiile, stilul, pentru a le ajuta să se nască încă o dată în limba-țintă. Cuvântul-cheie ar fi, așadar, empatia. Dacă nu te identifici cu naratorul omniscient sau cu glasul fiecărui personaj în parte (fie acesta protagonist sau martor), dacă nu încerci să fii, la fiecare carte tradusă, mereu altul, mai bine te lași de traduceri. Iar la acest capitol nu cred că sunt de mare ajutor savantele cursuri de traductologie care au invadat mediul universitar românesc în ultimele două decenii. Acelea pregătesc traductologi, nu traducători capabili să empatizeze cu autorii sau personajele lor.

Aflu cu uimire din câte o teză de doctorat, disertație de masterat sau articol științific că, în cutare traducere, „George Volceanov a folosit procedeul x sau y, pe când traducătorul Cutărescu a recurs la procedeul z…” și dă-i și luptă, neicușorule, în bezna teoriilor traductologice. Atunci când traduc, de fapt, încerc să realizez o relație de 1=1 cu autorul: devin eu însumi autorul, preiau toate prerogativele lui, toate frâiele creației artistice. Și nu mă socotesc un prestator de servicii, cum mă consideră unii, ci un creator cu drepturi egale cu ale autorului, fiindcă EU dau glas operei, mulțumită mie renaște opera în limba în care traduc.

Bineînțeles, această empatie, care se bazează foarte mult pe intuiție (să-i zicem: intuiția filologică sau lingvistică) nu este un dat genetic sau un har transmis de zei, ci rezultatul unei temeinice pregătiri filologice, al lecturilor bogate, în toate genurile literare, atât în limba-sursă cât și în cea țintă. Recunosc, am avut texte sau lungi pasaje din texte traduse unde am intrat pe pilot-automat, traduceam parcă în transă (de exemplu, pasajele delirante din ultima parte a romanului Ochii doamnei mele de Anthony Burgess sau cea mai mare parte romanului Un strop de pornografie maghiară de Péter Esterházy). Spre surprinderea mea, rezultatul a fost OK. Iar empatia nu funcționează întotdeauna perfect: la același roman de Burgess, am început traducerea cu secțiunea mediană, am continuat cu cea finală și am terminat-o cu începutul. Doar astfel s-a risipit pâcla ce învăluia prima treime a romanului; dacă aș fi tradus capitolele cronologic, făceam un mare fâs sau renunțam la traducere. Iar satisfacția a fost uriașă când semnalele venite dinspre cititori au fost îmbucurătoare și nimeni n-a sesizat câtă trudă și bătaie de cap se ascundeau în dosul fiecărei frazări firești.

De multe ori, empatia limitată poate fi compensată prin dialogul (cel mai adesea scris) cu un autor în viață, care își deschide sufletul în fața ta sau, în cazul autorilor răposați, prin aparatul critic al operei puse sub lupă. Când traduc Shakespeare, îmi doresc să „fiu” Shakespeare (un altfel de Shakespeare decât cel auto-cenzurat, arhaizant, fals poetic al traducătorilor din generațiile anterioare), unul viu, amestec de sublim și golăneală. Da, dar ce mă fac atunci când traduc o colaborare Shakespeare & Fletcher? Cei doi dramaturgi au voci distincte, își construiesc altfel personajele, apar fisuri în unitatea componistică a piesei… Am afirmat undeva că, în acest caz, deși am sesizat diferențele de stil și vocabular, am încercat să realizez un text unitar (…m-am trezit citat cu chestia asta în seria The Arden Shakespeare). Nu mi-e clar nici până azi dacă am fost un fel de Shakecher sau Fletspeare. Îi las pe alții să (mă) judece.

O întrebare la care cu greu aș putea da un răspuns satisfăcător (ar fi urmat de multe de ce-uri): cine am fost în timp ce lucram la proaspăt încheiata (re)traducere a piesei Arden din Faversham? Gary Taylor și alți câțiva shakespeareologi de marcă au ajuns la concluzia că Shakespeare fie a scris scenele 4-9, fie chiar 17 dintre cele 18 scene ale piesei (ultima purtând clar amprenta lui Marlowe) și au inclusa piesa în ediția 2016 a integralei Shakespeare de la Oxford; Sir Brian Vickers, autoritatea supremă în materie de studii de paternitate a textelor disputate, îi atribuie piesa integral lui Thomas Kyd, autorul celebrei Tragedii spaniole; unii exegeți înclină balanța spre Marlowe ca principal coautor, iar alții cred că piesa a fost scrisă de un amator de teatru care n-a făcut parte dintre dramaturgii profesioniști ai epocii. În timpul traducerii, mintea și inima mea au pendulat între momentele marloviene și shakespeariene care compun această scriere și ea va fi inclusă, în limba română, în integrala Marlowe. Cred că până și un exeget / îngrijitor de ediție / traducător român, chiar și din mărginimile spațiului Schengen, are dreptul să-și dea cu părerea într-o chestiune de istorie literară.

Și cine mai sunt atunci când traduc? Un grădinar care se luptă zilnic cu paragina care a cuprins grădina noastră de toate zilele numită limba română. Unul care încearcă să folosească așa cum se cuvine resursele limbii noastre neasemuit de bogate. Care suferă atunci când vede că 99% dintre traducătorii literari (fie ei de engleză, franceză sau spaniolă) habar nu au de concordanța timpurilor și nu știu că după așa-zisele verbe de afect, intelect și percepție la trecut n-are ce căuta imperfectul în subordonatele completive directe[1]; care se indignează când citește că personajul X „intră prin fereastră / ușă” (through) și nu „pe ușă”, vede la televizor reclame comerciale scrise de copy-writeri semianalfabeți (absolvenți, vezi, Doamne, de facultăți de comunicare, hm) care ne anunță că medicamentul x „are grijă pentru ficatul tău” (cares for), nu „de ficatul tău” sau filme polițiste în care personajul Y se bucură de „beneficiul îndoielii” (benefit of doubt), nicidecum de „prezumția de nevinovăție”[2]. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Mircea Mihăieș, care în primul număr al României literare pe anul 2023 spune că suntem țara cu cea mai mare cantitate de nesimțire pe cap de locuitor, referindu-se la indiferența cu care a tratat media românească dispariția unor titani ai culturii române (Eugen Simion, D. R. Popescu). Eu mă refer la indiferența cu care tratăm, zi de zi, limba română, devenită o entitate volatilă, cețoasă, să nu spun de-a dreptul pe cale de dispariție.

[1] La acest capitol știu că cel puțin doi confrați de marcă, profesorul Coman Lupu și talentata Iulia Gorzo, îmi țin partea.

[2] Și iarăși, știu că ce mă doare pe mine îl doare și pe prietenul Radu Paraschivescu, dar… ce e de făcut? Ne-am afundat într-o mocirlă din care nu mai întrezăresc cale de ieșire.

Trei cărți de la…

Episodul 5: Vlad Niculescu

Când nu găsesc o carte care-mi trebuie, când am o nelămurire bibliografică sau când vânez o ediție veche, îi scriu lui Vlad. Și Vlad mă salvează. Nu știu pe nimeni care să aibă o relație cu cărțile similară cu a lui – de o intimitate hâtră și prietenoasă cu noi, ceilalți. Ne vedem rar, povestim destul de mult când se întâmplă. Și mă bucur din toată inima să ne regăsim și aici, în sufrageria mea virtuală pe care a onorat-o cu alegerile lui.

Vlad Niculescu, book genie la Cărturești &Friends

• „A factotum in the book trade” | Marius Kociejowski | Biblioasis, Canada | 2022 http://biblioasis.com/shop/new-releases/a-factotum-in-the-book-trade/

Piața de carte veche și viața literară din Londra ultimilor 50 de ani povestite cu inteligență și umor de MK, poet, scriitor de cărți de călătorie, librar și anticar. Un caleidoscop viu colorat ce încearcă să facă ceea ce orice librărie bună ar trebui să își propună, după părerea autorului:

„să schimbe ceva în viața celei/celui care-i trece pragul”.

