Bookfest

Trei cărți de la…

Carmen Lidia Vidu, Ștefania Oprina și Alina Purcaru

E greu. Să jonglezi cu evenimente, neprevăzutele de târg/salon :-), înregistrări și o rubrică zilnică, personală, presupune un efort… deloc neglijabil, să zicem. Dar îmi place. Îmi place să plonjez, #voyeuse, în textele acestea despre cărțile altora, să mă recunosc în unele alegeri, să combat mental cu altele. Sunt, toate, ca niște cadouri livrești. Faptul că le despachetez pe durata Bookfest-ului e un pretext, până la urmă. Conversația despre cărți, despre ce, cum și de ce citim, ar trebui să fie o permanență, o stare de fapt, de sine, o modalitate prietenoasă de a combate continua cenușăreală a cărților în cotidian. Poate că ne-am plânge mai puțin de analfabetism funcțional, piață mică, lipsa librăriilor și așa mai departe. Poate că pozele cu cărți le-ar face concurență celor cu cafele și pisici (sau poate că ar fuziona), poate că discuțiile din mica și atât de scindata noastră lume culturală ar fi mai puțin corozive.

Nu știu. E doar un gând. #împreună nu citim nici mai mult, nici mai bine, dar sigur citind „la vedere” normalizăm, poate chiar scuturăm puțin de praf una dintre cele mai frumoase piruete intelectuale: plimbarea prin imaginația altcuiva.

Carmen Lidia Vidu, regizoare, creativă până în unghii, colecționară de povești, inițiatoare de conversații care contează. Credit foto: Claudia Bucsai

1. Monica Lovinescu – „Jurnal esențial”, Humanitas
Marile nume coboară de pe soclu și devin oameni, prieteni, cunoscuți ai Monicăi Lovinescu. Stai la masă, la telefon, la o discuție privată, asculți conversații despre Eliade, Cioran, Noica, Goma, Liiceanu, Andrei Ursu, Pintilie și mulți alții.
„Jurnal esențial” e un fel de voyeurism cultural. Personalități despre care vorbeam pâna acum mai mult pe un ton plin de emfază, devin oameni din carne și oase cu frici, lașități, subtilități, fragilități. Cartea asta m-a repoziționat în relația mea cu normalitatea, cu firescul, cu umanismul, cu oamenii și gândirea lor.
Am fost crescută într-o cultură a „marilor personalități”, iar jurnalul Monicăi Lovinescu vine ca un tratament de însănătoșire și de curățare a felului în care mă raportez la cultură și la istorie.
Priveam rigid „valoarea” până la acest Jurnal al Monicăi Lovinescu. Poate că ăsta e marele atu al cărții: că tonul personal e tonul esențial.

2. Daniel David – „Psihologia poporului român”, Polirom
Cine suntem, cum ne credem? Pe de o parte, suntem mândri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm. Ce ne definește ca nație?
Cartea asta e aproape terapie. Te face să te înțelegi la un alt nivel, e o discuție pe care eu nu am avut-o cu mine până la lectura acestei cărți.
Relația cu autoritatea și cu instituțiile sociale, abordarea riscului în cultura românească sunt explicate în carte din punct de vedere psihologic. În România, încrederea în semeni e foarte mică. Neavând încredere în ceilalții, cooperarea cu ei e una e scăzută și impreuna construim instituții slabe. Profilul general al țării noastre este un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Noi am ales spațiul vestic, dar refuzăm valorile lui. Românii încă văd schimbarea și viitorul ca pe un pericol. Identitatea națională influențează comportamentul meu personal. Citind cartea „Psihologia poporului român” înțeleg mai clar ce înseamnă „așa sunt românii”.

