mai 2023

Trei cărți de la…

Oana Drăgulinescu, Oana Vasiliu și Diana Popescu

Supereroi. Pentru că știu să se miște între observația profundă și stratul ludic al existenței, pentru că nu se iau prea tare în serios, dar iau în serios cărțile care-i tranzitează, care îi urmăresc o vreme, pe care le dau mai departe. Eu cam așa îi văd pe cititorii care își scot biblioteca la vedere în acest mini-serial, legat și nu prea de Bookfest.

Supereoi deghizați în oameni obișnuiți. În fapt sunt niște visători care se încăpățânează să lanseze muzee virtuale și concrete, să se joace cu memoria orașului, să vorbească în cunoștință de cauză despre tumultul socio-politic și, deloc în ultimul rând, cultural al timpului nostru. Chapeau bas!

Oana Drăgulinescu, muzicolog, jurnalist, sufletul ecuației la Connect Media și Muzeul Abandonului, #prietenameabună

Pentru mine o vacanța adevărată înseamnă neapărat și ceva de citit. Dacă am câteva zile libere, deschid raftul cu lecturile care stau în așteptare și aleg mereu mai multe cărți decât aș putea citi sau căra în mereu prea puținele zile de vacanță.

Din cele trei cărți alese pentru Ioana, două au fost citite în vacanța de iarnă, care s-a întins pe ultimele zile de 2022 și primele din 2023.

Michael Cunninghan -“Crăiasa zăpezii” e o carte micuță, dar care s-a cerut citită cu pauze, pentru că era un subiect cam dens pentru o vacanță – relația cu moartea în diversele ei forme. Moartea ca trecere, ca renunțare, ca absență.

Mi-a plăcut enorm cartea, este foarte smart scrisă și ce m-a frapat este că nu te poartă în poveste, ci te aruncă în ea. Te teleportrează în diverse momente ale existenței personajelor, în care tu devii un martor mut, dându-ți seama pe parcurs ce s-a întâmplat cu personajele de la un salt temporal la altul. Cuningham nu te ține de mână, ci te împinge de pe marginea piscinei, pe principiul… o să te prinzi tu cum să înnoți prin povestea asta. E cumva într-un balans utopic între speranță și disperare, viață și moarte. Dar este una dintre cărțile care au rămas cu mine.

Următoarea mi-am dorit-o doar pentru că titlul mi se pare genial – Cei care cumpără stele, de Anca Mizumschi. Nu mai citisem nimic de Anca și nu aveam nicio așteptare. Se terminase aproape vacanța, adică eram deja în aeroport când am deschis-o. Era să pierd avionul din cauza ei, pentru că m-a absorbit cu totul. Spre deosebire de Cunningham, care a fost citit ca o mâncare complicată, de bucătărie moleculară, pe asta am hăpăit-o ca pe cea mai bună mâncare a bunicii, atunci când ți-e teribil de foame și de poftă. Așa mult am ajuns să o iubesc, încât am împrumutat-o prietenelor mele de surorat literar și fiecare și-a notat pe prima pagină când a citit-o și cum. La mine a fost ca o criză bulimică, nu mă puteam sătura de ea, practic a fost citită în aeroport, avion și după doar câteva ore de somn, printre bagaje nedesfăcute. Ioana și Carmen, surorile literare, au citit-o cu înghițituri mici, așa cum amâni finalul a ceva foarte bun, doar pentru că știi că nu vrei să te desparți de acea senzație. Pe pagina mea de carte am scris așa: Tocmai am citit…de fapt am hăpăit pe nerăsuflate, într-o zi, fără să-i pot da drumul, o carte pe care o așez imediat după “Toată lumina pe care nu o putem vedea” a lui Antony Doerr și Elif Shafak (pe care o iubesc necondiționat) – cu “Cele 40 de legi ale iubirii” și Narine Abgarian – Din cer au cazut trei mere. Se numește “Cei care cumpără stele” – de Anca Mizumschi. Este o carte de o frumusețe asemănătoare cu broderiile de piatră ale arhitecturii maure, cu străduțe labirintice în care să te pierzi, cu mâini fine care atârnă stele în țesături complicate, cu pietre prețioase ce se lasă închise în bijuterii construite mistic, brocarduri și mătăsuri prețioase, hărți meticuloase ce se transformă în tărămuri veșnice ale imaginației. Este atât de vie, atât de frumos și prețios scrisă…. o bucurie de carte!

Apoi au trecut câteva luni și cărți până când o lectură m-a făcut din nou să uit să respir. Am cumpărat Simon în ziua în care a apărut, am alergat efectiv seara la librărie, aproape de ora închiderii, pentru că iubisem așa tare “Din cer au căzut trei mere”, încât nu visam decât o altă carte semnată de Narine Abgarian. Simon este ca o expozitie a iubirii, iar capitolele sale vorbesc despre felurile atât de diverse în care poți să iubești și în câte feluri te poți metamorfoza tu în raport cu iubirea.

Este o carte fără pic de ostentație…aproape că nu te convinge la început, pentru că nu vrea să te convingă de nimic, dar te va face să nu te mai saturi de bucuria de a vedea lumea prin ochii lui Simon.

La conferința autoarei Narine Abgarian moderată cu atâta eleganță de Marius Constantinescu, ea a spus ceva ce mi se pare că definește cumva volumul Simon: “Viața e iubire, nașterea e iubire, până și moartea e iubire. Poate iubirea să anuleze moartea? Nu știu, dar dacă ceva va începe după moarte, acel ceva va fi animat de iubire.”

Cineva a comentat când am postat acest citat: ei, dar cum poate fi moartea despre iubire? Ei bine, volumul Simon decantează poveștile de iubire fix la priveghiul cuiva care a văzut toată lumea prin lentilele iubirii.

Oana Vasiliu, jurnalist, agitatoare urbană, roșcată sine qua non 🙂

După 15 ani, am simțit nevoia să mă întorc la școală, să studiez antropologia, hrănind astfel o pasiune care a tot crescut: istoria gastronomică și alte lucruri din sfera bonne bouche. Printre studii antropologice și limbaj academic greu de asimilat, un newsletter dedicat poveștilor gastronomice și restul de lucruri pe care le am de făcut din calitatea de adult, în ultimul an, mi-au rămas aproape de suflet următoarele lecturi:

„Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului”, Gabriela Tabacu, ed. Humanitas (2022), o bijuterie literară pe care orice pasionat de București ar trebui să o citească. Pentru mine, poveștile din carte au mai temperat furia pe care o simt la fiecare blocaj de trafic sau nepăsare a șoferilor care pur și simplu parchează aiurea. Am călătorit într-o lume în care nimeni nu se grăbea, era greu, dar se cultiva răbdarea. Povestea curge cronologic, din anii 60, orașul se schimbă, la fel și generațiile, iar autoarea – fiind de profesie arhitect, aduce în discuție și schimbarea identității străzilor, clădirilor și cartierelor, dar și felul cum locuitorii, bucureștenii, se raportează la spațiul lor.

„Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică”, Dave Grohl, traducere ed. Publica, colecția Victoria Books (2022), este o carte-confesiune despre omul din spatele mega fenomenului rock Foo Fighters, o autobiografie pe care o consider esențială de citit în special pentru tații de fete. Până să citesc cartea, nu mi-am imaginat cum arată relația perfectă tată-fiică, însă pare că Dave a reușit, fiind totodată un superstar pe care o lume întreagă îl așteaptă pe scenă. Este atât de uman și de frumos scrisă – iar cea mai impresionantă parte este felul în care a ales să vorbească despre moartea lui Kurt Cobain, colegul său de trupă. Am citit multe biografii, dar nicăieri nu cred că am văzut mai multă candoare pentru un subiect atât de dureros ca moartea unui prieten, înainte de impactul real al destrămării trupei Nirvana. Și este și cartea pe care am dăruit-o tuturor taților de fete pe care îi cunosc și știu că au o pasiune pentru muzica rock, fiind balsam pentru suflet și pentru ei.

Combo-ul gastronomic dintre celebrity chef Stanley Tucci, cu autobiografia cu multe referințe gastronomice „Taste” (apărut în traducere la ed. Publica, colecția Victoria Books), și cel mai cunoscut și premiat bucătar din lume, Rene Redzepi, cu povestea scrisă de Jeff Gordinier (jurnalist gastronomic, colaborator pentru NYT, The New Yorker, The Economist) despre drumurile prin lume ale acestuia, „Hungry” (netradus, disponibil la mai multe edituri, eu am citit varianta Penguin Random House). Realitatea este că încă îmi caut vocea de a povesti întâmplări și povești gurmande, iar capul, agendele și notițele de pe laptop sunt pline de idei, dar n-am făcut încă nimic în această direcție. Cu cât citesc mai mult și intru în „bucătăria” fiecărui chef, descopăr multă umanitate, energie și mai ales, capacitatea de a o lua de la capăt. Ambele cărți sunt fascinante prin prisma descrierilor – ești practic oaspete la masă, mergi cu ei la cumpărături, le descoperi felul în care își iau informațiile despre gastronomie. Iar ingredientul secret este familia – care în cazul lor, are două valențe – cea dobândită prin relații de rudenie, dar și cea descoperită ca echipă.

Diana Popescu, jurnalist, podcaster, ticluitoare de idei bune condimentate perfect 🙂

Lucrurile din viața ta dispar, rând pe rând. De parcă asta n-ar fi de ajuns, odată cu ele dispare și amintirea lor. Ți se pare cumplit? Află că se poate mai rău: în caz că te afli printre cei câțiva al căror ADN le permite să nu uite, vei fi vânat și pedepsit exemplar. O carte despre mai multe tipuri de pierdere decât ți-ai imaginat. O carte care te prostdispune cu premeditare, într-un mod încântător. Și te face să te-ntrebi: dintre toate cele care te-au făcut cine ești, ce-ai alege să păstrezi?
Yōko Ogawa – „Poliția memoriei” (Humanitas Fiction 2021), traducere Raluca Nicolae

La spectacolele lui Radu Afrim, biletele nu se cumpără. Se vânează. Inevitabil, așa stau lucrurile și cu cea mai recentă montare pe care și-a trecut-o în cont la Naționalul bucureștean. Dramatizarea unui roman cât se poate de românesc, cât se poate de luminos, relaxat, optimist. NOT. E un roman spre însingurare și spaime, despre decrepitudine emoțională și moarte în toate formele ei. Meniu complet, pentru amatorii de sporturi mentale extreme. Dacă vă era dor să scormoniți prin frici, dacă distracția voastră e să plonjați în angoase (măcar în ale altora), aveți fix ce vă trebuie. În caz că autoironia e ceva ce practicați în liga profesionistă, iată unealta perfectă.
Mihai Radu – „Repetiție pentru o lume mai bună” (Polirom, 2022)

Din când în când, se-ntâmplă să dai peste o carte de care te amorezezi până peste urechi. Am pățit-o, de pildă, cu „Toate numele”, a lui Saramago (e momentul să-mi mărturisesc dragostea pentru acest portughez magic). Dar asta s-a-ntâmplat cu mulți ani în urmă. Mai recent, cu această bi-ju-te-ri-e. O încântare dintr-o copertă în cealaltă. Un roman care, cu ironia lui rafinată, cu joaca irezistibilă pe bază de gramatici, cu „mineritul” voios în galeriile psihicului, cu filosofia livrată fără vreun gram de prețiozitate, te fericește la fiecare rând.Încă nu m-am decis să văd ecranizarea, de teamă că nu voi regăsi deliciile poveștii tipărite. Dar mă-ncurajează faptul că protagonistă e minunata Josiane Balasko.
Muriel Barbery, „Eleganța ariciului” (Nemira, 2016), traducere Ion Doru Brana

Trei cărți de la…

Carmen Lidia Vidu, Ștefania Oprina și Alina Purcaru

E greu. Să jonglezi cu evenimente, neprevăzutele de târg/salon :-), înregistrări și o rubrică zilnică, personală, presupune un efort… deloc neglijabil, să zicem. Dar îmi place. Îmi place să plonjez, #voyeuse, în textele acestea despre cărțile altora, să mă recunosc în unele alegeri, să combat mental cu altele. Sunt, toate, ca niște cadouri livrești. Faptul că le despachetez pe durata Bookfest-ului e un pretext, până la urmă. Conversația despre cărți, despre ce, cum și de ce citim, ar trebui să fie o permanență, o stare de fapt, de sine, o modalitate prietenoasă de a combate continua cenușăreală a cărților în cotidian. Poate că ne-am plânge mai puțin de analfabetism funcțional, piață mică, lipsa librăriilor și așa mai departe. Poate că pozele cu cărți le-ar face concurență celor cu cafele și pisici (sau poate că ar fuziona), poate că discuțiile din mica și atât de scindata noastră lume culturală ar fi mai puțin corozive.