• Leonora Carrington | „The Milk of Dreams” | The New York Review Children’s Collection | 2013

Cartea care a inspirat titlul Bienalei de la Veneția din 2022 este o perfectă împletire între grafică și text. Dedicată celor doi copii ai săi de pictorița și scriitoarea suprarealistă britanică ce a locuit o bună parte din viață în Mexic, este mai mult decât o carte pentru copii, este la fiecare pagină o invitație la desființarea granițelor imaginației și la o permanentă sondare a condiției umane.

https://carteacopiilor.ro/acasa/252-hugo-pratt-corto-maltese-5-etiopicele.html

Apariția pentru prima oară în limba română a volumului considerat de către cei mai mulți dintre admiratorii operei lui Hugo Pratt ca cel mai reușit dintre toate cele dedicate lui Corto Maltese – acest erou – cult al benzilor desenate realiste occidentale din ultimii 50 de ani este un eveniment de primă mână.

• Pe lângă cele trei recomandări aș vrea să amintesc doar că pe 18 noiembrie 2022 ne-a părăsit Adina Kenereș. Îi invit pe cei care nu îi cunosc opera excepțională de scriitoare și editoare să înceapă cu remarcabilul ei debut, premiat de Uniunea Scriitorilor:

” Îngereasa cu pălărie verde” ( Editura Albatros, 1983 – ilustrația copertei pictură din ciclul „Hrana” – Horia Bernea )

Trei cărți de la…

Episodul 4: Laura Câlțea Vinț, Cătălin D. Constantin, Roxana Dumitrache

Ușor, ușor, pe mine una mă dau gata cărțile. Sunt în plin sindrom stendhalian, cu narațiuni pe post de tablouri. Așa zic o parte din zi. Când dau cu ochii de listele astea (seara târziu și dimineața devreme, mă mușcă apetitul, curiozitatea, colecționismul, bibliofilia, vorba poetului – pick your poison). Cărțile de azi vin și ele de la oameni care luminează bibliotecile prin care trec, așa că vă invit să ne hrănim cu alegerile lor care, cum era de așteptat, sunt, pur și simplu, delicatese. Noi ne revedem/citim pe seară, la #jurnaldegaudeamus, pe Instagram și pe Facebook.

Laura Câlțea Vinț, cititoare de cursă lungă, colecționară de agende și creatoare de comunități cu nasul în carte

Dragă cititorule și dragă cititoare, dacă ai drum pe la Târgul de Carte Gaudeamus 2022 (fie el un drum făcut cu pasul, fie la distanță de un click pe laptop sau telefon), și nu știi ce să alegi din bogăția de cărți care o să te uimească chiar de la intrare, eu te sfătuiesc să ai ca scop să pleci acasă cu (minim) trei cărți: o carte de „categorie grea”, o carte frumoasă și o carte de relaxare. Permite-mi să-ți fac și câteva recomandări în acest sens.

1. O carte de „categorie grea”: Când nu mai înțelegem lumea, de Benjamín Labatut

Asta e o carte pe care o s-o citești și o s-o recitești. Nu prea ai cum altfel. Pentru că bogăția ei nu se poate epuiza la o primă și singură lectură. E o carte despre profunzimile nebănuite ale minunii ăsteia de lumi în care trăim, dar și despre sentimentul de alienare, de groază și de necuprins care stă de pază la limitele înțelegerii. E o carte despre umanitate și despre darul și, în același timp, blestemul nostru ca specie, de a încerca să înțelegem tot ce ne înconjoară. E despre viața pe care o poți aprecia în simplitatea ei, fără a bănui măcar misterele ce o înconjoară, dar și despre tentația faustică de a te lăsa atras de promisiunea că, totuși, putem ajunge să le cunoaștem (și, astfel, să le stăpânim, nu-i așa, Faust?)

