Nu au fost cărțile, au fost oamenii

Despre Bookfest 2022

Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.

Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.

  • Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
  • Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
  • Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
  • Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
  • Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
  • Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
  • Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.

Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.

Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.

Reading List Reloaded

Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).

  • Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
  • Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
  • Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
  • Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
  • Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
  • Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
  • Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):
  • Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).

Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.

M a n i f e s t o

Despre scris ca formă de libertate

Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.

E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.

În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.

Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.

Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.

După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.

Shakespeare, sport, Instagram și niciun sonet

În tinerețea mea, obișnuiam să scriu, pe 23 aprilie, despre Shakespeare, despre The Academy Wits, despre Titania și Oberon, despre Hamlet și Horațio, despre The Dark Lady și călătoria ei în timp, până în piesa lui George Bernard Shaw de la 1910.

Delicatese, cum ar veni. Ei bine, azi mă întorc puțin la dieta de bază și la o comparație care, deși vulgarizează întrucâtva cititul, sper să fie utilă măcar vizual.

E ca un sport. Captivi în feed-urile noastre de Instagram, în reels și „clase” (mi se pare una dintre cele mai la modă calchieri) de yoga, pilates sau zumba ne extaziem în fața mușchilor lucrați, a siluetelor longiline, rafinate de mișcare, a ținutei elegante și a energiei alimentate de o sănătate viguroasă. Stamina, cum zice englezul.

Cu cititul e cam la fel, doar că nu se vede. Nici ușurința sinapselor, a gândirii asociative, a resorturilor imaginative, nici expansiunea lexicală vijelioasă, nici flexibilizarea gândirii, adaptabilitatea, ideea explorată în profunzime nu răzbat la suprafață așa cum se văd bicepșii prin tricou. Ghinion de neșansă. Și totuși, nimic nu construiește mai ușor orizont și călătorie interioară, conversație și dezbatere bazate pe argumente, punerea în cuvinte a propriei identități și continua ei remodelare, ca o bibliotecă lăuntrică în perpetuă creștere.

Nu spun să citim cât ne uităm pe Netflix și nici să ducem copilul la bibliotecă la fel de sârguincioși cum îl ducem la sport. Deși poate că nu ar fi rău… Filmul ne curăță mintea de oboseala de peste zi, sportul e bun pentru sănătate. Cititul le face pe amândouă – emoțional, mental e imbatabil. Ne ține alerți, curioși, nuanțați în gândire (sigur, cuplat cu sport e ideal).

Ce spun e să citim acasă. Cât se poate. Să vorbim despre ce ne-a plăcut sau nu, să citim, poate, un fragment cu voce tare, să-l discutăm la masă, poate, sau la cafea, să dezvoltăm o idee, să întrebăm „Cum ți s-a părut?”, „Ce crezi despre asta?”, „Cum îți sună?”, să căutăm pagina în care locuim în celălalt. Să o împărțim. Pentru mine, împărțitul poveștilor e ce face o familie. Ce construiește relații.

De curând, pe o bancă, într-un parc minunat, unde am fost foarte fericită, am găsit un citat a cărui traducere ar fi cam așa: Prietenia e ce se distilează în fiecare dintre noi în urma plăcerii de neînchipuit a conversației de fiecare zi.

Cred că așa cum ne spun la televizor să facem mișcare pentru o viață sănătoasă ar trebui să ne spună să citim. Să ne îmbogățim conversațiile astea de zi cu zi. Să le construim serpentine, plaje, cascade și castele, etaje sintactice, ludic morfologic, sinonimii, alegorii, plăceri etimologice. Să ne construim complicități. Un limbaj propriu versatil. Raționamente sofisticate. Deliciu bibliofil.

Sunt dieta unei vieți mai bune, pentru că e o viață mai fericită.

Ceea ce, vrem nu vrem, ne duce (și) la el:

„And this our life, exempt from public haunt, Finds tongues in trees, books in the running brooks, Sermons in stones, and good in everything. I would not change it.”

William Shakespeare, As You Like It

Cheers, Master Shakespeare! Always a pleasure 🙂

Dragostea de la 11.00 la 14.00

Valentinele unei lecturi programate

Nu ne place pentru că: e kitsch, e dulceguț până la Emetiral, e de import, e cu inimi și mult roz și soundtrack care dă și depresie, și diabet, și reacție alergică la excesul de conformism social. Șoc romanticolactic. Cu bube roz.

Valentine’s Day, o sărbătoare în care se întâlnesc sincretic Lupercalia precreștină și martiriul unui preot creștin, nu e în niciun fel opusul Dragobetelui, identificat de Ion Ghinoiu ca un Eros autohton contaminat de echinocțiul de primăvară. Ca sens. Ce a dus, până la urmă, la fenomenul de lapidare a sărbătorii „americănești” a fost excesul ei comercial, cu amorași de prost gust, porumbei și iepurași revărsați spre groaza ochiului sătul de sclipici în toate direcțiile. Asta și, deloc în contrast cu Dragobetele „nostru”, de altfel, ideea iubirii la dată fixă. La program.

De ce am avea, în fond, nevoie de o zi, care nu face decât să edulcoreze și să monetizeze iubirea care, oricât ai fi de cinic, dacă există, e de sărbătorit fără un motiv anume în fiecare zi. Pur și simplu. Pentru simplul fapt că, dacă ești pe lista norocoșilor care iubesc și sunt iubiți, e dreptul tău să te bucuri (sigur, cât timp nu le scoți tuturor ochii cu bucuria ta). Personal, recunosc, dincolo de poza cinică (reacție la ursuleții valentinoși purtători de baloane roz și trandafiri dați cu glitter, nu la iubire) apreciez toate colecțiile de ciocolată, patiserie și meniuri pentru doi scoase la înaintare ritual de 14 februarie. Am primit, am cumpărat, mai vin. Carry on.

Ce nu înțeleg, însă, e ziua asta națională a lecturii. Bătută în cuie pe 15 februarie, de la 11 la 14. Fix pe același model. Cel denunțat patriotard de când cu 14 februarie. Îmi veți spune că nu e nimic rău, în fond, să citească lumea și să pună, acolo, o poză cu nasul în carte. Să bifăm activitatea. Așa este.

Problema e că, într-o țară în care țipăm ca din gură de șarpe despre analfabetism funcțional în continuă accelerare, rata mare de abandon școlar, piața de carte mică și toate celelalte fire duse de la ciorapul pe care și-l împart cultura și educația, o zi națională a lecturii, în care copiii citesc magic într-un flashmob împachetat festivist nu numai că nu rezolvă problema, ci funcționează ca un plasture ostentativ plasat peste o zonă cangrenată. Lectura se construiește. Ca nevoie organică permanentă. Ca foame intelectuală. Ca legătură între generații. Ca spațiu de comunicare. Cum? Mimetic, în familie. Prin programe de lectură susținută, prin dezbateri, prin cluburi, prin spații prietenoase dedicate cititului împreună, prin discuții și teme creative, la școală. Prin biblioteci și librării deschise comunității, în oraș. Prin programe și politici naționale de încurajare a consumului de carte și de sprijinire a familiilor cu copii de vârstă școlară, de susținere a alfabetizării, de expunere culturală timpurie, într-o țară.

Sigur că sunt părinți care fac asta. Educatori. Profesori. Scriitori. Edituri. Librării. ONG-uri. Fundații. Efortul lor e, însă, individual. Și, cumva, cred că ei sunt cei care nu vor umple mâine rețelele sociale și nu vor da check-in acolo unde citesc. Pentru că citesc mereu. Nu o zi pe an, de la 11 la 14. Poate că, altundeva, ziua asta a lecturii ar fi fost cireașa de pe tort. Numai că la noi nu e tortul. Nu-l face nimeni. Sunt doar calorii goale, cu multe E-uri.

Este, în schimb, practica cititului competițional, la kilogram, înghițit pe nemestecatelea, cu hectare neplivite de ani buni de bibliografii, cu copii care văd cititul ca pe o corvoadă. Ca pe un „trebuie”. Că asta e, cât timp nimeni nu-i îndrumă spre altceva decât un tăiat simbolic al semnului de carte, ca panglică sterilă a cititului național.

În ultimii ani, am avut multe întâlniri cu copii cu care am citit, am povestit și am intrat în intimitatea unui text. Multe. În multe orașe (da, prin mult hulitul Zoom). Am cunoscut copii extraordinari, care citesc și vorbesc minunat. Cel mai bine, însă, îl țin minte pe băiețelul care mi-a spus „Eu aș avea atâtea să vă spun, dar nu am cuvintele. Eu nu știu atâtea cuvinte.” Poate că și el va citi la școală, mâine. Poate. Dar nu de asta are nevoie. Nu de poză, ci de prezența reală a cuiva care să-l ajute să găsească acele cuvinte pe care nu le are. Cărora le simte, dureros, absența.

Cititul e plăcere. Descoperire. Bucurie împărțită. Geografie intelectuală în continuă recalibrare. Cam ca iubirea.

Eu mâine nu citesc nicăieri de la 11 la 14. Prefer, sincer, să citesc așa cum iubesc. Mereu. Și fără check-in.

Foto: Marius Constantinescu

Gourmet

Cinci cărți în care se mănâncă bine

E o perioadă complicată, cu diverse focare de nevroză socială și angoase personale care ușor, ușor, își ating punctul de fierbere. Pentru mine, asta înseamnă, by default, că încep să gătesc. De obicei un text. Sau mai multe. Azi e un fel de meniu de degustare. Am ales câteva cărți care, în rama generoasă a gastronomiei, vorbesc despre călătorie, despre devenire, despre savoir vivre, despre lumea secretă a bucătăriei vechi, despre noutatea creativității exersate extravagant în farfurie. Nu e nimic ierarhic și nici exhaustiv în titlurile pe care vi le propun – sunt, dacă vreți, o linguriță de ceva bun, într-o lume saturată de amăreli.

Foto: Marius Constantinescu
  1. Ia o piersică, de David Chang, Publica/Narator, e un memoir absolut fascinant, semnat de chef-ul superstar care a creat restaurantele Noodle Bar și Momofuku din New York și revista Lucky Peach. Bun prieten cu Anthony Bourdain, autor de emisiuni pe Netflix, abonat la stele Michelin și la Premiile James Beard, guest star la Letterman și la Jimmy Fallon, ales de Time într-o listă personalități cu impact cultural alături de Obama, Steve Jobs sau Zaha Hadid, Chang scrie agresiv, adictiv și, deloc în ultimul rând, delicios. Strofocat, poate, da, egocentric, fără doar și poate, dar impresionant prin efortul lui de a pune la punct nu atât un restaurant sau un concept gastronomic, cât un spațiu de creație în care etnicitatea și continua perfecționare tehnică sunt puncte cheie în arhitectura unui gust. Chang scrie despre cum e să fii chef, despre cum e să fii bipolar, despre cum e să te chinuiască vina, despre cum e să inovezi pornind de la o porție de ramen, despre cum e să fii dezamăgit, despre cum e să te ia gura pe dinainte, despre cum e să fii depășit de situație, despre cum e să gătești ca modus vivendi, ca pură gramatică existențială. Nu de plăcere, de nevoie profundă, similară cu a dependenților. Scrie despre cum talentul e o dependență. Nu te lasă deloc să te oprești, să zici gata, asta a fost, noapte bună, mai încercăm și mâine. Poate mai mult decât scena gastronomică internațională, cu celebrii frați Adrià, cu bloggerii acizi de la Eater, cu New York-ul, el însuși un enorm restaurant mustind de gust și lehamite, povestea personală a unui chef coreean care nu reușește să se integreze, dar care convinge o lume întreagă să se adapteze la filozofia și la paradigma lui culturală te ia pe sus. Chang e vulnerabil, în cartea aceasta, ca o felie de piersică uitată aproape de flacără. Pe măsură ce întorci pagina, îți dorești, din ce în ce mai mult, să nu cumva să se ardă.
  2. O ador pe Mona Petre. Nu doar cartea ei, Ierburi uitate, de la Nemira, ci și pagina ei de Facebook, felul în care vorbește, lexicul infuzat de botanică, etnologie și incredibil rafinament al gustului, postările ei cu tușă de tablou care te lasă flămând de vorbe. Citești și vrei mai mult. E deliciu intelectual pur cartea asta, în care se gătesc sărmăluțe în foi de nalbă și iofcale din făină de alac, se marinează ochiul-caprei și bureți-de-plop, se combină frigărui de păstrăv-de-fag cu lipii din făină de mazăre. Farfurii încărcate cu tarcalaci de leurdă ies din bucătăria vremurilor trecute și aterizează direct pe un blat contemporan, unde nu se poate să nu-ți lase gura apă după o asemenea etalare a tainelor lumii, a științei de a mânca și de a crea hrană din tot ce contemporanul grăbit ignoră, aruncă sau trece cu vederea. Pentru cineva ca mine, cred că știința asta adâncă și savuroasă înseamnă, de fapt, spectacol culinar. Cultură gastronomică autentică. Talent.
  3. Natural Baking, de Carolin Strothe și Sebastian Keitel, DK, este una din cărțile de bucate favorite ale lui Jamie Oliver, cel care, de altfel, semnează și prefața. E o carte scrisă de doi oameni pasionați de dulciuri care s-au hotărât să-și pregătească deserturile doar din ce le oferea grădina lor. Așa au început să folosească flori comestibile și fructe din cele mai puțin obișnuite în deserturi (agrișe, corcodușe, boabe de soc, pomușoare). Sincer, e o carte care miroase a vacanță. Mă face să îmi imaginez o vară cu noi toți pe iarbă, gustând din toate tipurile de tarte și de prăjituri pe care îmi propun să le încerc, nu de alta, dar nimic nu are zahăr și nu presupune să mori pe altarul casnic șase ore, când afară sunt 40 de grade. Până la vară, oricum, am timp să mă hotărăsc între tortul de ciocolată cu sfeclă, turta dulce cu miere condimentată, tava cu tartă de vară, cu zmeură, coacăze proaspete, căpșune și rubarbă. Sau, poate, o să le încerc pe toate, cine știe. Cum spuneam, sunt relativ guilt-free :-).
  4. L’Art de la Table, taste of the Mediterranean, de Gintare Marcel, Aerial, este, așa cum ne spune și titlul, un elogiu cultural și fotografic (Gintare este și autoarea tuturor imaginilor din carte). Pleacă de la un citat din Virginia Woolf (cel ultracunoscut – ”One cannot think well, love well, sleep well if one has not dined well.”) și transportă cititorul în colțuri de lume care fuzionează în farfurie, fiecare cu istoria și mireasma lui. Guști vizual și narativ din verbina provensală și din subtilitatea bucătăriei occitane, din verva italiană îmblânzită de iuțimea aromelor maure. Călătorești între momentele zilei, de la micul dejun la cina târzie și le observi pe toate interpretate etnic, combinate, lăsate să se dezvolte și să călătorească, la rândul lor, dintr-o cultură într-alta. Personal, m-am cam topit la ovăzul cu șofran combinat cu pară caramelizată, m-au cucerit complet smochinele prăjite puse pe brânza de capră și am suspinat la carpaccio de roșii. Cartea nu e despre mâncare, însă. E despre nevoia de imersie în alteritate. Despre explorare – culinară, culturală, personală – ca ingredient cheie al călătoriei prin viață. Sunt și rețete, sunt și fotografii cu piețe siciliene, cupe pline cu vin d’orange, boluri cu înghețată, jumătăți de avocado pline cu linte. Dar gustul care-ți rămâne pe cerul gurii e cel de evadare, de orizont luminos, de soare care ți se tolănește pe piele. Am cam oftat scriind, ce-i drept.
  5. În sfârșit, New York, Capital of Food. Recipes &Stories, de Lisa Nieschlag și Lars Wentrup, Murdoch Books, e o carte festin. De la Magnolia Bakery la nașterea celebrului Red Velvet Cake, în 1920, la Waldorf Astoria și de la arepas colombianas la pretzels și bagels, cartea sună a jazz și a blues, a Gatsby și a Holly Golightly. E o carte în care se beau Negroni și Cosmopolitan, în care eseul literar stă comod lângă rețeta de tartă cu cireșe și rozmarin, în care se face picnic în Central Park, se mănâncă pierogi și burritos, se visează de pe un acoperiș deasupra lumii. Asta pentru că, așa cum ne învață cartea, New York-ul e o lume în miniatură, nu un oraș. E material de reverie eclectică, în principal cu dor de ducă și de mâncare bună, din cele despre care scria Woolf.
Foto: Marius Constantinescu

P.S. Da, mi s-a făcut foame scriind. Din nefericire, talentele mele în ale bucătăriei sunt modeste :-). Am făcut o budincă de ovăz cu pudră de roșcove, fără zahăr. Pe deasupra am pus un pic de gem de ananas. S-a mâncat, totuși.

ESCAPISM

Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Foto: Ben White
  • Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

  • O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.
Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

  • Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

  • Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.
  • Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

  • În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!

To be continued.

Citite, Răsfoite, IUBITE, curtATe, NiGHT STAND DARLINGS

Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.

Citite

  • Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.
O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.
  • Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.
  • În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
  • Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.

Ce vreau să citesc

  • Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
  • Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))
  • Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.
  • Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))
  • Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.
Foto: Marius Constantinescu

NIGHT STAND DARLINGS

…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.

  • Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.
  • Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!

DE PUS ÎN BAGAJ

Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.

So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)

  • O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.
  • Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
  • Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
  • Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
  • Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
  • Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania,  Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
  • Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
  • Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
  • Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂

Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).

Jurnalul șoarecelui de bibliotecă

Am citit mai puțin ca de obicei în perioada asta, dar s-a întâmplat să dau și peste câteva cărți care rămân cu mine, care schimbă textura unui gând și forma unei idei într-un mod adesea greu definibil, și totuși, dureros de real. Aici sunt câteva dintre ele.

  • Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, Editura Art. De ce să mint, a mers foarte greu, cel mai probabil din vina mea (am citit-o prin martie, capul meu era ca o autostradă pe care se întâmplau accidente în cascadă). Ultimele o sută de pagini, însă, m-au traversat aproape electric. Sunt halucinant de frumoase, vag previzibil construite, dar de o factură poetică greu definibilă, iluzorie, superbă. Romanul ăsta, apărut în 1977, a fost favoritul lui Harold Bloom, care-l plasa peste Beloved, succesul absolut al lui Morrison din 1987. Mie mi s-a părut marquezian și, într-un fel ciudat, construit în armonie cu evoluția personajului central. La început greoi, aproape tulbure, pe urmă din ce în ce mai luminos, mai aproape de zborul lui Icar, cu aripile de ceară perfect întinse, nepăsător în orgoliul lui de a se lua la întrecere cu soarele.
  • Donna Tartt, Istoria secretă, Editura Litera. Pe Tartt o iubesc. De la Sticletele încoace. Sigur, mi se pare că multe pagini ar putea cădea lejer la montajul final. Sunt multe scene lungite, dar efectul nu e de film, ci de vizită la muzeu. Un muzeu în care se amestecă artefacte, cărți, stări psihotice, dependențe de toate felurile, experimente, crime, un hybris dus la extrem, căderi orfeice într-un Infern autogenerat, conversație răvășitor de inteligentă, cioburi de strălucire care-ți reamintesc ce e literatura, de ce scriu oamenii, cât de fascinantă e rotița asta creativă pe care unii dintre noi aleargă precum șoarecii, prizonieri privilegiați ai unui talent larger than life… Dacă eram în locul ei (*wishful) aș fi păstrat titlul inițial, The God of Illusions.
  • Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, Editura Humanitas. E tulburătoare, cred că ăsta e cuvântul. Revizitarea unor vârste, siajul unei iubiri din cele care mută, cu adevărat, soarele și restul stelelor de la locul lor, umorul tipic autorului, care-ți descentrează tristețile, arta asta de a face să fuzioneze, în aceeași pagină, replică scăpărătoare și imagine de o suavitate pe care nu-ți vine să o preschimbi în perifrază, să n-o murdărești… E una din cele mai calde, umane și frumoase cărți pe care le-am citit în ultimul timp, o reverență pe măsura personajului (aproape greu imaginabil, în lumea de azi) pe care îl evocă.
  • Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, Humanitas Fiction. Hit-ul momentului, fără doar și poate. O carte care împușcă premiu după premiu, clar ușor ecranizabilă, foarte rusească, impecabilă narativ, extrem de ușor de parcurs. Personal, votez cu Zuleiha… Știu că sunt minoritară, dar Zuleiha e mai bântuitoare și, chiar și acolo unde trenează, îți așterne ceva mai multă adâncime pe sub tălpi. Mă rog, așa e pentru mine. Iahina rămâne o autoare grozavă, iar Copiii de pe Volga reprezintă un pas ascendent în cariera ei, dixerunt și criticii, și publicul.
  • Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi, Editura Corint. Teoretic, o carte pentru copii. M-am bucurat enorm să o intervievez pe autoare (coming soon… :-), care narează cu vocea unui baiețel de 12 ani. Charlie iubește păsările, se spală obsesiv pe mâini, urăște să iasă din casă (nu e nicăieri pus degetul pe tulburarea de spectru autist, dar o simți, așa înalt funcțional cum ți se dezvăluie ea din gândurile lui), se înnebunește după ilustrațiile lui John James Audubon, are un tată jurnalist, rănit în războiul din Afghanistan, și o aventură cu accente de road movie de înfruntat. Extrem de creativă, de frumos construită și de… prospătă, cumva. Reconfortant de puțin comercială. Un copil care se mișcă între imaginație și ritual ca resorturi existențiale. Și o listă de păsări, care e, de fapt, un ”te iubesc” camuflat.
  • Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Editura Humanitas. Vrajă. E atât de bogată povestea asta despre cum se spune povestea, despre cât de în burta peștelui suntem toți, despre cum mitologizăm, despre puterea actului performativ, despre limbaj și cum se naște el, despre autor(itate) și cum se naște el/ea. Am trăit, literalmente, în subsolul paginii, cât am citit-o. Și am navigat mai departe decât credeam.

Mai caut, mai citesc, mai povestim… (to be continued).

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates