Literatură

Nu au fost cărțile, au fost oamenii

Despre Bookfest 2022

Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.

Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.

Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.

Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.

Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.

Reading List Reloaded

Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).

Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):

Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).

Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.

M a n i f e s t o

Despre scris ca formă de libertate

Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.

E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.

În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.

Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.

Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.

După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.

Shakespeare, sport, Instagram și niciun sonet

În tinerețea mea, obișnuiam să scriu, pe 23 aprilie, despre Shakespeare, despre The Academy Wits, despre Titania și Oberon, despre Hamlet și Horațio, despre The Dark Lady și călătoria ei în timp, până în piesa lui George Bernard Shaw de la 1910.

Delicatese, cum ar veni. Ei bine, azi mă întorc puțin la dieta de bază și la o comparație care, deși vulgarizează întrucâtva cititul, sper să fie utilă măcar vizual.

E ca un sport. Captivi în feed-urile noastre de Instagram, în reels și „clase” (mi se pare una dintre cele mai la modă calchieri) de yoga, pilates sau zumba ne extaziem în fața mușchilor lucrați, a siluetelor longiline, rafinate de mișcare, a ținutei elegante și a energiei alimentate de o sănătate viguroasă. Stamina, cum zice englezul.

Cu cititul e cam la fel, doar că nu se vede. Nici ușurința sinapselor, a gândirii asociative, a resorturilor imaginative, nici expansiunea lexicală vijelioasă, nici flexibilizarea gândirii, adaptabilitatea, ideea explorată în profunzime nu răzbat la suprafață așa cum se văd bicepșii prin tricou. Ghinion de neșansă. Și totuși, nimic nu construiește mai ușor orizont și călătorie interioară, conversație și dezbatere bazate pe argumente, punerea în cuvinte a propriei identități și continua ei remodelare, ca o bibliotecă lăuntrică în perpetuă creștere.

Nu spun să citim cât ne uităm pe Netflix și nici să ducem copilul la bibliotecă la fel de sârguincioși cum îl ducem la sport. Deși poate că nu ar fi rău… Filmul ne curăță mintea de oboseala de peste zi, sportul e bun pentru sănătate. Cititul le face pe amândouă – emoțional, mental e imbatabil. Ne ține alerți, curioși, nuanțați în gândire (sigur, cuplat cu sport e ideal).

Ce spun e să citim acasă. Cât se poate. Să vorbim despre ce ne-a plăcut sau nu, să citim, poate, un fragment cu voce tare, să-l discutăm la masă, poate, sau la cafea, să dezvoltăm o idee, să întrebăm „Cum ți s-a părut?”, „Ce crezi despre asta?”, „Cum îți sună?”, să căutăm pagina în care locuim în celălalt. Să o împărțim. Pentru mine, împărțitul poveștilor e ce face o familie. Ce construiește relații.

De curând, pe o bancă, într-un parc minunat, unde am fost foarte fericită, am găsit un citat a cărui traducere ar fi cam așa: Prietenia e ce se distilează în fiecare dintre noi în urma plăcerii de neînchipuit a conversației de fiecare zi.

Cred că așa cum ne spun la televizor să facem mișcare pentru o viață sănătoasă ar trebui să ne spună să citim. Să ne îmbogățim conversațiile astea de zi cu zi. Să le construim serpentine, plaje, cascade și castele, etaje sintactice, ludic morfologic, sinonimii, alegorii, plăceri etimologice. Să ne construim complicități. Un limbaj propriu versatil. Raționamente sofisticate. Deliciu bibliofil.

Sunt dieta unei vieți mai bune, pentru că e o viață mai fericită.

Ceea ce, vrem nu vrem, ne duce (și) la el:

„And this our life, exempt from public haunt, Finds tongues in trees, books in the running brooks, Sermons in stones, and good in everything. I would not change it.”
William Shakespeare, As You Like It

Cheers, Master Shakespeare! Always a pleasure 🙂

Dragostea de la 11.00 la 14.00

Valentinele unei lecturi programate

Nu ne place pentru că: e kitsch, e dulceguț până la Emetiral, e de import, e cu inimi și mult roz și soundtrack care dă și depresie, și diabet, și reacție alergică la excesul de conformism social. Șoc romanticolactic. Cu bube roz.

