Arthur

Cărți, jucării și alte miracole

Cărți pentru copii și tactici de îmblânzire a poveștilor nărăvașe

Zilele trecute am scris câteva gânduri despre cum (nu) facem să-i aducem pe copii mai aproape de cărți – nu-i plătim, nu-i șantajăm, nu le numărăm paginile, nu facem shaming, nu ne panicăm dacă nu-l adoră pe Jules Verne și dacă nu pricep mai nimic din cum vorbește Nică în Amintiri din copilărie. Și altele asemenea. Era un preambul pentru câteva recomandări de cărți frumoase în care vă puteți juca împreună, dar, spre surprinderea mea, au nimerit pe un teren sensibil și seismic deopotrivă, pentru că există multă îngrijorare că poveștile par să le rămână mici, ca tricourile de anul trecut.

Eu nu aș hrăni frica asta. Mintea are nevoie de ficțiune, de evadare, de provocare, de cuceriri, de dragoni și baghete magice, de mitologie și de aventură, de cartografieri ale emoțiilor noi care dau năvală peste ei cu fiecare anotimp de vârstă. La fel de adevărat, însă, e că există o deconectare vizibilă, o metabolizare chinuită a multor texte, există sperietoarea copiilor care citesc și nu înțeleg ce citesc și ajung adulți ușor de manipulat și de îndoctrinat, există normalizarea violenței prin supraexpunere ( are legătură cu lipsa lecturii care, în general, nuanțează și modelează perspectiva asupra lumii, rafinează interiorul ființei și îi dă voie să crească, să se manifeste empatic, să înțeleagă alteritatea, diversitatea, diferența). Așa că, fără să o hrănesc, înțeleg frica asta. Frica de simplificările extreme, de rezistență a copilului la orice tip de efort intelectual, de aparenta lor lipsă de apetit… epic. E o teamă pe care nu o putem deconstrui decât privind-o în față și netezindu-i asperitățile.

Când copiii nu citesc nu e vorba de lipsă de interes, ci, de multe ori, de lipsă de răbdare. Conținuturi comprimate, swipe up, da, lecturi școlare prost calibrate pe grupe de vârstă și mult prea drapate în metatext lemnos și clișeu didacticist – sunt multe lucruri care rod răbdarea pe la colțuri și le imprimă o viteză care nu-i rabdă să dea pagina. Rolul adultului nu e mereu să citească așa încât copilul să-l imite, ca papagalul de serviciu, ci, de multe ori, să stârnească el conversații care încetinesc ritmul vieții lor trăite în explozii de entuziasm și dezamăgiri sonore, să se folosească de tehnologie în mod inteligent (există booktrailere și ecranizări care chiar îi vor duce în cărți, există loc, inclusiv în online, pentru o mulțime de piruete care chiar asta construiesc: echilibru).

Acestea fiind zise, ca să nu vă plictisesc prea tare, las aici câteva mici minuni editoriale, de iubit împreună:

1. Almanahul vrăjitoresc, de J.K. Rowling, Arthur.

E un „ghid magic” pentru pasionații seriei, cu tot soiul de liste și clasificări, cu trimiteri constante spre cărți și cu hărți care transformă almanahul în experiență, în labirint, în festin vizual care te poartă din bucătăriile elfilor pe terenul de Quidditch și de pe culoarele întunecoase de la Gringotts în Prăvălia lui Zonko sau la Honeydukes. Vorba unui Hufflepuff de la mine de-acasă: mischief managed! 🙂

2. În weekend am descoperit o ediție care mi-a sucit mințile complet, și anume The Complete Grimm’s Fairytales, cu ilustrațiile originale ale lui Arthur Rackham, Rock Point, Quarto Publishing. Prefață de Lori M. Campbell, note de the one and only Jack Zipes (pentru care am o mare slăbiciune). Secret util: câteodată entuziasmul copiilor… mai mari ajută fantastic în ghidarea interesului celor mai mici. Care poate că nu vibrează filologic, dar, cât timp li se activează resorturile fascinației, ce contează e că sunt fericiți răsfoind o ediție superbă.

3. Planeta noastră, Litera, cu o prefață de David Attenborough, e o explorare vizuală a lumii noastre – varianta pentru copii a celebrului documentar de pe Netflix, transformat în călătorie de răsfoit. E un punct bun de pornire în discuțiile despre cine suntem și cum ne raportăm la miraculosul din jur. În fiecare zi. O carte prin care trec balene și sunt inventariate tipurile de frunze peste care dai prin păduri, trec și vulpi, și elefanți, și pinguini și trece omul, ca forță ideal blândă și pașnică. Practic, cartea aceasta e „puiul” ediției Planeta noastră pentru adulți care, pentru mine, cel puțin, e până în ziua de azi unul dintre cele ma frumoase albume în care să pleci, cu mintea, măcar, prin lumea largă.