3. Lucia Berlin – „Manual pentru femei de serviciu”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART
Cartea „Manual pentru femei de serviciu” a fost publicată abia la zece ani după moartea autoarei Lucia Berlin.
Cele 43 de povestirile împrumută mult din viața pe care a dus-o Lucia Berlin: copil abuzat, femeie dependentă de alcool, sărăcia, relațiile disfuncționale, dar și momente de bucurie și conexiune umană. Căsătorită cu trei artiști, divorțată de toți trei, mereu în alte țări, alte orașe, Lucia Berlin a avut fel de fel de slujbe: centralistă, femeie de serviciu, soră medicală, asistentă personală. S-a luptat cu propriile vicii, așa cum o fac și eu. E o carte despre intimitatea și apropierea dintre oameni.

Ștefania Oprina, zână bună, pasionată de cărți, incapabilă să nu zâmbească la Seneca Anticafe (și nu numai 🙂

Poate o să ai o zi proastă, poate o să ai nevoie să pari amuzant în fața unui copil care crede adulții plicticoși, poate, pur și simplu, te iei tu pe tine prea în serios, așa că dă-ți pantalonii în vine și râzi un pic de tine, cum recomandă Rimele pe Dos. Recomand orice carte de Carmen Tiderle, dacă într-adevăr nu ești un adult plicticos. Altfel nu o să înțelegi de ce recomandă un librar o carte de poezii pentru copii.

Într-o zi am descoperit un autor nou. Mai rar când ești librar de mai bine de 10 ani. L-am descoperit pe Terzani în engleză, el scrie în italiană, a locuit mare parte din viața lui în Asia și eu îl recomand în română. Scrie impecabil, a scris zilnic și asta se vede. Jurnalist timp de 30 de ani, Terzani își ia cititorul într-un carusel alături de el și descrie ce învață din jur cu ochii larg deschiși, în culori vii și cu ﬁne reflecții ﬁlozoﬁce. Și te plimba prin toată lumea.

Iar, la final, te va lăsa să asiști la emoționanta discuție cu fiul său când știe că nu mai are mult de trăit și decide să dăruiască din înțelepciunea sa tuturor celor care deschid Sfârșitul mi-e început. Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții:

„ … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord.

Te îmbrățișez, tata „

Sunt multe cărți pe care le-ar recomanda și numai pentru entuziasmul din spatele lor. Orice carte aleasă de Bianca Mereuta e deja o rețetă sigură că o să-ți îmbunătățească viața. Pentru noblețea și corectitudinea cu care echipa Baroque lucrează cărțile poți să alegi orice titlu îți sună bine, o să fie o carte frumoasă. La fel cum orice titlu a intrat în selecția Black Button Books e o alegere deșteaptă.

Mi-e mai ușor să recomand categorii. Le dau oamenilor multe opțiuni mari de tot din care sa aleagă. Recomand oricui să citească jurnale de români. De orice fel. Descoperi în ele toată istoria pe care trebuie să o știi. Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu, Lena Constante, Laura Ionescu, dacă nu se mai găsesc cu atât mai bine – încăpățânează-te, caută-le, cere-le, citește la bibliotecă. Și după ce citești suficient de mult, pune-le cap la cap și ai acolo toată psihologia și istoria pe care le-ai detestat sau ignorat la școală.

Alina Purcaru, poetă, activistă, jurnalistă și, în general, factotum literar 🙂

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Editura Pandora M (trad. Silvia-Alexandra Ștefan) expune un spectacol fabulos, al cărui subiect este istoria scrisului. Viața cărții, în special în Antichitatea greacă și romană, e subiectul unei adevărate expediții arheologice pe care autoarea spaniolă o derulează sub ochii noștri cu o pasiune molipsitoare și cu o onestitate intelectuală admirabilă. Vorbește despre manuscrise și suporturi de text pierdute pentru totdeauna, ca și despre scrieri care au supraviețuit prin adevărate miracole, ținînd cont de marea fragilitate pe care cuvântul scris a avut-o, de-a lungul mileniilor. Povestește despre marele dar al traducerilor, pe care Ptolemeii le-au ridicat la rang de primă necesitate, despre cum traducerile au omogenizat spațiul cultural în care au circulat și ne-au oferit, din umbră, o bază de cunoaștere comună. Scrie despre scribi și bibliotecari, despre scriitoare uitate, despre depozite de carte și coduri secrete, despre rarități, dar și despre practici pe care le împărtășim la mii de ani distanță. Scrie cu o vervă care face paginile să se topească, scrie simplu, atașant, cu emoție, dar mereu cu referințe și cu o bibliotecă de trimiteri, abil camuflată sub stilul suplu, nepretențios. Mie cartea mi s-a lipit de degete câteva zile și aș face-o cadou oricărui șoarece de bibliotecă, oricui iubește cărțile despre cărți, istoria și ascunzișurile ei aparent nespectaculoase, în care s-a produs, invizibilă pentru mulți, schimbarea.