Și, mă rog, dacă tot ești la standul Editurii Trei, mai poți răsfoi și Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, sau (și mai bine!) Golem, de Gustav Meyrink, ediție de colecție cu litografiile lui Ștefan Câlția.

2. O carte frumoasă: Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà

Ai putea crede că ești prea mare pentru cărți de copii, dar asta înseamnă doar că încă nu ai trecut pe la standul Editurii Signatura, unde sunt unele dintre cele mai frumoase cărți apărute în limba română. Dacă ai copilul cu tine, e suficient să le răsfoiți amândoi, veți ști ce să luați. Dacă ești dintre cei care cred că nu mai sunt de tine cărțile pentru copii, îți recomand să răsfoiești Divina Comedie. Primul pas în pădurea întunecată, de Danielle Aristarco și Marco Somà, nu o repovestire a celebrei cărți a lui Dante Alighieri, ci povestea cărții și a cititorului său. E o încântare.

Dacă preferi mai degrabă ceva mai serios, de nonficțiune, deschide Natura surprinzătoare, de Florence Guiraud (merge pusă în meniu lângă cartea lui Labatut).

3. O carte relaxantă: Gust. Autobiografia mea culinară, de Stanley Tucci Nu e chiar o carte nouă, a apărut la târgul din vară, dar eu abia am terminat-o de citit (după ce am lungit-o cât am putut ca să nu se termine prea repede) și e un deliciu de carte. Mâncare bună, umor, amintiri de la Hollywood (și nu numai), scriitură lejeră – toate condimentele unei lecturi de relaxare. Dacă ați citit-o deja și vreți ceva mai nou din categoria comfort reading, vă spun doar că a apărut un nou volum de Adam Kay, Nedoctoricit. Povestea unui medic fără pacienți. Cine știe, cunoaște. Cine nu, să înceapă cu O să vă cam usture (o să te usture un pic, dar o să te și doară… obrajii de râs).

Cătălin D. Constantin, autor, antropolog, fotograf, descoperitor de ferestre, piețe și documente vechi

1. Claudiu Sfirschi Lăudat, Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, Peter Pan ART, Entheos, București, 2022, 375 p.

Ar trebui să am rezerve deontologice în a recomanda acest titlu – sunt editorul cărții, alături de Cristina Rusiecki (Entheos). Dar nu mă pot abține, e o carte care… miroase atât de bine! Claudiu Sfirschi Lăudat a adunat în paginile ei fragmente de texte literare și filozofice despre mirosuri, miasme, parfumuri și duhori. Peste două sute de autori au fost citiți de Claudiu cu ochi atent și puși alături pentru a contura povestea mirosului în literatură și istoria omenirii. E prima antologie românească dedicată acestui subiect, iar cartea e în sine un obiect frumos. Traducător de elită, președinte al Fundației Culturale Grecești din România, Claudiu Sfirschi Lăudat face totul la cote de un profesionalism maximum. Pe coperta a patra a volumului, Marius Constantinescu scrie așa: Precum un parfum inteligent construit, cartea lui Claudiu merită să fie purtată. Are perfectă dreptate! Nu vă lăsați însă înșelați de titlu. E departe de a fi pentru nasul oricui!

2. Mircea Băduț Fals tratat de antropologie, Europress, București, 2022, 240 p.

Mircea Băduț este absolvent de al Facultății de Electrotehnică din Craiova și autorul a 11 cărți de informatică. Falsul tratat de antropologie nu sună deloc fals – e, din contră, interesant, convingător, seducător. Mici întâmplări și trăiri personale devin pretextul unor eseuri scrise cu talent care combină, într-un stil personal, informații din domenii foarte diferite – antropologie, psihologie, filozofie.

