decembrie 2023

De ce nu mai sunt Grinch

Am fost. Mi se părea, poate, că e mai cool așa. În tabăra sarcastică, prea puțin preocupată de merry &bright.

Mi-a trecut. Cam definitiv. Poate că sunt mai puțin cool (e firesc, sunt și mai bătrână). Am aceeași oroare de calorii goale pe bază de marketing agresiv – supradoza de familii în formulă completă care pozează suav, 100% fericite 100% din timp, e o utopie de sezon pe care o tratez cam ca pe excesul de topping încărcat de coloranți din vârful unui cornet din care nici că se mai distinge intenția de înghețată. Nu mai am, însă, aceeași relație cu timpul. În sensul că nu mai am atât de mult timp de cheltuit, de irosit, de aruncat pe lucruri pe care nici măcar nu mi le mai amintesc după ce trece vâltoarea momentului, pe griji care nu sunt dintre cele care te țin, vorba lui Baz Luhrmann, treaz la patru dimineața, într-o zi de marți oarecare. Încerc să mă bucur cam de orice. Oricând mi se dă ocazia. Nu mai amân niciodată momentele bune. Sunt ferm convinsă că nu există cadouri care să compenseze senzația de gol interior și nici ciocolată care să estompeze singurătatea. Așa că, atunci când nu există boală, distanță și pericol iminent, la modul real și imposibil de ignorat, aleg, atât cât pot, să nu mai fiu Grinch.

Sunt atâtea dezastre care par să ruleze, ca într-un film horror cu buget mare, peste tot prin lume. Atâția oameni în suferință. Atâtea familii prinse în probleme insurmontabile. Atâtea coșmaruri sociale fără soluție pe termen lung. Cât timp nu alerg în rotița de hamster a durerii fără ieșire, cred că o să aleg să mă bucur. De tot și de toți pe care-i am. Să nu dau niciun minut din timpul în care m-aș fi putut bucura, nici o oră în care aș fi putut construi amintiri.

Nu știu dacă e presiune. Poate că este. E, însă, și o nevoie de azi și de acum. Cel mai trist, acum niște ani, mi se părea să existe oameni care să se simtă claustrați cu familiile lor, de Sărbători, cu telefonul ca unic spațiu de visare. Acum știu că momentele astea sunt despre alegerile fiecăruia dintre noi. Alegerile mele, de exemplu, stau la mine. Poate că nu vom fi toți cu gândul în aceeași cameră, poate că acasă nu e cel mai glamour loc, poate că mâncarea o să-mi iasă prost, poate că o dau magistral în bară cu cadourile anul ăsta (mi s-a mai întâmplat), poate că o să dea viața peste mine cu cine știe ce din ale ei (poate, totuși, mă iartă, că și din astea mi s-au mai întâmplat – aș zice că au fost suficiente, am învățat lecția), poate o să mă simt nelalocul meu în pielea mea, poate o să treacă și Sărbătorile astea ca atâtea altele, adică ciobite. Până atunci, însă, aleg să mă bucur. Să le iau așa cum vin. Cu ce vin. Episoade noi dintr-un nou sezon. Sper să fie bune și de păstrat, dar nu mai construiesc nici iluzii, nici anxietăți în subsolul paginii.

Cred că mulți dintre noi avem firul ăsta dus la ciorap: să nu te bucuri prea mult, să nu lași garda jos, să nu te relaxezi prea tare, să fii tu angajatul model, care lucrează de Crăciun, și mama minune, care se răstește de oboseală la copil, dar face toți cozonacii cu mâna ei. Să fie casa lună, chit că ești rupt de spate și să dai bine în poze, chit că ai cearcănele până la urechi pe sub machiaj. Am trecut de faza asta. Știu că nu pot să spăl geamurile atletic, să dorm cu laptop-ul în brațe și să mă trezesc făcând tarte au citron meringuée pentru minim șase persoane. Sunt cine și ce sunt. Pentru tot ce nu sunt, plătesc oricum.

Dar poate că bucuriile trebuie tratate ca felia de miraculos care sunt. Sigur că există o întreagă cultură Hallmark care a bagatelizat miracolele astea. Miraculosul, în general, e confiscat politic, comercial și… politic. Așa că mai bine Grinch – mai bine să nu-ți placă nimic din ce nu ai. Din ce nu… ești. Sau ai fost lăsat să crezi că nu ești.