Scrieri feministe de Laura Sandu, Editura frACTalia, este o carte-meteor, cum rar apar, una care sfidează încadrările standard și se folosește de toate formele de expresie pentru a vorbi despre devenirea feministă într-un mediu ostil. Scrierile înseamnă eseu politic, fragment de jurnal, bucăți de critică literară, poeme și multe interogații menite să aducă la lumină felul în care feminismul socialist se angajează în lupta cu nenumăratele opresiuni ce ne pot afecta viețile, în funcție de locul în care ne aflăm. Animate de dorința de a imagina o lume incluzivă, eliberată de binaritatea de gen, dar și de servituțile capitalismului, o lume în sfârșit la adăpost de nenumărate forme de exploatare și discriminare, Scrierile vorbesc despre posibilitatea unei vieți comune, în demnitate și siguranță, o viață al cărei bine primează în raport cu ambițiile individuale. Rămânând eminamente politice în fibra lor, indiferent de subiectul abordat, aceste scrieri pledează, în același timp, pentru o literatură eliberată de chingile canonice, revendicând bunăstare și demnitate pentru toate, nu doar pentru cele privilegiate. E o carte în care ideile, emoția și sensibilitatea fuzionează într-un ecosistem atent curatoriat, pe care autoarea l-a elaborat constant prin tot ce a construit pentru mișcarea queer-feministă din România, din interiorul căreia scrie.

Eu Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, de Maryse Condé și recent apărutul roman Ultimii regi magi, de aceeași autoare, ambele publicate la Editura Polirom, ambele traduse minunat de Alexandra Cozmolici. Am descoperit-o pe Maryse Condé, această zeiță a literaturii antileze, odată cu Tituba, roman istoric ce spune povestea unei femei de culoare originare din Barbados, ajunsă sclavă, în proprietatea unui pastor puritan și urmând a fi judecată într-unul dintre procesele de vrăjitorie din Salem. Tituba a fost singura victimă de culoare a acestor procese istorice, de o cruzime buimăcitoare. Maryse Condé spune povestea Titubei redând demnitatea și frumusețea unei vieți aureolate de iubire și de legăturile invizibile cu ținutul natal, oricât de mari ar fi fost suferințele îndurate. Scriitoare care a contribuit în mod esențial la corpusul vast și nesupus al literaturii postcoloniale și feministe, Maryse Condé imaginează o proză de o mare pătrundere psihologică, alimentată cu spirit critic, mult umor și iubire față de lumea plină de bogăție a Caraibelor. În același timp, descrie cu aceeași acuitate ororile scaviei, ale colonialismului și urmările lor. Ultimii regi magi preia aceleași teme – sclavia, rasismul, răul istoric al colonialismului – într-o ficțiune stratificată, în care o poveste de familie poartă în ea tensiuni identitare cu puternic potențial destabilizator.

Trei cărți de la…

Jan Willem Bos, Sabina Varga și Carmen Florea

Azi dăm play conversațiilor cu autorii, maratonului prin și printre standuri, interferențelor sonore, live-urilor, microfoanelor care pârâie, întâlnirilor plănuite și nepremeditate, cumpărăturilor (plănuite și nepremeditate :-), vieții trăite, literalmente, ficțional printre cititori, autori, traducători, critici literari, bloggeri, influenceri culturali, jurnaliști, editori și struțocămile așa ca mine 🙂

Până duminică inclusiv (adică pe parcursul celor cinci zile de Bookfest) am invitat oameni pe care-i admir să recomande cărți, indiferent de limbă, editură, anul apariției și așa mai departe. Sunt momente de curatoriat livresc pe care mă simt onorată să le pun în pagină.