Nu știu. E doar un gând. #împreună nu citim nici mai mult, nici mai bine, dar sigur citind „la vedere” normalizăm, poate chiar scuturăm puțin de praf una dintre cele mai frumoase piruete intelectuale: plimbarea prin imaginația altcuiva.

Carmen Lidia Vidu, regizoare, creativă până în unghii, colecționară de povești, inițiatoare de conversații care contează. Credit foto: Claudia Bucsai

1. Monica Lovinescu – „Jurnal esențial”, Humanitas
Marile nume coboară de pe soclu și devin oameni, prieteni, cunoscuți ai Monicăi Lovinescu. Stai la masă, la telefon, la o discuție privată, asculți conversații despre Eliade, Cioran, Noica, Goma, Liiceanu, Andrei Ursu, Pintilie și mulți alții.
„Jurnal esențial” e un fel de voyeurism cultural. Personalități despre care vorbeam pâna acum mai mult pe un ton plin de emfază, devin oameni din carne și oase cu frici, lașități, subtilități, fragilități. Cartea asta m-a repoziționat în relația mea cu normalitatea, cu firescul, cu umanismul, cu oamenii și gândirea lor.
Am fost crescută într-o cultură a „marilor personalități”, iar jurnalul Monicăi Lovinescu vine ca un tratament de însănătoșire și de curățare a felului în care mă raportez la cultură și la istorie.
Priveam rigid „valoarea” până la acest Jurnal al Monicăi Lovinescu. Poate că ăsta e marele atu al cărții: că tonul personal e tonul esențial.

2. Daniel David – „Psihologia poporului român”, Polirom
Cine suntem, cum ne credem? Pe de o parte, suntem mândri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm. Ce ne definește ca nație?
Cartea asta e aproape terapie. Te face să te înțelegi la un alt nivel, e o discuție pe care eu nu am avut-o cu mine până la lectura acestei cărți.
Relația cu autoritatea și cu instituțiile sociale, abordarea riscului în cultura românească sunt explicate în carte din punct de vedere psihologic. În România, încrederea în semeni e foarte mică. Neavând încredere în ceilalții, cooperarea cu ei e una e scăzută și impreuna construim instituții slabe. Profilul general al țării noastre este un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Noi am ales spațiul vestic, dar refuzăm valorile lui. Românii încă văd schimbarea și viitorul ca pe un pericol. Identitatea națională influențează comportamentul meu personal. Citind cartea „Psihologia poporului român” înțeleg mai clar ce înseamnă „așa sunt românii”.

3. Lucia Berlin – „Manual pentru femei de serviciu”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART
Cartea „Manual pentru femei de serviciu” a fost publicată abia la zece ani după moartea autoarei Lucia Berlin.
Cele 43 de povestirile împrumută mult din viața pe care a dus-o Lucia Berlin: copil abuzat, femeie dependentă de alcool, sărăcia, relațiile disfuncționale, dar și momente de bucurie și conexiune umană. Căsătorită cu trei artiști, divorțată de toți trei, mereu în alte țări, alte orașe, Lucia Berlin a avut fel de fel de slujbe: centralistă, femeie de serviciu, soră medicală, asistentă personală. S-a luptat cu propriile vicii, așa cum o fac și eu. E o carte despre intimitatea și apropierea dintre oameni.

Ștefania Oprina, zână bună, pasionată de cărți, incapabilă să nu zâmbească la Seneca Anticafe (și nu numai 🙂

Poate o să ai o zi proastă, poate o să ai nevoie să pari amuzant în fața unui copil care crede adulții plicticoși, poate, pur și simplu, te iei tu pe tine prea în serios, așa că dă-ți pantalonii în vine și râzi un pic de tine, cum recomandă Rimele pe Dos. Recomand orice carte de Carmen Tiderle, dacă într-adevăr nu ești un adult plicticos. Altfel nu o să înțelegi de ce recomandă un librar o carte de poezii pentru copii.

Într-o zi am descoperit un autor nou. Mai rar când ești librar de mai bine de 10 ani. L-am descoperit pe Terzani în engleză, el scrie în italiană, a locuit mare parte din viața lui în Asia și eu îl recomand în română. Scrie impecabil, a scris zilnic și asta se vede. Jurnalist timp de 30 de ani, Terzani își ia cititorul într-un carusel alături de el și descrie ce învață din jur cu ochii larg deschiși, în culori vii și cu ﬁne reflecții ﬁlozoﬁce. Și te plimba prin toată lumea.

Iar, la final, te va lăsa să asiști la emoționanta discuție cu fiul său când știe că nu mai are mult de trăit și decide să dăruiască din înțelepciunea sa tuturor celor care deschid Sfârșitul mi-e început. Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții:

„ … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord.

Te îmbrățișez, tata „

Sunt multe cărți pe care le-ar recomanda și numai pentru entuziasmul din spatele lor. Orice carte aleasă de Bianca Mereuta e deja o rețetă sigură că o să-ți îmbunătățească viața. Pentru noblețea și corectitudinea cu care echipa Baroque lucrează cărțile poți să alegi orice titlu îți sună bine, o să fie o carte frumoasă. La fel cum orice titlu a intrat în selecția Black Button Books e o alegere deșteaptă.

Mi-e mai ușor să recomand categorii. Le dau oamenilor multe opțiuni mari de tot din care sa aleagă. Recomand oricui să citească jurnale de români. De orice fel. Descoperi în ele toată istoria pe care trebuie să o știi. Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu, Lena Constante, Laura Ionescu, dacă nu se mai găsesc cu atât mai bine – încăpățânează-te, caută-le, cere-le, citește la bibliotecă. Și după ce citești suficient de mult, pune-le cap la cap și ai acolo toată psihologia și istoria pe care le-ai detestat sau ignorat la școală.