Sigur că există oameni pentru care acasă e un blestem și familia sunt doar niște colocatari care nu au știut să împartă iubire, siguranță, un minim bagaj comun de tandrețe și de complicitate, pe lângă materialul genetic. E cam ca în basmul cu veleități educaționale, diseminat pe scară largă, în care copiii se pupau doar în somn și nu li se spunea niciodată cât sunt de iubiți. Singurul lucru care a ieșit din povestea a fost multă durere. Și un exces de căpcăuni.

Așa că nu, nu o să încep să rulez clișeele cu familia, împreună, spiritul sărbătorii și așa mai departe. Cred, însă, că te poți bucura și de unul singur – că ești bine, că ești pe picioarele tale, că poți gândi și munci liberi, că ai o lume mare de cuprins cu mintea, că ai o minte funcțională, poți rememora și poți proiecta, poți încă să bucuri oameni, alți oameni, și încă ai timp, încă îl ai pe acum, care e exact așa cum poate că nu intuiești: neprețuit.

Din păcate, Sărbătorile aduc și suferință cu ele. Totul se acutizează, toate întâmplările și neîntâmplările devin nevralgii în plin puseu. Timpul e prea scurt și în el trebuie să încapă prea multe emoții. Nu sunt puțini cei care ajung să regurgiteze afectiv. Cu cât trec anii, însă, ce a fost bun și ce a fost rău se amestecă în același aluat. Cam cum dospește viața. Cu de toate. Doar că nu e numai despre artificii. E și despre vină. E și despre absență.

Cât timp mai e, însă, un acum și în el încape măcar o adiere de mâine, cât timp nu arde nimic în jurul meu, în afară de o lumânare pe care am aprins-o eu și cât timp, da, mai am cui să dau fără să aștept să primesc nimic în schimb, cred că aleg să mă bucur de lucrurile astea. Indiferent de cât de non cool, glam, fashionable sunt ele. Cred că aleg să mă bucur și să le dau voie și altora să se bucure lângă mine. Dacă le pică bine. Cred că aleg să nu mai fiu Grinch. Cu puțin noroc, niciodată.

Reading…Feast

Adică un festin cu cărți, poate și pentru că nu sunt fana top-urilor, a cărților literalmente repovestite în pseudo-cronici reducționiste sau a lecturilor fashionable, cam ca poza de iarnă la Mița Biciclista. Mi s-a părut însă util să povestesc, eventual în serial, cam ce am citit frumos în ultima vreme, ce vreau să citesc, ce e pe longlist, ce stă pe noptieră. Totul cu o secțiune specială de cărți pentru copii, dat fiind că au apărut niște bijuterii de cărți care mă decupează și pe mine, adultul, din task-urile mele și mă redirecționează spre un spațiu de joacă. Interior 🙂

Impostorul, de Zadie Smith, Editura Litera, e una dintre cărțile care chiar m-au entuziasmat în ultimul timp – pentru că e curajoasă, fără a fi tezistă, pentru că se joacă inteligent cu fresca socială în raport cu ideologia, pentru că dă jos autorii de pe rafturi și-i transformă în personaje – Dickens e nesuferit, Thackeray oubliabil, Byron electric inclusiv in absentia. Ce face Smith în acest nou roman, cred că singurul tradus, la ora actuală, de pe lista celor mai bune zece romane din 2023, conform The New York Times, e un exercițiu al privirii contemporane, amprentate de gen, clasă socială, consum mediatic și biografie seismic întreruptă de hazard, adulter, boală, tragedie. Eroina lui Zadie, doamna Touchet, e locuită de literatură, iubește conversația, e prinsă într-un triunghi amoros, interesată de discriminările rasiale și religioase și fascinată de un proces care a acaparat imaginația britanicilor din toate straturile sociale: procesul Tichborne, în care un moștenitor aparent dispărut își face o intrare spectaculoasă în lumea monden-legislativă cerând, evident, acces financiar la o origine nobiliară. De la qui pro quo la intarsii de metaroman, Zadie Smith jonglează nu doar cu istoria, ci și cu canoane și motive literare pe care le deconstruiește și le reorchestrează în cheie perpetuu ironică. Impostura ajunge să fie, în cele din urmă, o dimensiune care-i poate fi atribuită și lui Arthur Orton, „Pretendentul” din procesul Tichborne, și lui William Ainsworth, autor prolific, dar mediocru, și Elizei Touchet, verișoara lui pe-jumătate-iubită-și-niciodată-scriitoare. Despre toate am avut șansa să vorbesc puțin și la Gaudeamus, cu admirabilii scriitori Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu – s-a râs, s-a explorat, s-a stabilit că romanul e un deliciu intelectual.

