Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.
Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:
Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.
Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.
Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.
Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.
Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!
Recunosc că nu prea îmi vine să vorbesc despre #goodlife în contextul actual, când ochii lumii sunt ațintiți cu groază spre Turcia și Siria, unde pierderile de vieți omenești în urma seismului cresc în fiecare zi.
În liceu, am avut o profesoară care ne povestea că după cutremurul din ’77 a predat Ciuma lui Camus. La toate clasele. Compulsiv. Cred că e important și să construim resurse de empatie, să nu-i epuizăm pe oameni cu titluri care țipă în capslock dezastru pentru orice adversitate, să nu-i expunem la tipul de conținut care stoarce lacrima cu orice preț și face vizualizări pe bandă rulantă . În fața nenorocirilor reale, imense, prea mulți dintre noi ajung cu bateriile descărcate, iar receptivitatea publică la starea celor aflați cu adevărat în poziții vulnerabile e mult scăzută. Oamenii se imunizează la suferința umană. Poate că (și) acesta e unul dintre adevărurile triste, modelabile cu ceva mai multă educație.
Există resurse cu privire la cum relatezi despre dezastre fără să expui gratuit victimele, fără să rostogolești conținut nepotrivit pe care să-l capitalizezi, fără să ajungi să stârnești, să încurajezi sau chiar să transmiți mesaje lipsite de umanitate (cred că și la noi au fost câteva cazuri, de la deja celebra conversație reportericească direct cu soția neprevenită a victimei unui accident aviatic (episodul a ajuns și într-o carte a lui Radu Paraschivescu) la reporterul care a declarat la Colectiv că își adoră meseria, pentru că făcea mai mult live, chit că într-un context pe care nimeni nu și-l dorește în viață).
Așa cum de educație ține și următorul aspect: un dezastru nu e conținut pe care să-l căpușezi. Dacă poți ajuta, informa, face lucruri concrete, e minunat. Dacă nu, poate că e mai bine să te străduiești să activezi acele resorturi comunitare ruginite, pentru că pe hârtie și în online toată lumea plânge și e solidară, până la desemantizarea completă a cuvintelor. În viața reală, se dă scroll. Până la următoarea poză cu impact emoțional și mai mare. Nu trăim într-un reel, trăim într-o lume conectată de emoții și e important să avem grijă de ele.
Las aici un link de la Crucea Roșie Română, util celor care vor să ajute. Ideal este să donați (bani, timp, sânge, fiecare ce și cum poate) către organizații cu notorietate internațională. Așa știți că efortul vostru nu se risipește în alte direcții decât cele pe care le-ați intenționat.
O altă zonă în care se poate deschide o conversație utilă e cea cu privire la cum poate fi educată populația în caz de cutremur. Și aici, ca și în situațiile de mai sus, mi se pare important să ne luăm informațiile din surse competente, să nu dăm mai departe mitologie urbană cu justificare puțină spre deloc, să nu repetăm clișeistic tot ce auzim la alții fără să verificăm. Știu că, acum, oricine are wifi și telefon mobil e producător de conținut, dar verificarea și răsverificarea sursei rămâne o chestiune de bun simț nu doar jurnalistic, ci și civic atunci când ai în jurul tău o comunitate (fie ea cât de mică) receptivă la ideile tale.
În sfârșit, ce mai am de spus aici e că o viață bună se construiește și din fărâme de bunătate pe care le dai mai departe. Poate v-ați făcut concedii în zonele afectate, poate aveți cunoscuți acolo. Încercați să dați de ei, ascultați-i când au de plâns. Oameni suntem și toți avem câte un umăr de dat. Pe rând.
Un INTERVIU CU MONICA MEREUȚĂ, PSIHOLOG, PSIHOTERAPEUT &AUTOARE Pentru Copii
Pe Monica Mereuță o urmăresc de mult timp. E o voce sonoră dintre cele care afirmă faptul că un copil nu e nici o proprietate, nici un accesoriu, nici un proiect de familie cu funcție utilitară, pe termen lung. Monica scrie și ajută oamenii mici și oamenii mai mari să comunice mai bine, să se înțeleagă unii cu alții și să se înțeleagă un pic mai mult pe ei înșiși. M-a bucurat foarte mult discuția cu ea, în care cred că veți găsi câteva idei utile despre tot ce înseamnă concepții preambalate, uneori expirate de-a binelea, în relații care nu ar trebui să fie altfel decât apropiate și calde.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare de cărți pentru copii
Cât de greu e să vorbești despre emoții într-o cultură care a perpetuat ani de-a rândul tradiția reprimării?
Acum nu îmi mai este greu, dar mi-a luat mult timp să învăț să fac asta, chiar și ca psiholog deja și ca psihoterapeut în plină formare, tot greu a fost. Cu cât eu am fost mai în contact cu mine și cu ce simt eu, și mai ales cu cât am știut clar cum se numește ce simt eu în corp, cu atât mi-a fost mult mai ușor să înțeleg, să vorbesc și să transmit mesaje despre emoții. Acum îmi este greu cu sentimentul acut pe care îl am când am senzația ca nu mă fac înțeleasă . Ce pot să spun este că este o nevoie colosală de psiho-educație! În rândul profesorilor, părinților, educatorilor, adolescenților. Partea aceasta despre emoții încă e ceva tabu sau inedit în multe contexte, dar e așa și pentru că peste tot în online abundă informații despre tot ce înseamană vulnerabilitate, mindfulness, emoții, 7 căi/pași/strategii pentru a fi fericit/ bogat/bine etc. și cumva par extrem de simple, dar oamenii vin și îmi povestesc că atașamentul e despre cum stăm 2 ani sau 3 cu copilul acasă și îl îngrijim. Atașamentul nu e despre asta; e și despre asta, dar asta e doar o parte și e minunat că este împlinită, dar un atașament sigur nu e despre asta. Da, e foarte diferit față de acum 5 ani, dar mai avem mult până departe.
Cum ți-ai dat seama că asta îți dorești să faci – să împaci oamenii, mai mici sau mai mari, cu ei înșiși?