Alina Purcaru, poetă, activistă, jurnalistă și, în general, factotum literar 🙂

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Editura Pandora M (trad. Silvia-Alexandra Ștefan) expune un spectacol fabulos, al cărui subiect este istoria scrisului. Viața cărții, în special în Antichitatea greacă și romană, e subiectul unei adevărate expediții arheologice pe care autoarea spaniolă o derulează sub ochii noștri cu o pasiune molipsitoare și cu o onestitate intelectuală admirabilă. Vorbește despre manuscrise și suporturi de text pierdute pentru totdeauna, ca și despre scrieri care au supraviețuit prin adevărate miracole, ținînd cont de marea fragilitate pe care cuvântul scris a avut-o, de-a lungul mileniilor. Povestește despre marele dar al traducerilor, pe care Ptolemeii le-au ridicat la rang de primă necesitate, despre cum traducerile au omogenizat spațiul cultural în care au circulat și ne-au oferit, din umbră, o bază de cunoaștere comună. Scrie despre scribi și bibliotecari, despre scriitoare uitate, despre depozite de carte și coduri secrete, despre rarități, dar și despre practici pe care le împărtășim la mii de ani distanță. Scrie cu o vervă care face paginile să se topească, scrie simplu, atașant, cu emoție, dar mereu cu referințe și cu o bibliotecă de trimiteri, abil camuflată sub stilul suplu, nepretențios. Mie cartea mi s-a lipit de degete câteva zile și aș face-o cadou oricărui șoarece de bibliotecă, oricui iubește cărțile despre cărți, istoria și ascunzișurile ei aparent nespectaculoase, în care s-a produs, invizibilă pentru mulți, schimbarea.

Scrieri feministe de Laura Sandu, Editura frACTalia, este o carte-meteor, cum rar apar, una care sfidează încadrările standard și se folosește de toate formele de expresie pentru a vorbi despre devenirea feministă într-un mediu ostil. Scrierile înseamnă eseu politic, fragment de jurnal, bucăți de critică literară, poeme și multe interogații menite să aducă la lumină felul în care feminismul socialist se angajează în lupta cu nenumăratele opresiuni ce ne pot afecta viețile, în funcție de locul în care ne aflăm. Animate de dorința de a imagina o lume incluzivă, eliberată de binaritatea de gen, dar și de servituțile capitalismului, o lume în sfârșit la adăpost de nenumărate forme de exploatare și discriminare, Scrierile vorbesc despre posibilitatea unei vieți comune, în demnitate și siguranță, o viață al cărei bine primează în raport cu ambițiile individuale. Rămânând eminamente politice în fibra lor, indiferent de subiectul abordat, aceste scrieri pledează, în același timp, pentru o literatură eliberată de chingile canonice, revendicând bunăstare și demnitate pentru toate, nu doar pentru cele privilegiate. E o carte în care ideile, emoția și sensibilitatea fuzionează într-un ecosistem atent curatoriat, pe care autoarea l-a elaborat constant prin tot ce a construit pentru mișcarea queer-feministă din România, din interiorul căreia scrie.

Eu Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, de Maryse Condé și recent apărutul roman Ultimii regi magi, de aceeași autoare, ambele publicate la Editura Polirom, ambele traduse minunat de Alexandra Cozmolici. Am descoperit-o pe Maryse Condé, această zeiță a literaturii antileze, odată cu Tituba, roman istoric ce spune povestea unei femei de culoare originare din Barbados, ajunsă sclavă, în proprietatea unui pastor puritan și urmând a fi judecată într-unul dintre procesele de vrăjitorie din Salem. Tituba a fost singura victimă de culoare a acestor procese istorice, de o cruzime buimăcitoare. Maryse Condé spune povestea Titubei redând demnitatea și frumusețea unei vieți aureolate de iubire și de legăturile invizibile cu ținutul natal, oricât de mari ar fi fost suferințele îndurate. Scriitoare care a contribuit în mod esențial la corpusul vast și nesupus al literaturii postcoloniale și feministe, Maryse Condé imaginează o proză de o mare pătrundere psihologică, alimentată cu spirit critic, mult umor și iubire față de lumea plină de bogăție a Caraibelor. În același timp, descrie cu aceeași acuitate ororile scaviei, ale colonialismului și urmările lor. Ultimii regi magi preia aceleași teme – sclavia, rasismul, răul istoric al colonialismului – într-o ficțiune stratificată, în care o poveste de familie poartă în ea tensiuni identitare cu puternic potențial destabilizator.

Trei cărți de la…

Luminița Corneanu, Paula Erizanu și Marius Motoca

Recunosc că-mi place la nebunie să mă uit ce-și cumpără alții, ce vor să răsfoiască, să citească, să transporte în mințile celorlalți, în conversații reale și virtuale, în cronici, în săli de clasă, în ambalaj de cadou, în rutina bibliofilă proprie.

Ca de fiecare dată, am invitat cititori antrenați, pe care-i admir, să ne arate ce citesc și ce au pe lista de shopping. Arareori e vorba de trei cărți – sunt mai mult niște recomandări împachetate în texte care sunt, ele însele, mici piese de colecție.

Luminița Corneanu, autoare, critic literar și personaj #debasm. Credit foto: Cornel Brad

The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt, W.W. Norton & Company, prima ediție: 2012

tradusă la Editura Humanitas sub titlul „Clinamen. Cum a început Renașterea”

Am pe noptieră o carte pe care o recitesc. Am descoperit-o în 2020 într-o librărie – n-a fost greu, pentru că pe coperta ei e scris mare, cu auriu „Winner of the Pulitzer Prize” și „National Book Award Winner”. De la prima lectură, aceasta a devenit pentru mine modelul de cum să scrii non-ficțiune azi pentru marele public: integrând mijloacele ficțiunii, îmbinând cercetarea acribioasă cu construcția epică, scoțând în față un personaj prin prisma căruia să spui povestea. Volumul se numește The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt.

Ce face marele profesor de la Harvard în această carte este să ne spună povestea descoperii manuscrisului De rerum natura de Lucrețiu de către unul dintre primii umaniști, Poggio Bracciolini, dar și să „traducă” pe înțelesul omului contemporan poemul lucrețian. În același timp, el argumentează că punerea în circulație, în Renaștere, a acestui text, a reprezentat plantarea semințelor modernității. Este o poveste despre culisele de la Vaticanul începutului de secol XV (Poggio este, la începutul poveștii noastre, secretarul personal al Papei), o poveste de aventuri în căutarea marilor opere ale Antichității, o poveste despre dragostea pentru frumusețe și eforturile de a o reda lumii.

Pont: Humanitas tocmai a tradus o nouă carte de Greenblatt, Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare (2023).

Dezrădăcinare de Sașa Zare. Editura Fractalia, 2022

Am ajuns, zilele trecute, la Gala Premiilor Observator Cultural, exact când pe scenă se afla Sașa Zare. Deci iată că Sașa Zare există, în carne și oase! Un nom de plume are o înfățișare concretă! Anul trecut, presa culturală din România a scris despre Dezrădăcinare că este un roman queer. Fără să-i contest asta, etichetă la care în mod evident autoarea ține, Dezrădăcinare este chiar mai mult decât atât: un roman complex despre identitate și identități.