3. Elif Shafak , 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie, Polirom, Iași, 2022, 368 p.

E primul an, din ultimul deceniu, în care nu ajung la Istanbul, oraș care mă fascinează mereu. 10 minute si 38 de secunde in lumea asta stranie e cel mai recent titlu tradus în seria de autor Elif Shafak de la Polirom și a fost lectura mea de vacanță, în august, pe o plajă pustie din România. Străzile și geografia literară din roman corespund, ca în toate cărțile lui Elif Shafak, străzilor și geografiei Istanbulului real. Dar e ceva în plus, mereu. Puterea cu care autoare construiește poveste. Până la urmă am ajuns și anul acesta la Istanbul.

Roxana Dumitrache, autoare, politoloagă, activistă &minunat manager cultural

Aripi și rădăcini, Polirom – Mihaela Miroiu

Volumul e un manual de rezistență intelectuală și, într-o formă non-eroică, instituțională care te apropie, în mod contraintuitiv, mai degrabă de scriitoarea decât de teoreticiana feministă si politoloaga Mihaela Miroiu. Urmărirea inteligentă, exigenta, dar și cu o relativă detașare a marilor (și micilor) transformări sociale șii politice din perioada tranziției românești și a intersecțiilor cu viața intelectuală, plasarea într-o solidaritate exersată, continua nuanțare, dialogismul fac parte dintr-o formă de situare în lume a autoarei. M-am întrebat dacă ar trebui citită înainte de lucrările ei feministe și dacă nu cumva tonul confesiv îi este străin însă tocmai preocuparea de a nu-și pierde omenescul și neîmpăcare absolută cu inechitatea și cu răul lumii sunt, de fapt, expresia feminismului ei.

Trei etaje, Humanitas – Eshkol Nevo

Cărțile lui Eshkol Nevo fac parte din noile mele monomanii literare. Mi se întâmplă să dau peste un autor (în acest caz volumul mi-a plonjat pur și simplu în brațe de pe un raft de librărie și am considerat că e o invitație metafizică) și ajung să-i epuizez toate cărțile, fără sa intercalez alți autori. Citisem Ultimul interviu și am dat peste Trei etaje, care mi se pare formidabilă: 3 familii dintr-un middle-class israelian își trăiesc dramele matrimonial-existențiale, își intersectează în moduri neverosimile destinele, își pun la comun fricile și obsesiile. E un roman în care coabitează intimități în cel mai plin de candoare, dar și sordid mod posibil.

În cautarea timpului pierdut, Cartier, în traducerea lui Cristian Fulaș și Ulysses, Polirom, în traducerea lui Rareș Moldovan

Două lucruri aproape imposibile: să-l traduci pe Proust și să-l traduci pe Joyce și nu orice, ci chiar Ulysse și aș mai adauga un al treilea, dar nu vreau să sune profetic). Cred că ambele traduceri merita toata atenția din lume, în cazul lui Rareș Moldovan, am așteptări deja formate pentru ca am iubit ,,Curcubeul gravitației – Th.Pynchon, iar în cazul lui Fulaș, care locuiește în Proust de ceva vreme, am marea curiozitate de a vedea cum își reconciliează scrisul.

Profit despotic de marea noastră afinitate intelectuală și voi trișa adăugând pe listă și Magie cu susul în jos, un bestseller New York Times publicat de Corint, despre care nu voi spune decât atât: găsești atâta umor deștept, candoare și suspans încât ar trebui să fie lectură obligatorie nu doar pentru categoria de vârstă 8+, ci pentru toți mofluzii lumii (înțeleg că suntem mulți).

Trei cărți de la…

Episodul 3: Adina Rosetti, Horia Ghibuțiu, Ana Maria Sandu

Într-un fel, e ca la coadă la supermarket, când privirile răscolesc prin coșul vecin. Vinovat, poate, dar tot răscolesc 🙂 Numai că aici e despre cărți și despre oameni grozavi, care metabolizează povești și emană prin toți porii intelectuali imagini făcute din cuvinte. Mă bucur pentru fiecare răspuns cald și prompt și pentru fiecare mini listă de lectură la care a(ve)m acces. Așa că și astăzi vă propun 3 nume, 9 cărți, intersecții și posibilități nebănuite (no spoilers, just saying 😉

P.S. Un pic mă sperie faptul că cel puțin un invitat per episod își face curat în bibliotecă. Eu sunt marea maestră a haosului livresc la noi acasă. Viitorul sună bine, dar se vede praf :-).