La finalul anului trecut, cineva enervat de un gând de-al meu mi-a spus, cu destul de multă acreală, că nu interesează pe nimeni că există oameni ca mine, care scriu, citesc și, una peste alta, vorbesc despre lucrurile astea. I-am dat dreptate. Îi dau în continuare. Cu nota de subsol că mă interesează pe mine, că așa diger lumea, scriind-o, citind-o și vorbind cu alți oameni bizari, care trăiesc la fel ca mine. Că îmi place să mă plimb prin alegerile altora, să trag cu coada ochiului la ce cărți le plac și să-i cunosc, într-un fel, și așa. Poate că nu e relevant, poate că nu sunt relevantă. Mă întreb ce s-ar întâmpla, însă, dacă ne-am simți toți așa, dacă lumea ar merge mai departe fără să vorbim și despre altceva decât taxe, politică și fotbal.

Așa că eu o să vorbesc mai departe despre cărți, scris, vitrine urbane, probleme sociale și nevoia de conversații în spațiul public. Despre literatură. Despre educație. Despre nevoia de proiecție. Fac asta pentru că îmi place, așa cum atingi mătasea sau cum îți bagi nasul, cu impertinență, într-o tufă de caprifoi. Fără miză, fără gânduri de monetizări și vizualizări, cum se zice și se poartă azi, fără orgoliu, fără a aștepta altceva decât un moment frumos și bogat în esența lui, care trece, dar care, atât cât durează, te bucură. Te bucură mult. Recomand sincer tipul ăsta de experiență. N-o fi ea relevantă, dar delicioasă e sigur 🙂

Jan Willem Bos, magician olandez care dă sens cuvintelor între și în spații lingvistice cuvintelor, scriitor, traducător și filolog pătimaș

Sunt un cititor eclectic. Încerc să mă țin la curent cu literatura română actuală, citesc cu plăcere literatura neerlandofonă și sunt receptiv la orice carte care îmi este recomandată sau îmi pică în mână. Însă, simt adesea nevoie să citesc și clasici, unde am – recunosc – mari deficiențe. În perioada trecută au fost trei clasici din literatura britanică.

Am început cu Of Human Bondage (1915) de William Somerset Maugham (publicat în română ca Robie în traducerea lui Andrei Bantaș, ed. Minerva, 1970). Este o poveste, doar foarte puțin autobiografică, a insistat autorul, despre un tânăr englez cu un picior strâmb, care, după ce a eșuat ca artist plastic, găsește o a doua vocație în practicarea medicinei. Robia de care scapă într-un târziu este dragostea/obsesia/simțul răspunderii care îl ține legat de o femeie care mi se pare unul dintre personajele feminine cele mai antipatice pe care le-am regăsit în literatură.

Am devorat în trei zile romanul minunat, bogat și melancolic How Green Was My Valley (1939) de Richard Llewellyn (în română: Ce verde era valea mea, tradus de D. Mazilu, ed. Minerva, 1971). Romanul descrie sfârșitul unei epoci într-un sat de mineri din Țara Galilor, o comunitate tradițională, un sat care se golește treptat de oameni în perioada de dinaintea Primului Război Mondial. Naratorul povestește viața familiei sale când el însuși este în ajunul plecării definitive, în timp ce casa părintească stă să fie înghițită – la propriu – de un munte de zgură.

A urmat Brideshead revisited (1945) de Evelyn Waugh (mai multe ediții în română: Întoarcere la Brideshead, traducere de Mihnea Gafița) – un alt roman plin de nostalgie după o lume dispărută, o lume aristocratică în acest caz, populată de tot felul de tipuri bizare de care debordează literatura engleză.