Sașa Vlas, naratoarea din roman, este o tânără din Republica Moldova care studiază în România, la Cluj, unde a plecat după o iubită, dar și ca să scape de o mamă sufocantă și ipohondră. Întrebările ni se revelează rând pe rând. Cine este Sașa, în afară de copilul mamei ei? Care este adevărata limbă a unui basarabean, româna literară sau „moldoveneasca”? Cum poți fi în lume creștin și queer în același timp? Iar încadrul comunității queer, cum te definești, lesbiană sau bisexuală – și nu cumva e cam laș și neasumat să te ascunzi sub umbrela de „bisexuală”?

Povestea este construită ca un roman în roman: aflată într-un sat moldovean, izolată voluntar de lume pentru a scrie literatură, naratoarea ține un jurnal al evenimentelor și trăirilor de zi cu zi și în paralel scrie un roman autobiografic, cuprinzând multe amintiri din copilărie, adolescență și primele experiențe sentimentale și erotice. Punerile în abis multiple sunt doar o parte din subtilitatea construcției narative. Cred că este romanul care m-a surprins cel mai mult anul trecut, pentru că acest roman de debut este scris cu mână sigură, în toate nuanțele sale: de la liric la social și până la militant.

Povestiri de citit sub bancă de Alex Moldovan, Ed. Arthur, 2022 (carte pentru copii pe care le-o recomand și adulților)

Dacă Alex Moldovan n-ar avea deja un stil format, am putea zice că volumul Povestiri de citit sub bancă este un produs cu urme de Roald Dahl, Astrid Lindgren și Daniil Harms. Dar autorul Olguței și al Băiețelului care se putea mușca de nas a creat deja o serie de personaje obraznice, jemanfișiste, nonconformiste, pe al căror fundament sunt construite cele de aici: picii dintr-a VI-a E, care trec prin tot felul de pățanii extraordinare, cu sfârșit neașteptat și nuanțe de absurd.

De pildă, în prima povestire, „Lunea altfel”, copiii „…au avut o surpriză neplăcută. Au aflat că urmau să facă schimb de locuri cu profesorii. Profesorii îi așteptau deja tolăniți pe scaune și cu picioarele pe bănci, butonând telefoanele și discutând zgomotos”. O idee numai bună pentru „școala altfel” de oriunde!

Paula Erizanu, scriitoare, jurnalistă, trăitoare „în cel puțin două limbi, între Chișinău și Londra”. Credit foto: Nadejda Roșcovanu

Aș vrea să mă uit prin Istoria Mămăligii lui Alex Drace Francis și Biserica în stat sau biserica de stat de Oliver Jens Schmitt, Humanitas. Sunt curioasă să răsfoiesc volumele de poezie Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga, și Sarx, de George State, de la Nemira, precum și Kaddish de Radu Vancu, proaspăt apărut la Casa de Editură Max Blecher și Țesătoarea Medeei Iancu, de la Fractalia. Mi-aș dori să văd și cum trăiesc animalele și oamenii din Quilt, o colecție de proză scurtă de Veronica Niculescu apărută la Polirom. M-aș aventura să trag un ochi și asupra corespondenței lui Benjamin Fundoianu, apărută la Tracus Arte. Aș citi și Refugiul Timpului, de Gheorghe Gospodinov, de la Anansi/PandoraM. Am contribuit cu o povestire la Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas la Editura Paralela 45 și abia aștept să văd și celelalte texte din volum. De la Editura Cartier, termin acum romanul-bijuterie Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu, care mi se pare o capodoperă care sper să ajungă la cât mai mulți cititori care au nevoie de ea, și abia aștept să mă cufund și în proaspetele traduceri: În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, Morții, de Christian Kracht, Depeche Mode, de Serhii Jadan, Complexul lui Jonas, de Thomas Glavinic. Găsesc literatura pentru copii foarte terapeutică și pentru mine așa că am pus ochiul pe noul volum Rostogol, de Lavinia Braniște, de la Arthur, și mă delectez deja cu Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, de Ionela Hadârcă (Cartier.)

Marius Motoca, vrăjitor comunicațional, cititor incredibil de atent și, pur și simplu, om bun

„Tu ai citit foarte mult, nu?” „Ai adunat foate multe cărți acasă, așa-i?” După 12 ani în industria de carte/în cultură, nu pot să vă zic de câte ori am auzit toate variațiunile întrebărilor de mai sus. Și cu toate că poate părea cel puțin ridicolă curiozitatea oamenilor legată ori de cantitatea cărților citite, ori a celor acumulate pe rafturi (de multe ori parcă fără conștiința formelor fără fond), nu pot să nu sesisez ironia situației mele particulare. Nimeni nu mă crede când le zic că nici înainte să lucrez în lumea asta, nici când m-am aflat în diversele ei tabere nu am fost un consumator avid de lecturi. Nu sunt nici acum.

O dată că în orice meserie mi se pare că se poate produce ceea ce îmi place să numesc „efectul de restaurant”. Mari chefs nu mai pot să savureze mâncarea la fel în timpul programului, pentru că o miros și o simt mereu printre degete. La fel și în cazul cărților: nu te mai poți bucura de ele, dacă jonglezi zilnic între o nevoie utilitaristă și mercantilă (și cărțile sunt, nu-i așa, un business) și cunoaștere și desfătare.

În cazul meu mă declar chiar impostor, pentru că nu împărtășesc plăcerea aproape viscerală pentru citit a multor colegi din breasla pe care am părăsit-o de mai puțin de un an. Ba chiar îi invidiez pe ascuns. Aș fi vrut ca uneori lectura să fie un refugiu, ori nu o lume în care să-mi fie frică să rămân doar eu cu gândurile mele care aleargă constant cu 100 km/h. Recent, după cea mai importantă pierdere personală până în prezent, m-am aflat în ceea ce aș putea numi un „reader’s block”. Îmi era mai degrabă simplu să scriu, decât să citesc ceva. Așa măcar aveam control asupra narativului. Pe când o carte putea să mă conducă spre cine-știe ce cotloane întunecate ale minții mele amorțite.

Cititul e pentru mine mai degrabă o stare. E o senzație, o experiență care mă lasă cu mai puține de zis și mai multe de confruntat cu propriile valori, emoții, anxietăți. Poate că asta mă face un cititor rudimentar. Poate că spun platitudini, emit truisme. Dar m-am împăcat cu felul în care „consum” o carte. Și acum că am făcut un pas în afara acestei lumi și nu mă mai aflu în „restaurant”, am ocazia să îmi recalibrez relația cu lectura (în felul meu). Așadar, iertați-mi subiectivitatea poate și mai mare decât cea care vine la pachet cu orice recomandare de lectură. Ironia finală e că am încercat să elimin din viața mea cărțile cu scop pur utlitar și am ajuns de fapt extrem de selectiv. Practic aleg de cele mai multe ori lecturile care îmi servesc nevoilor emoționale ale momentului. Așa că am să vă povestesc puțin despre câteva cărți care mi-au vindecat diverse grade de „reader’s block”. Ori care m-au ajutat să decongestionez traficul din capul meu.

Jurnalul unui librar de Shaun Bythell, traducere de Mihaela Buruiană (Pandora M, 2020)

O carte pe care am primit-o cadou, culmea, chiar de la colegii de atunci din breaslă. N-aș fi deschis-o din două motive la fel de găunoase: mai întâi că prefer să citesc orice apuc în engleza, și apoi că nu mă împac prea bine cu jurnalele. „The joke was definitely on me!” și nu numai că n-am mai putut să o las din mână, dar a fost neașteptat de salvatoare.

Shaun Bythell e proprietarul celui mai cunoscut anticariat din, Scoția, în orășelul Wigtown. Și această primă carte a lui e o colecție de povești care, dacă nu s-ar fi regăsit pe pagina de Facebook a unei librării reale, cu greu le-ai fi crezut. Clienți care pun întrebări absurde, angajați excentrici care par mai mult să producă prejudicii decât să vândă cărți, situații și dialoguri care par mai degrabă desprinse dintr-un film de Wes Anderson sau David Lynch fac din cartea asta poate cel mai amuzant jurnal pe care l-ai citit vreodată. Cuplat cu faptul că povestește despre greutățile și capriciile unui business cu cărți și că își inventariază încasările, ce face Shaun Bythell aici e un fel de justiție poetică pentru breasla lui. E un fel de „Clients from hell”, dar cu librari cinici și cititori capricioși.

Eu am râs aproape la fiecare pagină, în perioada dificilă pe care am menționat-o mai sus, când nu puteam citi mai nimic. Și mi-am redescoperit râsul autentic.

Iată-mă de Jonathan Safran Foer, traducere și note Andra Matzal și Cosmin Postolache (Humanitas, 2017)

Când Safran Foer a anunțat că urmează să publice primul lui roman din (atunci) ultimii 10 ani, m-am grăbit să o iau imediat ce Penguin a trimis paleții cu tomuri și către distribuitorii români. Însă dacă entuziasmul unui nou „Totul este iluminuat ” sau „Extrem de tare și incredibil de aproape” m-a cuprins aproape instant, mi-a luat 3 ani să o termin. Și nu pentru că ar fi neapărat un nou „Ulise”, ori pentru că Foer ar folosi până la epuizare mijloacele unui postmodernism cam perimat, așa cum îl hulesc unele elite literare.

După două cărți în care căutările identitare sunt tema centrală, întreruptă de dialoguri contradictorii și fragmente extranarative, nu credeam că poate livra un roman și mai disruptiv. Mai ales după pauza în care s-a concentrat pe o non-ficțiune atipică despre veganism („Eating Animals”) și pe o carte-obiect („Tree of Codes”).

Iată-mă are o narațiune centrală, în care sunt implicate patru generații ale unei familii de evrei din Washington, D.C. Cei cunoscători într-ale textelor biblice (spoiler alert) vor recunoaște acel „Iată-mă” în momentul în care Avram se adresează lui Dumnezeu, înainte ca Acesta să îi poruncească să-l aducă jertfă pe fiul lui, Isaac. Este un roman „multistratificat” și cumva această temă a datoriei în antiteză cu un curs normal al vieții este mereu reluată. Ar trebui Sam Bloch să își vadă de ceremonia de Bar Mitzvah, deși are un comportament delicvent și tocmai a murit bunicul lui? Ar trebui ca Julia să-l ierte pe Jacob pentru aventura amoroasă comisă doar prin SMS? Ar trebui ca Isaac Bloch, supraviețuitor al Holocaustului, să se mute într-un azil de bătrâni? Ar trebui ca Jacob să se întoarcă în țara strămoșeasă, după ce are loc cutremurul, deși nu s-a născut acolo?

Cum ne-a învățat Safran Foer și în trecut, textul se abate adesea de la firul roșu și ne aruncă narațiuni secundare, care sunt ca niște documente ce ne ajută să punem cap-la-cap cronologia meticuloasă a romanului. Poate de aceea mi-a și luat atât să îl termin – a fost nevoie să îmi fac propria hartă a acestor drumuri identitare și de multe ori le-am confruntat în mod surprinzător cu ale mele.

Uciderea Comandorului, 2 vol., de Haruki Murakami, traducere de Iuliana Oprina (Polirom, 2018)

După „Cronica păsării-arc” și „IQ84”, nu credeam că Murakami mai poate să producă așa un roman. Pentru mulți critici din canonul occidental, cel mai citit autor japonez nu e nimic altceva decât un povestaș care face mereu un „rehash” al un realism magic care nu mai e pe gustul secolului al XXI-lea. Însă îi provoc pe aceeași critici să ne arate un scriitor care reușește să-și păstreze originalitatea la fiecare carte, în timp ce strecoară în toate cu o precizie aproape chirurgicală temele sale fetiș: iubire, pierdere, spiritualitate, puterea muzicii, visare, identitate sexuală, izbăvire/salvare.

Pentru cei care au mai citit câteva romane ale lui, le va fi familiară imaginea bărbatului apatic, a cărui existență se învârte în jurul cărților, muzicii, gătitului și pisicilor. Și care, nefiind prea ancorat în cotidian, alunecă foarte ușor în paranormal. Însă doar Murakami putea să țeasă în „Uciderea Comandorului” povestea unui pictor părăsit de soție, care se izolează pe un munte, în casa unui artist celebru, unde se lasă de portrete la comandă (dar se lovește de un blocaj teribil când se hotărăște să picteze doar ce vrea el) și unde descoperă un tablou ciudat ascuns în pod. Adaugă la toate astea seri petrecute bând whisky și ascultând muzică clasică, un vecin bogat care vrea să îi fie pictat portretul pentru o sumă mare de bani, un bărbat fără chip, o fată de 13 ani foarte precoce, o incercare de asasinat pe vremea Naziștilor, și ai formula pentru o lectură din care ieși buimac, dar doritor de mai mult.