,,Mie îmi pare că natura este cel mai vast izvor de încântare, cel mai vast izvor de frumusețe vizuală și cel mai vast izvor de interes intelectual. Este cel mai vast izvor pentru atâtea lucruri din viață, încât face viața să merite să fie trăită.

Fie că ne dăm seama sau nu, suntem total dependenți de natură. Ea ne oferă fiecare îmbucătură de hrană și fiecare gură de aer. Este lucrul cel mai de preț pe care îl avem și trebuie să o apărăm. Viitorul depinde de capacitatea noastră de a trece la fapte chiar acum.” Sir David Attenborough

4. Maniunea, de Narine Abgarian, Frontiera, e debutul autoarei care a luat pe sus lumea literară cu Din cer au căzut trei mere. I-am recomandat Mariei cartea asta despre două prietene care înfruntă cu umor adolescența și abia aștept să termine ce citește acum ca să-mi spună ce crede. Lucru care mă face să repet, cam ca un disc zgâriat, știu, că e vital să vorbiți cu ei despre ce citiți. Îi povestesc des scene din ce citesc eu sau o întreb ce crede despre o idee sau alta, la fel cum și ea îmi citește și pasajele care-i plac, și cele care i se par absurde. Comentăm, investigăm, uneori ne distrăm, alteori ne pierdem în dezbaterea unei situații. Și alteori ne plictisim și încercăm să înțelegem împreună de ce.

Pentru mine e important să vorbim despre ce citim. Mi se pare că (și) așa învață că obiceiul acesta va continua în viața adultă și o va face să lege prietenii, să apere un punct de vedere, să recunoască frumusețea, să înțeleagă bagatelizarea și locurile comune, să cuprindă lumea cu mintea, cum îmi place mie să spun.

5. „Când eram mică de tot, chiar mai mică decât voi, dragii mei cititori mici, m-am împrietenit cu o veveriță. Este una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea, și din ea s-a născut povestea asta. ” Așa începe mărturisirea Ioanei Pârvulescu despre cum s-a născut Trei zile nemaipomenite, Humanitas Junior, o bijuterie a literaturii pentru copii, dacă mă întrebați pe mine, ilustrată superb de Anca Smărăndache. Umor de limbaj, de situație și o poveste cu duioșii capricioase, făcută parcă pentru răsfăț și dedicată, după cum ne spune autoarea, celor „care cred că râsul și prietenia sunt cele mai bune lucruri din lume.” Pe site-ul editurii cartea apare cu 8 +.

6. Pe Iulia Iordan o admir de mult timp, așa că m-am bucurat de Efemer, cartea ei cea nouă, ilustrată de Veronica Neacșu. Pentru că e imaginativă, e atașantă, e despre cum funcționează rotițele creativității și e, cam ca tot ce face Asociația DaDeCe, curajoasă și pornită să mute munții, cu un personaj aparent fragil, care se avântă, de fapt, dincolo de nori. Vârsta recomandată e 6 – 8 ani.

7. Jurnalul de bord al primului român care a ajuns în Antarctica, Spre Polul Sud, de Emil Racoviță, Frontiera, e reconstituirea palpitantă și 100 % reală a expediției conduse de Adrien de Gerlache la care ia parte și Racoviță, în 1897. Mi se pare fabulos să auzi vocea exploratorului ridicându-se din carte spre mintea unui copil care se urcă alături de el, astfel, la bordul vasului Belgica și ajunge să petreacă cincisprezece luni în Antarctica. Ilustrațiile sunt semnate de Eugen Berlo, iar vârsta sugerată e 7+.

P.S. Robin Hood-ul din imagine e al Mariei, din ultima vizită la librărie. Nu l-am răsfoit, e fără ilustrații, dar mi-a zgândărit un pic memoria, așa că las aici un filmuleț despre Pyle și romantismul care-i alimentează și literatura, și ilustrațiile.

Spor la citit și la făcut curat în bibliotecă!