Toate aceste romane sunt deosebit de evocative și este de la sine înțeles că au fost și ecranizate. Se pare că filmul din 1934, făcut după Of Human Bondage, a lansat chiar cariera actriței Bette Davis.

Va urma, va trebui să urmeze, Vanity Fair (Bâlciul deșertăciunilor) de William Makepeace Thackeray, pe care l-am cărat cu mine în diverse excursii în străinătate, dar în care m-am împotmolit la un moment dat, probabil din cauza faptului că îl citeam pe tabletă, deși un roman ca acesta merită mirosul de hârtie.

Nota Ioanei (adică a mea) :-): Pe Jan Willem Bos aveți toate șansele să-l întâlniți la evenimentul de lansare a cărții doamnei Cornelia Golna, Constantinopol, orașul râvnit. E o carte pe care am adăugat-o și eu pe lista mea și mă bucur din suflet să dau mai departe și vestea, și povestea. Detalii găsiți aici.

Sabina Varga, podcaster, booklover &intervievatoare by default

„Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” – Haruki Murakami,
Polirom, 2009
Murakami vorbește atât de firesc despre disciplină, încât devine contagioasă. Dărâmă mitul scriitorului care trebuie să ducă o viață plină de vicii pentru a crea. Din contră, când decide să devină scriitor profesionist, își schimbă stilul de viață. Începe să doarmă mai bine, să alerge în fiecare zi și să mănânce mai echilibrat. Îți trebuie un corp sănătos pentru a putea scrie ore întregi și a conține spiritul nesănătos care iese uneori la iveală în proces, spune el.
Deși se concentrează pe alergat, cartea creează cadrul prin care înțelegem scriitorul. Dacă începutul ca autor a fost neplanificat, cariera lui Murakami a fost construită cu grijă, intenție și antrenamente zilnice. „Îți trebuie multă răbdare, dar și răsplata e pe măsură”.
„Consider This: Moments in My Writing Life after Which Everything Was
Different” – Chuck Palahniuk, Grand Central Publishing, 2020
Nu obișnuiesc să citesc cărțile cu creionul în mână, prefer să îmi iau notițe altfel. Dar sfaturile lui Palahniuk sunt atât de fresh și diferite față de ce am citit în alte cărți despre scris, încât n-am putut să las creionul din mână. Am subliniat și pagini întregi și le recitesc iar și iar. E un masterclass în scris, presărat cu anecdote. Totul, în stilul lui caracteristic – vizual, tăios și plin
de sarcasm. Ar putea avea și titlul: „Read this and everything in your writing life will be different”.
„The Storyteller: Tales of Life and Music” – Dave Grohl, Dey Street Books, 2021
O carte feel good scrisă de unul dintre cei mai respectați artiști rock contemporani: Dave Grohl, bateristul Nirvana și fondatorul trupei Foo Fighters. O autobiografie care nu respectă cu strictețe cronologia, o poveste despre devenire și libertate creatoare și o fereastră către Dave Grohl din afara scenei – tatăl, prietenul și fiul.

Carmen Florea, geenie in a bottle la Cărturești Carusel, bibliofilă și comunicatoare cu care VREI să lucrezi

Fiul a mii de oameni, Valter Hugo Mãe, Casa Cărții de Știință, 2023

Mă bucur de fiecare dată când găsesc o traducere nouă a unui scriitor portughez. Asta pentru că în limba română sunt destul de puține, dar și pentru că sunt de părere că spațiul acesta a oferit literaturii și o mai face încă, volume foarte valoroase. Fiul a mii de oameni m-a surprins prin construcția personajelor, tipurile de alegeri pe care le fac și mai ales prin raporturile pe care au cu lumea în care sunt plasate. Presărat cu nenumărate capsule de nefericire și analizat prin mai multe oglinzi, reușește să-și salveze protagoniștii prin apelul la afecțiune. Cred că este cea mai frumoasă surpriză editorială a primei jumătăți a anului.