Nu mi-am dat seama că vreau să fac exact asta. Am vrut să dau la teatru. Încă mai cred că există ceva în mine care m-ar face o actrița bună, dar când tata nu a permis asta, mi-am zis că trebuie să fac ceva ce implică și contactul cu oamenii. Asta se datorează și câtorva profesori din liceul meu care, dincolo de perioada adolescenței mele care a fost o nebuloasă completă în căutarea unui sens, au reușit sa îmi transmită unele întrebări, unele momente de încredere, unele imbolduri că eu pot și că ei văd ceva în mine, deși, sincer, nu știu exact ce arătam eu atunci. Știu doar că mă străduiam să învăț și, mai ales, să mă înțeleg pe mine. În rest era totul un mare haos și aveam o nevoie foarte mare de conectare. Nu știam atunci de ce fel de contact aveam eu nevoie pentru că era mult despre nevoia mea de contact, de relații bune, clare, sincere, predictibile. Am fost și sunt un om cu o familie imensă, dar care încă de foarte mic m-am simțit tare singură și nu am înțeles până de curând de ce am simțit asta și de unde vine aceasta singurătate și, mai ales, că nu sunt greșită că simt asta în ciuda faptului ca nu sunt fără oameni în jurul meu. Cu o licență în buzunar, cu nevoia de a supraviețui financiar și cu multă tinerețe pe care o aveam acum 13 ani, m-am angajat ca educatoare la o grădinița. Mi-a plăcut enorm să fiu printre copii. Evident că dacă mă întorc în timp în acei ani, am făcut multe greșeli, dar atunci nu știam tot ce știu acum despre relații, creier, atașament, emoții. Știu însă că am făcut o treabă bună pentru cei 21 de ani ai mei – am fost foarte aproape de copii, i-am lăsat să mă ghideze în viața lor și a fost mai ușor așa. Evident aveam experiență în a îngriji un copil: îl crescusem pe fratele meu cel mai mic, apoi am fost pe rând bona nepoților mei. Cumva, să îngrijesc îmi e foarte natural când vine vorba de copii. Acolo, în grădinița aceea, mi-am dat seama că vreau ca o parte din ce voi face eu să fie printre/cu/despre/pentru copii. Nu știu dacă împac oamenii acum cu ei înșiși, dar știu că relația lor cu mine aduce claritate și sens, și asta e minunat. Și eu îmi iau unele lecții extrem de valoroase din fiecare întâlnire cu un client mic sau mare și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta.
Dacă vorbesc despre împăcare, îmi vine să spun că meseria asta m-a ales pe mine din nevoia mea de a mă împăca cu mine însămi. O nevoie extrem de intensă și diferită în fiecare etapă a dezvoltării și maturității mele ca proces continuu. Dar, da, acum mă simt în locul potrivit mie și nu aș schimba asta. Nu știu cu ce vine viața, dar acum mă simt la locul potrivit și iubesc ce fac.
Ce nu îți place în dinamica părinți – copii – educatori, la ora actuală?
Îmi vine să critic multe cu privire la dinamica dintre copii și educatori, dar voi spune doar că fiecare om care se gândește sa aibă contact cu copiii trebuie să știe noțiuni elementare despre dezvoltarea psiho-emoțională, dar și despre dezvoltarea creierului copilului și despre ce înseamnă abuz, și despre câte tipuri de abuz există, și că primii ani de viața ai unui copil sunt definitorii pentru întreaga existență a copilului din fața lor.
Nu, nu e doar familia responsabilă de tot ce devine un copil. E și un mediu în care acum, în 2022, copiii stau mai mult decât acasă, și anume grădinița. Da, casa și familia sunt principalii piloni, dar nu sunt singurii și e foarte important ca adulții care lucrează cu cei mici să știe acest lucru.
La dinamica părinte-copil simt multă compasiune pentru că acolo unde dinamicile sunt deficitare, de fapt vorbim de mai mulți copii. De părinți cu copilul lor interior în relație cu copilul lor fizic/biologic – și acolo e complicat! Nu e că nu îmi place, e mult despre, din nou, a ajunge la ei, dar nu dintr-un loc în care ei să vadă că eu îi critic sau îi corectez, ci dintr-un loc în care eu văd ca observator unele situații altfel.
Eu îmi doresc să transmit părinților de azi care vin la mine, dar și tuturor celor care își doresc și fac eforturi să își crească copiii diferit, dintr-un loc de deschidere, înțelegere, curiozitate, sănătate psiho-emoțională a copiilor că apreciez enorm ce fac și că văd toate eforturile.
Nu e deloc ușor să fii deschizător de drumuri, pentru că această generație de părinți este deschizătoare de drumuri. E prima generație care validează emoțiile copiilor. E un salt uriaș de la „taci din gura că nu ai motive sa plângi!” la „Ok, văd că asta te supăra, dar sunt aici cu tine”. Asta e ceva minunat!
Monica Mereuță
În același timp cobor cu picioarele pe pământ și văd că mai e mult de muncă: încă sunt copii bătuți, încă sunt copii umiliți, încă sunt copii abuzați și nu mă refer la copiii cu familii care încearcă sa pună o felie de pâine pe masă.
Încă sunt educatori care nu fac diferența între limite și pedeapsă. Încă sunt bunici care vorbesc despre copii ca și cum copiii sunt aparatele de adus fericire părinților și bunicilor, încă mergem prin magazine și copiii sunt loviți sau amenințați dacă își doresc ceva și da, e firesc să îți dorești ceva când mergi la magazin, pentru că și eu, și tu mai luăm ceva, aproape de fiecare dată, pe lângă tot ce avem pe lista de cumpărături.
Monica Mereuță
Ce e cel mai greu de schimbat din locul în care eu sunt e această furie a unui părinte asupra unui copil care nu se liniștește. Nu are cum să se liniștească un copil care are în fața lui un părinte care își înghite furia printre cuvinte răstite și amenințări. Pentru că nici părintele nu se liniștește! Oare de ce părintele nu se poate liniști, dar vrea ca un copil să se liniștească singur? E liniștea părintelui condiționată de starea unui copil care nu are creierul prefrontal dezvoltat pentru a putea anticipa și regla unele emoții?
Cum ai hotărât să-l scoți pe Milo la joacă? 😊
Milo e de mult în și cu mine. Are ceva foldere și drafturi în laptopul meu. Acum, Milo a apărut pentru că o profă din facultate a vrut să se uite peste un document pe care i l-am trimis fără prea mari speranțe, mi-a spus că ideea e bună și m-a încurajat sa o dau editurilor. Un om care nu mă mai văzuse de vreo 12 ani a ținut minte cine sunt, deși mie nu mi-a plăcut materia ei, și a răspuns pozitiv cererii mele. Asta e copleșitor pentru mine și acum și îi port multă recunoștință doamnei Pânișoară pentru acest dar minunat pe care mi l-a oferit. Evident, Milo crește în mintea mea și în mine și e și mai mult pus în documente Word. Nu știu ce va urma, dar Milo e mult despre mine și e mult despre ceva ce îmi doream să fac: să mă fac auzită și să mă fac auzită într-un mod bun. Milo mi-a dăruit asta și eu am rămas foarte impresionată de ce a adus cu el, deși criticul din mine ar modifica acum părți din prima lui poveste.
Cum faci ca să nu te lași locuită de toate poveștile, uneori grave, pe care le duci cu tine?
