Pe Olga am citit-o prima oară cu Jurnal de război. Ștefania Oprina a fost cea care mi-a povestit, anul trecut, la Bookfest, despre o ilustratoare din Harkov care a pus începutul războiului pe hârtie, în timp aproape real, ascunsă într-un adăpost.
Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți.
Olga Grebennik, Jurnal de război
M-a urmărit povestea lor. O mamă cu doi copii și un câine care confundă bombardamentele cu un foc de artificii. Un artist care trebuie să-și împacheteze viața în zece minute. O viață care se rupe în două. O familie despărțită.
Liov, 5 martie.
Soțul meu ne-a îmbarcat într-un autobuz. El nu mai avea voie mai departe. Nu-mi puteam reține lacrimile, iar el ne îmbărbăta cum putea mai bine. Serioja a cumpărat câte o gumă de mestecat LOVE IS și am stabilit să o deschidem când ne vom revedea. Autobuzul a luat-o din loc, iar Serioja devenea tot mai mic și mai mic.
Olga Grebennik, Jurnal de război
Nu eram în București când Olga a venit aici prima oară. Mi-a părut tare rău. Îmi doream să o întâlnesc, aveam și inima strânsă.
Când Anastasia Staicu (da, Anastasia care face vrăji bune la Seneca și aduce oamenii împreună) mi-a spus de cartea nouă a Olgăi, am știut că e un fel de a doua șansă. Înfricoșătoare și de neratat.
Cartea Olgăi s-a lansat sâmbătă, la Seneca. E despre o casă nărăvașă, în fapt, casa lor de lângă Harkov, rasă acum de pe fața pământului. În grădină creșteau doi brazi, plantați pentru fiecare dintre cei doi copii ai Olgăi. Am stat de vorbă despre lumea care se schimbă, prin intermediul Anastasiei care mediază mereu între limbi, între culturi, între suflete. E impropriu spus, într-un fel. Olga mai mult șoptește și îți e greu să intri cu bocancii în sufrageria ei interioară. Eu, cel puțin, am simțit că așa aș face dacă aș vorbi prea mult despre război cu un om care fuge de el, un om eminamente creativ pentru care dezastrul e doar un moment din viața lui, nu toată viața. Nu punctul care îl definește. Nu munca lui, nu bucuriile. Nu speranța și, cu puțin noroc, nu viitorul.
Seneca Anticafe, 4 februarie 2023
Ce rol ocup povestea în kit-ul tău de supraviețuire? Când a apărut Jurnal de război, ai vorbit despre bagaje făcute în 10 minute. Se pare că ai luat și multe povești cu tine…
Foto: Ștefania Oprina
Așa este. Trăiesc în și din imagini, pe care le pun în povești și le spun copiilor mei. Ilustrația, în sine, e o poveste. Când o creezi, tu trăiești acolo, cu creionul pe hârtie. Pe mine asta mă ajut să supraviețuiesc – e terapia mea.
Ai scris pe contul tău de Instagram că deși ți s-au oferit în ultimul timp comenzi care implicau ilustrarea unor povești dureroase ai refuzat, pentru că simțeai că nu mai poți duce atâta suferință. Cum a fost să iei o asemenea decizie împovărătoare, din punct de vedere financiar, dar eliberatoare din punct de vedere emoțional?
A fost prima oară în viața mea de autor când am renunțat la comenzi care au venit deodată. Una dintre ele era despre Holocaust și mi-am dat seama că nu pot supraviețui într-o asemenea poveste jumătate de an. Și atunci m-am gândit că am nevoie să fac ceva pentru mine, un proiect al meu. Am început cu un singur personaj. L-am schițat, după care m-am plimbat foarte mult. Așa s-a limpezit povestea, în timp ce mergeam și mă gândeam la ce vreau să fac. Atunci când mi s-a conturat bine în minte, am început să adaug detalii până când povestea a prins viață pe hârtie.
Foto: Ștefania Oprina
Și cum e când povestea se naște simultan, aproape, în două limbi, ca acum?
Pe de o parte e miraculos să-ți asculți propriul text în altă limbă, dar e cumva și dificil, pentru că în capul meu povestea sună altfel.
E absolut magică ilustrația ta. Printre toate schimbările care au intervenit în viața ta atât de dur și atât de brusc, simți că te schimbi și ca artist?
M-a călit duritatea asta a lumii exterioare care a venit cu războiul. A venit multă ură inclusiv în comentariile din online.
Ură cu privire la ce?
Jurnalul de război a născut o grămadă de discuții de tot felul. E un lucru care m-a făcut mai puternică, mai rezistentă și, poate, și mai creativă.
Jurnalul de război a devenit exponat la House of European History, la Bruxelles. Pentru tine, însă, nu e un obiect, ci o felie din viața ta. Cum ai primit vestea asta?
Cu bucurie. Când am terminat de dus tratativele pentru a le da Jurnalul, am răsuflat ușurată. La mine în casă stătea într-un sertar pe care mă străduiam să nu-l deschid niciodată. Nu-l reciteam, nu mă uitam la el, așa că m-am bucurat foarte mult când a plecat și și-a găsit locul departe de mine.
Cum arată viața ta acum?
Pe de o parte, lucrurile s-au mai reglat, copiii merg la școală, ne-am mai stabilizat într-un fel sau altul, dar pe de altă parte mă apasă din ce în ce mai mult faptul că mama și bunica mea sunt acolo, în Ucraina.
De ce e capricioasă casa din povestea ta?
E egoistă. Vrea să aibă viața ei personală mai fericită, ca și cum poți fi vreodată fericit singur.
Aduci multă emoție, cu bucăți din viața ta puse în pagină. Pe tine ce te emoționează?
Începuturile. Procesul de creație, în sine. Momentul în care intri în spirala creativă. Mă emoționează și mă bucură, mă ajută să mă eliberez de rutină și să fac ceea ce vreau cu adevărat. Pentru că e munca mea, din care câștig, am o scuză să fug de lume în poveștile mele.
Olga locuiește acum în Bulgaria. Sper să își poată reconstrui curând casa, așa, ca șoricelul din povestea ei. Și sper ca lumea să ajungă să semene mai mult cu poveștile ei, în care speranța nu se termină niciodată.
Un INTERVIU CU MONICA MEREUȚĂ, PSIHOLOG, PSIHOTERAPEUT &AUTOARE Pentru Copii
Pe Monica Mereuță o urmăresc de mult timp. E o voce sonoră dintre cele care afirmă faptul că un copil nu e nici o proprietate, nici un accesoriu, nici un proiect de familie cu funcție utilitară, pe termen lung. Monica scrie și ajută oamenii mici și oamenii mai mari să comunice mai bine, să se înțeleagă unii cu alții și să se înțeleagă un pic mai mult pe ei înșiși. M-a bucurat foarte mult discuția cu ea, în care cred că veți găsi câteva idei utile despre tot ce înseamnă concepții preambalate, uneori expirate de-a binelea, în relații care nu ar trebui să fie altfel decât apropiate și calde.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare de cărți pentru copii
Cât de greu e să vorbești despre emoții într-o cultură care a perpetuat ani de-a rândul tradiția reprimării?
Acum nu îmi mai este greu, dar mi-a luat mult timp să învăț să fac asta, chiar și ca psiholog deja și ca psihoterapeut în plină formare, tot greu a fost. Cu cât eu am fost mai în contact cu mine și cu ce simt eu, și mai ales cu cât am știut clar cum se numește ce simt eu în corp, cu atât mi-a fost mult mai ușor să înțeleg, să vorbesc și să transmit mesaje despre emoții. Acum îmi este greu cu sentimentul acut pe care îl am când am senzația ca nu mă fac înțeleasă . Ce pot să spun este că este o nevoie colosală de psiho-educație! În rândul profesorilor, părinților, educatorilor, adolescenților. Partea aceasta despre emoții încă e ceva tabu sau inedit în multe contexte, dar e așa și pentru că peste tot în online abundă informații despre tot ce înseamană vulnerabilitate, mindfulness, emoții, 7 căi/pași/strategii pentru a fi fericit/ bogat/bine etc. și cumva par extrem de simple, dar oamenii vin și îmi povestesc că atașamentul e despre cum stăm 2 ani sau 3 cu copilul acasă și îl îngrijim. Atașamentul nu e despre asta; e și despre asta, dar asta e doar o parte și e minunat că este împlinită, dar un atașament sigur nu e despre asta. Da, e foarte diferit față de acum 5 ani, dar mai avem mult până departe.
Cum ți-ai dat seama că asta îți dorești să faci – să împaci oamenii, mai mici sau mai mari, cu ei înșiși?
