Scriu acest text greu. Mai greu decât aș fi crezut. Nu am mai scris aici cam de un an. S-a întâmplat azi, când, între două crize existențiale și o cafea, l-am citit pe Junot Diaz explicând cum se construiește un dialog. S-a întâmplat să mă întreb. De ce nu (mai) scriu. De de stau sub un cor de tăceri, cu vocea în gât.
În principiu, știu toate răspunsurile. Toți le știm. Creativitatea, atunci când ține de limbaj, imagine, existență recompusă din arhitecturi prăbușite pe dinăuntrul autorului, e nevoia (fluctuantă și ea) de a ieși din chingile previzibilului. Nu te miști într-o rotiță de hamster, nu joci într-un scenariu prestabilit. Undeva, într-un colț de pagină, de carte, de blog, de ce vrei tu, ești liber. Mintea ta poate să facă lucruri. La finalul zilei, în creierii nopții, între două texte scrobite de algoritmi, ești foarte liber. Nu contează câți ani ai, unde ești, ce plăți ai de făcut, dacă trebuie sau nu să-ți schimbi ochelarii, cum sună vocea ta, ce te chinuie, cum arată demonii tăi, ce te leagănă când te doare, ce te doare și de când, cum erai înainte să te frângă lumea. Ești foarte liber cu povestea ta. Care, sigur, e un produs de consum. Ca să existe, trebuie să placă, unde să placă înseamnă să se vândă, să intre într-un mecanism care să o ambaleze și să o filtreze, și să o monteze așa încât să poată face parte dintr-un model cu minimă predictibilitate financiară. Aici vine glitch-ul.
Pentru cei mai mulți homo ludens de după 2020, scrisul e un proces creativ relevant atunci când are efect comercial. Publicul e hipnotizat de AI ca de șarpele Kaa. Trust in me, just in me. Vrea același produs. Același model de tricou. Aceeași mâncare. Aceeași compoziție. Același produs rulat la câteva colecții. Ceva foarte clar. Ceva la care să plângi sau să râzi. Imediat încadrabil. Un tip de creativitate mass market, care exclude, nu pentru toți, dar pentru… mulți, singurătatea. Conversația cu sine. Proiecția personală. Dialogul. Cu lumea.
Textul acesta nu va trăi. E al unui om, nu al unui mecanism. Nu îl rostogolește nimic, nu hrănește niciun ecosistem online. Eu sunt vie și, cel mai probabil, o să-l postez la o oră oarecare, fără să mă consult cu ChatGPT. (Care, de altfel, îmi e foarte simpatic pe chestiuni telurice, dar narativ mă tem că voi prefera vocea umană, de-a pururi). Nici măcar nu mă simt foarte liberă în el. Este, de fapt, un text despre mine, care văd cum se restrânge zona mea de libertate și mă hotărăsc să nu-mi fac prea multe iluzii. Nu e important să lucrez la ce mă interesează pe mine, pentru că, probabil, nu e relevant decât pentru mine. Ok, și pentru tine. Poate că suntem doi. Poate că suntem o sută. Tot puțini. Tot prea puțini.
Numai că, vezi tu (da, vorbesc cu mine însămi), vorba lui Bono, featuring The Edge, I still haven’t found what I’m looking for.
Poate că scrisul, să nu zic literatura, că e o vorbă prea mare, nu e despre libertate. E o formă de disperare. E frumos pentru că, atunci când e al tău și doar al tău, nu are altă miză decât să vezi până unde merge mintea ta, ce poate ea. Cât duce. E cea mai solitară formă de creativitate. E și cea mai vulnerabilă. Ai pocnit din degete și e un produs, e al celuilalt, e de vânzare, e într-o categorie, e în mintea altcuiva, e pe Instagram, e yesterday’s news, e foarte in, e foarte out, e ermetic, e democrație curată, e foarte accesibil sau numai tu știi ce-ai vrut să zici acolo, mai bine pica jumătate din poliloghie la editare. Dar înainte, în faza de logodnă a minții cu povestea, e real acum, așa cum a fost dintotdeauna. E o materie ca o lavă. Imago mundi, după tine. Imaginația ta. Uneori lingvistică, uneori dramatică, uneori perfect înscrisă în orizontul de așteptare, dar de multe ori, de cele mai frumoase ori, nu.
Ceva nou. O poveste care încă nu există. Un text de care algoritmul habar nu are. Ce contează că nu va supraviețui dacă acum respirăm împreună ca la începutul lumii. Dacă împreună o să construim, măcar un minut, măcar pentru încă o unică altă pereche de ochi, dialog.
Enter ghost. Enter all of my ghosts.
ioanabaldea.com 