Poveștile mă locuiesc oricum. Și nu știu exact care e procesul, dar acum le simt mult mai intens decât în anii trecuți. O parte din minte spune că sunt mai grave acum și mai pline, o altă parte spune că eu am mai îmbătrânit sau că sunt mai vulnerabilă. Nu știu exact care e reală sau dacă e ceva real. Ce mă ajută mult pe mine: terapia individuală săptămânală, somnul bun, grija să nu mai ajung la burn-out, limite clare, să stau mai departe de telefon, să am relații cu oameni din rolul meu de prieten și atât, natura, cărțile, fotografia. Să fac mai des ce îmi aduce bucurie fără a fi terapeut.
Munca asta te înghite cumva și e o continuare a oricărei extensii din viața ta. Nu prea poți fi altfel, deși eu ma străduiesc când închid ușa cabinetului sa fiu Monica și atât. Dar sunt povești care mă bântuie, mă ating, mă triggeruiesc, mă înfurie.
Monica Mereuță
Dar există, din fericire, supervizori care te ajută când rămâi împotmolit sau când nu mai crezi în tine. E și fabulos când vezi cum oamenii sau copiii nu rămân blocați în poveștile lor și descoperă ce lume minunată există în ei și în afara lor pe lângă poveștile care locuiesc bucăți din ei. Și asta e resursa cea mai bună pentru mine – e ca un medicament.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat tu de la pacienții tăi?
De la pacienții mei mici am învățat răbdarea, jocul, bucuria și cum fiecare univers e important.
De la adolescenți am învățat câtă nevoie avea Monica adolescentă de un psiholog și cum tot Monica din acea vreme e atât de prezentă după ședințele cu ei. Asta e încă foarte emoționant pentru mine, așa că le mulțumesc pentru câte îmi dăruiesc: ascultare, înțelegere, acceptare, visarea fără limite, încredere, faptul că primesc viața cu toate ale ei. Deși tot ei răscolesc și multe părți din mine încă foarte vulnerabile și multe întrebări care încă mă mai locuiesc.
De la pacienții mari am învățat cum să am relații cu limite, cum să însoțesc, cum să fiu un terapeut prezent și, mai ales, deschis și sincer.
De la toți am învățat să spun nu știu, nu pot, mă simt … și am învățat cum să respir profund și să las să treacă prin toți porii mei bucuria de a fi parte din viețile lor o vreme și, mai ales, de a experimenta zilnic speranța.
Despre ce ai vrea să se vorbească mai mult în România, la capitolul #parenting?
Despre rănile părinților de azi, răni nevindecate pe care le duc în relațiile cu copiii lor. Despre cum părinții au un impact colosal în dezvoltarea copiilor lor, dar copiii au ceva ce se numește drum propriu. Despre limite și blândețe. Despre încredere în copiii noștri care cresc și devin tot mai mari și independenți. Despre părinți care să decidă asumat când și de ce fac un copil. Despre adulți care devin părinți și nu mai sunt un cuplu și despre faptul că a sta împreună pentru copil e o imensă capcană. Despre cum abuzul e de atât de multe feluri, nu e despre violență fizică nicidecum. Despre neglijare emoțională! Despre blocare a copilului din nevoia de a ne realiza prin copil și prin rolul de părinte!
Monica Mereuță
Despre psiho-educație, reglare emoțională, emoții și atâtea sentimente care ne locuiesc permanent corpurile, despre motivele pentru care un copil ar trebui să simtă anumite lucruri, despre a ne aduce copilul la terapeut, despre părinți care își educă fabulos copiii, dar când învățătoarea sau educatoarea îl abuzează găsesc motive sa îl lase acolo, în acel mediu și nici nu fac plângere! Eu acum am lăsat partea negativă, dar când vorbim despre parenting, trebuie să ne amintim că un om devine părinte, nu este părinte. Adică învață împreună cu copilul lui cum să devină părinte și asta e minunat, și nu are cum să fie perfect! Și că azi părinții sunt mult mai conștienti și asta e foarte bine, dar uneori printre atâtea cărți despre cum sa îți crești copiii, părinții nu mai reușesc să-și asculte partea aceea din ei care îi ajută să fie mama sau tata, parte în care eu cred foarte mult.
De ce crezi că e atât de des dată vocea copilului pe #mute?
Pentru că încă un copil este văzut ca o proprietate. E copilul meu. E ca și cum dacă eu îl cresc, îi plătesc școala, îi dau de mâncare și îl duc la medic, asta mă face pe mine, adultul, stăpânul lui. Nu. Copilul e o ființă vie, un om care are doar un corp mic și care nu a fost întrebat dacă vrea sa apară.
Monica Mereuță
Cineva, adesea doi adulți, se decid să aducă un copil pe lume. Dar copilul nu e o proprietate! E un om care are nevoie să fie însoțit o vreme de doi adulți sau mai mulți pentru a crește suficient de autonom pentru a se descurca singur sau a decide cât și ce fel de sprijin să primească. Așa că dacă tu, copile, ești proprietatea mea, trebuie să faci ce spun eu! Cred că acesta e motivul principal al copilului pus pe #mute. Apoi situația devine complexă și ne putem raporta și la vocea internă a părinților și la nivelul lor de autonomie, de nevoie de atașament.
Adesea ne vindecăm atașamentul primar inexistent cu părinții noștri prin relația pe care o creăm cu copilul nostru. E și bine, e și ne-bine. Și pentru că încă ne mai împlinim și fericim prin copiii noștri, copilul devine în multe situații eticheta noastră socială, de asta și competiția asta între părinți și presiunea enormă pe copii.
Monica Mereuță
Mie îmi place, când te citesc, faptul că vocea ta e una la care mă pot raporta ușor – nu mă cerți, nu mă dăscălești, nu te situezi în afara zonelor unde aș putea eu greși. Ție ce îți place la vocea ta? 😊
Ooooo, ce întrebare! Mulțumesc! Pfff, adesea în online e vocea mea de psiholog care e cumva foarte diferită de vocea Monicăi om, care e mereu critică față de ea însăși și se oprește foarte rar, dar acum, în procesul meu terapeutic individual, alături de terapeuta mea, învăț să cresc vocea aceea pe care eu o pun în clienții mei mari și mici, dar și în online cel mai adesea – o voce a blândeții și a compasiunii pentru sine. Mi-e greu să fac asta, dar mă străduiesc și îmi iese din ce în ce mai bine acum. Și, cumva, când reușesc asta, nu mai este o Monica psiholog si o Monica om. Este doar o Monica și îmi place mult asta și mă simt foarte apropiată de ea!
Vocea mea de psiholog îmi place pentru că păstrează ceva la care eu țin foarte mult: umanitatea. Faptul că sunt foarte aproape de cum sunt eu de obicei – deschisă, autentică și onestă. Spun des nu știu, e o ipoteză, e posibil, o să cautinformații, nu pot eu să vă ajut, dar și recunosc dacă greșesc! Mai trebuie să învăț să mă apar, aici e mult de muncă. În online e greu să fac asta și nu îmi e greu musai să spun nu e așa, mi-e greu cu reacțiile oamenilor la orice e critică sau arătat cu degetul înainte de a verifica. Poate că ce ne învață mai mult meseria asta a noastră e să nu judecăm/arătăm cu degetul/să nu luăm de-a gata tot ce vine spre noi. Eu orice aud, pun la îndoială, mai ales dacă nu pot verifica. Atunci când cineva greșește complet, mereu e ceva în mine care spune: dar poate a fost altfel de fapt, dar poate are și el/ea ceva de spus în apărarea lui. Evident, unele situații nu sunt deloc justificabile sau supuse îndoielii. Iar în online avem toți putere și voce, și pare că oricine poate să spună orice, oricând! Pentru mine a fost o situație online când am postat de ziua mea pe Instagram o poză și un text care avea sursa clară și, când a venit și pe Facebook, s-a întâmplat ceva și nu s-au sincronizat toate informațiile. Cineva vizibil în online mi-a spus că ceea ce fac eu se numește furt intelectual și nu mai știu ce a zis. Abia atunci am descoperit că Instagram și Facebook nu se sincronizaseră și am răspuns că îi mulțumesc de atenționare, dar nu e cazul de o astfel de acuzație. În fine, ce vreau să las aici de fapt nu e asta, ci faptul că la acuzația doamnei oamenii au dat multe „like-uri”. Nimeni dintre acei oameni nu a intervenit cu o reacție la răspunsul meu. Și pentru mine asta a fost extrem de grăitor și dureros. Ok, apreciez că cineva e polițisit în online și e minunat să taxăm orice derapaj legat de orice comportament care nu e în regulă, dar de ce ne e atât de greu să avem reacții și când oamenii arată partea lor, care, da, nu corespunde acuzației uneori.
Mă bucur mult că îmi spui despre această voce a mea din online și cum ajunge la tine. Uneori, când oamenii îmi spun că mă citesc și că le place ce scriu, asta mă ajută să scriu în continuare. Mie mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Nu, nu cred că scriu bine, cred doar că pot spune cu ușurință și direct unele lucruri pe care nu știu dacă aș reuși sa le zic în orice context. Îmi place vocea mea prin ochii și urechile voastre, aș putea spune. Îi spuneam soțului meu într-o zi că aș vrea să fiu și eu așa zen, să nu mă mai consume nimic, să vorbesc așa blând și cu voce joasă, să fiu semi-lentă și el s-a uitat la mine și a zis: „Ha, nu ai mai fi tu deloc și ai fi așa plictisitoare încât nici tu nu ai putea sta cu tine!” Și, da, are dreptate. Eu sunt un amalgam de de toate și unele direcții sunt clare, în altele e încă extrem de multă căutare asumată.
De ce crezi că terenul acesta atât de vulnerabil – relația părinte-copil – e frontul atâtor polemici și discursuri de putere?
Pentru că e un teren în care crește o întreaga pădure unde sunt și plante deosebite, și copaci spectaculoși, dar și multe buruieni. Unde e multă polemică poate fi ceva extrem de fructuos, sau ceva extrem de toxic. Depinde de caz. Ce văd eu mult e faptul că părinților le e frică de faptul că ai lor copii pot ajunge ratați, pot eșua și simt nevoia de mai mult control, ceea ce e firesc într-o mare măsură, dar adesea acest control al adulților omoară autonomia sau dezvoltarea firească a unei ființe umane. E o diferența între a fi ghid și observator și între a fi șef, controlor, om care decide. Nevoile unui copil se schimbă permanent, dar rămân câteva nevoi constante pentru tot restul vieții: atașament, autonomie și competență. Adică indiferent că avem 10, 15 sau 35 de ani, ne dorim să fim văzuți și, mai ales, să fim competenți, adică să reușim să facem ceea ce ne propunem. A fi părinte deschide două drumuri – o șansă fabuloasă de creștere și dezvoltare sau o casă bântuită în care se scoală toate spiritele de demult adormite (traume, nevoie neîmplinite, multe emoții neprocesate, etc.). Când ne ducem din acest loc în relație cu un copil care vine în viața noastră, putem observa pe ce drum suntem. În viziunea mea niciun drum nu e ușor, dar fiecare are alte peisaje în jur, indiferent dacă ne place sau nu asta.
Ce pierdem prea des din vedere, când vine vorba de copii?
Cred că pierdem multe, dar mai ales că ei, copiii, sunt niște persoane spectaculoase și vin lângă noi cu atâta iubire de primit și de dăruit.
Eu cred că noi ca țară nu ne iubim copiii și am mai spus asta: sistemul de învățământ e așa cum e, încă sunt educatori care urlă la copii, care abuzează psihic și fizic copiii, încă sunt profesori care umilesc și care nu fac diferența între rolurile lor: în clasă ești ceva foarte diferit față de cum ești acasă, pe canapeaua ta din sufragerie.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare pentru copii
Copiii sunt niște oameni exact ca noi, care au doar niște corpuri și organe care se tot dezvoltă și cresc. Și au niște nevoi clare și, pe cât de clare sunt, pe atât de dificil ne este să le împlinim! E adevărat că eu sunt un adult care are rol de specialist în sănătatea mintală/emoțională/relațională a copiilor, dar ei sunt fabuloși și cred că sunt cei mai buni învățători pentru noi ca adulți, indiferent că le suntem bone, educatori, părinți, bunici, medici. Pierdem din vedere că toți, și mari, și mici, avem nevoie de relații bune și sănătoase, și că toate studiile ne arată că cine are relații bune are o viața mai sănătoasă din toate punctele de vedere.
Relația cu copiii o pierdem pentru că noi ne imaginăm că a fi un părinte bun, un profesor bun, un educator bun, un pediatru bun, un trainer bun etc. este despre o tolbă mare de abilități și achiziții. Această setare pe ideea de abilități proprii ne propulsează exact în afara relației cu copiii pe care o căutăm cu toții, dar mai ales copiii.
Monica Mereuță
Despre ce va fi următoarea poveste? 😊
Nu știu. Sunt câteva începute. Milo continuă momentan să își împărtășească experiențele… cum și în ce forma încă nu știu.
Pentru că se întâmplă câteva lucruri cu miez, cu gust și cu promisiunea de #goodlife la bord în orașul înțesat de găteli și scrobeli mai mult sau mai puțin substanțiale, m-am gândit să fac o listă – subiectivă și amendabilă, desigur – de întâmplări urbane pe care ar fi păcat să le ratați în perioada următoare. Ea arată cam așa:
La Centrul Național al Dansului se întâmplă luni, marți și miercuri (21, 22 și 23 noiembrie) Fin ca pielea de delfin, „un laborator fals creativ, unde scopul e să ne distragem atenția” . E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
Pe 20 noiembrie începe „Noi facem povești… la Cărturești!”. E un proiect al Asociației De Basm care dă play unei serii de întâlniri cu autori români pentru copii. Se va citi, se va răspunde la întrebări, se va da literatura jos de pe raftul cu trebuie. Vă las aici programul pentru BUCUREŞTI – CĂRTUREȘTI VERONA
●Duminică, 20 noiembrie, ora 11.00 Sînziana Popescu – „Andilandi”●Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 11.00 Andreea Iatagan – „Miko și aventura din noaptea de Crăciun”●Duminică, 27 noiembrie, ora 11 Laura Grünberg – „Îmbrățișătoarea”●Sâmbătă, 3 decembrie, ora 17.00 Carmen Tiderle – „Trecere pentru Pitoni”●Duminică, 4 decembrie, ora 11.00 Victoria Pătrașcu – „Scrisori din Laponia”●Sâmbătă, 17 decembrie, ora 11.00 Adina Rosetti – „Crăciunul Domnișoarei Poimâine”●Duminică, 18 decembrie, ora 11.00 Iulia Iordan – „Luli și căsuța din copac”
Dacă aveți copii de până în 12 ani, Asociația Părinților Isteți vă provoacă marți, 22 noiembrie, între orele 18:30-20:30, să aflați mai multe despre bullying și cum îi dăm de cap într-o întâlnire gratuită, online, la care participă:
Iulian Cristache – președintele Federației Naționale a Părinților
Iuliana Constantinescu – președintele Reprezentanței Sector 2 a Federației Naționale a Părinților.
Miercuri, de la ora 19.00, vine Yaniv Iczkovits la București, mai exact la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Puteți să-l vedeți, să conversați despre romanul lui, Fiica măcelarului, publicat de Humanitas Fiction și să luați autograf.
Cam atât deocamdată și mai mult din București, dar, în măsura posibilităților, o să încerc să updatez, să concentrez și să fac planuri de plimbare #prinOraș în fiecare săptămână.
Vara e sterilă cultural. Nu am zis eu, e o chestiune care ține de o dinamică a anotimpului – lumea pleacă în vacanțe, citește pe plajă, n-are chef de sindrofii și discursuri indoor mai mult sau mai puțin narcisiste, ci de festivaluri și de întâlniri boeme, de natură și de viață savurată și nu risipită în o mie de direcții. E sezonul out of office. Mintea e liberă, în sfârșit, să colinde pe unde vrea ea.
Dar uite că vara asta conversația culturală sfârâie mai ceva ca un tub de cremă uitat la soare fără capac. Nu e săptămână fără un nou playlist în bârfoteca lumii culturale. Sigur, sunt chestiuni aparent subțiri, care trimit mai degrabă la talentul starurilor locale de a-și da cu firma în cap și la nestăvilitul apetit polemic care transformă oina într-o glumă de sport național. Dar apele de sub ele sunt adânci: educație, creșterea copiilor, integrarea lor socială, ideea de colegialitate (în interiorul unui grup profesional, dar nu numai), discriminarea (sexuală, dar și de vârstă, aspect fizic), valoarea discursului public, libertățile personale și efectele îngrădirii lor.
Pentru mine, e mai evident ca niciodată că era nevoie de conversația asta. Că oamenii, în absența unor concepte exersate sistemic, educațional, trăiesc într-un talmeș balmeș al valorilor pe care nu știu să le integreze, să le manevreze, să le raporteze la cotidianul lor. Așa că ne întoarcem la educație și la ce lipsește din ea. La lipsa ei de racord cu realitatea. La uluitoarea rezistență la schimbare de fond și incredibilele acrobații care camuflează, până la urmă, ceea ce știm toți: în România nu există învățământ gratuit. E motivul real pentru care abandonul școlar e pe culmi. În România, personaje culturale influente neagă analfabetismul funcțional și declinul accesului la șanse educaționale minimal… similare. În România lipsa educație pentru sănătate și a interesului pentru științe a produs valuri succesive de coronasceptici care se cred cipați și se tem că vaccinurile tulbură router-ul din casă. Lipsa educației financiare ne-a aruncat pe mulți dintre noi într-o inocență economică perpetuu perdantă. Lipsa educației civice dă emoticoane hlizite în fața necazului altuia. Lipsa educației estetice abrutizează și crește simțitor terenul de joacă al agresivității. Lipsa educației mediatice aruncă oamenii într-un marasm informațional pentru că nu știu să distingă între surse și nu fac diferența între un jurnalist și o fabrică de trolli. Și așa mai departe.
Pierdem subiecte mari pentru că obosim (războiul din Ucraina, noul val pandemic, inechitățile din educație și sistemul economic discreționar pălesc în fața unui nou scandal monden). Obosim pentru că absorbim, anapoda, prea multă realitate fără structură, pentru că suntem incoerenți interior, pentru că venim dintr-un trecut al haosului și al tăcerii.
Și acum, în sfârșit, vorbim. Pare-se că aveam multă nevoie să vorbim, dar nu prea știm cum, așa că sărim ușor unii la beregata altora.
Eu cred că educația e și despre asta. Despre cum să reînvățăm să vorbim unii cu alții și, deloc în ultimul rând, cu noi înșine. Trăim niște vremuri complicate. Nu suntem nici primii, nici ultimii care trec prin perioade grele. Suntem, însă, niște generații care au mai multă nevoie ca oricând să se reformeze, să renunțe la prejudecăți și la idei mestecate de alții și să reînvețe ideile de societate, de comunitate, de comunicare liberă și constructivă.
Cred că avem mai mult ca niciodată nevoie de conversație culturală reală, nu de ochii soacrei. My two cents.
Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.
Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.
Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.
Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies inRomania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.
Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.
Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).
Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.
Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.
Autoarea mea preferată spunea că, în vremuri de criză, scriem, creăm, vorbim, exersăm meandrele limbii și toată paleta de griuri a limbajului. ”Așa se vindecă civilizațiile”.
Toni Morrison nu a prins criza actuală. Momentul în care, de multe ori, tăcerea e o formă de vindecare și de supraviețuire. Sau, poate, așa ni se pare. Poate că de multe ori nu vorbim ca să nu ne legăm la cap. Citim cum oamenii strigă despre o boală care a ciuntit familii din toată lumea că e ”o răceală!”, sau că nu e, sau că totul e trucaj, că forțele oculte, că marea conspirație, că toată lumea e plătită (probabil că unii sunt așa de bine plătiți că aleg să o termine cu viața ca să iasă o statistică), că sunt martorii unei cârdășii universale care ajunge, cum, necum, din marile metropole până la Cucuieții din Deal. Citim și tăcem. Ce să mai zici, în fond? Viața e complicată și fără să-ți cadă un pogon de trolli în pagină, fără să vezi ura, cu tușe de Bosch, gata să te hăpăie. Viral.
Recunosc că m-am gândit un pic, acum, în zilele de dinaintea începerii școlii, când spitalele dau pe-afară de boală, unde am eșuat. Social. Uman. Cum am ajuns aici? În punctul în care democrația nu mai înseamnă reprezentarea, cu volum egal, a unui mozaic de voci, în care moartea cuiva, răul aproapelui, adună emoticoane care se pierd într-un rânjet fără chip, în care suntem atât de polarizați încât, nemaiavând lexic comun, urlăm unii la alții, de pe buza prăpastiei, și preferăm să pășim în gol sau, poate, mai rău, să-i facem vânt fratelui nostru mai slab, mai vulnerabil, ”pentru că murea oricum”. Când și cum am ajuns aici? Și de ce?
Acum niște ani, am făcut un interviu cu un medic respectat, pe o temă care ținea de sănătatea publică. Înainte să intrăm în direct mi-am manifestat admirația, timid, așa cum faci cu cineva pe care-l respecți în mod real, înainte de poza oficială. A zâmbit obosit și mi-a spus ”Eu încerc, dar nu prea mai cred. Le spun cum e bine, nu mă aștept să înțeleagă”. Atunci nu am înțeles nici eu. De ce era atât de dezamăgită? Din exterior, făcuse pionierat într-un domeniu despre care se vorbea puțin spre deloc. Avea, în fond, atâția susținători. Avea și mult, infinit mai mult noroi în Inbox. Doar că pe ăsta îl ducea în singurătate. E rețeta sigură prin care se tocește entuziasmul. Cu privire la orice. Ajungi să spui ca să spui. Ca să-ți faci datoria. Fără să crezi în mod real în impact. Mă întreb dacă nu cumva aici e cheia dezastrului.
Așa cum mă întreb, de multe ori, dacă în iarna asta prelungită la infinit a vrajbei noastre nu stă o primăvară profund ratată, care, paradoxal, e un teritoriu comun pentru niște generații.
Poate că în loc să se piardă în planuri cadru și discuții obsesive despre manuale, concursuri și câte vacanțe are, de fapt, un an didactic, școala ar trebui să-și pună în mod real problema ratării unor decenii de educație. Poate că școala ar trebui să se întrebe de ce un procent atât de mare de oameni trăiesc în ”Teoria conspirației”. Nu neapărat cu Mel Gibson. De ce înțeleg atât de puțin despre viralitate încât se revoltă când un virus refuză să se comporte toamna la fel ca vara. De ce preferă să ia medicamente pentru animale decât să recurgă la cele prescrise de medic. De ce confundă ADN cu ARN. În sfârșit, ce lecție de istorie a ieșit atât de prost încât în secolul XXI militează pentru selecție naturală și, ca să-l citez pe Gindrovel Dumitra într-un articol exemplar al Soranei Stănescu, ”preferă să plătească echivalentul a două-trei zile de muncă pentru un test COVID necesar la internarea în spital, decât să facă vaccinul, pentru că „le e frică și vor să moară pe perna lor”.
Poate că teritoriul comun nouă, celor care percepem atât de diferit ce se întâmplă acum în lume (nu doar la noi – negaționismul, conspirația, obsesia că suntem urmăriți, cipați, exterminați, contaminați voluntar, modificați genetic sunt și ele pandemice, din păcate, cu toate accentele lor narcisiste, mai mult sau mai puțin exacerbate patologic) e faptul că, ani de zile, școala și spitalul au însemnat pentru prea mulți oameni un singur lucru: umilință. Umilință că nu intrai în șabloane, că te încăpățânai să fii bolnav, că nu consmițeai la dezumanizarea forțată în care, vrând, nevrând, circulai metonimic – o uniformă și un diagnostic, asta era tot ce aveai voie să fii. Un micron într-un cor. Sigur că sunt exemple de umanitate, creativitate, mentorat, apostolat și așa mai departe, dar ele nu alcătuiesc nici pe departe marea plajă a experiențelor comunității. Umilința asta, transgenerațională, a radicalizat cohorte de oameni. Ne-a adus în punctul în care procente semnificative nu cred în știință, dincolo de Waze și de prognoza meteo de pe telefon. Sau în care achiziția școlară e independentă de orice achiziție etică. Mă întorc aici – ”oricum murea”. Societățile care nu-și protejează bătrânii și copiii sunt prinse într-un eșec moral care vine dintr-o anulare de instincte primare. Acum, când școala începe ”cu orice preț”, pe model occidental, dar fără să se ridice la un sfert din măsurile de prevenție de-acolo, te întrebi de unde vine acest patos: ”cu orice preț”, ”fie ce-o fi”? Nu e oare fatalismul ciobănașului în deplină acțiune, deghizat în eroism? Și oare nu tăcem în cor, ca-n basmul cu hainele Împăratului, cuminți în careul nostru, ca să nu ieșim din rând?
Din punctul meu de vedere, cu cât continuă lozincile agresive, cu atât mai greu ne va fi să ne așezăm pe o bancă și să stăm de vorbă.
Da, suntem aici, în punctul în care nu avem protocoale solide, nu avem specialiști în aproape niciun domeniu în poziții cheie (nepotism, corupție, funcții moștenite), nu avem instituții credibile (nepotism, corupție, limbaj de lemn, autoritate exercitată dincolo de limitele fezabilulului, care a obligat oamenii să se descurce pe lângă regulă și i-a lăsat să se obișnuiască așa), nu avem, literalmente, pământ sub picioare pentru că nu funcționăm pe bază de argument, ci pe bază de volum în voce, nu credem în lege (pentru că se schimbă prea des, uneori peste noapte), nu credem în presă (tabloidizare, părerologie, lipsă crasă de profesionalism în prea multe ocazii), nu credem în conversație (nu prea ne-a adus nimic bun – noi ne descurcăm, nu stăm la taclale).
Poate că mâine, în curtea școlii, merită să ne gândim puțin la punctul zero. La elevul de care a râs profesorul, la bolnavul la care a țipat medicul. Că acolo a început. Și cam trebuie să se termine.
”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt cele pe care le găsești.” (Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi)
Sally J. Pla
Am citit-o pe Sally J. Pla cot la cot cu fiica mea. Am râs în cartea aceasta, despre stoluri și singuratici, despre călătorii și revelații deghizate în vulturi pleșuvi și lebede trompetă, cocori siberieni și peruși de California. Charlie, eroul care ne-a ținut de mână toată povestea, e un băiețel care vede lumea puțin altfel, care adoră ilustrațiile lui John James Audubon, care are un tată jurnalist și care trece prin ceva necazuri. Se spală obsesiv pe mâini, e sensibil la mirosuri, la schimbări, la lumea de afară…
Am citit din carte într-un proiect inițiat de Cantus Mundi România, pentru toți copiii care stăteau acasă. Pe urmă am rugat-o pe Flori Mihalache de la Editura Corint să mă ajute să obțin un interviu cu Sally. Cumva, pe măsură ce lucrurile avansau, Sally a dat peste înregistrarea aceea.