Sigur, pare că uneori Murakami forțează până și limitele propriilor mijloace literare, în timp ce intriga pare să se stufoșească cu fiecare nou capitol. Dar tocmai avântul ăsta fals al acțiunii mă fascinează. Pare că ni se face „pregătirea” pentru ceva ce nu se întâmplă.

Nu cred că am mai pățit cu niciun autor, nicio carte, să îmi doresc să ajung repede la final, dar să nu vreau să se termine niciodată. Și asta nu pentru că devorez o simplă poveste, ci pentru că japonezul nostru are talentul acesta de a povesti „cinematografic”, ca un film de Michelangelo Antonioni în care, deși se petrec foarte multe în același timp, de fapt nu se întâmplă ceva anume și cheia e în alta parte.

Trei cărți de la…

Jan Willem Bos, Sabina Varga și Carmen Florea

Azi dăm play conversațiilor cu autorii, maratonului prin și printre standuri, interferențelor sonore, live-urilor, microfoanelor care pârâie, întâlnirilor plănuite și nepremeditate, cumpărăturilor (plănuite și nepremeditate :-), vieții trăite, literalmente, ficțional printre cititori, autori, traducători, critici literari, bloggeri, influenceri culturali, jurnaliști, editori și struțocămile așa ca mine 🙂

Până duminică inclusiv (adică pe parcursul celor cinci zile de Bookfest) am invitat oameni pe care-i admir să recomande cărți, indiferent de limbă, editură, anul apariției și așa mai departe. Sunt momente de curatoriat livresc pe care mă simt onorată să le pun în pagină.

La finalul anului trecut, cineva enervat de un gând de-al meu mi-a spus, cu destul de multă acreală, că nu interesează pe nimeni că există oameni ca mine, care scriu, citesc și, una peste alta, vorbesc despre lucrurile astea. I-am dat dreptate. Îi dau în continuare. Cu nota de subsol că mă interesează pe mine, că așa diger lumea, scriind-o, citind-o și vorbind cu alți oameni bizari, care trăiesc la fel ca mine. Că îmi place să mă plimb prin alegerile altora, să trag cu coada ochiului la ce cărți le plac și să-i cunosc, într-un fel, și așa. Poate că nu e relevant, poate că nu sunt relevantă. Mă întreb ce s-ar întâmpla, însă, dacă ne-am simți toți așa, dacă lumea ar merge mai departe fără să vorbim și despre altceva decât taxe, politică și fotbal.

Așa că eu o să vorbesc mai departe despre cărți, scris, vitrine urbane, probleme sociale și nevoia de conversații în spațiul public. Despre literatură. Despre educație. Despre nevoia de proiecție. Fac asta pentru că îmi place, așa cum atingi mătasea sau cum îți bagi nasul, cu impertinență, într-o tufă de caprifoi. Fără miză, fără gânduri de monetizări și vizualizări, cum se zice și se poartă azi, fără orgoliu, fără a aștepta altceva decât un moment frumos și bogat în esența lui, care trece, dar care, atât cât durează, te bucură. Te bucură mult. Recomand sincer tipul ăsta de experiență. N-o fi ea relevantă, dar delicioasă e sigur 🙂

Jan Willem Bos, magician olandez care dă sens cuvintelor între și în spații lingvistice cuvintelor, scriitor, traducător și filolog pătimaș

Sunt un cititor eclectic. Încerc să mă țin la curent cu literatura română actuală, citesc cu plăcere literatura neerlandofonă și sunt receptiv la orice carte care îmi este recomandată sau îmi pică în mână. Însă, simt adesea nevoie să citesc și clasici, unde am – recunosc – mari deficiențe. În perioada trecută au fost trei clasici din literatura britanică.

Am început cu Of Human Bondage (1915) de William Somerset Maugham (publicat în română ca Robie în traducerea lui Andrei Bantaș, ed. Minerva, 1970). Este o poveste, doar foarte puțin autobiografică, a insistat autorul, despre un tânăr englez cu un picior strâmb, care, după ce a eșuat ca artist plastic, găsește o a doua vocație în practicarea medicinei. Robia de care scapă într-un târziu este dragostea/obsesia/simțul răspunderii care îl ține legat de o femeie care mi se pare unul dintre personajele feminine cele mai antipatice pe care le-am regăsit în literatură.

Am devorat în trei zile romanul minunat, bogat și melancolic How Green Was My Valley (1939) de Richard Llewellyn (în română: Ce verde era valea mea, tradus de D. Mazilu, ed. Minerva, 1971). Romanul descrie sfârșitul unei epoci într-un sat de mineri din Țara Galilor, o comunitate tradițională, un sat care se golește treptat de oameni în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Naratorul povestește viața familiei sale când el însuși este în ajunul plecării definitive, în timp ce casa părintească stă să fie înghițită – la propriu – de un munte de zgură.

A urmat Brideshead revisited (1945) de Evelyn Waugh (mai multe ediții în română: Întoarcere la Brideshead, traducere de Mihnea Gafița) – un alt roman plin de nostalgie după o lume dispărută, o lume aristocratică în acest caz, populată de tot felul de tipuri bizare de care debordează literatura engleză.

Toate aceste romane sunt deosebit de evocative și este de la sine înțeles că au fost și ecranizate. Se pare că filmul din 1934, făcut după Of Human Bondage, a lansat chiar cariera actriței Bette Davis.

Va urma, va trebui să urmeze, Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor) de William Makepeace Thackeray, pe care l-am cărat cu mine în diverse excursii în străinătate, dar în care m-am împotmolit la un moment dat, probabil din cauza faptului că îl citeam pe tabletă, deși un roman ca acesta merită mirosul de hârtie.

Nota Ioanei (adică a mea) :-): Pe Jan Willem Bos aveți toate șansele să-l întâlniți la evenimentul de lansare a cărții doamnei Cornelia Golna, Constantinopol, orașul râvnit. E o carte pe care am adăugat-o și eu pe lista mea și mă bucur din suflet să dau mai departe și vestea, și povestea. Detalii găsiți aici.

Sabina Varga, podcaster, booklover &intervievatoare by default

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – Haruki Murakami,
Polirom, 2009
Murakami vorbește atât de firesc despre disciplină, încât devine contagioasă. Dărâmă mitul scriitorului care trebuie să ducă o viață plină de vicii pentru a crea. Din contră, când decide să devină scriitor profesionist, își schimbă stilul de viață. Începe să doarmă mai bine, să alerge în fiecare zi și să mănânce mai echilibrat. Îți trebuie un corp sănătos pentru a putea scrie ore întregi și a conține spiritul nesănătos care iese uneori la iveală în proces, spune el.
Deși se concentrează pe alergat, cartea creează cadrul prin care înțelegem scriitorul. Dacă începutul ca autor a fost neplanificat, cariera lui Murakami a fost construită cu grijă, intenție și antrenamente zilnice. „Îți trebuie multă răbdare, dar și răsplata e pe măsură”.
„Consider This: Moments in My Writing Life after Which Everything Was
Different” – Chuck Palahniuk, Grand Central Publishing, 2020
Nu obișnuiesc să citesc cărțile cu creionul în mână, prefer să îmi iau notițe altfel. Dar sfaturile lui Palahniuk sunt atât de fresh și diferite față de ce am citit în alte cărți despre scris, încât n-am putut să las creionul din mână. Am subliniat și pagini întregi și le recitesc iar și iar. E un masterclass în scris, presărat cu anecdote. Totul, în stilul lui caracteristic – vizual, tăios și plin
de sarcasm. Ar putea avea și titlul: „Read this and everything in your writing life will be different”.
„The Storyteller: Tales of Life and Music” – Dave Grohl, Dey Street Books, 2021
O carte feel good scrisă de unul dintre cei mai respectați artiști rock contemporani: Dave Grohl, bateristul Nirvana și fondatorul trupei Foo Fighters. O autobiografie care nu respectă cu strictețe cronologia, o poveste despre devenire și libertate creatoare și o fereastră către Dave Grohl din afara scenei – tatăl, prietenul și fiul.

Carmen Florea, geenie in a bottle la Cărturești Carusel, bibliofilă și comunicatoare cu care VREI să lucrezi

Fiul a mii de oameni, Valter Hugo Mãe, Casa Cărții de Știință, 2023

Mă bucur de fiecare dată când găsesc o traducere nouă a unui scriitor portughez. Asta pentru că în limba română sunt destul de puține, dar și pentru că sunt de părere că spațiul acesta a oferit literaturii și o mai face încă, volume foarte valoroase. Fiul a mii de oameni m-a surprins prin construcția personajelor, tipurile de alegeri pe care le fac și mai ales prin raporturile pe care au cu lumea în care sunt plasate. Presărat cu nenumărate capsule de nefericire și analizat prin mai multe oglinzi, reușește să-și salveze protagoniștii prin apelul la afecțiune. Cred că este cea mai frumoasă surpriză editorială a primei jumătăți a anului.

”Fericirea este acceptarea a ceea ce este și a ceea ce poate fi.”

Satantango, László Krasznahorkai, Anansi World Fiction, Pandora M, 2022

László Krasznahorkai m-a cucerit mai ales prin atmosfera aproape dantescă, prin comedia neagră, alegoriile și poveștile pe care le folosește în proza sa. Au fost momente în care aveam senzația că fac parte, alături de protagoniști, dintr-o ciudată colonie a disperării, și căutam febril să mă salvez, fără a mă îndepărta de text. Combinația de realitate tenebroasă și fantezie, personajele ispitite de iluzii, natura care degradează totul cu mișcări lente, dar extrem de sigure, sunt elemente care transformă textele sale în magneți pentru iubitorii de stranietate. Câteva linii fine amintesc de Samuel Beckett sau N. V. Gogol și se simt pe ici, colo, iar așteptarea în jurul căreia se construiește întreaga arhitectură a romanului m-a dus cu gândul, inevitabil, la Franz Kafka. Totuși, originalitatea scriitorului maghiar este de netăgăduit și principiile ciudate, dar fascinante, care îi guvernează proza îl recomandă dreptul unul dintre autorii contemporani musai de citit.

”În fond, nu făcea altceva decât să fie vigilent pentru a-și păzi memoria de degradarea care distrugea totul în jur; începând cu momentul în care – după ce lichidarea coloniei fusese declarată, el a decis să profite de ocazie și să rămână aici până la sosirea «deciziei privind deblocarea suspendării».”

Asta nu-ți aparține. Părinții mei: O introducere, Aleksandar Hemon, Black Button Books, 2020

”Aceasta este o poveste adevărată, dar, de fapt, toate sunt.”

Scriitorul născut în Sarajevo, care în prezent trăiește în America, încearcă în acest volum de memorii pe de o parte să recupereze amintirile legate de părinții săi, iar pe de alta să recupereze bucăți din sine. Cele două părți pot fi cititte în orice ordine, chiar dacă intuitiv prima ar fi cea despre părinții săi. Eu am început invers și cred că a fost mai bine așa, pentru că astfel cunoșteam parcursul scriitorului și mi-a fost mai ușor să înțeleg perspectivele din care a ales să prezinte apoi viața părinților. Aleksandar Hemon nu respectă neapărat cronologia, ci preferă să fie fidel ordinii în care amintirile se succed în mintea sa și relațiilor pe care le are, în moduri și etape diferite ale vieții. Izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut imposibilă întoarcerea acasă, iar acest lucru a schimbat întreaga dinamică a familiei, a construit și a deconstruit deopotrivă limitele în care viața se desfășura până atunci. Faptul că Hemon este și poet se simte în text, care dobândește, chiar și atunci când scrie non ficțiune, tonuri deosebite. Generații întregi de rămășițe alcătuiesc un spațiu al locuirii diferit de realitatea fizică, dar loial celei mentale, contaminate de amintiri, iar curgerea timpului este descrisă exclusiv prin raportare la alte procese, care inevitabil distorsionează anumite aspecte. Sunt și considerații valoroase despre limbaj aici și despre scris, despre scriitorul care este și încearcă să fie Aleksandar Hemon, despre părintele care a devenit și relația pe care a încercat să o creeze și consolideze cu fiul său. Există și lucruri care nu pot fi puse în cuvinte, dar pentru scriitor încercarea aceasta nu ia sfârșit niciodată.

#prinOraș: cărți, plimbări și o rugăminte serioasă

Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:

Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).

La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂

De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.

Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.

Petiția poate fi semnată aici: https://justice-initiative.eu/ro/petition/.

Mai citim, mai povestim. Ne-auzim și ne vedem tot pe-aici.

#staysafeandhappy

#prinOraș. Educație, industrii creative, formări culturale și un brunch la muzeu

Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.

Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:

Trofeele Merito. Foto: Bogdan Grigore / COOPerativa FOTO

Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.

Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.

Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.

Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.

Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!