Nu mi-am dat seama că vreau să fac exact asta. Am vrut să dau la teatru. Încă mai cred că există ceva în mine care m-ar face o actrița bună, dar când tata nu a permis asta, mi-am zis că trebuie să fac ceva ce implică și contactul cu oamenii. Asta se datorează și câtorva profesori din liceul meu care, dincolo de perioada adolescenței mele care a fost o nebuloasă completă în căutarea unui sens, au reușit sa îmi transmită unele întrebări, unele momente de încredere, unele imbolduri că eu pot și că ei văd ceva în mine, deși, sincer, nu știu exact ce arătam eu atunci. Știu doar că mă străduiam să învăț și, mai ales, să mă înțeleg pe mine. În rest era totul un mare haos și aveam o nevoie foarte mare de conectare. Nu știam atunci de ce fel de contact aveam eu nevoie pentru că era mult despre nevoia mea de contact, de relații bune, clare, sincere, predictibile. Am fost și sunt un om cu o familie imensă, dar care încă de foarte mic m-am simțit tare singură și nu am înțeles până de curând de ce am simțit asta și de unde vine aceasta singurătate și, mai ales, că nu sunt greșită că simt asta în ciuda faptului ca nu sunt fără oameni în jurul meu. Cu o licență în buzunar, cu nevoia de a supraviețui financiar și cu multă tinerețe pe care o aveam acum 13 ani, m-am angajat ca educatoare la o grădinița. Mi-a plăcut enorm să fiu printre copii. Evident că dacă mă întorc în timp în acei ani, am făcut multe greșeli, dar atunci nu știam tot ce știu acum despre relații, creier, atașament, emoții. Știu însă că am făcut o treabă bună pentru cei 21 de ani ai mei – am fost foarte aproape de copii, i-am lăsat să mă ghideze în viața lor și a fost mai ușor așa. Evident aveam experiență în a îngriji un copil: îl crescusem pe fratele meu cel mai mic, apoi am fost pe rând bona nepoților mei. Cumva, să îngrijesc îmi e foarte natural când vine vorba de copii. Acolo, în grădinița aceea, mi-am dat seama că vreau ca o parte din ce voi face eu să fie printre/cu/despre/pentru copii. Nu știu dacă împac oamenii acum cu ei înșiși, dar știu că relația lor cu mine aduce claritate și sens, și asta e minunat. Și eu îmi iau unele lecții extrem de valoroase din fiecare întâlnire cu un client mic sau mare și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta.
Dacă vorbesc despre împăcare, îmi vine să spun că meseria asta m-a ales pe mine din nevoia mea de a mă împăca cu mine însămi. O nevoie extrem de intensă și diferită în fiecare etapă a dezvoltării și maturității mele ca proces continuu. Dar, da, acum mă simt în locul potrivit mie și nu aș schimba asta. Nu știu cu ce vine viața, dar acum mă simt la locul potrivit și iubesc ce fac.
Ce nu îți place în dinamica părinți – copii – educatori, la ora actuală?
Îmi vine să critic multe cu privire la dinamica dintre copii și educatori, dar voi spune doar că fiecare om care se gândește sa aibă contact cu copiii trebuie să știe noțiuni elementare despre dezvoltarea psiho-emoțională, dar și despre dezvoltarea creierului copilului și despre ce înseamnă abuz, și despre câte tipuri de abuz există, și că primii ani de viața ai unui copil sunt definitorii pentru întreaga existență a copilului din fața lor.
Nu, nu e doar familia responsabilă de tot ce devine un copil. E și un mediu în care acum, în 2022, copiii stau mai mult decât acasă, și anume grădinița. Da, casa și familia sunt principalii piloni, dar nu sunt singurii și e foarte important ca adulții care lucrează cu cei mici să știe acest lucru.
La dinamica părinte-copil simt multă compasiune pentru că acolo unde dinamicile sunt deficitare, de fapt vorbim de mai mulți copii. De părinți cu copilul lor interior în relație cu copilul lor fizic/biologic – și acolo e complicat! Nu e că nu îmi place, e mult despre, din nou, a ajunge la ei, dar nu dintr-un loc în care ei să vadă că eu îi critic sau îi corectez, ci dintr-un loc în care eu văd ca observator unele situații altfel.
Eu îmi doresc să transmit părinților de azi care vin la mine, dar și tuturor celor care își doresc și fac eforturi să își crească copiii diferit, dintr-un loc de deschidere, înțelegere, curiozitate, sănătate psiho-emoțională a copiilor că apreciez enorm ce fac și că văd toate eforturile.
Nu e deloc ușor să fii deschizător de drumuri, pentru că această generație de părinți este deschizătoare de drumuri. E prima generație care validează emoțiile copiilor. E un salt uriaș de la „taci din gura că nu ai motive sa plângi!” la „Ok, văd că asta te supăra, dar sunt aici cu tine”. Asta e ceva minunat!
Monica Mereuță
În același timp cobor cu picioarele pe pământ și văd că mai e mult de muncă: încă sunt copii bătuți, încă sunt copii umiliți, încă sunt copii abuzați și nu mă refer la copiii cu familii care încearcă sa pună o felie de pâine pe masă.
Încă sunt educatori care nu fac diferența între limite și pedeapsă. Încă sunt bunici care vorbesc despre copii ca și cum copiii sunt aparatele de adus fericire părinților și bunicilor, încă mergem prin magazine și copiii sunt loviți sau amenințați dacă își doresc ceva și da, e firesc să îți dorești ceva când mergi la magazin, pentru că și eu, și tu mai luăm ceva, aproape de fiecare dată, pe lângă tot ce avem pe lista de cumpărături.
Monica Mereuță
Ce e cel mai greu de schimbat din locul în care eu sunt e această furie a unui părinte asupra unui copil care nu se liniștește. Nu are cum să se liniștească un copil care are în fața lui un părinte care își înghite furia printre cuvinte răstite și amenințări. Pentru că nici părintele nu se liniștește! Oare de ce părintele nu se poate liniști, dar vrea ca un copil să se liniștească singur? E liniștea părintelui condiționată de starea unui copil care nu are creierul prefrontal dezvoltat pentru a putea anticipa și regla unele emoții?
Cum ai hotărât să-l scoți pe Milo la joacă? 😊
Milo e de mult în și cu mine. Are ceva foldere și drafturi în laptopul meu. Acum, Milo a apărut pentru că o profă din facultate a vrut să se uite peste un document pe care i l-am trimis fără prea mari speranțe, mi-a spus că ideea e bună și m-a încurajat sa o dau editurilor. Un om care nu mă mai văzuse de vreo 12 ani a ținut minte cine sunt, deși mie nu mi-a plăcut materia ei, și a răspuns pozitiv cererii mele. Asta e copleșitor pentru mine și acum și îi port multă recunoștință doamnei Pânișoară pentru acest dar minunat pe care mi l-a oferit. Evident, Milo crește în mintea mea și în mine și e și mai mult pus în documente Word. Nu știu ce va urma, dar Milo e mult despre mine și e mult despre ceva ce îmi doream să fac: să mă fac auzită și să mă fac auzită într-un mod bun. Milo mi-a dăruit asta și eu am rămas foarte impresionată de ce a adus cu el, deși criticul din mine ar modifica acum părți din prima lui poveste.
Cum faci ca să nu te lași locuită de toate poveștile, uneori grave, pe care le duci cu tine?
Poveștile mă locuiesc oricum. Și nu știu exact care e procesul, dar acum le simt mult mai intens decât în anii trecuți. O parte din minte spune că sunt mai grave acum și mai pline, o altă parte spune că eu am mai îmbătrânit sau că sunt mai vulnerabilă. Nu știu exact care e reală sau dacă e ceva real. Ce mă ajută mult pe mine: terapia individuală săptămânală, somnul bun, grija să nu mai ajung la burn-out, limite clare, să stau mai departe de telefon, să am relații cu oameni din rolul meu de prieten și atât, natura, cărțile, fotografia. Să fac mai des ce îmi aduce bucurie fără a fi terapeut.
Munca asta te înghite cumva și e o continuare a oricărei extensii din viața ta. Nu prea poți fi altfel, deși eu ma străduiesc când închid ușa cabinetului sa fiu Monica și atât. Dar sunt povești care mă bântuie, mă ating, mă triggeruiesc, mă înfurie.
Monica Mereuță
Dar există, din fericire, supervizori care te ajută când rămâi împotmolit sau când nu mai crezi în tine. E și fabulos când vezi cum oamenii sau copiii nu rămân blocați în poveștile lor și descoperă ce lume minunată există în ei și în afara lor pe lângă poveștile care locuiesc bucăți din ei. Și asta e resursa cea mai bună pentru mine – e ca un medicament.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat tu de la pacienții tăi?
De la pacienții mei mici am învățat răbdarea, jocul, bucuria și cum fiecare univers e important.