”Fericirea este acceptarea a ceea ce este și a ceea ce poate fi.”

Satantango, László Krasznahorkai, Anansi World Fiction, Pandora M, 2022

László Krasznahorkai m-a cucerit mai ales prin atmosfera aproape dantescă, prin comedia neagră, alegoriile și poveștile pe care le folosește în proza sa. Au fost momente în care aveam senzația că fac parte, alături de protagoniști, dintr-o ciudată colonie a disperării, și căutam febril să mă salvez, fără a mă îndepărta de text. Combinația de realitate tenebroasă și fantezie, personajele ispitite de iluzii, natura care degradează totul cu mișcări lente, dar extrem de sigure, sunt elemente care transformă textele sale în magneți pentru iubitorii de stranietate. Câteva linii fine amintesc de Samuel Beckett sau N. V. Gogol și se simt pe ici, colo, iar așteptarea în jurul căreia se construiește întreaga arhitectură a romanului m-a dus cu gândul, inevitabil, la Franz Kafka. Totuși, originalitatea scriitorului maghiar este de netăgăduit și principiile ciudate, dar fascinante, care îi guvernează proza îl recomandă dreptul unul dintre autorii contemporani musai de citit.

”În fond, nu făcea altceva decât să fie vigilent pentru a-și păzi memoria de degradarea care distrugea totul în jur; începând cu momentul în care – după ce lichidarea coloniei fusese declarată, el a decis să profite de ocazie și să rămână aici până la sosirea «deciziei privind deblocarea suspendării».”

Asta nu-ți aparține. Părinții mei: O introducere, Aleksandar Hemon, Black Button Books, 2020

”Aceasta este o poveste adevărată, dar, de fapt, toate sunt.”

Scriitorul născut în Sarajevo, care în prezent trăiește în America, încearcă în acest volum de memorii pe de o parte să recupereze amintirile legate de părinții săi, iar pe de alta să recupereze bucăți din sine. Cele două părți pot fi cititte în orice ordine, chiar dacă intuitiv prima ar fi cea despre părinții săi. Eu am început invers și cred că a fost mai bine așa, pentru că astfel cunoșteam parcursul scriitorului și mi-a fost mai ușor să înțeleg perspectivele din care a ales să prezinte apoi viața părinților. Aleksandar Hemon nu respectă neapărat cronologia, ci preferă să fie fidel ordinii în care amintirile se succed în mintea sa și relațiilor pe care le are, în moduri și etape diferite ale vieții. Izbucnirea războiului din Iugoslavia i-a făcut imposibilă întoarcerea acasă, iar acest lucru a schimbat întreaga dinamică a familiei, a construit și a deconstruit deopotrivă limitele în care viața se desfășura până atunci. Faptul că Hemon este și poet se simte în text, care dobândește, chiar și atunci când scrie non ficțiune, tonuri deosebite. Generații întregi de rămășițe alcătuiesc un spațiu al locuirii diferit de realitatea fizică, dar loial celei mentale, contaminate de amintiri, iar curgerea timpului este descrisă exclusiv prin raportare la alte procese, care inevitabil distorsionează anumite aspecte. Sunt și considerații valoroase despre limbaj aici și despre scris, despre scriitorul care este și încearcă să fie Aleksandar Hemon, despre părintele care a devenit și relația pe care a încercat să o creeze și consolideze cu fiul său. Există și lucruri care nu pot fi puse în cuvinte, dar pentru scriitor încercarea aceasta nu ia sfârșit niciodată.

#prinOraș: cărți, plimbări și o rugăminte serioasă

Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:

Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).

La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂

De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.

Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.

Petiția poate fi semnată aici: https://justice-initiative.eu/ro/petition/.

Mai citim, mai povestim. Ne-auzim și ne vedem tot pe-aici.

#staysafeandhappy

Nu au fost cărțile, au fost oamenii

Despre Bookfest 2022

Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.

Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.

Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.

Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.

Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.