Valentine’s Day, o sărbătoare în care se întâlnesc sincretic Lupercalia precreștină și martiriul unui preot creștin, nu e în niciun fel opusul Dragobetelui, identificat de Ion Ghinoiu ca un Eros autohton contaminat de echinocțiul de primăvară. Ca sens. Ce a dus, până la urmă, la fenomenul de lapidare a sărbătorii „americănești” a fost excesul ei comercial, cu amorași de prost gust, porumbei și iepurași revărsați spre groaza ochiului sătul de sclipici în toate direcțiile. Asta și, deloc în contrast cu Dragobetele „nostru”, de altfel, ideea iubirii la dată fixă. La program.

De ce am avea, în fond, nevoie de o zi, care nu face decât să edulcoreze și să monetizeze iubirea care, oricât ai fi de cinic, dacă există, e de sărbătorit fără un motiv anume în fiecare zi. Pur și simplu. Pentru simplul fapt că, dacă ești pe lista norocoșilor care iubesc și sunt iubiți, e dreptul tău să te bucuri (sigur, cât timp nu le scoți tuturor ochii cu bucuria ta). Personal, recunosc, dincolo de poza cinică (reacție la ursuleții valentinoși purtători de baloane roz și trandafiri dați cu glitter, nu la iubire) apreciez toate colecțiile de ciocolată, patiserie și meniuri pentru doi scoase la înaintare ritual de 14 februarie. Am primit, am cumpărat, mai vin. Carry on.

Ce nu înțeleg, însă, e ziua asta națională a lecturii. Bătută în cuie pe 15 februarie, de la 11 la 14. Fix pe același model. Cel denunțat patriotard de când cu 14 februarie. Îmi veți spune că nu e nimic rău, în fond, să citească lumea și să pună, acolo, o poză cu nasul în carte. Să bifăm activitatea. Așa este.

Problema e că, într-o țară în care țipăm ca din gură de șarpe despre analfabetism funcțional în continuă accelerare, rata mare de abandon școlar, piața de carte mică și toate celelalte fire duse de la ciorapul pe care și-l împart cultura și educația, o zi națională a lecturii, în care copiii citesc magic într-un flashmob împachetat festivist nu numai că nu rezolvă problema, ci funcționează ca un plasture ostentativ plasat peste o zonă cangrenată. Lectura se construiește. Ca nevoie organică permanentă. Ca foame intelectuală. Ca legătură între generații. Ca spațiu de comunicare. Cum? Mimetic, în familie. Prin programe de lectură susținută, prin dezbateri, prin cluburi, prin spații prietenoase dedicate cititului împreună, prin discuții și teme creative, la școală. Prin biblioteci și librării deschise comunității, în oraș. Prin programe și politici naționale de încurajare a consumului de carte și de sprijinire a familiilor cu copii de vârstă școlară, de susținere a alfabetizării, de expunere culturală timpurie, într-o țară.

Sigur că sunt părinți care fac asta. Educatori. Profesori. Scriitori. Edituri. Librării. ONG-uri. Fundații. Efortul lor e, însă, individual. Și, cumva, cred că ei sunt cei care nu vor umple mâine rețelele sociale și nu vor da check-in acolo unde citesc. Pentru că citesc mereu. Nu o zi pe an, de la 11 la 14. Poate că, altundeva, ziua asta a lecturii ar fi fost cireașa de pe tort. Numai că la noi nu e tortul. Nu-l face nimeni. Sunt doar calorii goale, cu multe E-uri.

Este, în schimb, practica cititului competițional, la kilogram, înghițit pe nemestecatelea, cu hectare neplivite de ani buni de bibliografii, cu copii care văd cititul ca pe o corvoadă. Ca pe un „trebuie”. Că asta e, cât timp nimeni nu-i îndrumă spre altceva decât un tăiat simbolic al semnului de carte, ca panglică sterilă a cititului național.