De la adolescenți am învățat câtă nevoie avea Monica adolescentă de un psiholog și cum tot Monica din acea vreme e atât de prezentă după ședințele cu ei. Asta e încă foarte emoționant pentru mine, așa că le mulțumesc pentru câte îmi dăruiesc: ascultare, înțelegere, acceptare, visarea fără limite, încredere, faptul că primesc viața cu toate ale ei. Deși tot ei răscolesc și multe părți din mine încă foarte vulnerabile și multe întrebări care încă mă mai locuiesc.
De la pacienții mari am învățat cum să am relații cu limite, cum să însoțesc, cum să fiu un terapeut prezent și, mai ales, deschis și sincer.
De la toți am învățat să spun nu știu, nu pot, mă simt … și am învățat cum să respir profund și să las să treacă prin toți porii mei bucuria de a fi parte din viețile lor o vreme și, mai ales, de a experimenta zilnic speranța.
Despre ce ai vrea să se vorbească mai mult în România, la capitolul #parenting?
Despre rănile părinților de azi, răni nevindecate pe care le duc în relațiile cu copiii lor. Despre cum părinții au un impact colosal în dezvoltarea copiilor lor, dar copiii au ceva ce se numește drum propriu. Despre limite și blândețe. Despre încredere în copiii noștri care cresc și devin tot mai mari și independenți. Despre părinți care să decidă asumat când și de ce fac un copil. Despre adulți care devin părinți și nu mai sunt un cuplu și despre faptul că a sta împreună pentru copil e o imensă capcană. Despre cum abuzul e de atât de multe feluri, nu e despre violență fizică nicidecum. Despre neglijare emoțională! Despre blocare a copilului din nevoia de a ne realiza prin copil și prin rolul de părinte!
Monica Mereuță
Despre psiho-educație, reglare emoțională, emoții și atâtea sentimente care ne locuiesc permanent corpurile, despre motivele pentru care un copil ar trebui să simtă anumite lucruri, despre a ne aduce copilul la terapeut, despre părinți care își educă fabulos copiii, dar când învățătoarea sau educatoarea îl abuzează găsesc motive sa îl lase acolo, în acel mediu și nici nu fac plângere! Eu acum am lăsat partea negativă, dar când vorbim despre parenting, trebuie să ne amintim că un om devine părinte, nu este părinte. Adică învață împreună cu copilul lui cum să devină părinte și asta e minunat, și nu are cum să fie perfect! Și că azi părinții sunt mult mai conștienti și asta e foarte bine, dar uneori printre atâtea cărți despre cum sa îți crești copiii, părinții nu mai reușesc să-și asculte partea aceea din ei care îi ajută să fie mama sau tata, parte în care eu cred foarte mult.
De ce crezi că e atât de des dată vocea copilului pe #mute?
Pentru că încă un copil este văzut ca o proprietate. E copilul meu. E ca și cum dacă eu îl cresc, îi plătesc școala, îi dau de mâncare și îl duc la medic, asta mă face pe mine, adultul, stăpânul lui. Nu. Copilul e o ființă vie, un om care are doar un corp mic și care nu a fost întrebat dacă vrea sa apară.
Monica Mereuță
Cineva, adesea doi adulți, se decid să aducă un copil pe lume. Dar copilul nu e o proprietate! E un om care are nevoie să fie însoțit o vreme de doi adulți sau mai mulți pentru a crește suficient de autonom pentru a se descurca singur sau a decide cât și ce fel de sprijin să primească. Așa că dacă tu, copile, ești proprietatea mea, trebuie să faci ce spun eu! Cred că acesta e motivul principal al copilului pus pe #mute. Apoi situația devine complexă și ne putem raporta și la vocea internă a părinților și la nivelul lor de autonomie, de nevoie de atașament.
Adesea ne vindecăm atașamentul primar inexistent cu părinții noștri prin relația pe care o creăm cu copilul nostru. E și bine, e și ne-bine. Și pentru că încă ne mai împlinim și fericim prin copiii noștri, copilul devine în multe situații eticheta noastră socială, de asta și competiția asta între părinți și presiunea enormă pe copii.
Monica Mereuță
Mie îmi place, când te citesc, faptul că vocea ta e una la care mă pot raporta ușor – nu mă cerți, nu mă dăscălești, nu te situezi în afara zonelor unde aș putea eu greși. Ție ce îți place la vocea ta? 😊
Ooooo, ce întrebare! Mulțumesc! Pfff, adesea în online e vocea mea de psiholog care e cumva foarte diferită de vocea Monicăi om, care e mereu critică față de ea însăși și se oprește foarte rar, dar acum, în procesul meu terapeutic individual, alături de terapeuta mea, învăț să cresc vocea aceea pe care eu o pun în clienții mei mari și mici, dar și în online cel mai adesea – o voce a blândeții și a compasiunii pentru sine. Mi-e greu să fac asta, dar mă străduiesc și îmi iese din ce în ce mai bine acum. Și, cumva, când reușesc asta, nu mai este o Monica psiholog si o Monica om. Este doar o Monica și îmi place mult asta și mă simt foarte apropiată de ea!
Vocea mea de psiholog îmi place pentru că păstrează ceva la care eu țin foarte mult: umanitatea. Faptul că sunt foarte aproape de cum sunt eu de obicei – deschisă, autentică și onestă. Spun des nu știu, e o ipoteză, e posibil, o să cautinformații, nu pot eu să vă ajut, dar și recunosc dacă greșesc! Mai trebuie să învăț să mă apar, aici e mult de muncă. În online e greu să fac asta și nu îmi e greu musai să spun nu e așa, mi-e greu cu reacțiile oamenilor la orice e critică sau arătat cu degetul înainte de a verifica. Poate că ce ne învață mai mult meseria asta a noastră e să nu judecăm/arătăm cu degetul/să nu luăm de-a gata tot ce vine spre noi. Eu orice aud, pun la îndoială, mai ales dacă nu pot verifica. Atunci când cineva greșește complet, mereu e ceva în mine care spune: dar poate a fost altfel de fapt, dar poate are și el/ea ceva de spus în apărarea lui. Evident, unele situații nu sunt deloc justificabile sau supuse îndoielii. Iar în online avem toți putere și voce, și pare că oricine poate să spună orice, oricând! Pentru mine a fost o situație online când am postat de ziua mea pe Instagram o poză și un text care avea sursa clară și, când a venit și pe Facebook, s-a întâmplat ceva și nu s-au sincronizat toate informațiile. Cineva vizibil în online mi-a spus că ceea ce fac eu se numește furt intelectual și nu mai știu ce a zis. Abia atunci am descoperit că Instagram și Facebook nu se sincronizaseră și am răspuns că îi mulțumesc de atenționare, dar nu e cazul de o astfel de acuzație. În fine, ce vreau să las aici de fapt nu e asta, ci faptul că la acuzația doamnei oamenii au dat multe „like-uri”. Nimeni dintre acei oameni nu a intervenit cu o reacție la răspunsul meu. Și pentru mine asta a fost extrem de grăitor și dureros. Ok, apreciez că cineva e polițisit în online și e minunat să taxăm orice derapaj legat de orice comportament care nu e în regulă, dar de ce ne e atât de greu să avem reacții și când oamenii arată partea lor, care, da, nu corespunde acuzației uneori.
Mă bucur mult că îmi spui despre această voce a mea din online și cum ajunge la tine. Uneori, când oamenii îmi spun că mă citesc și că le place ce scriu, asta mă ajută să scriu în continuare. Mie mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Nu, nu cred că scriu bine, cred doar că pot spune cu ușurință și direct unele lucruri pe care nu știu dacă aș reuși sa le zic în orice context. Îmi place vocea mea prin ochii și urechile voastre, aș putea spune. Îi spuneam soțului meu într-o zi că aș vrea să fiu și eu așa zen, să nu mă mai consume nimic, să vorbesc așa blând și cu voce joasă, să fiu semi-lentă și el s-a uitat la mine și a zis: „Ha, nu ai mai fi tu deloc și ai fi așa plictisitoare încât nici tu nu ai putea sta cu tine!” Și, da, are dreptate. Eu sunt un amalgam de de toate și unele direcții sunt clare, în altele e încă extrem de multă căutare asumată.
De ce crezi că terenul acesta atât de vulnerabil – relația părinte-copil – e frontul atâtor polemici și discursuri de putere?
