Vara vrajbei noastre

Vara e sterilă cultural. Nu am zis eu, e o chestiune care ține de o dinamică a anotimpului – lumea pleacă în vacanțe, citește pe plajă, n-are chef de sindrofii și discursuri indoor mai mult sau mai puțin narcisiste, ci de festivaluri și de întâlniri boeme, de natură și de viață savurată și nu risipită în o mie de direcții. E sezonul out of office. Mintea e liberă, în sfârșit, să colinde pe unde vrea ea.

Dar uite că vara asta conversația culturală sfârâie mai ceva ca un tub de cremă uitat la soare fără capac. Nu e săptămână fără un nou playlist în bârfoteca lumii culturale. Sigur, sunt chestiuni aparent subțiri, care trimit mai degrabă la talentul starurilor locale de a-și da cu firma în cap și la nestăvilitul apetit polemic care transformă oina într-o glumă de sport național. Dar apele de sub ele sunt adânci: educație, creșterea copiilor, integrarea lor socială, ideea de colegialitate (în interiorul unui grup profesional, dar nu numai), discriminarea (sexuală, dar și de vârstă, aspect fizic), valoarea discursului public, libertățile personale și efectele îngrădirii lor.

Pentru mine, e mai evident ca niciodată că era nevoie de conversația asta. Că oamenii, în absența unor concepte exersate sistemic, educațional, trăiesc într-un talmeș balmeș al valorilor pe care nu știu să le integreze, să le manevreze, să le raporteze la cotidianul lor. Așa că ne întoarcem la educație și la ce lipsește din ea. La lipsa ei de racord cu realitatea. La uluitoarea rezistență la schimbare de fond și incredibilele acrobații care camuflează, până la urmă, ceea ce știm toți: în România nu există învățământ gratuit. E motivul real pentru care abandonul școlar e pe culmi. În România, personaje culturale influente neagă analfabetismul funcțional și declinul accesului la șanse educaționale minimal… similare. În România lipsa educație pentru sănătate și a interesului pentru științe a produs valuri succesive de coronasceptici care se cred cipați și se tem că vaccinurile tulbură router-ul din casă. Lipsa educației financiare ne-a aruncat pe mulți dintre noi într-o inocență economică perpetuu perdantă. Lipsa educației civice dă emoticoane hlizite în fața necazului altuia. Lipsa educației estetice abrutizează și crește simțitor terenul de joacă al agresivității. Lipsa educației mediatice aruncă oamenii într-un marasm informațional pentru că nu știu să distingă între surse și nu fac diferența între un jurnalist și o fabrică de trolli. Și așa mai departe.

Pierdem subiecte mari pentru că obosim (războiul din Ucraina, noul val pandemic, inechitățile din educație și sistemul economic discreționar pălesc în fața unui nou scandal monden). Obosim pentru că absorbim, anapoda, prea multă realitate fără structură, pentru că suntem incoerenți interior, pentru că venim dintr-un trecut al haosului și al tăcerii.

Și acum, în sfârșit, vorbim. Pare-se că aveam multă nevoie să vorbim, dar nu prea știm cum, așa că sărim ușor unii la beregata altora.

Eu cred că educația e și despre asta. Despre cum să reînvățăm să vorbim unii cu alții și, deloc în ultimul rând, cu noi înșine. Trăim niște vremuri complicate. Nu suntem nici primii, nici ultimii care trec prin perioade grele. Suntem, însă, niște generații care au mai multă nevoie ca oricând să se reformeze, să renunțe la prejudecăți și la idei mestecate de alții și să reînvețe ideile de societate, de comunitate, de comunicare liberă și constructivă.

Cred că avem mai mult ca niciodată nevoie de conversație culturală reală, nu de ochii soacrei. My two cents.

do you hear the people sing?

Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.

Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.

Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.

Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies in Romania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.

Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.

Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).

Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.

Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.



ANII VRAJBEI NOASTRE

CE STĂ LA BAZA UNEI CONVERSAȚII SOCIALE EȘUATE

Autoarea mea preferată spunea că, în vremuri de criză, scriem, creăm, vorbim, exersăm meandrele limbii și toată paleta de griuri a limbajului. ”Așa se vindecă civilizațiile”.