2. O odisee, de Daniel Mendelsohn, Polirom, e o carte la care am ajuns târziu. Prea târziu. Probabil una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit anul acesta (e umăr la umăr, pentru mine, cu Yanagihara și Către paradis). Știam, intuitiv, că va fi așa. Subiectul îmi trecuse pe la ureche: călătoria fiului și a tatălui octogenar în meandrele textului homeric și într-o croazieră contemporană, pe urmele lui Ulise. Textul însă conține un al treilea nivel, o călătorie complet dezbrăcată de patetism în interiorul tulburatei relații dintre cei doi. E un antiBildungsroman, o examinare lucid duioasă a apropierii umane, a texturii unei deveniri în care constantă e doar călătoria. Tatăl și fiul sunt enigme unul pentru celălalt. Faptul că iubirea trece de rațional și căutarea celuilalt se țese în continuare și mult după ce firul vieții se destramă e, într-adevăr, de domeniul mitologiei. Zeii lui Mendelsohn sunt adesea figuri academice, ritualul și mitul se confundă într-o contemporaneitate presărată cu iPAD-uri, bilete de tren, mâncare italienească și anticoagulante, dar iubirea se sustrage analizei, rămâne zăvorâtă în obiecte (cum e patul pe care Jay Mendelsohn îl imaginează pentru fiul lui, dintr-o ușă de dulap, oglindă a patului pe care Odiseu îl rânduiește pentru Penelopa și pentru el din trunchiul unui măslin) sau în cuvinte lipsă. O poveste cum e aceasta trăiește prin spațiile pe care le generează – în tramă, dar și în cititori: spații de frustrare, de angoasă, de tandrețe, de eroism care se confundă, blând, cu cotidianul. În sfârșit, e o poveste despre doliu și pierdere, despre memorie și despre scrierea celuilalt, despre învățare ca formă absolută de rafinare a ființei interioare. Despre generații disjuncte, care nu reușesc să construiască un teritoriu comun, dar care au mereu la îndemână o plută pe care să navigheze cot la cot. Pluta aceasta este ficțiunea.

Conversație între Daniel Mendelsohn și mama lui, Marlene, despre Jay Mendelsohn, eroul absent al poveștii lor

3. Portretul căsătoriei, de Maggie O’Farrell, Anansi. Am așteptat mult cartea aceasta, cam de când am citit Hamnet, despre care am mai scris aici. Romanul, care ar trebui să fie povestea unui uxoricid, e, cam cum a fost și Hamnet, o depănare a straturilor ființei, a sălbăticiei care ne locuiește, a subtilităților neîmblânzite prin care devenim reverb al naturii. Lucrezia de Medici, căsătorită împotriva voinței la numai treisprezece ani cu Alfonso, duce de Ferrarra, la 3 iulie 1558, amintește de o altă Lucrezie, Borgia de această dată, căsătorită cu Alfonso d’Este, duce de Ferrara, la 1502 (m-am tot gândit, citind, că Ferrara e iadul Lucreziilor). Lucrezia din carte e un copil neiubit care îi servește autoarei drept metonimie a femeii de condiție foarte bună din secolul XVI: o monedă de schimb, de troc politic, în multe situații, a cărei fertilitate e subiect public la curțile unde nimerește și unde moare, tot metonimic, cu o frecvență amețitoare. Altfel spus, dacă nu o ucid nașterile succesive, devine, cel mai adesea, victima unui soț fie plictisit, fie gelos, fie pur și simplu captiv într-un impuls de moment. O’Farrell notează, de altfel, la final, că sora Lucreziei, Isabella și verișoara ei, Dianora, sfârșesc în același fel, fără ca acest lucru să șocheze prea tare familiile acestor fete care pleacă adesea direct din camera copiilor în alcovuri maritale periculoase. În toate sensurile posibile. Substanța cărții, inspirată mai mult de poemul lui Browning, My Last Duchess, decât de portretul de căsătorie al Lucreziei, e tocmai poezia prin care se construiește ființa ei dincolo de rigorile politice și matrimoniale, de rochiile care o strâng și de intrigile care o interesează prea puțin. Citind-o, traversezi o galerie de artă în care narațiunea recuperează (adesea sonor sau tactil) tablouri interioare, trăirea intimă, cea sugrumată social, care funcționează însă ca un marker identitar. Și, dacă ficțiunea lui O’Farrell scapă din chingile strânse ale istoriei, viața aceasta, de curte văzută din spatele vălurilor sau prin gaura cheii, e un amestec de apăsare și superbitate, de meditație niciodată rostită cu privire la felul în care oamenii dispun de alți oameni. Tumultul lăuntric rămâne o specialitate a autoarei, care excelează în arheologia emoțională care-i transformă personajele în ființe spectaculoase, premonitorii, extrem de înzestrate, pentru care libertatea stă într-un fuior de vânt sau într-o rază solitară de lumină, rătăcită în draperii de catifea.