Pentru că e un teren în care crește o întreaga pădure unde sunt și plante deosebite, și copaci spectaculoși, dar și multe buruieni. Unde e multă polemică poate fi ceva extrem de fructuos, sau ceva extrem de toxic. Depinde de caz. Ce văd eu mult e faptul că părinților le e frică de faptul că ai lor copii pot ajunge ratați, pot eșua și simt nevoia de mai mult control, ceea ce e firesc într-o mare măsură, dar adesea acest control al adulților omoară autonomia sau dezvoltarea firească a unei ființe umane. E o diferența între a fi ghid și observator și între a fi șef, controlor, om care decide. Nevoile unui copil se schimbă permanent, dar rămân câteva nevoi constante pentru tot restul vieții: atașament, autonomie și competență. Adică indiferent că avem 10, 15 sau 35 de ani, ne dorim să fim văzuți și, mai ales, să fim competenți, adică să reușim să facem ceea ce ne propunem. A fi părinte deschide două drumuri – o șansă fabuloasă de creștere și dezvoltare sau o casă bântuită în care se scoală toate spiritele de demult adormite (traume, nevoie neîmplinite, multe emoții neprocesate, etc.). Când ne ducem din acest loc în relație cu un copil care vine în viața noastră, putem observa pe ce drum suntem. În viziunea mea niciun drum nu e ușor, dar fiecare are alte peisaje în jur, indiferent dacă ne place sau nu asta.
Ce pierdem prea des din vedere, când vine vorba de copii?
Cred că pierdem multe, dar mai ales că ei, copiii, sunt niște persoane spectaculoase și vin lângă noi cu atâta iubire de primit și de dăruit.
Eu cred că noi ca țară nu ne iubim copiii și am mai spus asta: sistemul de învățământ e așa cum e, încă sunt educatori care urlă la copii, care abuzează psihic și fizic copiii, încă sunt profesori care umilesc și care nu fac diferența între rolurile lor: în clasă ești ceva foarte diferit față de cum ești acasă, pe canapeaua ta din sufragerie.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare pentru copii
Copiii sunt niște oameni exact ca noi, care au doar niște corpuri și organe care se tot dezvoltă și cresc. Și au niște nevoi clare și, pe cât de clare sunt, pe atât de dificil ne este să le împlinim! E adevărat că eu sunt un adult care are rol de specialist în sănătatea mintală/emoțională/relațională a copiilor, dar ei sunt fabuloși și cred că sunt cei mai buni învățători pentru noi ca adulți, indiferent că le suntem bone, educatori, părinți, bunici, medici. Pierdem din vedere că toți, și mari, și mici, avem nevoie de relații bune și sănătoase, și că toate studiile ne arată că cine are relații bune are o viața mai sănătoasă din toate punctele de vedere.
Relația cu copiii o pierdem pentru că noi ne imaginăm că a fi un părinte bun, un profesor bun, un educator bun, un pediatru bun, un trainer bun etc. este despre o tolbă mare de abilități și achiziții. Această setare pe ideea de abilități proprii ne propulsează exact în afara relației cu copiii pe care o căutăm cu toții, dar mai ales copiii.
Monica Mereuță
Despre ce va fi următoarea poveste? 😊
Nu știu. Sunt câteva începute. Milo continuă momentan să își împărtășească experiențele… cum și în ce forma încă nu știu.
E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.
Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?
La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.
Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?
Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.
Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre
Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?
Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.
Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?
Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.
Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici
În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?
Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.
Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?
În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.
Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu
Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?
Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.
Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.
Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora
Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.
Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.
În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.
Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde). Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției, atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.
Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.
Bernardine Evaristo. Foto: Jennie Scott
Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.
Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.
Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.
Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.
Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?
În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.
Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –
”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte
este vorba despre a fi
împreună.”
Există singurătate în a fi împreună?
Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.
Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.
„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.
Dalia Sofer. Foto: Anthony Rhoades
Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?
– Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.
Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?
– A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.
Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?
– E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.
Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.
– Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.
Isfahan. Foto: Faruk Kaymak
Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?
– Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.
Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?
– E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.
Grand Bazaar, Teheran. Foto: Omid Armin
Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?
– Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.
Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.
– Exact.
Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?
– Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.
Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la Iran?
– Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.
Isfahan. Foto: Mostafa Meraji
Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?
– E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.
În 2020, The Guardian o plasa pe scriitoarea armeană Narine Abgarian între primii șase autori europeni. Cartea ei, Din cer au căzut trei mere, apărută la Editura Humanitas Fiction în traducerea minunată a Luanei Schidu, e despre o lume mică prinsă în tumultul lumii mari, în care copiii văd cum îngerii coboară după sufletele oamenilor și un păun alb, miraculos se plimbă de pe o pagină de viața pe alta. M-a intrigat și m-a fermecat suficient cât să-mi doresc un interviu, pentru care trebuie să le mulțumesc Ioanei Iancu, responsabilă cu orchestrația și călătoria acestui text, și lui Anton Breiner, cel care a tradus în și din limba rusă întrebările mele și răspunsurile autoarei.
Fiecare din personajele din cartea dumneavoastră își aduce fărâma lui de miracol în poveste, își pune felia lui de măr aromat pe farfuria cititorului. Cum a fost pentru dumneavoastră să gestionați atâtea daruri?
În cazul meu, ideea conform căreia „existența determină conștiința” s-a dovedit esențială: m-am născut și am crescut în micuțul oraș armean Berd, sus, în munți, la marginea lumii. Era un loc magic – păduri dese, râuri reci și repezi, ciorchine de stele noaptea pe cer, cântecul adormitor al greierilor. Cețurile copilăriei mele erau atât de dese, încât atunci când veneau să se lipească de fereastră, păreau niște imense creaturi vii.
Am avut două bunici minunate, un bunic și o străbunică minunați. Știau să iubească fără să ceară nimic în schimb, știau să asculte fără să întrerupă. Ei îmi povesteau basme și legende. Am crescut într-o lume care era pe jumătate de basm, în care, pe lângă multe dificultăți, era atât de multă fericire, încât nu mă părăsea niciodată încrederea că totul va fi bine.
Bunica spunea mereu: „Dacă s-a închis o ușă, înseamnă că undeva s-a deschis alta. Și tot ce ți se cere este s-o găsești”.
Narine Abgarian
Chiar au fost o mulțime de daruri în viața mea și asta tocmai pentru că am fost învățată cândva să cred în ele.
Narine Abgarian. Foto: Anna Danilova
De ce un păun? De ce ați ales această pasăre pentru a face legătura dintre prezent și trecut, tărâmul viilor și cel al misterului?
Probabil nu o să mă credeți, dar eu nu l-am avut în plan. E ca și cum ar fi venit singur, iar eu eram atât de confuză încât l-am lăsat să trăiască în carte. Mai mult, nu aveam nicio idee ce să fac cu el. Din când în când încercam să scap de el, dar nu mă lăsa să o fac. De parcă mă conducea el prin roman, spunând din când în când: ai puțină răbdare, totul se va termina în curând, în curând vei înțelege totul singură. Eram supărată și nervoasă și mă simțeam foarte prost, de parcă aș fi fost pusă în fața unui calcan în care trebuia să descopăr o fereastră. Și când povestea cu păunul s-a încheiat ca prin minune, probabil că eram cel mai fericit om din lume. Înainte, când citeam interviuri cu scriitori care povesteau că unii eroi nu se supun autorului și își trăiesc propria viață independentă, credeam că asta nu e decât o cochetărie. Dar, confruntându-mă cu un astfel de fenomen, m-am convins că nu e niciun fel de cochetărie în asta. Există multe lucruri inexplicabile în viață și păunul meu alb face parte din acest gen de fenomene.
Vă consumă sau, dimpotrivă, vă hrănește țeserea unei proze cu atâtea paliere de sens?
Nu e deloc ușor să scrii. Te obosește, îți răpește foarte multă energie sufletească. Creându-și lumile, o persoană creativă se folosește de toate emoțiile și sentimentele pozitive la dispoziția sa – dragoste, afecțiune, tandrețe, căldură sufletească, speranță. Vorbind figurat, arunci în focul care îți hrănește puterile tot ce te poate încălzi, susține și nu te lasă să cazi pradă disperării. De aceea, mi-este imposibil să mă reîncarc cu energie creativă, cel puțin în cazul meu este vorba de un proces cu un sens unic. Ceea ce mă hrănește este familia mea, oamenii dragi, un cititor care spune niște cuvinte bune despre cărțile mele. Pentru care le sunt infinit recunoscătoare.
Narine Abgarian
Care a fost personajul cel mai greu de pus în pagină?
Cred că cel mai mult mi-a dat de furcă Magtahine. A îndurat multă durere, și-a pierdut copiii, iar după moarte a devenit îngerul păzitor al Anatoliei și al copilului ei. Practic, și-a dat binecuvântarea ca soțul să înceapă o viață nouă și să își caute o fericire nouă. A fost foarte important pentru mine să o înfățișez fără exces de emoții, fără acel entuziasm al autorului care apelează la mila cititorului. Sper că am reușit.
Maranul nu e doar un spațiu izolat; are un timp al lui, jalonat de cutremure, războaie, pierderi, tragedii și revelații personale. Ce înseamnă, pentru un scriitor, să-și conecteze cititorul la un asemenea tărâm?