Toni Morrison nu a prins criza actuală. Momentul în care, de multe ori, tăcerea e o formă de vindecare și de supraviețuire. Sau, poate, așa ni se pare. Poate că de multe ori nu vorbim ca să nu ne legăm la cap. Citim cum oamenii strigă despre o boală care a ciuntit familii din toată lumea că e ”o răceală!”, sau că nu e, sau că totul e trucaj, că forțele oculte, că marea conspirație, că toată lumea e plătită (probabil că unii sunt așa de bine plătiți că aleg să o termine cu viața ca să iasă o statistică), că sunt martorii unei cârdășii universale care ajunge, cum, necum, din marile metropole până la Cucuieții din Deal. Citim și tăcem. Ce să mai zici, în fond? Viața e complicată și fără să-ți cadă un pogon de trolli în pagină, fără să vezi ura, cu tușe de Bosch, gata să te hăpăie. Viral.

Recunosc că m-am gândit un pic, acum, în zilele de dinaintea începerii școlii, când spitalele dau pe-afară de boală, unde am eșuat. Social. Uman. Cum am ajuns aici? În punctul în care democrația nu mai înseamnă reprezentarea, cu volum egal, a unui mozaic de voci, în care moartea cuiva, răul aproapelui, adună emoticoane care se pierd într-un rânjet fără chip, în care suntem atât de polarizați încât, nemaiavând lexic comun, urlăm unii la alții, de pe buza prăpastiei, și preferăm să pășim în gol sau, poate, mai rău, să-i facem vânt fratelui nostru mai slab, mai vulnerabil, ”pentru că murea oricum”. Când și cum am ajuns aici? Și de ce?

Acum niște ani, am făcut un interviu cu un medic respectat, pe o temă care ținea de sănătatea publică. Înainte să intrăm în direct mi-am manifestat admirația, timid, așa cum faci cu cineva pe care-l respecți în mod real, înainte de poza oficială. A zâmbit obosit și mi-a spus ”Eu încerc, dar nu prea mai cred. Le spun cum e bine, nu mă aștept să înțeleagă”. Atunci nu am înțeles nici eu. De ce era atât de dezamăgită? Din exterior, făcuse pionierat într-un domeniu despre care se vorbea puțin spre deloc. Avea, în fond, atâția susținători. Avea și mult, infinit mai mult noroi în Inbox. Doar că pe ăsta îl ducea în singurătate. E rețeta sigură prin care se tocește entuziasmul. Cu privire la orice. Ajungi să spui ca să spui. Ca să-ți faci datoria. Fără să crezi în mod real în impact. Mă întreb dacă nu cumva aici e cheia dezastrului.

Așa cum mă întreb, de multe ori, dacă în iarna asta prelungită la infinit a vrajbei noastre nu stă o primăvară profund ratată, care, paradoxal, e un teritoriu comun pentru niște generații.

Poate că în loc să se piardă în planuri cadru și discuții obsesive despre manuale, concursuri și câte vacanțe are, de fapt, un an didactic, școala ar trebui să-și pună în mod real problema ratării unor decenii de educație. Poate că școala ar trebui să se întrebe de ce un procent atât de mare de oameni trăiesc în ”Teoria conspirației”. Nu neapărat cu Mel Gibson. De ce înțeleg atât de puțin despre viralitate încât se revoltă când un virus refuză să se comporte toamna la fel ca vara. De ce preferă să ia medicamente pentru animale decât să recurgă la cele prescrise de medic. De ce confundă ADN cu ARN. În sfârșit, ce lecție de istorie a ieșit atât de prost încât în secolul XXI militează pentru selecție naturală și, ca să-l citez pe Gindrovel Dumitra într-un articol exemplar al Soranei Stănescu, ”preferă să plătească echivalentul a două-trei zile de muncă pentru un test COVID necesar la internarea în spital, decât să facă vaccinul, pentru că „le e frică și vor să moară pe perna lor”.