În ultimii ani, am avut multe întâlniri cu copii cu care am citit, am povestit și am intrat în intimitatea unui text. Multe. În multe orașe (da, prin mult hulitul Zoom). Am cunoscut copii extraordinari, care citesc și vorbesc minunat. Cel mai bine, însă, îl țin minte pe băiețelul care mi-a spus „Eu aș avea atâtea să vă spun, dar nu am cuvintele. Eu nu știu atâtea cuvinte.” Poate că și el va citi la școală, mâine. Poate. Dar nu de asta are nevoie. Nu de poză, ci de prezența reală a cuiva care să-l ajute să găsească acele cuvinte pe care nu le are. Cărora le simte, dureros, absența.

Cititul e plăcere. Descoperire. Bucurie împărțită. Geografie intelectuală în continuă recalibrare. Cam ca iubirea.

Eu mâine nu citesc nicăieri de la 11 la 14. Prefer, sincer, să citesc așa cum iubesc. Mereu. Și fără check-in.

Gourmet

Cinci cărți în care se mănâncă bine

E o perioadă complicată, cu diverse focare de nevroză socială și angoase personale care ușor, ușor, își ating punctul de fierbere. Pentru mine, asta înseamnă, by default, că încep să gătesc. De obicei un text. Sau mai multe. Azi e un fel de meniu de degustare. Am ales câteva cărți care, în rama generoasă a gastronomiei, vorbesc despre călătorie, despre devenire, despre savoir vivre, despre lumea secretă a bucătăriei vechi, despre noutatea creativității exersate extravagant în farfurie. Nu e nimic ierarhic și nici exhaustiv în titlurile pe care vi le propun – sunt, dacă vreți, o linguriță de ceva bun, într-o lume saturată de amăreli.

Ia o piersică, de David Chang, Publica/Narator, e un memoir absolut fascinant, semnat de chef-ul superstar care a creat restaurantele Noodle Bar și Momofuku din New York și revista Lucky Peach. Bun prieten cu Anthony Bourdain, autor de emisiuni pe Netflix, abonat la stele Michelin și la Premiile James Beard, guest star la Letterman și la Jimmy Fallon, ales de Time într-o listă personalități cu impact cultural alături de Obama, Steve Jobs sau Zaha Hadid, Chang scrie agresiv, adictiv și, deloc în ultimul rând, delicios. Strofocat, poate, da, egocentric, fără doar și poate, dar impresionant prin efortul lui de a pune la punct nu atât un restaurant sau un concept gastronomic, cât un spațiu de creație în care etnicitatea și continua perfecționare tehnică sunt puncte cheie în arhitectura unui gust. Chang scrie despre cum e să fii chef, despre cum e să fii bipolar, despre cum e să te chinuiască vina, despre cum e să inovezi pornind de la o porție de ramen, despre cum e să fii dezamăgit, despre cum e să te ia gura pe dinainte, despre cum e să fii depășit de situație, despre cum e să gătești ca modus vivendi, ca pură gramatică existențială. Nu de plăcere, de nevoie profundă, similară cu a dependenților. Scrie despre cum talentul e o dependență. Nu te lasă deloc să te oprești, să zici gata, asta a fost, noapte bună, mai încercăm și mâine. Poate mai mult decât scena gastronomică internațională, cu celebrii frați Adrià, cu bloggerii acizi de la Eater, cu New York-ul, el însuși un enorm restaurant mustind de gust și lehamite, povestea personală a unui chef coreean care nu reușește să se integreze, dar care convinge o lume întreagă să se adapteze la filozofia și la paradigma lui culturală te ia pe sus. Chang e vulnerabil, în cartea aceasta, ca o felie de piersică uitată aproape de flacără. Pe măsură ce întorci pagina, îți dorești, din ce în ce mai mult, să nu cumva să se ardă.
O ador pe Mona Petre. Nu doar cartea ei, Ierburi uitate, de la Nemira, ci și pagina ei de Facebook, felul în care vorbește, lexicul infuzat de botanică, etnologie și incredibil rafinament al gustului, postările ei cu tușă de tablou care te lasă flămând de vorbe. Citești și vrei mai mult. E deliciu intelectual pur cartea asta, în care se gătesc sărmăluțe în foi de nalbă și iofcale din făină de alac, se marinează ochiul-caprei și bureți-de-plop, se combină frigărui de păstrăv-de-fag cu lipii din făină de mazăre. Farfurii încărcate cu tarcalaci de leurdă ies din bucătăria vremurilor trecute și aterizează direct pe un blat contemporan, unde nu se poate să nu-ți lase gura apă după o asemenea etalare a tainelor lumii, a științei de a mânca și de a crea hrană din tot ce contemporanul grăbit ignoră, aruncă sau trece cu vederea. Pentru cineva ca mine, cred că știința asta adâncă și savuroasă înseamnă, de fapt, spectacol culinar. Cultură gastronomică autentică. Talent.
Natural Baking, de Carolin Strothe și Sebastian Keitel, DK, este una din cărțile de bucate favorite ale lui Jamie Oliver, cel care, de altfel, semnează și prefața. E o carte scrisă de doi oameni pasionați de dulciuri care s-au hotărât să-și pregătească deserturile doar din ce le oferea grădina lor. Așa au început să folosească flori comestibile și fructe din cele mai puțin obișnuite în deserturi (agrișe, corcodușe, boabe de soc, pomușoare). Sincer, e o carte care miroase a vacanță. Mă face să îmi imaginez o vară cu noi toți pe iarbă, gustând din toate tipurile de tarte și de prăjituri pe care îmi propun să le încerc, nu de alta, dar nimic nu are zahăr și nu presupune să mori pe altarul casnic șase ore, când afară sunt 40 de grade. Până la vară, oricum, am timp să mă hotărăsc între tortul de ciocolată cu sfeclă, turta dulce cu miere condimentată, tava cu tartă de vară, cu zmeură, coacăze proaspete, căpșune și rubarbă. Sau, poate, o să le încerc pe toate, cine știe. Cum spuneam, sunt relativ guilt-free :-).
L’Art de la Table, taste of the Mediterranean, de Gintare Marcel, Aerial, este, așa cum ne spune și titlul, un elogiu cultural și fotografic (Gintare este și autoarea tuturor imaginilor din carte). Pleacă de la un citat din Virginia Woolf (cel ultracunoscut – ”One cannot think well, love well, sleep well if one has not dined well.”) și transportă cititorul în colțuri de lume care fuzionează în farfurie, fiecare cu istoria și mireasma lui. Guști vizual și narativ din verbina provensală și din subtilitatea bucătăriei occitane, din verva italiană îmblânzită de iuțimea aromelor maure. Călătorești între momentele zilei, de la micul dejun la cina târzie și le observi pe toate interpretate etnic, combinate, lăsate să se dezvolte și să călătorească, la rândul lor, dintr-o cultură într-alta. Personal, m-am cam topit la ovăzul cu șofran combinat cu pară caramelizată, m-au cucerit complet smochinele prăjite puse pe brânza de capră și am suspinat la carpaccio de roșii. Cartea nu e despre mâncare, însă. E despre nevoia de imersie în alteritate. Despre explorare – culinară, culturală, personală – ca ingredient cheie al călătoriei prin viață. Sunt și rețete, sunt și fotografii cu piețe siciliene, cupe pline cu vin d’orange, boluri cu înghețată, jumătăți de avocado pline cu linte. Dar gustul care-ți rămâne pe cerul gurii e cel de evadare, de orizont luminos, de soare care ți se tolănește pe piele. Am cam oftat scriind, ce-i drept.
În sfârșit, New York, Capital of Food. Recipes &Stories, de Lisa Nieschlag și Lars Wentrup, Murdoch Books, e o carte festin. De la Magnolia Bakery la nașterea celebrului Red Velvet Cake, în 1920, la Waldorf Astoria și de la arepas colombianas la pretzels și bagels, cartea sună a jazz și a blues, a Gatsby și a Holly Golightly. E o carte în care se beau Negroni și Cosmopolitan, în care eseul literar stă comod lângă rețeta de tartă cu cireșe și rozmarin, în care se face picnic în Central Park, se mănâncă pierogi și burritos, se visează de pe un acoperiș deasupra lumii. Asta pentru că, așa cum ne învață cartea, New York-ul e o lume în miniatură, nu un oraș. E material de reverie eclectică, în principal cu dor de ducă și de mâncare bună, din cele despre care scria Woolf.

P.S. Da, mi s-a făcut foame scriind. Din nefericire, talentele mele în ale bucătăriei sunt modeste :-). Am făcut o budincă de ovăz cu pudră de roșcove, fără zahăr. Pe deasupra am pus un pic de gem de ananas. S-a mâncat, totuși.

EVGHENI VODOLAZKIN

Interviu

E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.

Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?

La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.

Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?

Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.

Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre

Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?

Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.

Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?

Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.

Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici

În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?

Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.

Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?

În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.

Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu

Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?

Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.

EVARISTO

Un interviu

Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.

Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora

Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.

Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.

În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.

Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde). Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției, atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.

Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.

Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.

Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.

Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.

Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.

Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?

În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.

Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –

”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte

este vorba despre a fi

împreună.”

Există singurătate în a fi împreună?

Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.

Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.

Dalia Sofer și mitologizările identității

„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.

Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?

– Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.

Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?

– A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.

Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?

– E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.

Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.

– Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.

Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?

– Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.

Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?

– E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.

Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?

– Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.

Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.

– Exact.

Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?

– Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.

Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la Iran?

– Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.

Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?

– E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.

O CONVERSAȚIE CU NARINE ABGARIAN

În 2020, The Guardian o plasa pe scriitoarea armeană Narine Abgarian între primii șase autori europeni. Cartea ei, Din cer au căzut trei mere, apărută la Editura Humanitas Fiction în traducerea minunată a Luanei Schidu, e despre o lume mică prinsă în tumultul lumii mari, în care copiii văd cum îngerii coboară după sufletele oamenilor și un păun alb, miraculos se plimbă de pe o pagină de viața pe alta. M-a intrigat și m-a fermecat suficient cât să-mi doresc un interviu, pentru care trebuie să le mulțumesc Ioanei Iancu, responsabilă cu orchestrația și călătoria acestui text, și lui Anton Breiner, cel care a tradus în și din limba rusă întrebările mele și răspunsurile autoarei.

Fiecare din personajele din cartea dumneavoastră își aduce fărâma lui de miracol în poveste, își pune felia lui de măr aromat pe farfuria cititorului. Cum a fost pentru dumneavoastră să gestionați atâtea daruri?

În cazul meu, ideea conform căreia „existența determină conștiința” s-a dovedit esențială: m-am născut și am crescut în micuțul oraș armean Berd, sus, în munți, la marginea lumii. Era un loc magic – păduri dese, râuri reci și repezi, ciorchine de stele noaptea pe cer, cântecul adormitor al greierilor. Cețurile copilăriei mele erau atât de dese, încât atunci când veneau să se lipească de fereastră, păreau niște imense creaturi vii.

Am avut două bunici minunate, un bunic și o străbunică minunați. Știau să iubească fără să ceară nimic în schimb, știau să asculte fără să întrerupă. Ei îmi povesteau basme și legende. Am crescut într-o lume care era pe jumătate de basm, în care, pe lângă multe dificultăți, era atât de multă fericire, încât nu mă părăsea niciodată încrederea că totul va fi bine.
Bunica spunea mereu: „Dacă s-a închis o ușă, înseamnă că undeva s-a deschis alta. Și tot ce ți se cere este s-o găsești”.
Narine Abgarian

Chiar au fost o mulțime de daruri în viața mea și asta tocmai pentru că am fost învățată cândva să cred în ele.

De ce un păun? De ce ați ales această pasăre pentru a face legătura dintre prezent și trecut, tărâmul viilor și cel al misterului?