Autorul rememorează. Maranul nu este un sat inventat, el este Armenia. Poveștile spuse în carte reprezintă trecutul țării mele, al poporului meu. Acolo este experiența mea personală: am prins războiul, știu ce sunt foamea, frigul, bombardamentele, lipsa curentului și a apei potabile. Am iubit, am fost dezamăgită, am pierdut și am găsit, am crezut și am așteptat. Tot bagajul meu de observații, experiențe și concluzii l-am pus în povestea unui sat pierdut în timp și spațiu.
În traducere din armeană, Maran înseamnă pivniță, de regulă, de vin. Așadar, satul bătrânilor mei, Maranul meu, este acea pivniță în care se maturizează cel mai prețios vin din lume. Îmi doresc foarte mult ca el să trăiască pentru totdeauna.
Care credeți că a fost ingredientul care a transportat proza dumneavoastră, impregnată de culoare locală, în imaginarul cititorului de oriunde și de pretutindeni?
Trăim niște vremuri grele. Acum este foarte ușor să disperi, să-ți pierzi credința, să nu mai crezi că ziua de mâine va veni. Există multe motive pentru asta – Covidul, monstruoasa inegalitate socială, războaiele nesfârșite, excluziunea socială, lipsa de drepturi. Mi se pare că omul care citește chiar are nevoie de cărți care să consoleze, să încălzească, să inspire speranța că totul va fi bine. Romanul meu „Din cer au căzut trei mere” face parte din această categorie de cărți. În ciuda trecutului dificil, uneori complet insuportabil, personajele sale își găsesc fericirea, iar roata timpului, încheindu-și cercul, nu se oprește, ci continuă să se miște. Viața continuă. Și ea trebuie trăită.
Narine Abgarian
De ce opțiunea pentru basm, pentru o poveste cu toate elementele de ritual de trecere și de transformare umană?
Îmi place foarte mult realismul magic. Unul dintre scriitorii mei preferați este Gabriel García Márquez. I-am recitit operele de multe ori, întotdeauna m-au fascinat și încântat, dar nu m-au condus în niște lumi „de dincolo”, ci în mine însămi. Citind „Un veac de singurătate” sau „Colonelului n-are cine să-i scrie”, nu rămâneam niciodată un observator străin, ci mă implicam în acțiune, deveneam o parte a ei. Realismul magic are o capacitate uimitoare de a ne prezenta miracolele drept ceva normal. Și mi-am dorit tocmai un astfel de miracol prozaic, obișnuit. La fel de obișnuit precum aerul.
De ce mor orașele exact în ziua în care le părăsim?
Pentru că nu vom regăsi niciodată orașul așa cum l-am părăsit. E ca și cum ai vrea să te întorci în ziua de ieri. Știu asta din proprie experiență: fiecare întoarcere în Berdul meu natal îmi aduce, pe lângă bucurie, multă suferință: mă supără orice casă demolată, orice clădire veche reconstruită. E ca și cum cineva mi-ar șterge cu o radieră trecutul de care mi-e dor și în care vreau să mă întorc. Și nu îmi rămâne nimic altceva de făcut decât să mă plimb prin orașul copilăriei mele și să strâng, ca piesele unui puzzle, amintirile mele despre el într-o imagine unitară.
Care a fost momentul dumneavoastră favorit, în scrierea acestei cărți?
Nașterea lui Voske. Până în ultima clipă, nu eram sigură că ea trebuia să se întâmple în viața Anatoliei și a lui Vasili. Dar îmi doream foarte mult ca fericirea lor să dureze cât mai mult posibil, de aceea s-a născut Voske.
De ce anume ne salvează poveștile?
Sper foarte tare că ne salvează de la disperare.
Pe dumneavoastră de ce anume v-a salvat povestea aceasta?
Dacă e să vorbim despre o salvare miraculoasă, atunci ea ține, mai degrabă, de prima mea carte. Întotdeauna am fost un cititor profesionist și nu am visat niciodată să devin scriitoare. Când aveam 36 de ani, am fost diagnosticată cu scleroză multiplă. Îmi amintesc că m-am întors acasă, am găsit tot ce am putut despre această boală, am citit și m-am îngrozit pentru că mi-am dat seama că mă așteptau niște vremuri sumbre. Nu spun că vestea m-a speriat foarte tare, singurul gând care mi se învârtea în cap era să apuc să-i aranjez viața fiului meu, pentru că va veni o clipă când nu voi mai putea să am grijă de el. Nu mi-a fost ușor, uneori eram complet descurajată. La un moment dat, mi-am făcut o pagină web și am început să postez acolo povești despre copilăria mea. Aceste povești, în pofida stării mele interioare destul de depresive, îmi ieșeau foarte amuzante. Chiar și eu râdeam uneori în timp ce le scriam. Nu pot explica acest fenomen ciudat: uneori mi se pare că, la fel ca baronul Munchausen, pur și simplu m-am scos din mlaștină trăgându-mă de păr. Îmi amintesc că atunci când a apărut „Maniunia” [n.trad. – prima carte a scriitoarei], mi-am zis „Bravo! Ai apucat să scrii o carte”. Și nu contează deloc câți oameni o vor citi (eram sigură că nu mulți), important era că las o carte în urma mea. Dar „Maniunia” a devenit un bestseller într-un foarte scurt timp: primul tiraj s-a epuizat în aproape două săptămâni. Iar la o lună după publicarea cărții, diagnosticul mi-a fost revocat. Fusese o eroare medicală. Cu care am trăit cinci ani lungi.
Uneori mi se pare că tocmai cărțile sunt salvarea mea miraculoasă. Cărțile și sprijinul rudelor.
Prea ocupați. Așa îmi spun de fiecare dată. Că suntem prea ocupați, alergați, împărțiți, revendicați de PDF-uri nedeschise și de vasele din chiuvetă, de zimții zilei de mâine, de zbuciumul de ieri, de un azi pe care ai vrea să-l pui un pic pe pauză, cât să-ți tragi sufletul. Și pe urmă vine câte un text, așa cum e textul Simonei Preda, și salvează ziua. Te salvează de grijile tale. De demonii comuni nu uneia, ci mai multor generații. Și te bucuri, în sinea ta. Că există salvare. Că îți e la îndemână. Că ai prieteni ca Simona. Că ai întrebat.
Simona Preda, scriitoare și jurnalistă. Foto: Paul Buciuta
Draga mea Ioana,
Din momentul în care mi-ai propus să îți trimit și eu un text despre cum îmi fac timp pentru mine, am râs și te-am întrebat dacă e o glumă sau nu e cumva vreo eroare în termeni. Simplul fapt că apuc să îți răspund abia după trei săptămâni de atunci, spune multe despre situație. Nu, nu mă plâng, e un fapt, iar, la drept vorbind, nici nu ar avea vreun sens să transform toată această scrisoare confesiune într-o lamentație sau în vreun argument din care să pot da lecții și altora. Revenind la tema ta, nu, n-am timp, un timp al meu, unul în care să închid ușa, să fiu într-o solitudine să creez, să reflectez, să rup, măcar pentru o perioadă, legăturile cu restul lumii. Și nu pentru că nu aș putea concret să fac asta, ci pentru că nu am cum. Da, nu-i contest pe cei care consideră că edificarea spiritului e o caracteristică a singurătății, că mindfulness-ul și toate tehnicile de bien-être țin de solitudine, dar nu am putut niciodată să identific un eu al meu între ziduri, în absența iubirii. Iar iubirea, vine adesea și cu un arsenal de interacțiuni la pachet, fie că ele sunt gesturi, voci, țopăială, râsete, țipete, indignări sau mângâieri. Poate și pentru că, cel puțin eu așa am crezut dintotdeauna, atât succesul cât și eșecul sunt, de fapt, un proiect de echipă. Nu poți construi un întreg dacă în spate nu e iubirea. Și nu te poți izola de ea, pentru că, odată fiind în această iubire, nu te mai poți gândi în afara ei.
Acum, când scriu, motanul și-a întins lăbuțele pe tastatură. Ca să tastez „p” îl împing ușor de degete și se uită adormit cu ochii verzi la mine. Suntem împreună, nu-s de capul meu. Fără el, orice aș scrie în acest moment ar fi altfel. Din când în când îmi ridic privirea și îi admir firele de păr din urechiușe. Mor de dragul lui! Zâmbesc și scriu mai departe. Copilul meu mic a venit să doarmă pe canapeaua de lână mine. E dimineață acum. O dimineață de duminică. Colțul pijamalei e ridicat și i se vede burtica fină care se mișcă ușor în timpul respirației. Visează. Zilele trecute, burtica asta era fierbinte din cauza unei febre. Și tu știi cum e când îți lipești obrazul de o burtică fierbinte și nu mai e nici noapte și nici zi și te rogi să îți vezi odată dată copilul alergând vesel. O mângâi cu privirea. Mamele știu cel mai bine să mângâie cu privirea. Dacă îl ating, îl trezesc. Nu că n-aș mai fi făcut asta până acum. Recunoaște și tu – de câte ori ți-ai trezit copilul pentru că l-ai pupat în somn?! Iubitul meu caută o carte în bibliotecă. A intrat ușor în cameră și, discret, o caută din priviri prin rafturi. Nu vrea să mă deranjeze. Știu exact ce carte caută. Mă întorc și îi arăt unde este. Iese. Nu înainte să mă pupe pe frunte și să zâmbească și el motanului pe jumătate adormit și copilului care visează. Între timp, motanul s-a întins și pe tasta „backspace”. Sper să nu greșesc multe cuvinte.