Adina Rosetti, scriitoare și jurnalistă, îmblânzitoare de balauri, timp și kendame

1 Ultimul interviu, de Eshkol Nevo, Ed Humanitas

Cartea asta are o poveste specială pentru mine. Eram în vacanță cu partenerul meu, iar reacțiile lui în timp ce citea această carte (de la mirare la amuzament, de la vibrație la tristețe și încă multe altele) ar fi făcut pe oricine să-și dorească s-o aibă pe loc. Pentru că „Ultimul interviu” se trăiește, pur și simplu! Cum pe loc nu era posibil să-mi cumpăr și eu un exemplar, am făcut o nefăcută: am rupt cartea-n două și am citit fiecare câte o jumătate până la finalul vacanței! De fapt, aș recomanda orice volum de Eshkol Nevo (la noi sunt traduse doar trei), pentru căldura și empatia extraordinare cu care sondează adâncimi și emoții, pentru umorul dulce-amărui și stilul aparent simplu cu care reușește să atingă niște profunzimi uimitoare. Problema cu „Ultimul interviu” este că după ce-o termini de citit, multă vreme nu te mai poți apuca de nimic altceva, atât de mult rămâne cu tine! Dar merită fiecare pagină. Și, pe cât posibil, nu faceți c mine: nu rupeți cărțile, la Gaudeamus sunt destule exemplare 🙂

2 Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov, Anansi Fiction

O nouă jucărie a celui mai tradus autor bulgar – dacă ați citit monumentalul său volum „Fizica tristeții”, o să regăsiți aceeași bucurie de a jongla cu ficțiune, eseu, memorii și referințe culturale de tot felul, rezultatul fiind un hibrid literar încântător, plin de umor și, pe alocuri, neliniștitor. Dacă nu l-ați mai citit până acum pe Gospodinov, mi se pare cartea perfectă pentru a vă deschide apetitul, mai ales că „Un roman natural” este romanul său de debut.

3 Orice de la OMGPoetry

O sa trișez un pic și la numărul trei o să recomand o colecție întreagă, cea de poezie contemporană de la OMG Publishing. Eu am împrumutat mai multe volume, pentru că simțeam ca am cam pierdut trenul poeziei și eram curioasă ce mai scriu tinerii mileniali furioși… și, OMG, cât de bine scriu! Poezia contemporană e puternică, proaspătă, sexy și ludică! Big like pentru Cătălina Stanislav („Nu mă întrerupe”), Florentin Popa („Dezintegrare”) și Valeriu A. Cuc („Poeme”). Căutați-i!

Horia Ghibuțiu, jurnalist &magic maker în print, online și FM

„Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr (Humanitas Fiction 2022) e noua splendoare a câștigătorului de Pulitzer care ne-a fermecat cu bestsellerul „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Voi avea șansa de a vorbi despre acest roman uluitor sâmbătă, 10 decembrie, la ora 13.00, la standul editurii, cu ocazia lansării acestei cărți bulversante, așa că, până atunci, vă spun doar că autorul american își pune cititorul într-un scrânciob și-l face să plonjeze din genune în înaltul norilor pe o axă temporală în care trecutul, prezentul și viitorul glisează și se întrepătrund. Cartea dedicată bibliotecarilor de ieri, de azi și din anii ce vor veni ne răsfață cu palpitante aventuri ale minții. O bucurie de roman!

„Cartea caselor” de Andrea Bajani (Humanitas Fiction, 2022). Romanul e un diamant cu șaptezeci și opt de fațete, realizat de un artizan al scrierii creative. Mircea Cărtărescu recomandă această carte cu totul deosebită în termenii următori: „Una dintre cele mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme”. Abia aștept să-l cunosc pe scriitorul italian care e scriitor în rezidență la Rice University din Houston, unde studiază și nepoata mea din America.

