Niciodată nu mi-am măsurat anii, vacanțele, weekend-urile în cărți. Poate doar stările. Anotimpurile interioare. Trecerea printr-o zonă de amorțeală sau, dimpotrivă, de bucurie intelectuală. Nu știu niciodată câte pagini, câte volume, câți autori. Nu reușesc să gândesc în topuri. Nu țin să termin toate cărțile începute. Am fost mereu de principiul că viața e scurtă și s-a scris prea multă literatură bună ca să mă cramponez de cărți care nu mă țin.

Îmi place așa. Trăiesc ce e de trăit și citesc ce îmi ține de cald pe dinăuntru. Cititul profesional este și va fi parte din mine mereu, dar, cum aici e spațiul meu de joacă, citesc asumat și răzleț, dezordonat și impulsiv, de plăcere, din nevoia de variație, de orizont, de explorare, de altceva. Niciodată de plictiseală (nu știu și nu am înțeles niciodată cum vine asta), tezist sau în siajul unui trend.

Zilele astea, cum spuneam, am citit puțin, cu mintea destul de vraiște, cu straturi, straturi de oboseală pe sub ochi. Mi-au rămas, însă, câteva titluri și imagini pe care mă bucur să le împart, la început de an, cu toți cei care își recalibrează, zilele acestea, dieta literară și nu numai.

Foto: Marius Constantinescu

O să încep cu ciocolată. Pentru că e guilt free, pentru că mi-a a adus-o Moș Crăciun, pentru că e La Durée, pentru că arată ca un cadou exclusivist, caloric și delicios. Și pentru că e o istorie culturală incredibilă, pusă în scenă de una din cele mai cunoscute ciocolaterii pariziene, sub semnătura lui Serge Gleizes. Între hărți ale plăcerii gustative, litografii de la 1796, vase mayașe în care erau ținute mirodeniile folosite să echilibreze dulceața sau, dimpotrivă, s-o potențeze, ceșcuțe de porțelan și cutii fabuloase cu mendiants, nougatines și orangettes, veți găsi elogii aduse de La Rochefoucauld, Maupassant, Madame de Sévigné sau Proust ciocolatei traduse în ganache, trufe și răsfăț premium. Deliciu. Capriciu. Supliciu… Am mâncat jumătate de cutie de praline citind. Singură :-(. Nu mă urc pe cântar până în aprilie.

Beletristic, Acolo unde cântă racii e cartea finalului de 2020, pentru mine. Delia Owens are o poveste de viață scrisă parcă de un scenarist de la Hollywood și o scriitură decupată în cadre cinematografice. Primul om e, în lumea mlaștinii imaginată de Owens, prima femeie care descoperă lumea cu durerile și minunățiile ei, cu iubiri strălucitoare ca o pană de lebădă de tundră, cu Eva și Cain pulsându-i deopotrivă pe sub piele. Are mult comercial, multe momente previzibile, multe elemente de thriller după rețetă ș i le ierți pe toate pentru cât de frumos e construit personajul ei central, Kya, neverosimilă și fermecătoare, captivă între inocență și tentație, traversată de toate stările, păcatele, slăbiciunile și darurile de care are parte sufletul omenesc cât e închis în sălașul lui de carne. E o carte de o poezie crudă, cu pescăruși și scoici în care citești lumea de pe dinăuntrul unei fetițe care crește, care își caută mama, iubitul, pe sine într-o mlaștină sălbatică și tulburătoare. Am fost, cât timp am citit-o, un om ceva mai bogat.

Nu știu cum am ratat până acum Monștrii lui Christopher Dell. Un compendiu savuros al alterității, al temerilor noastre colective mixate în creaturi cu gheare și colți, cu trupuri acoperite de blană și vieți interioare orchestrate după ritmurile lumii. Am citit cu groază și încântare despre Tlaloc, zeul aztec cu piele albastră și rânjet mușcător, despre solomonari care imaginează creaturi magice, despre Caliban, din Furtuna lui Shakespeare, despre Beowulf și Wawel, despre cinocefali și despre Sfântul Cristofor, despre demonii vulpi din legendele japoneze și despre șarpele Midgard, vânat fără încetare de zeul nordic Thor. E un bestiar al bizarului în care știu că mă voi întoarce negreșit, nu atât pentru creaturile care se perindă prin paginile lui, cât pentru spectacolul minții omenești înfierbântate de forjele fricii. E incredibil cât de aproape de noi, de lumea și viața de azi rulează mecanismul acesta care îmbracă în fiară tot ce nu înțelege, tot ce nu cunoaște, tot ce i se refuză.

Foto: Marius Constantinescu

Sunt la prima mea lectură din Elena Ferrante și îmi e încă destul de greu să spun dacă îmi place sau nu. Ce simt încă de-acum, din primele pagini, e acuitatea narativă proprie celor care trăiesc răsfirați în poveștile care-i locuiesc. Deocamdată mă pierd, seara, în vocea unei fetițe care crește cu fiecare rând și mă trage de mânecă în întrebările ei ca o inimă de anghinare – amare, suculente, crude, tainice.

Să ai un efect planetar botezat după tine, o legendă personală asociată cu premii Emmy și Bafta, un capital de încredere, simpatie, prestanță atât de vast… Să pui toate astea în slujba viitorului planetei, să faci din asta moștenirea ta culturală, să respiri bioantropologie, să înțelegi importanța educării generațiilor tinere în spiritul protejării lumii în care trăim. Să fii Sir David Attenborough. Să te trezești dimineața știind că faci pentru semenii tăi toate astea. Stau și mă întreb cum o fi… Cartea lui, bogat ilustrată, e un manifest despre biodiversitate, despre echilibru, comunicare și nevoia de a resălbătici lumea. Citesc despre mangrove și pajiști cu iarbă-de-mare, despre gazelele Thomson, despre tot ce înseamnă proteine alternative, cascadă trofică și încălzire globală. Despre cam tot ce ar trebui să știm ca să ne ferim de calamitate. ”Oamenii au ajuns o forță globală și au dobândit puteri care afectează întreaga planetă. În fapt, antropocenul s-ar putea dovedi o perioadă cu o scurtime unică în istoria geologiei – ba chiar una care se încheie cu dispariția civilizației umane”, scrie Attenborough.

Sumbru, e adevărat. Dar încă negociabil.

Foto: Marius Constantinescu

Și, dacă tot vorbim de planetă, nu pot să nu recomand aceste două atlase de la Litera, cu potențial de cărți de aventură pentru toată familia. Noi le deschidem și plecăm la joacă. Toți trei. Explorăm Templul Jaguarilor din Mexic, ne minunăm, din inima Norvegiei, de Aurora Boreală, ne povestim și ne repovestim refluxul de la Mont Saint Michel. Cred că serile în care reușim să ieșim așa dintre pereții apartamentului sunt cele mai frumoase călătorii din perioada asta fără bilete de avion, în care visezi, vrei, nu vrei, pe fundalul sonor al sirenelor care urlă angoasant, dincolo de ferestre.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

Altfel, în perioada asta Maria a citit mult mai mult ca mine. ”Clubul Exploratorilor Ursul Polar”, de Alex Bell și două volume din ”Ordinul iepurilor regali din Londra”, de Santa și Simon Sebag Montefiore. Acum e la al treilea. Am rugat-o să-și descrie singură experiența de lectură și m-am trezit cu minicronica asta, pe care mă bucur să o fac publică pentru cititorii mai mici, a căror vacanță încă nu s-a terminat 🙂

Cheers! Să fim sănătoși.

1 comentarii la „Reading LIST 2021. Începutul”

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

%d blogeri au apreciat: