Iubita mea

Tu ești la masa din bucătărie și îmblânzești o problemă cu Maria. A lipsit azi și îi explici lecția.

Eu sunt dincolo, la biroul meu și scriu despre tine. De fapt, mai mult mă uit la voi două. Ești aproape imposibil de scris, știi? (Dacă ai ști ce fac eu acum m-ai mânca friptă, cu fulgi cu tot. Și mâine, când o să apară, o să mă boscorodești un pic (mă rog, „un pic” e varianta optimistă…). Nu stai o clipă locului, nu ai liniște. Ce să ne-aduci, ce să ne faci… Pare că astea două întrebări nu dorm niciodată. Nici tu nu dormi prea mult. Când te sun, deja ești cu toate motoarele turate.

„De ce te-ai trezit așa devreme?”

„Așa mă trezesc eu.”

Mașina de spălat duduie, ai ceva pe foc, ai terminat de călcat.

Câteodată mi se întâmplă ceva și te sun. „Iubita mea…” Așa începi mereu. „Iubita mea…” și lumea se repară. Tu o repari. Când eram foarte mică îmi citeai și mi se părea…, de fapt nu, nu mi se părea, mă țineai în brațe cu vocea. Am încercat și eu să fac asta cu Maria – nu sunt în liga ta. Tu ești o mamă dintre cele care nu mută munții, îi dinamitează, pur și simplu. Îi spulberă. Tu știi să dai ploaia mai încet. Când eram mică, eram geloasă că toți câinii noștri erau, de fapt, ai tăi. Se țineau după tine prin casă și erau disperați când plecai. Și eu eram, dimineața, când te duceai la școală. Mă luai cu tine. Când nu m-ai mai putut lua, a fost nevoie de multe povești citite una după alta, ca să mă simt în siguranță. Aveam asta de la tine. Era cordonul meu ombilical. Nu știam atunci, dar așa era.

În pandemie, te sunam pentru chestii casnice. Să… câte grame, câte ouă (a, și albușurile?), păi și, cum, le las așa sau le mixez?, și cât stă la cuptor?, nu-mi zice ochiometric, zi-mi concret, nu știu, nu am mai făcut, nu, nu am praf de copt, nu, nici bicarbonat, ba da! stai că am!, cum adică e tot aia?, ce-i „cât cuprinde?”, păi, cât?, nu înțeleg, ba e și e chiar cuantică!, stai că m-am ars, nu, nu rău, nu, nu am cremă de gălbenele, câte grame de unt, ce fel de tavă? Te sunam. Uneori de douăzeci de ori pe zi. Nu păreai să te superi. Tu erai site-ul meu culinar, cartea mea de bucate, expertul de care aveam nevoie. Și poate că tu credeai că sun ca să mă lămuresc. Pentru că mă mână curiozitatea, pentru că vreau să știu ca lumea, jurnalistic, din sursă autorizată, cum e cu șnițelele, și quiche-ul, și plăcinta, și biscuiții de casă, și checul cu lămâie, și supa aia imposibilă pe care am ratat-o de trei ori, mai mare păcatul de legume. De fapt sunam să te aud. Vocea ta e vârful meu de sare. E soluția de criză. Te sunam pentru că îmi era dor de tine. Te sunam pentru că, în copilăria mea, tu rezolvai toate furtunile. Făceai să fie iar totul bine.

Ochii tăi, când te temi că mi s-a întâmplat ceva. Radarul tău infailibil – suni mereu fix când e ceva care mă macină sau mă doare. Știi, ai un simț al tău. „Iubita mea…” Odată tocmai mă lovise o mașină, pe stradă, și tu ai sunat disperată că ai o stare de panică. Oare sunt bine? Nu am înțeles decât mult mai târziu cum știai, dar știai. Știi.

Am o imagine cu tine, cu noi… Eram în Grecia, cumpărai fructe de pe o barcă. Un magazin plutitor. Purtai turcoaze în urechi și aveai o fustă lungă înflorată. Erai îngrozitor de frumoasă și, la un moment dat, te-ai întors spre mine și ai zâmbit atât de larg și de cald că mi s-a luminat inima.

După cum vezi, ăsta e un text foarte încâlcit. Tu nu ești așa. Tu bei cafeaua fără zahăr și ești greu de întors din părerile tale. Și ne iubești pe noi. Și ești de partea mea și când eu nu sunt de partea mea.

Iar eu nu reușesc să scriu despre tine, așa că îți scriu ție. Aș vrea să îți spun toate lucrurile alea pe care știu că le știi. Cum ar fi faptul că în fiecare zi, la un moment dat, mergem amândouă pe Matei Voievod și tu mă gâdili în palmă, după care te faci că nu ai fost tu. Și jocul ăsta continuă și, în el, noi nu am crescut deloc. Ești primul lucru frumos care mi s-a întâmplat pe lume.

Suntem diferite noi două. Tu ești tonică, energică, hotărâtă, eu parcă am înghițit toate paginile din Hamlet. Tu crezi în soluții, eu exacerbez problemele. Tu ai simț practic. Eu am două mâini stângi și sunt mai distrată decât vreau să mărturisesc în public. Eu sunt mai pesimistă, tu vezi binele și acolo unde nu e. Tu ești bine în stare pură. Noi suntem, pur și simplu, norocoși.

Știi la ce semănăm, însă? Iubita noastră e mică, deși nu se gâdilă în palmă. Și tu faci vrăji la fel de bune și în lumea ei, și pentru ea. Și tu, ca mine și ca ea, ești extraordinar de mult iubită. Și mai e mult, mult, mult de scris în capul meu până să mă apropii măcar de o fărâmă din tot binele pe care-l aduci tu.

„Ce să vă mai aduc? Ce să vă mai fac?”

Pe mine mă aduci mereu la liman. Și știu că nu ești și nu ai fost niciodată o mamă obișnuită. (Până pe la șapte ani am crezut, de-adevăratelea, că ai puteri magice. Sunt zile în care încă mai cred). Și știi ce mai cred? Că ăsta e un talent rarissim, să iubești așa cum iubești tu. Să fii și busola, și Steaua Nordului. Să asculți și să înțelegi. Și să ierți. Întotdeauna.

Să fii sănătoasă și fericită, iubita mea! Iubita noastră! La mulți ani!