Luana Schidu

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (III)

Mărturisesc că ador întâlnirile pe care acest serial cu și despre traducători mi le orchestrează cu oameni pe care îi aplaud în pagină, îi admir pentru agilitatea semantică, acrobația sintactică, detenta morfologică. Traducătorii sunt marii pasionați ai lexicologiei, dușmanii înfocați ai tautologiilor, maeștrii sine qua non ai unei creativității bine strunite.

Ieri a fost ziua Luanei Schidu, pe care, pur și simplu, o iubesc. Pentru Narine Abgarian, pentru Guzel Yakhina, pentru Oscar Wilde, pentru Svetlana Aleksievici. Pentru omul cald, timid, îngrozitor de modest care este ea.

La mulți ani, Luana! Darul tău de a mlădia în limba română marea literatură a lumii e întors cu mare generozitate către noi, cei care (te) citim. Mulțumim pentru frumusețea împărțită.

Cine ești când traduci? Pentru mine, primul răspuns la întrebarea asta e clar: sunt, cât de mult îmi stă în puteri, autorul. Glasul lui. Canalul prin care glasul lui curge în limba română. Fidelitatea față de el (fără nici un compromis privind fluența, firește) e esențială; lipsa ei ar fi o lipsă de respect față de cititori. Orice orgolii, orice tentație de a „spune mai frumos“, orice competiție cu autorul sunt puse la păstrare pentru eventuale scrieri proprii. Cu autorii traduși nu sunt în competiție, ci într-o relație de iubire (cu venerație, cu năbădăi, cu dispute sau înțelegere profundă, cu revelații – dar iubire). Orice lupte am duce, ele sunt doar între noi. Și nimic nu m-ar face mai nefericită decât să nu învingă, întotdeauna, el.

M-am regăsit profund într-un mic text introductiv scris de domnul Kocsis Francisko la minunata traducere pe care a făcut-o poemului Csongor și Tünde al lui Vörösmarty Mihály, apărut anul trecut la Curtea Veche Publishing: „Mai întâi am recitit, încet, pe-ndelete, cu un spor de încetineală, cu reveniri, opriri şi o perfect disimulată teamă; apoi am închis cartea, am lăsat-o la vedere, pe masă, şi m-am gândit intens la cel ce-a scris-o; împrumutându-i limbajul, i-am vorbit cu întrebări şi‑apoi m-am odihnit ca după o muncă istovitoare. Când am deschis din nou cartea, era acolo, mă aştepta şi mi-a vorbit în limba mea. Ne-am apucat de lucru împreună, s-a tradus, s-a rescris în limba în care l-am iniţiat. Eu n-am făcut decât să-l ascult şi să scriu textul aşa cum mi l-a dictat.“ Ei bine, da. Când traduc, sunt doar purtătoarea unui glas. Ca un fel de Pythie prin care doar curge mesajul divin-auctorial. Port glasul ăsta cu recunoștință, cu plăcere, cu îndoială și cu teamă pentru fiecare cuvânt. O teamă care mai degrabă crește cu timpul, dar cu care învăț să trăiesc.

Mai sunt, atunci când traduc, privilegiata care poposește îndelung în lumi nenumărate (rupând uneori orice legătură cu lumea reală în acest timp). Caut cuvinte, învăț să le înșir în infinite feluri și deschid ochii-n Siberia alături de Zuleiha, îl vizitez pe Wilde în închisoare, îmi explorez feminitatea alături de Anaïs Nin, merg pe drumul întortocheat al memoriei cu Maria Stepanova, pășesc pe fundul Volgăi cu profesorul Bach, îmi accept (sau nu) mortalitatea alături de Ivan Ilici, mă rătăcesc în viitorul bezmetic al lui Pelevin, dar sunt salvată miraculos de trei mere care au căzut din cer: „unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.“ (Poate că o să mai cadă unul, pentru cine a tradus uitând de sine.)

Dacă mă-ntrebi, o să spun că am iubit fiecare carte în felul ei, și totuși foarte des, în timp ce spun asta, îmi răsare în minte Zâtul Tatianei Tolstaia. Pentru că acolo cred că m-am „jucat“ cel mai frumos – încă mai țin minte în amănunt perioada aia. Pentru că avea (începând de la titlu) aproape toate provocările care-mi dau dependență când traduc: cuvinte inventate, jocuri de cuvinte, versuri, limbaj arhaic, limbaj popular, fraze complexe, lirism, referințe culturale ascunse, ritm, muzică. Pentru că e plină de fantezie și totuși, înspăimântătoare, lumea lui Fiodor Kuzmici (slăvit fie-i numele) nu e, de fapt, imaginară. Pentru că e, între altele, despre cum ajungi în stare să ucizi ca să mai citești o carte.

Nu în ultimul rând, trebuie să mărturisesc că mă încearcă o bucurie la fel de intensă ori de câte ori îmi cade în mână o traducere bună, ori de câte ori simt (pentru că se simte) că traducătorul s-a livrat total textului, că s-a topit în el. Ca în Mama câinelui, de pildă, romanul splendid al lui Pavlos Matesis (apărut la Curtea Veche Publishing în 2022), un roman emoționant, cu umor, naivitate, melancolie și tragism, despre oameni simpli luați de tăvălugul istoriei, despre război și compromis, despre aruncarea pietrei și (ne)îndreptățirea ei, despre o găinușă care așteaptă îngropată în podeaua de pământ a casei, o actriță fără talent, o plecare atât de hotărâtă că „nici oasele nu vrei să ți se mai întoarcă“ și o revelație: „Și atunci am priceput imediat de ce toți oamenii simțim respect și afecțiune față de pământ și o atracție pentru el: pentru că pământul e făcut din morminte. Iar asta nu e ceva dureros, de ce să fie dureros? Așa e viața: plină de morți. Nu e ceva dureros, e ceva firesc.“ Traducerea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat (care s-a îndrăgostit de cartea asta într-atât, încât a tradus-o fără să fie sigur că-i va găsi editorul român, dar asumându-și riscul) îi redă fiecare nuanță, păstrând o cadență desăvârșită și pliindu-se pe fiecare schimbare de ton, oricât de subtilă. Și nu prea avem cum să nu ne îndrăgostim și noi, la rându-ne. O traducere bună poate avea și un efect aproape hipnotic.

Nu au fost cărțile, au fost oamenii

Despre Bookfest 2022

Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.

Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.

Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.

Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.

Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.

ESCAPISM

Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.

Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.

Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!