Vara e sterilă cultural. Nu am zis eu, e o chestiune care ține de o dinamică a anotimpului – lumea pleacă în vacanțe, citește pe plajă, n-are chef de sindrofii și discursuri indoor mai mult sau mai puțin narcisiste, ci de festivaluri și de întâlniri boeme, de natură și de viață savurată și nu risipită în o mie de direcții. E sezonul out of office. Mintea e liberă, în sfârșit, să colinde pe unde vrea ea.
Dar uite că vara asta conversația culturală sfârâie mai ceva ca un tub de cremă uitat la soare fără capac. Nu e săptămână fără un nou playlist în bârfoteca lumii culturale. Sigur, sunt chestiuni aparent subțiri, care trimit mai degrabă la talentul starurilor locale de a-și da cu firma în cap și la nestăvilitul apetit polemic care transformă oina într-o glumă de sport național. Dar apele de sub ele sunt adânci: educație, creșterea copiilor, integrarea lor socială, ideea de colegialitate (în interiorul unui grup profesional, dar nu numai), discriminarea (sexuală, dar și de vârstă, aspect fizic), valoarea discursului public, libertățile personale și efectele îngrădirii lor.
Pentru mine, e mai evident ca niciodată că era nevoie de conversația asta. Că oamenii, în absența unor concepte exersate sistemic, educațional, trăiesc într-un talmeș balmeș al valorilor pe care nu știu să le integreze, să le manevreze, să le raporteze la cotidianul lor. Așa că ne întoarcem la educație și la ce lipsește din ea. La lipsa ei de racord cu realitatea. La uluitoarea rezistență la schimbare de fond și incredibilele acrobații care camuflează, până la urmă, ceea ce știm toți: în România nu există învățământ gratuit. E motivul real pentru care abandonul școlar e pe culmi. În România, personaje culturale influente neagă analfabetismul funcțional și declinul accesului la șanse educaționale minimal… similare. În România lipsa educație pentru sănătate și a interesului pentru științe a produs valuri succesive de coronasceptici care se cred cipați și se tem că vaccinurile tulbură router-ul din casă. Lipsa educației financiare ne-a aruncat pe mulți dintre noi într-o inocență economică perpetuu perdantă. Lipsa educației civice dă emoticoane hlizite în fața necazului altuia. Lipsa educației estetice abrutizează și crește simțitor terenul de joacă al agresivității. Lipsa educației mediatice aruncă oamenii într-un marasm informațional pentru că nu știu să distingă între surse și nu fac diferența între un jurnalist și o fabrică de trolli. Și așa mai departe.
Pierdem subiecte mari pentru că obosim (războiul din Ucraina, noul val pandemic, inechitățile din educație și sistemul economic discreționar pălesc în fața unui nou scandal monden). Obosim pentru că absorbim, anapoda, prea multă realitate fără structură, pentru că suntem incoerenți interior, pentru că venim dintr-un trecut al haosului și al tăcerii.
Și acum, în sfârșit, vorbim. Pare-se că aveam multă nevoie să vorbim, dar nu prea știm cum, așa că sărim ușor unii la beregata altora.
Eu cred că educația e și despre asta. Despre cum să reînvățăm să vorbim unii cu alții și, deloc în ultimul rând, cu noi înșine. Trăim niște vremuri complicate. Nu suntem nici primii, nici ultimii care trec prin perioade grele. Suntem, însă, niște generații care au mai multă nevoie ca oricând să se reformeze, să renunțe la prejudecăți și la idei mestecate de alții și să reînvețe ideile de societate, de comunitate, de comunicare liberă și constructivă.
Cred că avem mai mult ca niciodată nevoie de conversație culturală reală, nu de ochii soacrei. My two cents.
ioanabaldea.com 