În altă cameră, copilul meu mai mare are ca temă la pictură o compoziție subacvatică. La un moment dat, voi simți că vrea să mă duc să văd ce a desenat. Când e iubire, simți. Continui să scriu și știu că e o chestiune de timp până când mă voi ridica de pe scaun și voi merge acolo. Despre asta, de fapt, voiam să scriu. Despre timpul care nu e al tău atunci când iubești.
Simona Preda
Sau nu mai e doar al tău. Pentru că nu te mai poți concepe în afara iubirii.
Iubirea e dăruire, iar acest dar îți arată cât de multe poți face. Și, uneori, te uimește. Uneori, te paralizează de teamă. De teama de a nu face totul cât mai bine. Cât mai mult. Și atunci îți dau lacrimile. Și spui că nu ai timp.
Simona Preda
Dar timpul nu există decât la modul abstract, îngrămădit în orologii de fier, menite să ne organizeze viața. Cea socială, firește. Timpul interior are altă curgere, iar lentoarea lui e dată de iubire.
De când mi-am asumat călătoria acestei întrebări în spațiul public, m-am transformat într-un soi de colecționară a poveștilor noastre despre cum nu am fost învățați să ne punem pe lista de priorități și despre cum am ajuns să o facem, presați de un ”eu” care, așa ca plantele ținute la întuneric, se ofilea pe fast forward.
Câteodată mi se pare că sunt o mie de alte lucruri mai presante și mai importante despre care aș putea să scriu, alteori mă gândesc că exact așa am gândit de fiecare dată când am hotărât că nu am cinci minute pentru mine, că nu pot pleca în city break acum, că nu am timp să merg la doctor, că sunt prea obosită să mai ies în oraș, că ”nu e momentul”. Nu e momentul pentru mine. Acum lucrez altundeva, orașul e asediat viral și nu mă cheamă nicăieri, merg la doctor mai des decât mi-aș dori. Din toate feliile de timp economisit nu mi-a crescut niciun soclu, pe nicăieri. A crescut, în schimb, altceva. Toate pauzele și city break-urile amânate nu au dus decât la pierderi personale. Sau, într-o notă colocvială, ”mi-au ieșit pe nas”, prin absența lor din rutina mea. E motivul pentru care aceste dialoguri vor continua. Sper să le fie utile tuturor celor care simt, așa ca mine, că timpul în care nu exiști pentru tine e timp pierdut pentru toți – angajatori, familie, prieteni, noi – pasageri prea grăbiți prin propriile vieți.
Raluca Ion, jurnalist
Cum am început să am timp
Într-o zi de la sfârșitul verii, în timp ce lucram de acasă, am luat o pauză scurtă și am ieșit la o plimbare cu copilul – el pe role, eu pe jos, în spatele blocurilor, spre Delta Văcărești. Acolo, aproape de intrarea în Deltă, am zărit zburând, la două-trei palme deasupra ierbii, niște fluturi mici, minunați, cum nu mai văzuserăm până atunci. Aveau aripi cu două fețe, violet pe deasupra și albe pe dedesubt, iar încântarea de a-i descoperi se baza, în mare parte, pe surpriză. De la distanță, păruseră doar niște bucățele dintr-un ambalaj de Milka, sfâșiat și luat de vânt și, de abia când te uitai mai atent, îți dădeai seama de frumusețea vie din fața ta. Astfel, doar într-o secundă și doar cu o privire, pauza mea s-a transformat în ceva mai mult decât un biet rest de timp.
Băiatul meu aluneca pe patinele cu rotile, care îi veneau la fix. Le purta de puțină vreme, pentru că, deși le luasem în urmă cu trei ani, îi fusese frică să meargă pe ele. Sunt din cele care se măresc și, într-o zi, mi-am dat seama că numărul maxim la care pot ajunge era exact numărul care începuse să-i fie cam mic. „Cred că o să trebuiască să le dăm cuiva”, i-am zis. „Hai să vedem dacă îți mai sunt bune măcar. Mai vrei să faci o încercare cu ele?” Mi-a răspuns, firesc. „Da, dă-mi-le!”. Le-a pus în picioare, s-a ridicat ținându-se de brațul canapelei și m-a întrebat dacă am timp să merg afară. N-am avut timp atunci, dar a doua – a treia zi s-a ivit un rest de timp. Am coborât în spatele blocului și am început să dăm ture, ținându-l strâns de mână. La un moment dat, am slăbit strânsoarea și, după câteva alte ture mi-a spus să îl las singur.
Și atunci, în acel loc de trecere familiar și banal, într-un moment cu nimic mai deosebit și cu nimic mai ferit de constrângerile zilnice, curajul a luat locul fricii și încrederea a luat locul nesiguranței. Iar copilul meu a mai crescut puțin, chiar sub ochii mei.
Raluca Ion
Încerc mereu să nu las să treacă pe lângă mine astfel de momente, mai cu seama că am suferit multă vreme din cauza lipsei de timp. De obicei, într-o redacție, weekend-urile și sărbătorile se împart frățește. Dacă ești liber weekend-ul ăsta, cu siguranță nu vei fi în următorul sau în cel de peste două săptămâni. Dacă nu lucrezi de Crăciun, cu siguranță vei lucra de Revelion.
Indiferent de schemele de compensare, realitatea este că te afli de multe ori în contratimp cu propria familie și cu cercul tău de prieteni apropiați. Când vine vorba de planuri, ești pus mai des decât alții în situația de a spune „da, dar…”, „stai să vedem”, ajungi mai des în situația de a nu putea fi pe deplin alături de copilul tău în perioadele de sărbătoare. Acest fel în care se întâmplau lucrurile mi-a dat o senzație de nesiguranță, sentimentul că nu îmi pot controla propriul program și de aici sentimentul că nu îmi pot controla propria viață.
Raluca Ion
Doza de imprevizibil din felul în care curgea ziua m-a făcut să mă simt neliniștită și în legătură cu momentele pe care chiar le aveam la dispoziția mea. „Dar dacă va apărea ceva?” Din acest motiv, m-am simțit, în ceea ce privește timpul, și mai săracă decât eram în realitate.
Adevărul e că sunt foarte multe profesii expuse atât la lipsa de timp, cât și la lipsa de „timp special”. Sunt medicii și salvatorii, care iau decizii de viață și de moarte, la ora la care eu picotesc, adâncită în canapea, la Netflix. Sunt vatmanii și șoferii de autobuze care trec prin orașul adormit, exact în ora în care somnul a sute de mii de oameni e mai dulce. E doamna de la supermarket, care îți scanează în Ajun produsele, în timp ce copiii ei împodobesc bradul fără ea.
Raluca Ion
Dar sunt și mai mulți cei care nu au timp pentru ei înșiși, pentru cei dragi, pentru planurile pe care le au, pentru lucrurile pe care trebuie să le facă. Cam câți? O umanitate întreagă. E parte a contractului cu care venim pe această lume.
Cred că, până la urmă, ceea ce ne lipsește uneori e mai mult timp cu sens și mai mult timp cu bucurie. Însă întrebarea nu este, poate, cum să faci rost de mai mult timp, ci cum poți să aduci sensul și bucuria în orice timp. E ceea ce încerc, de la o vreme, cu lucruri foarte mărunte – dar și semințele sunt mărunte, îmi spun câteodată 🙂
Raluca Ion
Am văzut recent un reportaj din Toscana, am văzut apoi un altul din România, cu oameni care culegeau via și făceau must. Mi-ar fi plăcut o astfel de experiență, dar n-am simțit nevoia să plâng că nu sunt în Toscana, nici să caut vreo vie în apropiere. Cu niște struguri de la supermarket și storcătorul de fructe, am făcut propria mustărie în bucătărie. Am avut, pe lângă copil, un ajutor foarte calificat. La un moment dat, deasupra paharului de pe masă s-a îțit un botic de cățel. Bine ați venit la mustăria cu must…ăți de teckel.
