Mâine vorbesc, la MȚR, despre o carte cu case superb alcătuită, despre patrimoniu și despre locuire.
De ultima oară când am vorbit, în prezența acelorași autori, despre ceva similar, nu mai locuiesc în aceeași găoace profesională. Oamenii locuiesc într-o mulțime de spații – într-un corp, în niște relații, în niște acte, în birouri, în studiouri, în ateliere, pe o barcă sau într-un laptop. Poate că singurul lucru propriu locuirii nu e durabilitatea, ci tocmai efemerul ei.
Să mă explic.
Recent am stat de vorbă cu o arheoloagă foarte cunoscută care susținea că principala calitate a locuirii urbane e aceea că orașele nu stau pe loc, ci se transformă continuu (ca peisaj, cumul de identități, spații creative, creuzet de șanse și așa mai departe). Mi-a plăcut. Tensiunea dintre o casă și acasă stă în felul în care un loc te reflectă pentru o perioadă de timp. În teorie e simplu, în fapt e foarte complicat.
Unde suntem acasă, de fapt? În corpul care învață să meargă, în cel tânăr, care stă bine pe picioarele lui, sau în genunchii care tremură ca niște obloane scârțâitoare? Cum lucratul de acasă te transformă în birou flotant, spațiul profesional ține, vrei, nu vrei, și de câte dioptrii ai, și de cât de ușor te apleci după pixul care ți-a căzut pe jos, la fel cum ține de informația pe care o stăpânești și de siguranța cu care o aplici. Suntem acasă în momentele noastre de umor și locuim pasager în momente de furie? Sau poate e invers? Când ne strângem lucrurile dintr-un birou care a fost al nostru, ce luăm cu noi? Cum se împachetează râsul și complicitățile, ce faci cu cioburile de entuziasm, cu ce vedeai pe geam și cum mirosea lemnăria, cu zgomotul care te definea (cineva mi-a spus cândva, la finalul unui concediu, că-i lipsise zgomotul cerceilor mei pe holuri)? Și în ce măsură acolo, de fapt, locuiești mai mult ca în trei pixuri, o agendă și o cană de cafea?
O să-mi spuneți că acasă sunt ceilalți. Așa e. Și eu spun asta mereu. Nu e locul, sunt oamenii. Dar privirea omenească e și ea schimbătoare ca orașele. Azi ne simțim acasă în privirea celuilalt, mâine nu ne recunoaștem. În care din cele două e, de fapt, locul nostru? Și cum faci să nu stai mereu cu bagajele făcute?
Nu știu cât de acasă sunt meseriile. Poate că sunt. Pentru mine, lucrurile sunt destul de simple.
Cred că sunt, prin excelență, chiriașă. Colecționară de momente. De sezoane. De amăreli, dezastre și bucurii disparate. Le aparțin tuturor, pe rând, intens. Ultimii ani m-au învățat că stabil nu e nimic, nimic nu e de tot.
Locuiesc și la biroul meu, și în două laptop-uri cu utilități diferite, și în câteva opinii, și în fluxul și refluxul coșului de rufe, locuiesc pe canapeaua pe care râdem și în câteva locuri din care am plecat pentru că nu mă mai locuiau ele pe mine. Locuiesc în eșec (monolit, greu, strivitor) și în zile în care mă gândesc să-mi cumpăr cercei noi și să experimentez alt sunet. În renunțări. În cearta continuă cu corpul ăsta care se văicărește, de la o vreme, dacă beau prea multă cafea și obosește așa cum nu țin minte să fi obosit înainte. Sunt doar chiriașă în el. La un moment dat o să mă mut.
Locuiesc într-un apartament de bloc și în pantofii care mă poartă prin oraș. În povești succesive. Într-o structură anxioasă în care câteodată e frig și câteodată e întuneric.
Locuiesc în toate lucrurile pe care le fac prost și în distanța dintre ele și mine. Și cred în casele astea, făcute „pe hârtie”. Cuvinte în care stai o vreme. Ca atunci când deschizi fereastra și respiri alt aer.
Acum foarte mult timp, am scris despre o moluscă neliniștită care-și tot construia compartimente noi de viață și sens, până s-a sleit. Până la sfârșit. Poate că importantă nu e durabilitatea. E doar momentul. Doar sideful care strălucește o clipă într-un strop de mare. Tot restul trece. Se cojește ca bronzul de-o vară.
Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.
Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.
Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.
Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.
Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.
ioanabaldea.com 