Trei cărți de la…

Episodul 3: Adina Rosetti, Horia Ghibuțiu, Ana Maria Sandu

Într-un fel, e ca la coadă la supermarket, când privirile răscolesc prin coșul vecin. Vinovat, poate, dar tot răscolesc 🙂 Numai că aici e despre cărți și despre oameni grozavi, care metabolizează povești și emană prin toți porii intelectuali imagini făcute din cuvinte. Mă bucur pentru fiecare răspuns cald și prompt și pentru fiecare mini listă de lectură la care a(ve)m acces. Așa că și astăzi vă propun 3 nume, 9 cărți, intersecții și posibilități nebănuite (no spoilers, just saying 😉

P.S. Un pic mă sperie faptul că cel puțin un invitat per episod își face curat în bibliotecă. Eu sunt marea maestră a haosului livresc la noi acasă. Viitorul sună bine, dar se vede praf :-).

Adina Rosetti, scriitoare și jurnalistă, îmblânzitoare de balauri, timp și kendame

1 Ultimul interviu, de Eshkol Nevo, Ed Humanitas

Cartea asta are o poveste specială pentru mine. Eram în vacanță cu partenerul meu, iar reacțiile lui în timp ce citea această carte (de la mirare la amuzament, de la vibrație la tristețe și încă multe altele) ar fi făcut pe oricine să-și dorească s-o aibă pe loc. Pentru că „Ultimul interviu” se trăiește, pur și simplu! Cum pe loc nu era posibil să-mi cumpăr și eu un exemplar, am făcut o nefăcută: am rupt cartea-n două și am citit fiecare câte o jumătate până la finalul vacanței! De fapt, aș recomanda orice volum de Eshkol Nevo (la noi sunt traduse doar trei), pentru căldura și empatia extraordinare cu care sondează adâncimi și emoții, pentru umorul dulce-amărui și stilul aparent simplu cu care reușește să atingă niște profunzimi uimitoare. Problema cu „Ultimul interviu” este că după ce-o termini de citit, multă vreme nu te mai poți apuca de nimic altceva, atât de mult rămâne cu tine! Dar merită fiecare pagină. Și, pe cât posibil, nu faceți c mine: nu rupeți cărțile, la Gaudeamus sunt destule exemplare 🙂

2 Un roman natural, de Gheorghi Gospodinov, Anansi Fiction

O nouă jucărie a celui mai tradus autor bulgar – dacă ați citit monumentalul său volum „Fizica tristeții”, o să regăsiți aceeași bucurie de a jongla cu ficțiune, eseu, memorii și referințe culturale de tot felul, rezultatul fiind un hibrid literar încântător, plin de umor și, pe alocuri, neliniștitor. Dacă nu l-ați mai citit până acum pe Gospodinov, mi se pare cartea perfectă pentru a vă deschide apetitul, mai ales că „Un roman natural” este romanul său de debut.

3 Orice de la OMGPoetry

O sa trișez un pic și la numărul trei o să recomand o colecție întreagă, cea de poezie contemporană de la OMG Publishing. Eu am împrumutat mai multe volume, pentru că simțeam ca am cam pierdut trenul poeziei și eram curioasă ce mai scriu tinerii mileniali furioși… și, OMG, cât de bine scriu! Poezia contemporană e puternică, proaspătă, sexy și ludică! Big like pentru Cătălina Stanislav („Nu mă întrerupe”), Florentin Popa („Dezintegrare”) și Valeriu A. Cuc („Poeme”). Căutați-i!

Horia Ghibuțiu, jurnalist &magic maker în print, online și FM

„Cetatea cucului din nori” de Anthony Doerr (Humanitas Fiction 2022) e noua splendoare a câștigătorului de Pulitzer care ne-a fermecat cu bestsellerul „Toată lumina pe care nu o putem vedea”. Voi avea șansa de a vorbi despre acest roman uluitor sâmbătă, 10 decembrie, la ora 13.00, la standul editurii, cu ocazia lansării acestei cărți bulversante, așa că, până atunci, vă spun doar că autorul american își pune cititorul într-un scrânciob și-l face să plonjeze din genune în înaltul norilor pe o axă temporală în care trecutul, prezentul și viitorul glisează și se întrepătrund. Cartea dedicată bibliotecarilor de ieri, de azi și din anii ce vor veni ne răsfață cu palpitante aventuri ale minții. O bucurie de roman!

„Cartea caselor” de Andrea Bajani (Humanitas Fiction, 2022). Romanul e un diamant cu șaptezeci și opt de fațete, realizat de un artizan al scrierii creative. Mircea Cărtărescu recomandă această carte cu totul deosebită în termenii următori: „Una dintre cele mai artistice, mai limpezi și mai memorabile cărți pe care le-am citit în ultima vreme”. Abia aștept să-l cunosc pe scriitorul italian care e scriitor în rezidență la Rice University din Houston, unde studiază și nepoata mea din America.