Poate că teritoriul comun nouă, celor care percepem atât de diferit ce se întâmplă acum în lume (nu doar la noi – negaționismul, conspirația, obsesia că suntem urmăriți, cipați, exterminați, contaminați voluntar, modificați genetic sunt și ele pandemice, din păcate, cu toate accentele lor narcisiste, mai mult sau mai puțin exacerbate patologic) e faptul că, ani de zile, școala și spitalul au însemnat pentru prea mulți oameni un singur lucru: umilință. Umilință că nu intrai în șabloane, că te încăpățânai să fii bolnav, că nu consmițeai la dezumanizarea forțată în care, vrând, nevrând, circulai metonimic – o uniformă și un diagnostic, asta era tot ce aveai voie să fii. Un micron într-un cor. Sigur că sunt exemple de umanitate, creativitate, mentorat, apostolat și așa mai departe, dar ele nu alcătuiesc nici pe departe marea plajă a experiențelor comunității. Umilința asta, transgenerațională, a radicalizat cohorte de oameni. Ne-a adus în punctul în care procente semnificative nu cred în știință, dincolo de Waze și de prognoza meteo de pe telefon. Sau în care achiziția școlară e independentă de orice achiziție etică. Mă întorc aici – ”oricum murea”. Societățile care nu-și protejează bătrânii și copiii sunt prinse într-un eșec moral care vine dintr-o anulare de instincte primare. Acum, când școala începe ”cu orice preț”, pe model occidental, dar fără să se ridice la un sfert din măsurile de prevenție de-acolo, te întrebi de unde vine acest patos: ”cu orice preț”, ”fie ce-o fi”? Nu e oare fatalismul ciobănașului în deplină acțiune, deghizat în eroism? Și oare nu tăcem în cor, ca-n basmul cu hainele Împăratului, cuminți în careul nostru, ca să nu ieșim din rând?

Din punctul meu de vedere, cu cât continuă lozincile agresive, cu atât mai greu ne va fi să ne așezăm pe o bancă și să stăm de vorbă.

Da, suntem aici, în punctul în care nu avem protocoale solide, nu avem specialiști în aproape niciun domeniu în poziții cheie (nepotism, corupție, funcții moștenite), nu avem instituții credibile (nepotism, corupție, limbaj de lemn, autoritate exercitată dincolo de limitele fezabilulului, care a obligat oamenii să se descurce pe lângă regulă și i-a lăsat să se obișnuiască așa), nu avem, literalmente, pământ sub picioare pentru că nu funcționăm pe bază de argument, ci pe bază de volum în voce, nu credem în lege (pentru că se schimbă prea des, uneori peste noapte), nu credem în presă (tabloidizare, părerologie, lipsă crasă de profesionalism în prea multe ocazii), nu credem în conversație (nu prea ne-a adus nimic bun – noi ne descurcăm, nu stăm la taclale).

Poate că mâine, în curtea școlii, merită să ne gândim puțin la punctul zero. La elevul de care a râs profesorul, la bolnavul la care a țipat medicul. Că acolo a început. Și cam trebuie să se termine.

PĂSĂRILE dE AZI

Richard Lee, Unsplash

”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt cele pe care le găsești.” (Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi)
Sally J. Pla

Am citit-o pe Sally J. Pla cot la cot cu fiica mea. Am râs în cartea aceasta, despre stoluri și singuratici, despre călătorii și revelații deghizate în vulturi pleșuvi și lebede trompetă, cocori siberieni și peruși de California. Charlie, eroul care ne-a ținut de mână toată povestea, e un băiețel care vede lumea puțin altfel, care adoră ilustrațiile lui John James Audubon, care are un tată jurnalist și care trece prin ceva necazuri. Se spală obsesiv pe mâini, e sensibil la mirosuri, la schimbări, la lumea de afară…

Am citit din carte într-un proiect inițiat de Cantus Mundi România, pentru toți copiii care stăteau acasă. Pe urmă am rugat-o pe Flori Mihalache de la Editura Corint să mă ajute să obțin un interviu cu Sally. Cumva, pe măsură ce lucrurile avansau, Sally a dat peste înregistrarea aceea.

Ce a urmat e o prietenie pentru care sunt foarte recunoscătoare cu unul din cei mai creativi oameni pe care îi cunosc. Începuturile ei audio sunt aici și îmi sunt foarte prețioase. Mi-au fost și foarte folositoare. Din interiorul tulburării de spectru autist, Sally scrie cu umor și empatie, cu vervă și entuziasm, cu sensibilitate aproape muzical de nevralgică. PRESS PLAY.