Acum citesc Shakespeare. The Man Who Pays the Rent, Penguin Random House, o serie de conversații fascinante ale lui Judi Dench cu Martin O’Hea, care oferă nu numai o lectură acaparatoare a personajelor shakespeariene, ci și spectacolul splendid al vieții care, deși aproape sinonimă cu artă, își păstrează fațetele ludice și rămâne străină de morgă. Kenneth Branagh a spus despre această carte că e o scrisoare magică de dragoste adresată lui Shakespeare. Este, într-un fel. E și despre plăcerea cititorului de a descoperi profunzimi într-un text care nu pare niciodată să-și epuizeze surprizele, e și despre arta actorului de a da aceste descoperiri mai departe. O citesc târziu, când sunt deja prea obosită ca să rezist mai mult de câteva pagini, dar mă bucur de fiecare rând.

Ce vreau să citesc. Ei, aici intră multe lucruri și mă îndoiesc că am suficiente zile libere de Sărbători, dar, în linii mari, sper să încapă în ele ceva din următoarele titluri: Demon Copperhead, de Barbara Kingsolver, Anansi (am citit celălalt Pulitzer pe 2023, Încredere, de Hernan Diaz, Litera, și sunt curioasă cum arată ex aequo-ul), Lecturi olfactive ale pielii, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Junimea (tot ce scrie Claudiu e scăpărător și cartea asta chiar m-a făcut foarte curioasă), A opta viață, de Nino Haratischwili, Trei (e intimidant de groasă, dar e un început de saga despre care am auzit numai de bine, așa că m-aș apropia), Să tai în piatră vie, de Abraham Verghese, Litera (tot o saga, dar una care începe cu gemeni, în Etiopia anilor ’70 – am răsfoit-o puțin, pour la bonne bouche, într-o seară și pare magistral scrisă).

P.S. Franzen e de mult timp pe listă, dar soarta ne e potrivnică 🙂 Sper să se inventeze a opta zi a săptămânii pentru el.

Deocamdată aici se termină festinul. Mi-aș dori să revin curând, cum spuneam mai sus, cu o secțiune numai de cărți pentru copii – au apărut niște cărți ATÂT de frumoase că mai au puțin și-mi provoacă o regresie în copilăria aceea îndepărtată, de dinainte de teme și de cititul cu lumină suplimentară :-).

Dacă aveți idei, sugestii sau impresii, mai ales pentru listele de cărți de Sărbători, feel free :-). Pe curând!

Decembrie. Note din agendă.

Adică, una peste alta, o colecție capsulă de întâmplări și locuri din oraș cu poveste, cu cadouri, cu ciocolată caldă și, poate cel mai important, cu un pic de respiro și de diafan care trece dincolo de ambalaj.