„Orgasmul muzei” de Dănuț Ungureanu (Tritonic, 2022), cu un titlu și cu o copertă-capcană, e un roman amețitor, din partea unui autor care scrutează viața și îi surprinde remarcabila abilitate de a imita ficțiunea. Am avut privilegiul de a fi coleg cu Dănuț la un ziar renăscut la Revoluție și faptul că e jurnalist sadea cred că e relevant în modul în care observă și redă excepționalul banal de lângă noi. Maestru al genului SF și al prozei scurte, Dănuț Ungureanu e și un romancier hărăzit, cronicar satiric al lumescului din spațiul urban. Să exemplific: „Greul, truda, ceea ce făcea diferența între opera marelui om și cărțile de bucate ale contemporanilor săi, era munca de documentare, alimentarea de la sursa de autentic, contactul nemijlocit cu omenescul, acela care aduce muza la orgasm, acolo unde juisează meteoriți de platină incandescentă și diamante. Acest miracol se petrecea la „Teu”. Pe terasa din buza Oborului, prielnică alchimiei, micile detalii, fleacurile, minuscule situații, scame de vieți și altele se prefăceau în gânduri. Iar mișcarea browniană a gândurilor, generând reacții în lanț, dădea naștere ideilor cuvintelor. Pe urmă, gândurile, ideile și cuvintele formau fraze, frazele pagini, capitole, volume…”.

Ana Maria Sandu, scriitoare, jurnalistă, dilematică și minunat de fină arheoloagă a memoriei

Ziele trecute mi-am făcut ordine în bibliotecă. Am renunțat la toate CD-urile și am păstrat foarte puține DVD-uri. De cărți m-am despărțit mereu greu. Rafturile cele mai dragi sînt cele ale autorilor contemporani români și străini, pentru cărțile lor am un atașament ca pentru niște oameni vii. Nu aș putea să trăiesc într-o casă fără cărți și știu că mi-aș face o bibliotecă mică și dacă ar fi să locuiesc într-o cameră de hotel. Tîrgurile de carte pot fi uneori puțin intimidante, pentru că ai ceva în minte cînd pleci de acasă, dar ispitele apar la fiecare pas.

Anul ăsta la Gaudeamus m-a bucurat mult vestea că Teodosie cel Mic, romanul lui Răzvan Rădulescu, a fost reeditat la Arthur. Pisicîinele, Somnul protector, bufnița care cultivă căpșuni, Minotaurul Samoil, care cultivă ciuperci, fantoma Otilia au atîta farmec că n-au cum să nu le placă și celor mici și celor mari. Au trecut deja 17 an de la apariția ei și era timpul să se întoarcă. Le-am citit și am vorbit la ateliere cu copiii despre ea, acum pot s-o ia acasă și s-o citească. Pentru că nimic nu e mai frustrant decît să-ți placă ceva, să fii curios și să nu găsești cartea nicăieri pe piață. În sfîrșit, nu mai e cazul.

Sînt curioasă cum sună Proust în traducerea lui Cristian Fulaș, publicat la Cartier. Mi se pare greu să traduci clasici, iar aici nu e vorba de orice clasic, ci de marele estet, de rafinatul absolut. În căutarea timpului pierdut are o cadență hipnotică, o poezie interioară, așa că munca unui traducător e cu atît mai grea și mai importantă, pentru că generații întregi îl or cunoaște pe Proust prin muzicalitatea pe care i-a dat-o el în limba română.

Am vorbit într-o seară acum vreo patru ani, la Timișoara, cu Adriana Babeți despre acest proiect impresionant, aproape imposibil, care se numește Dicționarul romanului central-european din secolul XX. Atunci ea, care e coordonatoarea cărții, nu-i vedea încă capătul. Acum a apărut la Editura Polirom și pune laolaltă pe o hartă cărți și autori dintr-un spațiu geografic și cultural apropiat.

ALAS, POOR YORICK…

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
That she that makes me sin awards me pain.
William Shakespeare, Sonnet 141

CăRȚIȘOARE

Pentru că ideea mea de primăvară vine cu un pic de răsfăț la pachet și pentru că răsfățul include evadare ficțională, am ales câteva cărți de citit, parcurs, răsfoit la început de martie. Pe unele le-am citit, altele sunt pe lista mea și abia aștept să ajung la ele.