Ce a urmat e o prietenie pentru care sunt foarte recunoscătoare cu unul din cei mai creativi oameni pe care îi cunosc. Începuturile ei audio sunt aici și îmi sunt foarte prețioase. Mi-au fost și foarte folositoare. Din interiorul tulburării de spectru autist, Sally scrie cu umor și empatie, cu vervă și entuziasm, cu sensibilitate aproape muzical de nevralgică. PRESS PLAY.
Foto: Mehdi Sepehri pentru Unsplash
– Am adorat cartea dumneavoastră. Personajele. Vocea narativă. Atmosfera. Trama. Totul e atât de plin de imaginație și de captivant!
– Sunt așa de onorată că ați găsit-o și că ați citit-o! A fost atât de emoționant pentru mine să văd înregistrarea cu fiica ta citind și să-i aud vocea. Știi când ți se traduce cartea, iar aceasta a fost tradusă în nouă sau zece limbi, dar nu am văzut niciodată un copil citind-o într-o altă limbă. A fost minunat să aud sentimentele din voce, experiența în sine a fost extraordinară.
– ”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt și cele pe care le găsești.” Călătoria din Păsările dintr-o bună zi începe din ilustrațiile lui John James Audubon și se sfârșește pe terenul sălbatic reprezentat de iubirea pentru cineva. Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat pe parcursul acestei aventuri auctoriale?
– Cred că primul lucru pe care am încercat să-l creez și pe care l-am auzit în interiorul meu încă de la început a fost vocea lui Charlie. Am auzit vocea aceea și am știut cine este el. M-am gândit la el și la cum va crește povestea pentru că și aceasta, ca toate poveștile, a pornit dintr-o nevoie personală. Ca mamă a unui fiu diagnosticat cu autism, pe care îl iubesc mai mult decât orice și pentru care îmi doresc să se simtă bine și să fie în siguranță, am imaginat această călătorie care să-l facă pe Charlie, eroul meu, să se simtă în largul lui în lume. Totul a plecat din nevoia aceasta a mea. (Sally J. Pla)
Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
– Ați afirmat că scrieți pentru tinerii care văd lumea puțin altfel. Mie mi s-a părut că scrieți despre toate felurile în care lumea trebuie privită.
– Da, pentru că toți vedem lumea puțin diferit. Suntem expresii ale aceleiași experiențe umane. De fapt, atunci când am început să scriu cartea nu m-am gândit că ar fi doar pentru copii. Credeam că e o carte pentru adulți, scrisă din punctul de vedere al unui copil. Am fost surprinsă când agentul meu a spus că e o carte pentru copii de peste opt ani.
– Eu m-am simțit mai tânără citind-o, pentru că publicul țintă era mai tânăr și m-am bucurat că mi se potrivește și mie.
– Mulți oameni mari se recunosc în ea, sunt și bunici care își recunosc nepoții, cred că toți ne putem raporta la povestea aceasta pentru că ea e despre o călătorie care duce la maturizare. Toți ne maturizăm mereu. Nu e ceva ce se întâmplă doar în adolescență, nu e o călătorie limitată la trecerea de la copilărie la viața adultă. Cred că toți ne schimbăm și trăim într-o continuă devenire, în funcție de ce ni se întâmplă. Știu că mie așa mi s-a întâmplat. Sunt etape de viață pe care le tot reiei. Toți avem asemenea transformări, dar lui Charlie i se întâmplă prima dată și de aceea e atât de ușor să te recunoști în el. Am trecut cu toții pe-acolo.
– Ați simțit că v-a schimbat viața?
-Absolut! E primul roman pe care l-am scris. De-atunci am mai publicat câteva. M-a făcut să-mi dau seama că scriam dintr-o perspectivă atât de limpede și de sinceră. Era așa de ușor de locuit în vocea lui Charlie, iar eu credeam că e un fel de dar pentru fiul meu… Cu cât avansam cu scrisul, însă, retrăiam etape ale propriei mele copilării, cu tot cu eforturile mele de a înțelege lumea. Păsările care traversează cartea sunt ale mele. Când aveam nouă sau zece ani adoram păsările! Aveam o carte despre ele cu care mergeam în pădurea din spatele casei. Am început să bănuiesc că ce scriam era mai mult decât un exercițiu de imaginație. Am ajuns să fac terapie și, în cele din urmă, mi s-a sugerat să fiu testată și așa mi-am primit diagnosticul de tulburare de spectru autist la vârsta adultă. S-a întâmplat ca urmare a scrierii cărții, așa că… da, în mod clar mi-a schimbat viața. A fost un lucru bun, multe aspecte ale copilăriei mele au căpătat alt înțeles. Am înțeles de unde veneau greutățile mele de copil și am înțeles și de ce a fost atât de important și de revelator pentru mine să scriu această carte. (Sally J. Pla)
Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
– După ce v-am citit cartea, mi-am dat seama că dincolo de cartea lui Naoki Higashida, The Reason I Jump (De ce sar), tradusă de David Mitchell, pentru că vorbim de transpunerea unei narațiuni non-verbale, nu știu nici un alt personaj principal într-un roman care să aibă o tulburare de spectru autist. A fost o mare provocare?
– Când scriam nu eram atât de conștientă de acest fapt, abia după ce am terminat de scris am început să am suspiciuni… Nu am scris în mod conștient din perspectiva unei persoane cu autism, eu scriam din perspectiva vieții mele și a fiului meu și cântăream toate aceste lucruri. Acum mă bucur că sunt mai multe asemenea cărți. The Reason I Jump e o poveste incredibilă. Cred că a fost și ecranizată de curând. Mai sunt câteva, din ce în ce mai multe în fiecare an. Oameni care sunt în interiorul spectrului sau care au legătură, cultural, cu lumea aceasta, a personajelor lor centrale. Numărul autorilor cu tulburare de spectru autist care își expun experiența crește – mă gândesc la Mike Young, la Jen Malia… Suntem o microcomunitate, ne comparăm experiențele, e interesant.
– Ați scris un articol foarte frumos, pe blogul dumneavoastră, despre Monstrul Fricilor și despre cum conștientizarea schimbă felul în care purtăm bătăliile copilăriei. Povestiți-ne puțin despre cum l-ați creat pe Stanley.
– Da, Stanley din Stanley Will Probably Be Fine, e un copil anxios. Eu locuiesc în San Diego și mi-am dorit să scriu o carte a cărei acțiune să se petreacă aici. Am citit așa de multe povești care se întâmplă la New York… Fiecare oraș merită măcar o poveste. Stanley din cartea mea locuiește aici, la San Diego, unde în fiecare vară se întâmplă Comic-Con. Eu sunt mama a trei băieți pasionați de Marvel, de benzi desenate, așa că o asemenea carte era un pas firesc. Când abia începusem să scriu cartea despre Stanley, am suferit o fractură la genunchi. Eram în scaun cu rotile și aveam bilete la Comic-Con și mi-a fost prea teamă să merg. Nu voiam să fiu în scaun cu rotile într-un loc atât de aglomerat, oricum nu-mi plac mulțimile. La început mă entuziasmase ideea de a merge, dar eram, de fapt, îngrozită de marea aceea de oameni zgomotoși în care trebuia să mă descurc și cu un picior rupt, pe deasupra… Așa că nu am mers. Am rămas acasă și m-am supărat pe mine însămi, pentru toate lucrurile din viața mea pe care mi-a fost prea teamă să le fac. Așa că am scris despre acest băiețel anxios ca mine, de-aici a pornit el. Anxietatea e un subiect atât de important… Eu am fost anxioasă dintotdeauna. E una din principalele probleme ale copiilor de școală. În Statele Unite, statistic unul din șase copii suferă de anxietate. Vorbim de elevi de până în 13 ani. E o cifră enormă. Lumea e din ce în ce mai afectată de tot soiul de greutăți și de temeri, iar copiii sunt afectați la rândul lor. Așa că am vrut să scriu o carte despre cei care-și fac prea multe griji și așa a apărut Stanley.
– Mi-a plăcut foarte mult un paragraf care spunea așa ”Câteodată nu căutăm soluții pentru toate problemele noastre, câteodată vrem doar o îmbrățișare.” Ce le-ați spune, de pe câmpul de bătălie, părinților ai căror copii se luptă acum cu Monstrul Fricilor?
– E foarte mare câmpul acelea de bătălie și sunt tot soiul de probleme…
– Numai temerile de anul acesta fac cât un război…
– Da, e foarte mult de dus. Dar nu e nevoie să fie mult. Câteodată copiii care par să aibă vieți lipsite de tulburări, la suprafață, fac eforturi enorme, în interior. Nu e genul de lucru pe care părinții să-l poată repara și, ca părinți, vrem mereu să reparăm ceva în viețile lor. Câteodată tot ce ne trebuie e să ne asculte cineva. De-acolo conversația poate evolua spre găsirea unor modalități de a repara lucrurile cu blândețe. Când părinții se grăbesc să găsească soluții pentru tot, copilul înțelege că el singur nu s-ar putea descurca. Ce trebuie ei să învețe e să-și depășească momentele de anxietate. Noi avem o glumă, în familie. Îi spunem ”bietul copilaș”. Când cineva se jeluiește de ceva ce-a pățit și vin la tine fără a căuta neapărat un răspuns, o soluție, îi spun soțului meu sau copiii ne spun „Uite, trec prin asta și vreau să-mi zici ”Bietul copilaș!”. E tot ce vreau de la tine.”
– Poate că avem nevoie să reparăm mereu ceva în viețile copiilor ca să ne convingem pe noi înșine că suntem niște părinți buni, ca să ne depășim anxietatea parentală.
– Clar! Vine din grijă și din iubire. Vrem să-i ajutăm, e firesc!
– …dar sfârșim prin a-i ajuta prea mult.
– Da, așa cred. Copiii au nevoie să-și poarte luptele și singuri și să găsească ei înșiși soluții. Le trebuie îndrumare, nu un părinte care să dea un telefon și să rezolve problema sau să le spună exact ce să facă. Atunci nu mai au ce învăța.
– Așa e. Care e cea mai mare satisfacție pe care v-o oferă scrisul?
– Cred că e ceva legat de faptul că trebuie să vin cu o idee nouă pe care să o explorez. Asta e partea cea mai incitantă. Câteodată lucrurile nu se leagă și atunci nici măcar nu duc ideea la bun sfârșit. Câteodată scriu 50 de pagini până să-mi dau seama că nu va funcționa. Îmi place și partea de editare. Stau mult timp pe prima variantă a poveștii. Sunt perfecționistă, îmi place să recitesc totul și să refac pagini întregi. Cred că partea cea mai grea e să ai o poveste cap-coadă. Dar, după asta, când revii și scurtezi, și corectezi și spui ”A, asta merge mai bine aici!” sau ”Asta e chiar o parte amuzantă!” e foarte, foarte plăcut.
Boston Public Library, Unsplash
– Când pregăteam interviul, m-am trezit răsfoind ediția noastră Audubon de buzunar. Eram curioasă cu ce începe lista dumneavoastră de păsări dintr-o bună zi? A mea începe cu bufnița polară.
-Superbă, nu-i așa? Mie îmi place pasărea flamingo. Îmi place cum se contosionează gâtul lui lung și roz pe pagină. Știi că asta se întâmpla din motive tipografice? Motivul pentru care Audubon a pictat toate aceste păsări mari atât de răsucite în poziții nefirești e că altfel nu le putea face să încapă în pagina tipografică. Era o chestiune de parametri. Pe mine mă intrigă însă contorsionarea acelei păsări splendide. Și îi ador culoarea.
Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
-Știu că și dumneavoastră ilustrați!
-Da, de fapt, chiar în timp ce lucram la această carte, am desenat toate păsările cot la cot cu Charlie. A fost un fel de meditație care m-a ajutat să intru în mintea lui. Într-o zi mi-ar plăcea să-mi ilustrez propriile scrieri. E pe lista mea de autor.
-Ce mai e pe lista de autor? Lucrați la ceva acum?
-Da, tocmai am terminat o carte și aștept publicarea ei. Acțiunea se petrece o sută de ani de-acum înainte, în viitor. E o carte de aventuri pentru iubitorii de animale. Abia aștept să apară, am lucrat ani de zile la ea. Mai lucrez la ceva… Multă lumea mi-a spus că ar trebui să scriu și despre fete, așa că lucrez la o poveste cu o fetiță și, într-o notă mai personală, la niște memorii în versuri. O serie de poeme. Am cam 150 acum. Încă lucrez pentru că mă stăpânește cartea asta. E despre viața mea de fetiță.
-Sună grozav! Abia aștept să citesc! Cum au reacționat copiii dumneavoastră la copiii din cărțile pe care le scrieți?
-M-am străduit să nu expun intimități. Fiii mei au toți peste douăzeci de ani acum. Sunt mândri de mine și bucuroși că am scris… Se amuză foarte tare de toate lucrurile mici din viețile noastre pe care le regăsesc în cărțile mele. Văd toate detaliile astea și râd citindu-le. E bine. Mă bucur că le putem împărți.
. E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
ioanabaldea.com 