La #Târgdefrumos vreau să merg, ce-i drept, pentru lumânări, pentru ilustrații, pentru porțelan, pentru starea de cozy&spice&everything nice, dar, mai ales, pentru Oana, Andreea, Bogdana și toată pleiada asta bavardă și familiară de oameni care inventează bucățele disparate, dar atât de bine armonizate de frumos. Îți face realmente plăcere să-i (re)vezi, să-i întrebi ce se mai întâmplă în bucătăriile lor creative, ce idei mai sfârâie pe foc, cum mai e lumea lor, a micilor antreprenori care văd lumea with a twist și știu să o transforme în obiect/stare/idee/reverie/bucurie de colecționat. Ne vedem acolo!

Tot în weekend-ul 9-10, dar și în weekend-ul următor, Palatul Universul e inima festivă a Cartierului Creativ, unde cumpărăturile, conversația, cafeaua specialty băută în ritm de slow living și eventual accesorizată cu o felie de orange bread de la Beans &Dots pot fi punctul terminus al unei plimbări fără sanie cu reni, dar cu spiritul unui Moș Crăciun urban purtat cu panaș prin oraș. Detalii aici.

Dacă tot vă plimbați prin centrul Bucureștiului în weekend, o variantă e și Dichisar, o prezență deja rituală în decembrie și nu numai. De la haine la bijuterie contemporană, de la globuri la jucării și de la produse gourmet la condimente, recipiente și ustensile de gătit, tentațiile există și se diversifică de la o ediție la alta, așa că nu e de ocolit. Partea bună e că, dacă ratați o ediție, Dichisar de iarnă e un târg serial în care puteți plonja de la orice episod și din orice minut – e imposibil să nu prindeți ideea :-).

Dacă sunteți din Cluj, pe 10 decembrie, de la ora 17.00, se întâmplă la Librăria Bookcorner lansarea volumului Rătăciri deliberate (Litera), care a făcut cunoștință cu lumea la Gaudeamus, unde am fost și eu printre cei care s-au bucurat de viteza cu care au dispărut cărțile din stand. Doina îmi e prietenă de mult timp, mi-a fost colegă și am descoperit cu încântare în ea o prozatoare abilă, care mixează forța cu fragilitatea și manevrează minunat timpul în relație cu memoria. Profit de acest eveniment, așadar, pentru a vă face o primă recomandare de carte, ca o notă pe un colț de caiet, la pachet cu promisiunea că voi reveni cu o listă completă (în măsura failibilităților mele 🙂 de titluri care mi s-au lipit de creier, care mă bântuie sau pe care abia aștept să le citesc în vacanță.

Și, dacă tot e vorba de prieteni, mâine, revenind la București, abia aștept să-i aplaud pe Vlad Niculescu și pe Shaun Bythell, un duo pe care-l intuiesc delicios, hâtru și bisat intens de bibliofilii care vor veni să-i vadă la Cărturești Verona. Intuiesc anecdotică de librărie, povești cu scriitori și volume rare, serendipity și comunități legate de toată feliile de viață, istorie și emoție umană care se întâmplă pe un raft.

Un eveniment pe care îmi propun să nu-l ratez săptămâna viitoare e lansarea cărții lui Péter Demény, Vârtej în reluare (Curtea veche), la Humanitas de la Cișmigiu. Ce-am citit până acum despre carte sună splendid și provocator, suficient cât să potențeze Țipătul lui Munch de pe copertă și să mă transforme în cititoare deja captivă.

În sfârșit, joi, pe 14 decembrie, Colecționarul de sarmale lovește din nou, mai exact, Cosmin Dragomir gătește narativ, avizat și, mai ales, bulversant de gustos pentru marele public, de la 18.30, la Cărturești Verona. Să mâncați înainte, ca să nu înghițiți prea mult în sec 🙂

Despre Art Safari Christmas Edition vă pot spune că durează până pe 22 decembrie și că, după cum veți remarca din descrierea evenimentului, Palatul Dacia-România are program festiv, cu surprize frumoase mai ales pentru cei mai mici iubitori de artă.

Deocamdată cam așa arată agenda mea, din care am răsfirat online câteva file pentru cine are timp și chef de mobilat zilele astea și cu altceva decât drumurile obișnuite. Ne vedem prin oraș, între timp mă ocup de cărți și de biscuiți fără zahăr! 🙂