O să încep cu #wishfulthinking, și anume cu Hamnet, cartea pentru care Maggie O’Farrell a câștigat Women’s Prize for Fiction în 2020, o nouă bijuterie a colecției Anansi de la Pandora M. O tragedie shakespeariană în interiorul familiei lui Shakespeare, o pandemie, un fiu concret și imaginar deopotrivă. Abia aștept să ajung la ea, nu doar pentru că Shakespeare e slăbiciunea mea dintotdeauna, ci și pentru că O’Farrell pare o autoare absolut fascinantă, care cartografiază un teritoriu cu atât de mulți sori negri încât era, cumva, nevoie de lună și de toate stelele din poveste… O las pe ea să vă spună mai multe, într-o înregistrare care mie, una, mi-a luminat dimineața.

Maggie O’Farrell, despre Hamnet

2. Voi continua cu o carte care mă entuziasmează, pentru că e despre Marco Polo și corăbii vikinge, despre explorare ca formă de supraviețuire și despre tehnologie ca poezie a supraviețuirii. Am tot vorbit despre volumul lui Andrew Rader, Departe de lumea cunoscută, Editura Corint, colecția Corint Future, pentru că realmente mi se pare fabuloasă în efortul ei de a demonta clișee, de a ne duce departe, mai departe decât știam că putem merge, tocmai pentru a ne arăta cât de aproape suntem, în fapt, unii de alții. Las aici înregistrarea interviului meu cu Andrew, cu și despre care puteți citi, de altfel și aici.

3. Cumva în ton cu luna asta e Confesiunea lui Jessie Burton, de la Humanitas Fiction. Alfred Hickling, de la The Guradian, a spus despre ea că e un triumf. La mine e tot pe lista cu #wishfulthinking, așa că aștept cu nerăbdare primul weekend mai relaxat și, eventual, mai cu soare ca să parcurg în liniște volumul ăsta despre literatură, maternitate, depresie și nevoia constantă, intimă a scriitorului de alteritate, de spații imaginare, în care să construiască lumi cu pereți străvezii.

4. La capitolul cărți care se văd pe Netflix :-), cred că Vești din lumea întreagă, de Paulette Jiles, Corint Fiction, o să vă țină și în pagină, și în fața laptop-ului, pentru că e, dincolo de osatura de western, arheologia delicată a unei relații în care există și traumă, și tandrețe redescoperită, și familie, în sensul larg al celor care ne iubesc, ne apără și ne călăuzesc spre mai bine, uneori în ciuda îndărătniciilor și șontâcăielilor noastre. Dincolo de asta, e despre cum citim lumea. Și despre cum ne e citită :-).

5. La mine acasă Dragonii sunt la mare preț, așa că, trecând într-o ligă mai mică, trebuie să vă spun că Dragonul 32, imaginat de Victoria Pătrașcu, a ajuns și la mine, cu ilustrațiile de vis ale Mihaelei Paraschivu cu tot. Ce minune e cartea asta! Și ce frumos, cald, apropiat se vede orașul de la înălțimea lui Teo. Sunt foarte fericită că o cunosc pe mama ei, în mod clar una din cele mai fermecătoare și generoase povestitoare din câte știu. Cartea a apărut la Editura Cartea Copiilor și aseară ne-a oprit un pic timpul în loc, lucru care a ajuns să-mi fie prețios dincolo de orice cuvânt aș putea rătăci în ochii unui dragon hâtru și blănos, cam ca Falkor cel din Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende.

Maria, eu și Heels, cel mai proaspăt dragon (de pluș) care citește cu noi

6. Tot pentru copii, până ajungem la lista Mariei (am promis că fiecare pachet cu cărți va avea și recomandări de la ea, special pentru cititorii mai mici, și mă țin de cuvânt :-), alegerile mele sunt Un an haihui, de la Arthur, De Richard Peck, carte câștigătoare a Medaliei Newbery. E o poveste cu o bunică absolut grozavă, mai multe vânători de vulpi și încă și mai multe plăcinte cu dovleac. Noi am pus-o deja pe raftul de must read. Cealaltă e o vrajă clasică, și anume Grădina secretă de Frances Hodgson Burnett, Corint Junior. Neapărat de văzut și filmul, cu Colin Firth și Julie Walters, în regia superbă a lui Marc Munden. Cartea e despre o fetiță care ajunge din India copilăriei în Anglia natală, numai pentru a dezlega tainele unei lumi ascunse, interzise, făurite din trandafiri cățărători, păsări fantastice și secrete care se cer scoase din sipetele lor prăfuite. Și, deși mie îmi plac ciulinii mult, am păstrat versurile astea două, care mi-au vorbit despre grădinile interioare și felul în care ne fac ele să înflorim.

”Acolo unde îngrijești un trandafir, copile,

Ciulinii nu au ce căuta.”