„Orgasmul muzei” de Dănuț Ungureanu (Tritonic, 2022), cu un titlu și cu o copertă-capcană, e un roman amețitor, din partea unui autor care scrutează viața și îi surprinde remarcabila abilitate de a imita ficțiunea. Am avut privilegiul de a fi coleg cu Dănuț la un ziar renăscut la Revoluție și faptul că e jurnalist sadea cred că e relevant în modul în care observă și redă excepționalul banal de lângă noi. Maestru al genului SF și al prozei scurte, Dănuț Ungureanu e și un romancier hărăzit, cronicar satiric al lumescului din spațiul urban. Să exemplific: „Greul, truda, ceea ce făcea diferența între opera marelui om și cărțile de bucate ale contemporanilor săi, era munca de documentare, alimentarea de la sursa de autentic, contactul nemijlocit cu omenescul, acela care aduce muza la orgasm, acolo unde juisează meteoriți de platină incandescentă și diamante. Acest miracol se petrecea la „Teu”. Pe terasa din buza Oborului, prielnică alchimiei, micile detalii, fleacurile, minuscule situații, scame de vieți și altele se prefăceau în gânduri. Iar mișcarea browniană a gândurilor, generând reacții în lanț, dădea naștere ideilor cuvintelor. Pe urmă, gândurile, ideile și cuvintele formau fraze, frazele pagini, capitole, volume…”.

Ana Maria Sandu, scriitoare, jurnalistă, dilematică și minunat de fină arheoloagă a memoriei

Ziele trecute mi-am făcut ordine în bibliotecă. Am renunțat la toate CD-urile și am păstrat foarte puține DVD-uri. De cărți m-am despărțit mereu greu. Rafturile cele mai dragi sînt cele ale autorilor contemporani români și străini, pentru cărțile lor am un atașament ca pentru niște oameni vii. Nu aș putea să trăiesc într-o casă fără cărți și știu că mi-aș face o bibliotecă mică și dacă ar fi să locuiesc într-o cameră de hotel. Tîrgurile de carte pot fi uneori puțin intimidante, pentru că ai ceva în minte cînd pleci de acasă, dar ispitele apar la fiecare pas.

Anul ăsta la Gaudeamus m-a bucurat mult vestea că Teodosie cel Mic, romanul lui Răzvan Rădulescu, a fost reeditat la Arthur. Pisicîinele, Somnul protector, bufnița care cultivă căpșuni, Minotaurul Samoil, care cultivă ciuperci, fantoma Otilia au atîta farmec că n-au cum să nu le placă și celor mici și celor mari. Au trecut deja 17 an de la apariția ei și era timpul să se întoarcă. Le-am citit și am vorbit la ateliere cu copiii despre ea, acum pot s-o ia acasă și s-o citească. Pentru că nimic nu e mai frustrant decît să-ți placă ceva, să fii curios și să nu găsești cartea nicăieri pe piață. În sfîrșit, nu mai e cazul.

Sînt curioasă cum sună Proust în traducerea lui Cristian Fulaș, publicat la Cartier. Mi se pare greu să traduci clasici, iar aici nu e vorba de orice clasic, ci de marele estet, de rafinatul absolut. În căutarea timpului pierdut are o cadență hipnotică, o poezie interioară, așa că munca unui traducător e cu atît mai grea și mai importantă, pentru că generații întregi îl or cunoaște pe Proust prin muzicalitatea pe care i-a dat-o el în limba română.

Am vorbit într-o seară acum vreo patru ani, la Timișoara, cu Adriana Babeți despre acest proiect impresionant, aproape imposibil, care se numește Dicționarul romanului central-european din secolul XX. Atunci ea, care e coordonatoarea cărții, nu-i vedea încă capătul. Acum a apărut la Editura Polirom și pune laolaltă pe o hartă cărți și autori dintr-un spațiu geografic și cultural apropiat.