E ultima mea seară de concediu (da, am programat articolul cu o zi înainte, blasfemie! :-). Și cam plouă. Și septembrie vine cu multe griji la pachet. De toate felurile. Inclusiv legate din timp. Cum o să mă împart, cum o să-l despart, cum o să fac să fie mai bine ca până acum. Ai zice că ar cam trebui să știu. În fond, e a zecea săptămână de când întreb oameni evident ocupați cum fac să aibă timp pentru ei. Și ce fac cu timpul ăsta. Când îl au. Recunosc că-mi fac bine poveștile lor. Toate. Și cele mai grele ca a mea, și cele mai ușoare. Simplul fapt că articulezi întrebarea în mintea altcuiva e, uneori, cea mai bună variantă de răspuns. Știu că am mai spus asta. Încă o mai cred. Și încă îmi place să întreb. Așa că sunt recunoscătoare pentru toate confesiunile publice care expun fragilități și resurse uneori neașteptate de vitalitate, de efort creativ susținut, de putere de a lua de la capăt. Cam în fiecare zi 🙂
Laura Câlțea Vinț, editoare &blogger
Timp pentru mine înseamnă, invariabil, timp pentru citit. Orice altceva intră la timpul pentru lume, timpul pentru viața reală. Asta nu înseamnă că nu e un timp plăcut, ci că nu e un timp doar pentru mine.
Cum fac să am timp pentru mine? E o întrebare al cărei răspuns s-a schimbat radical acum doi ani jumătate când am devenit mamă. Dacă înainte mai puteam să jonglez cu munca, să sar peste tot felul de activități casnice, să las totul baltă și doar să stau cu o carte în mână, acum nu mai e posibil. Așa că am învățat să profit literalmente de orice moment liber. Și, pentru asta, mi-am dezvoltat în timp trei metode.
În primul rând, am descoperit că tehnologia lumii moderne îți poate schimba viața. Aspirator fără fir cu care faci curat în 10 minute în toată casa? Bifat. Mașină de uscat rufe, ca să nu mai petreci un sfert de oră să le întinzi pe sârmă? Bifat. Aspirator de geamuri pentru când trebuie, dar chiar trebuie neapărat să le speli, altfel nu mai vezi afară? Bifat. Mixer care amestecă singur? Mașină electrică care gătește singură? Mop cu aburi? Mașină de spălat vase? Bifat, bifat, bifat, bifat. Le-am luat pe toate (pe rând) și le-am pus la treabă în locul meu. Nu știu dacă s-a descoperit deja și n-am aflat eu, dar aștept cu nerăbdare și mașina care calcă singură rufele.
În al doilea rând, am devenit foarte organizată. Am o grămadă de agende în care organizez toate activitățile pe care trebuie să le realizez: de la treburi casnice precum gătitul, curățenia sau ieșitul în parc (lucruri pe care nu le fac singură, de-a lungul timpului ne-am organizat astfel încât și eu și soțul meu să avem parte de timp pentru noi, separat de timpul pentru familie), la sarcini de muncă sau cele care țin de activitatea de blogger, pe care mi-am asumat-o ca un fel de al doilea job. Dacă dădeam impresia că sunt o persoană ultra-modernă în virtutea paragrafului de mai sus, aici mă dovedesc a fi ușor retroactivă, întrucât prefer agendele tipărite și scrisul de mână în detrimentul unei aplicații care, probabil, ar fi mult mai utilă. Însă cine spune că trebuie să fim într-un singur fel?
Și, în al treilea rând, ca să fiu sigură că nu pierd nici un moment liber în care aș putea să citesc, am mereu la îndemână o carte. Obligatoriu, în geantă, când plec de acasă (deși acum mai rar), dar și în fiecare colț din casă. Biblioteci sunt în toate camerele (mai puțin în băi și balcoane, deși există și acolo puse strategic măcar câte o carte) și deja mă uit cu jind la orice perete liber gândindu-mă dacă ar mai intra niște rafturi acolo.
Pot citi stând în picioare lângă o bibliotecă, pot citi mergând, pot citi în timp ce aștept să se coacă ceva sau în timp ce la televizor sunt desene animate cu sonorul tare. În caz de extremă urgență, am și cărți pe telefon. Îmi aduc aminte cu plăcerea trișorului de niște proze scurte de Bukowski citite pe furiș la o nuntă (nu-i vorbă, ar fi încăput și o carte în geantă, am o Bookletta perfectă pentru asta, dar, când atragi prea mult atenția asupra ta, ești distras de la citit; nu merită).
Laura Câlțea Vinț
Îmi amintesc de timpul lung și răbdător al lecturilor de adolescență și primă tinerețe. Un timp care nu se grăbea nicăieri și care își era suficient sieși și doar actului lecturii. Multe s-au schimbat de atunci, nu am mai reușit să găsesc acel timp, acel ritm și nici nu știu dacă mi-ar mai plăcea la fel. E mai grăbit timpul acum, mai socotit, iar timpul pentru mine e mereu furat. De la cititul în timpul călătoriilor (de orice durată), la citit în timp ce împingeam căruciorul în care dormea copilul sau mă plimbam cu el în marsupiu (am un record de vreo 3 ore de somn așa, aproape că rămăsesem fără pagini de citit), la cititul la toaletă (să nu-mi spuneți că nu practicați), la cititul fugitiv când trec dintr-o cameră în alta și văd o carte care-mi atrage atenția. Uneori, să pot citi un rând, un paragraf, e tot ce e nevoie ca să mă simt din nou eu însămi, să mă eliberez de presiunea lumii. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă o carte care mi-a atras atenția, așa că o scot din bibliotecă, o deschid la întâmplare, citesc câteva rânduri și apoi o duc într-unul dintre locurile de citit din casă.
Mai mici sau mai mari, mi-am făcut locuri de citit în toată casa. Grămezi cu cărți care-și schimbă constant locul, în funcție de cum avansez (sau nu) în lectură. Din cauza asta, cărțile mele sunt mereu în mișcare.
Îmi simt biblioteca un organism viu care locuiește cu noi în casă (sau, mai degrabă, ne lasă și pe noi să locuim în casa ei) și care acaparează neîncetat spațiile libere și încontinuu se metamorfozează. Cu toate astea, memoria mea de cititor e, în continuare, infailibilă. Știu exact locul fiecărei cărți, e o geografie personală care-mi definește o lume în care mă simt, cu adevărat, acasă. Și care îmi conține ceea ce numesc timpul pentru mine.
Laura Câlțea Vinț
Andreea Mureșan, designer de interioare și grădini
De când mă știu, am o relație love-hate cu timpul. Am perioade din an, câte o săptămână ici și colo, în care amân, în care renunț, în care stau încremenită în mine, incapabilă să rezolv, să creez, să vorbesc măcar la telefon. Și perioade în care muncesc dement, de când deschid ochii dimineața până spre zece seara, și tot nu reușesc să țin pasul cu toate care ar fi de făcut. Despre primele, nu știu ce să spun decât că sunt modul în care creierul meu se apără singur, probabil, de o comoție. Despre celelalte, cele în care 12-14 ore îmi sunt insuficiente, nici atât. Deși bănuiesc că nu știu să pun limite pentru că mă tem. Mă tem să refuz proiecte, sarcini, oameni.
Andreea Mureșan
Teama e uneori financiară (mă bântuie încă amintirea unor ani destul de grei), alteori emoțională (ce vor crede oamenii despre mine dacă nu fac, dacă nu duc, dacă nu livrez la timp, complet, corect?). Iar alteori nu e nici măcar teamă, ci orgoliu – mă simt bine să fac. Se adaugă un soi de etică puritană în care am fost crescută de bunici, atât de cei paterni, cu care am locuit cea mai mare parte din anii formatori, cât și de bunica maternă, la care îmi petreceam toate verile și toate sărbătorile. Pentru ei toți, corectitudinea, disciplina, munca erau mai presus de orice altceva, iar obligațiile asumate veneau mereu înaintea confortului personal. Oamenii nu erau admirați pentru nimic cum erau admirați pentru că munceau cu simț de răspundere și făceau bine ceea ce aveau de făcut, indiferent dacă era vorba despre un strungar sau despre un chirurg, aveau casa sau grădina impecabile, creșteau copii politicoși și buni la învățătură, nu bârfeau și nu pierdeau timpul.
Eu, pe de altă parte, sunt fundamental leneșă. Îmi place să dorm până târziu, să citesc sau să mă uit la filme, să mă învârt prin casă fără sens, să mă plimb târându-mi picioarele și căscând gura la case vechi, să zac la umbră într-un hamac și să urmăresc norii cum trec. Să nu știu dacă e luni sau duminică, dacă e iunie sau septembrie. Fac toate astea? Cu nesemnificative excepții, nu. De foarte mulți ani, nu. E motivul pentru care le recunosc adolescenților dreptul de a pierde timpul, de a întârzia, de a se răzgândi în privința programului stabilit, e un lux cu care se vor mai întâlni rar. Adolescența mea a fost o astfel de perioadă de grație, marcată de lipsa de vinovăție pentru timpul pierdut. Acum, când sunt ocupată, mă simt permanent vinovată că nu petrec timp suficient cu ai mei și că nu le acord suficientă atenție. Când reușesc să mă odihnesc, mă simt vinovată că nu am suficientă energie pentru ei. Am un studio de design interior și minimum șapte proiecte în paralel cam în orice lună din an. Am ținut, în sezonul care tocmai s-a încheiat, câte 6-9 ore de cursuri într-o zi, trei zile pe săptămână, lunea la București, vinerea la Sibiu și sâmbăta la Brașov. Am trei copii: Sara începe clasa a XII-a, Ilinca – clasa a II-a, Toader – anul obligatoriu de grădiniță, pe care îl refuză cu îndârjire. Partenerul meu de viață, din fericire pentru noi toți, e mamă, tată și factotum și reușim să facem, împreună sau pe rând, fiecare după cum are o fărâmă de timp, cele necesare prin casă. Gătitul e aproape exclusiv în sarcina lui, la fel și cumpărăturile. Eu, în schimb, am parte de ședințe cu părinții, teme și proiecte școlare. Iar din octombrie, că tot nu am timp de nimic, mă întorc la școală (mai precis la facultatea de științele educației, ca să urmez o mai veche pasiune).
Ce înseamnă azi timp liber pentru mine? Cam orice moment în care mi se descarcă telefonul. Cele 30-60 de minute de dinainte de a adormi, când citesc sau văd un episod din vreun serial pe Netflix. De câte ori stau puțin cu Sara de vorbă și îmi povestește diverse și mintea mi se golește treptat de forfotă și zgomot inutil. De câte ori desenez împreună cu Ilinca. De câte ori mă uit cu Toader la fotografii cu pui de animale – noi doi suntem insomniacii familiei, așa că asta facem târziu în noapte, uneori. Când sunt în mașină cu Raul, cu picioarele pe bord, indiferent încotro mergem. Duminica, în cele două-trei ore în care stau în hamac și aud chiotele copiilor și mă uit la Raul cum grădinărește și văd insecte și păsări și broaște și lumea a rămas undeva departe, împreună cu semnalul telefonului, cu internetul și cu urgențele de tot felul.
Andreea Mureșan
Când mă spăl pe păr. (Nu glumesc, de la nașterea Sarei încoace, dușul îndelung și spălatul pe păr au ajuns să mi se pară răsfățul suprem.) Vacanțele. Și recunosc că visez de ceva vreme la un an sabatic. Apoi amân. Am zis că la 40, apoi că la 45. Acum am împins visul mai departe, spre 50. Mă sperie de fapt ideea că nu aș ști cum să stau…
Nu le-am putut despărți 🙂 Și nici să bag pe cineva între ele n-am putut. Sunt un hibrid bibliofil delicat și delicios, un balaur ficțional simpatic, cu două capete editoriale. Ocupate? De câte ori întreb oamenii dacă mai au timp pentru ei și, una peste alta, cum fac să și-l reclame, să țină de el cu dinții, cum îl percep, cum îl definesc, cum îl gestionează, cum îl negociază am, așa, o mică strângere de inimă. Pentru că e greu. Pentru că planeta job-familie-risc pandemic-facturi de plătit- profesie versus vocație-burnout-carte de muncă- no carte de muncă-fragilitate emoțională- dar cum rămâne cu mine?- breakdown- breakout- viața pe fast forward e complicată. Pentru că ieri nu seamănă cu azi. Și clar nu mai seamănă cu mâine. Pentru că trăim de multe ori epuizați, de pe o zi pe alta. Pentru că uneori doare. Și alteori adormim fericiți că am scos-o, și de data aceasta, la capăt. Și pentru că, în toată schizoidia asta, e greu să te pui în cuvinte. Anca și Elena = episodul nouă din #unserialcuoameniocupați. Ca în cloud number nine. Cheers!
Anca Dumitrescu, jumătate de Black Button Books 🙂
Relația mea cu timpul a fost întotdeauna complicată și simplă în același timp. Complicată – în primul rând pentru că îmi sunt oarecum antipatice două din cele trei dimensiuni: trecutul și viitorul. Am fost mereu incapabilă să răspund la întrebări de genul: “Unde te vezi peste cinci ani?”, pentru care e nevoie de un exercițiu de imaginație pe care îl consider absolut inutil. Asta nu înseamnă că nu-mi fac planuri sau că refuz organizarea, doar că le iau mai din aproape în aproape, fără dramă, fără exerciții de respirație largă, convinsă fiind că, dacă fac cât pot de bine, dacă fac tot ce-mi stă în putință într-un anumit moment, atunci nu voi privi niciodată în urmă cu regret. De fapt, privitul în urmă e un exercițiu pe care îl evit cât pot de mult, la care apelez doar ca să fac lucrurile mai bine a doua oară. Poate că din acest motiv cea mai bună relație o am cu prezentul. Și este o relație fericită și de lungă durată :).
Sunt extrem de puține lucruri pe care le fac în fiecare zi care mă fac să-mi doresc să treacă timpul mai repede, să scap de una sau alta. Am învățat să-mi organizez existența în micro, un micro plin de acțiuni care-mi fac plăcere sau, în cel mai rău caz, nu mă încarcă negativ. Să muncesc înseamnă să lucrez la cărțile Black Button și asta nu mi se pare niciodată muncă în sensul de efort chinuitor, chiar și atunci când e greu, e bine, e bine pentru felul în care acea activitate mă face să mă simt.
Reușesc să găsesc a silver lining chiar și în cele mai prozaice activități legate de munca într-o editură: când fac facturi și avize, mă bucur că-mi pot goli creierul, activitățile repetitive îmi dau ocazia să mă gândesc la ce prăjitură să fac mâine :), când cărăm cărți, îmi spun: Ce bine că fac și eu mișcare! 🙂 Și tot așa…
Anca Dumitrescu
Poate că sună egoist, dar tot timpul pe care îl am este timp pentru mine, și cel pe care îl dedic editurii, și cel petrecut cu prietenii, cu părinții sau cu fiica mea.
Mi-aduc aminte că pe la 17 ani, când eram nehotărâtă dacă să dau la o facultate sau la alta, tata m-a întrebat: “Păi ce-ți place, măi, tată, să faci toată ziua?” “Să citesc”, am zis. “Păi atunci încearcă să faci tot posibilul să-ți alegi o meserie în care asta să faci”, mi-a răspuns. Și asta fac, în principal, cam tot timpul. Și îmi place în continuare la fel de mult ca la 17 ani.
Anca Dumitrescu
Elena Marcu, jumătate de Black Button Books 🙂
În primul an de facultate, am citit Momo, de Michael Ende, această poveste pentru copii mici și mari, și mi-a rămas cumva în minte că timpul trece pentru noi. Așa că, de atunci, nu l-am mai contestat niciodată. Nu m-am mai împotrivit acestui timp prietenos în care am început să cred.
Sunt o persoană ușor de mulțumit, îmi place să mă văd cu oameni, să beau cafea, să mănânc cartofi prăjiți, să merg pe jos, să ascult muzica, să citesc în tren. Îmi place să găsesc timp pentru toate astea în aglomerație, în haos, în muncă, în alergătură.
Elena Marcu
Și sunt extrem de recunoscătoare că viața îmi oferă privilegiul de o face.
Cred că dacă m-ai fi întrebat cu niște ani în urmă cum găsesc timp pentru mine, răspunsul ar fi fost cu totul diferit. Jobul, cumva, simplifica definiția unui timp doar al meu. Separa riguros aspectele majore ale vieții mele în: pentru mine și pentru muncă. Iar timpul pentru mine era crucial și complet necontaminat. De când am fondat Black Button Books, însă, lucrurile s-au complicat puțin și definiția acestui timp intim, subiectiv, cu atât mai mult. Acum, și timpul în redacție e, într-un fel, tot un timp pentru mine. Mereu mi-a plăcut să-mi împart mare parte din timp cu ceilalți. Nu sunt posesivă cu timpul meu. Doar că până acum îl împărțeam numai cu cei apropiați. Iar la Black Button îl împart și cu cei apropiați cărților ce mie îmi consumă timp, dar îmi dau atâtea înapoi.
Am învățat să găsesc timp pentru mine în toate. Iau atât cât îmi trebuie și mă întorc la treaba mea, la cărți și la oamenii care, la rândul lor, sunt generoși cu timpul propriu și lasă puțin loc pentru lucrurile pe care se duce timpul meu. Și-n felul ăsta, simt că, într-adevăr, așa cum m-a învățat Momo, timpul trece pentru mine.
Elena Marcu
Dacă ar fi să-i reproșez un lucru timpului ar fi că insistă să gonească și cât dorm. Dar cum pare să insiste c-o face pentru mine, cine sunt eu să mustru timpul?
ioanabaldea.com 