Foto: Mehdi Sepehri pentru Unsplash

– Am adorat cartea dumneavoastră. Personajele. Vocea narativă. Atmosfera. Trama. Totul e atât de plin de imaginație și de captivant!

– Sunt așa de onorată că ați găsit-o și că ați citit-o! A fost atât de emoționant pentru mine să văd înregistrarea cu fiica ta citind și să-i aud vocea. Știi când ți se traduce cartea, iar aceasta a fost tradusă în nouă sau zece limbi, dar nu am văzut niciodată un copil citind-o într-o altă limbă. A fost minunat să aud sentimentele din voce, experiența în sine a fost extraordinară.

– ”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt și cele pe care le găsești.” Călătoria din Păsările dintr-o bună zi începe din ilustrațiile lui John James Audubon și se sfârșește pe terenul sălbatic reprezentat de iubirea pentru cineva. Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat pe parcursul acestei aventuri auctoriale?

– Cred că primul lucru pe care am încercat să-l creez și pe care l-am auzit în interiorul meu încă de la început a fost vocea lui Charlie. Am auzit vocea aceea și am știut cine este el. M-am gândit la el și la cum va crește povestea pentru că și aceasta, ca toate poveștile, a pornit dintr-o nevoie personală. Ca mamă a unui fiu diagnosticat cu autism, pe care îl iubesc mai mult decât orice și pentru care îmi doresc să se simtă bine și să fie în siguranță, am imaginat această călătorie care să-l facă pe Charlie, eroul meu, să se simtă în largul lui în lume. Totul a plecat din nevoia aceasta a mea. (Sally J. Pla)

Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com

– Ați afirmat că scrieți pentru tinerii care văd lumea puțin altfel. Mie mi s-a părut că scrieți despre toate felurile în care lumea trebuie privită.

– Da, pentru că toți vedem lumea puțin diferit. Suntem expresii ale aceleiași experiențe umane. De fapt, atunci când am început să scriu cartea nu m-am gândit că ar fi doar pentru copii. Credeam că e o carte pentru adulți, scrisă din punctul de vedere al unui copil. Am fost surprinsă când agentul meu a spus că e o carte pentru copii de peste opt ani.

– Eu m-am simțit mai tânără citind-o, pentru că publicul țintă era mai tânăr și m-am bucurat că mi se potrivește și mie.

– Mulți oameni mari se recunosc în ea, sunt și bunici care își recunosc nepoții, cred că toți ne putem raporta la povestea aceasta pentru că ea e despre o călătorie care duce la maturizare. Toți ne maturizăm mereu. Nu e ceva ce se întâmplă doar în adolescență, nu e o călătorie limitată la trecerea de la copilărie la viața adultă. Cred că toți ne schimbăm și trăim într-o continuă devenire, în funcție de ce ni se întâmplă. Știu că mie așa mi s-a întâmplat. Sunt etape de viață pe care le tot reiei. Toți avem asemenea transformări, dar lui Charlie i se întâmplă prima dată și de aceea e atât de ușor să te recunoști în el. Am trecut cu toții pe-acolo.

– Ați simțit că v-a schimbat viața?

-Absolut! E primul roman pe care l-am scris. De-atunci am mai publicat câteva. M-a făcut să-mi dau seama că scriam dintr-o perspectivă atât de limpede și de sinceră. Era așa de ușor de locuit în vocea lui Charlie, iar eu credeam că e un fel de dar pentru fiul meu… Cu cât avansam cu scrisul, însă, retrăiam etape ale propriei mele copilării, cu tot cu eforturile mele de a înțelege lumea. Păsările care traversează cartea sunt ale mele. Când aveam nouă sau zece ani adoram păsările! Aveam o carte despre ele cu care mergeam în pădurea din spatele casei. Am început să bănuiesc că ce scriam era mai mult decât un exercițiu de imaginație. Am ajuns să fac terapie și, în cele din urmă, mi s-a sugerat să fiu testată și așa mi-am primit diagnosticul de tulburare de spectru autist la vârsta adultă. S-a întâmplat ca urmare a scrierii cărții, așa că… da, în mod clar mi-a schimbat viața. A fost un lucru bun, multe aspecte ale copilăriei mele au căpătat alt înțeles. Am înțeles de unde veneau greutățile mele de copil și am înțeles și de ce a fost atât de important și de revelator pentru mine să scriu această carte. (Sally J. Pla)

Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com

– După ce v-am citit cartea, mi-am dat seama că dincolo de cartea lui Naoki Higashida, The Reason I Jump (De ce sar), tradusă de David Mitchell, pentru că vorbim de transpunerea unei narațiuni non-verbale, nu știu nici un alt personaj principal într-un roman care să aibă o tulburare de spectru autist. A fost o mare provocare?