Probabil nu o să mă credeți, dar eu nu l-am avut în plan. E ca și cum ar fi venit singur, iar eu eram atât de confuză încât l-am lăsat să trăiască în carte. Mai mult, nu aveam nicio idee ce să fac cu el. Din când în când încercam să scap de el, dar nu mă lăsa să o fac. De parcă mă conducea el prin roman, spunând din când în când: ai puțină răbdare, totul se va termina în curând, în curând vei înțelege totul singură. Eram supărată și nervoasă și mă simțeam foarte prost, de parcă aș fi fost pusă în fața unui calcan în care trebuia să descopăr o fereastră. Și când povestea cu păunul s-a încheiat ca prin minune, probabil că eram cel mai fericit om din lume. Înainte, când citeam interviuri cu scriitori care povesteau că unii eroi nu se supun autorului și își trăiesc propria viață independentă, credeam că asta nu e decât o cochetărie. Dar, confruntându-mă cu un astfel de fenomen, m-am convins că nu e niciun fel de cochetărie în asta. Există multe lucruri inexplicabile în viață și păunul meu alb face parte din acest gen de fenomene.

Vă consumă sau, dimpotrivă, vă hrănește țeserea unei proze cu atâtea paliere de sens?

Nu e deloc ușor să scrii. Te obosește, îți răpește foarte multă energie sufletească. Creându-și lumile, o persoană creativă se folosește de toate emoțiile și sentimentele pozitive la dispoziția sa – dragoste, afecțiune, tandrețe, căldură sufletească, speranță. Vorbind figurat, arunci în focul care îți hrănește puterile tot ce te poate încălzi, susține și nu te lasă să cazi pradă disperării. De aceea, mi-este imposibil să mă reîncarc cu energie creativă, cel puțin în cazul meu este vorba de un proces cu un sens unic. Ceea ce mă hrănește este familia mea, oamenii dragi, un cititor care spune niște cuvinte bune despre cărțile mele. Pentru care le sunt infinit recunoscătoare.
Narine Abgarian

Care a fost personajul cel mai greu de pus în pagină?

Cred că cel mai mult mi-a dat de furcă Magtahine. A îndurat multă durere, și-a pierdut copiii, iar după moarte a devenit îngerul păzitor al Anatoliei și al copilului ei. Practic, și-a dat binecuvântarea ca soțul să înceapă o viață nouă și să își caute o fericire nouă. A fost foarte important pentru mine să o înfățișez fără exces de emoții, fără acel entuziasm al autorului care apelează la mila cititorului. Sper că am reușit.

Maranul nu e doar un spațiu izolat; are un timp al lui, jalonat de cutremure, războaie, pierderi, tragedii și revelații personale. Ce înseamnă, pentru un scriitor, să-și conecteze cititorul la un asemenea tărâm?

Autorul rememorează. Maranul nu este un sat inventat, el este Armenia. Poveștile spuse în carte reprezintă trecutul țării mele, al poporului meu. Acolo este experiența mea personală: am prins războiul, știu ce sunt foamea, frigul, bombardamentele, lipsa curentului și a apei potabile. Am iubit, am fost dezamăgită, am pierdut și am găsit, am crezut și am așteptat. Tot bagajul meu de observații, experiențe și concluzii l-am pus în povestea unui sat pierdut în timp și spațiu.

În traducere din armeană, Maran înseamnă pivniță, de regulă, de vin. Așadar, satul bătrânilor mei, Maranul meu, este acea pivniță în care se maturizează cel mai prețios vin din lume. Îmi doresc foarte mult ca el să trăiască pentru totdeauna.

Care credeți că a fost ingredientul care a transportat proza dumneavoastră, impregnată de culoare locală, în imaginarul cititorului de oriunde și de pretutindeni?

Trăim niște vremuri grele. Acum este foarte ușor să disperi, să-ți pierzi credința, să nu mai crezi că ziua de mâine va veni. Există multe motive pentru asta – Covidul, monstruoasa inegalitate socială, războaiele nesfârșite, excluziunea socială, lipsa de drepturi. Mi se pare că omul care citește chiar are nevoie de cărți care să consoleze, să încălzească, să inspire speranța că totul va fi bine. Romanul meu „Din cer au căzut trei mere” face parte din această categorie de cărți. În ciuda trecutului dificil, uneori complet insuportabil, personajele sale își găsesc fericirea, iar roata timpului, încheindu-și cercul, nu se oprește, ci continuă să se miște. Viața continuă. Și ea trebuie trăită.
Narine Abgarian

De ce opțiunea pentru basm, pentru o poveste cu toate elementele de ritual de trecere și de transformare umană?

Îmi place foarte mult realismul magic. Unul dintre scriitorii mei preferați este Gabriel García Márquez. I-am recitit operele de multe ori, întotdeauna m-au fascinat și încântat, dar nu m-au condus în niște lumi „de dincolo”, ci în mine însămi. Citind „Un veac de singurătate” sau „Colonelului n-are cine să-i scrie”, nu rămâneam niciodată un observator străin, ci mă implicam în acțiune, deveneam o parte a ei. Realismul magic are o capacitate uimitoare de a ne prezenta miracolele drept ceva normal. Și mi-am dorit tocmai un astfel de miracol prozaic, obișnuit. La fel de obișnuit precum aerul.

De ce mor orașele exact în ziua în care le părăsim?

Pentru că nu vom regăsi niciodată orașul așa cum l-am părăsit. E ca și cum ai vrea să te întorci în ziua de ieri. Știu asta din proprie experiență: fiecare întoarcere în Berdul meu natal îmi aduce, pe lângă bucurie, multă suferință: mă supără orice casă demolată, orice clădire veche reconstruită. E ca și cum cineva mi-ar șterge cu o radieră trecutul de care mi-e dor și în care vreau să mă întorc. Și nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă plimb prin orașul copilăriei mele și să strâng, ca piesele unui puzzle, amintirile mele despre el într-o imagine unitară.

Care a fost momentul dumneavoastră favorit, în scrierea acestei cărți?

Nașterea lui Voske. Până în ultima clipă, nu eram sigură că ea trebuia să se întâmple în viața Anatoliei și a lui Vasili. Dar îmi doream foarte mult ca fericirea lor să dureze cât mai mult posibil, de aceea s-a născut Voske.

De ce anume ne salvează poveștile?

Sper foarte tare că ne salvează de la disperare.

Pe dumneavoastră de ce anume v-a salvat povestea aceasta?

Dacă e să vorbim despre o salvare miraculoasă, atunci ea ține, mai degrabă, de prima mea carte. Întotdeauna am fost un cititor profesionist și nu am visat niciodată să devin scriitoare. Când aveam 36 de ani, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Îmi amintesc că m-am întors acasă, am găsit tot ce am putut despre această boală, am citit și m-am îngrozit pentru că mi-am dat seama că mă așteptau niște vremuri sumbre. Nu spun că vestea m-a speriat foarte tare, singurul gând care mi se învârtea în cap era să apuc să-i aranjez viața fiului meu, pentru că va veni o clipă când nu voi mai putea să am grijă de el. Nu mi-a fost ușor, uneori eram complet descurajată. La un moment dat, mi-am făcut o pagină web și am început să postez acolo povești despre copilăria mea. Aceste povești, în pofida stării mele interioare destul de depresive, îmi ieșeau foarte amuzante. Chiar și eu râdeam uneori în timp ce le scriam. Nu pot explica acest fenomen ciudat: uneori mi se pare că, la fel ca baronul Munchausen, pur și simplu m-am scos din mlaștină trăgându-mă de păr. Îmi amintesc că atunci când a apărut „Maniunia” [n.trad. – prima carte a scriitoarei], mi-am zis „Bravo! Ai apucat să scrii o carte”. Și nu contează deloc câți oameni o vor citi (eram sigură că nu mulți), important era că las o carte în urma mea. Dar „Maniunia” a devenit un bestseller într-un foarte scurt timp: primul tiraj s-a epuizat în aproape două săptămâni. Iar la o lună după publicarea cărții, diagnosticul mi-a fost revocat. Fusese o eroare medicală. Cu care am trăit cinci ani lungi.

Uneori mi se pare că tocmai cărțile sunt salvarea mea miraculoasă. Cărțile și sprijinul rudelor.