– Când scriam nu eram atât de conștientă de acest fapt, abia după ce am terminat de scris am început să am suspiciuni… Nu am scris în mod conștient din perspectiva unei persoane cu autism, eu scriam din perspectiva vieții mele și a fiului meu și cântăream toate aceste lucruri. Acum mă bucur că sunt mai multe asemenea cărți. The Reason I Jump e o poveste incredibilă. Cred că a fost și ecranizată de curând. Mai sunt câteva, din ce în ce mai multe în fiecare an. Oameni care sunt în interiorul spectrului sau care au legătură, cultural, cu lumea aceasta, a personajelor lor centrale. Numărul autorilor cu tulburare de spectru autist care își expun experiența crește – mă gândesc la Mike Young, la Jen Malia… Suntem o microcomunitate, ne comparăm experiențele, e interesant.

– Ați scris un articol foarte frumos, pe blogul dumneavoastră, despre Monstrul Fricilor și despre cum conștientizarea schimbă felul în care purtăm bătăliile copilăriei. Povestiți-ne puțin despre cum l-ați creat pe Stanley.

– Da, Stanley din Stanley Will Probably Be Fine, e un copil anxios. Eu locuiesc în San Diego și mi-am dorit să scriu o carte a cărei acțiune să se petreacă aici. Am citit așa de multe povești care se întâmplă la New York… Fiecare oraș merită măcar o poveste. Stanley din cartea mea locuiește aici, la San Diego, unde în fiecare vară se întâmplă Comic-Con. Eu sunt mama a trei băieți pasionați de Marvel, de benzi desenate, așa că o asemenea carte era un pas firesc. Când abia începusem să scriu cartea despre Stanley, am suferit o fractură la genunchi. Eram în scaun cu rotile și aveam bilete la Comic-Con și mi-a fost prea teamă să merg. Nu voiam să fiu în scaun cu rotile într-un loc atât de aglomerat, oricum nu-mi plac mulțimile. La început mă entuziasmase ideea de a merge, dar eram, de fapt, îngrozită de marea aceea de oameni zgomotoși în care trebuia să mă descurc și cu un picior rupt, pe deasupra… Așa că nu am mers. Am rămas acasă și m-am supărat pe mine însămi, pentru toate lucrurile din viața mea pe care mi-a fost prea teamă să le fac. Așa că am scris despre acest băiețel anxios ca mine, de-aici a pornit el. Anxietatea e un subiect atât de important… Eu am fost anxioasă dintotdeauna. E una din principalele probleme ale copiilor de școală. În Statele Unite, statistic unul din șase copii suferă de anxietate. Vorbim de elevi de până în 13 ani. E o cifră enormă. Lumea e din ce în ce mai afectată de tot soiul de greutăți și de temeri, iar copiii sunt afectați la rândul lor. Așa că am vrut să scriu o carte despre cei care-și fac prea multe griji și așa a apărut Stanley.

– Mi-a plăcut foarte mult un paragraf care spunea așa ”Câteodată nu căutăm soluții pentru toate problemele noastre, câteodată vrem doar o îmbrățișare.” Ce le-ați spune, de pe câmpul de bătălie, părinților ai căror copii se luptă acum cu Monstrul Fricilor?

– E foarte mare câmpul acelea de bătălie și sunt tot soiul de probleme…

– Numai temerile de anul acesta fac cât un război…

– Da, e foarte mult de dus. Dar nu e nevoie să fie mult. Câteodată copiii care par să aibă vieți lipsite de tulburări, la suprafață, fac eforturi enorme, în interior. Nu e genul de lucru pe care părinții să-l poată repara și, ca părinți, vrem mereu să reparăm ceva în viețile lor. Câteodată tot ce ne trebuie e să ne asculte cineva. De-acolo conversația poate evolua spre găsirea unor modalități de a repara lucrurile cu blândețe. Când părinții se grăbesc să găsească soluții pentru tot, copilul înțelege că el singur nu s-ar putea descurca. Ce trebuie ei să învețe e să-și depășească momentele de anxietate. Noi avem o glumă, în familie. Îi spunem ”bietul copilaș”. Când cineva se jeluiește de ceva ce-a pățit și vin la tine fără a căuta neapărat un răspuns, o soluție, îi spun soțului meu sau copiii ne spun „Uite, trec prin asta și vreau să-mi zici ”Bietul copilaș!”.  E tot ce vreau de la tine.”

– Poate că avem nevoie să reparăm mereu ceva în viețile copiilor ca să ne convingem pe noi înșine că suntem niște părinți buni, ca să ne depășim anxietatea parentală.

– Clar! Vine din grijă și din iubire. Vrem să-i ajutăm, e firesc!

– …dar sfârșim prin a-i ajuta prea mult.

– Da, așa cred. Copiii au nevoie să-și poarte luptele și singuri și să găsească ei înșiși soluții. Le trebuie îndrumare, nu un părinte care să dea un telefon și să rezolve problema sau să le spună exact ce să facă. Atunci nu mai au ce învăța.

– Așa e. Care e cea mai mare satisfacție pe care v-o oferă scrisul?

– Cred că e ceva legat de faptul că trebuie să vin cu o idee nouă pe care să o explorez. Asta e partea cea mai incitantă. Câteodată lucrurile nu se leagă și atunci nici măcar nu duc ideea la bun sfârșit. Câteodată scriu 50 de pagini până să-mi dau seama că nu va funcționa. Îmi place și partea de editare. Stau mult timp pe prima variantă a poveștii. Sunt perfecționistă, îmi place să recitesc totul și să refac pagini întregi. Cred că partea cea mai grea e să ai o poveste cap-coadă. Dar, după asta, când revii și scurtezi, și corectezi și spui ”A, asta merge mai bine aici!” sau ”Asta e chiar o parte amuzantă!” e foarte, foarte plăcut.

Boston Public Library, Unsplash

– Când pregăteam interviul, m-am trezit răsfoind ediția noastră Audubon de buzunar. Eram curioasă cu ce începe lista dumneavoastră de păsări dintr-o bună zi? A mea începe cu bufnița polară.

-Superbă, nu-i așa? Mie îmi place pasărea flamingo. Îmi place cum se contosionează gâtul lui lung și roz pe pagină. Știi că asta se întâmpla din motive tipografice? Motivul pentru care Audubon a pictat toate aceste păsări mari atât de răsucite în poziții nefirești e că altfel nu le putea face să încapă în pagina tipografică. Era o chestiune de parametri. Pe mine mă intrigă însă contorsionarea acelei păsări splendide. Și îi ador culoarea.

Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com

-Știu că și dumneavoastră ilustrați!

-Da, de fapt, chiar în timp ce lucram la această carte, am desenat toate păsările cot la cot cu Charlie. A fost un fel de meditație care m-a ajutat să intru în mintea lui. Într-o zi mi-ar plăcea să-mi ilustrez propriile scrieri. E pe lista mea de autor.

-Ce mai e pe lista de autor? Lucrați la ceva acum?

-Da, tocmai am terminat o carte și aștept publicarea ei. Acțiunea se petrece o sută de ani de-acum înainte, în viitor. E o carte de aventuri pentru iubitorii de animale. Abia aștept să apară, am lucrat ani de zile la ea. Mai lucrez la ceva… Multă lumea mi-a spus că ar trebui să scriu și despre fete, așa că lucrez la o poveste cu o fetiță și, într-o notă mai personală, la niște memorii în versuri. O serie de poeme. Am cam 150 acum. Încă lucrez pentru că mă stăpânește cartea asta. E despre viața mea de fetiță.

-Sună grozav! Abia aștept să citesc! Cum au reacționat copiii dumneavoastră la copiii din cărțile pe care le scrieți?

-M-am străduit să nu expun intimități. Fiii mei au toți peste douăzeci de ani acum. Sunt mândri de mine și bucuroși că am scris… Se amuză foarte tare de toate lucrurile mici din viețile noastre pe care le regăsesc în cărțile mele. Văd toate detaliile astea și râd citindu-le. E bine. Mă bucur că le putem împărți.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates