Lună: septembrie 2023

Mă rog, pe a mea o schimbă. E o lumină ireală, caldă și un pic prăfoasă la mine în apartament (unul dintre puținele lui avantaje, dar unul important pentru mine, din martie până în octombrie), e duminică seara, am avut o săptămână plină și de mâine încolo am mult opinteli nu neapărat în plan, cât în drum. Și nu am mai fost de cam mult timp aici. In this room of my own. Așa că un pic de răsfăț, de superficialitate, de mixaj cvasi boem într-o lună cu heirup (cred că septembrie e luna mea nepreferată, by default – abia din octombrie încolo mă împac cu ideea că s-a dus vara și că vacanța nu mai e pe nicăieri) nu cred să lezeze nimic din eficiența white collar, care începe și se termină cu cafea și care, vrem, nu vrem, e pe heavy rotation în playlist de luni dimineața.

Dar să mă întorc la ce-am promis, adică la produsele astea de lux care pot face o săptămână proastă digerabilă și o lună antipatică irizată de frumuseți mici și mari, dintre cele care rămân pe cerul gurii și pe bolta creierului, cât să nu ne scufundăm în melancolia autumnală (nici cuvântul ăsta nu-mi place neam!) care stă de obicei pitită în dulap, printre pulovere și pe lângă cizmele de ploaie.

• Conversația. Serioasă sau nu prea, atâta timp cât e un schimb real (de idei, de stări, de filtre prin care tu și celălalt vedeți lumea, de bucăți de viață, de tine (așa cum ești și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară), de apropiere între două minți care nu sunt puse să se certe și nici să cadă în clișee calpe, conversația dă coerență lumii. Din jur și din capul tău. Nimic nu te ajută mai mult ca un om care ascultă. Care te ascultă. Fără să se transforme într-o mașinărie de soluții, fără să-ți scoată ochii când ai călcat în baltă și te-ai stropit pe pantofi. Poate că cei mai mulți asta vrem, de fapt, când căutăm sprijin într-o altă minte – nu neapărat o rezolvare, cât validarea faptului că problema pe care o ridicăm e reală. Sunt puține lucruri mai rare ca o ușă la care să poți bate știind că, dacă ai dat într-adevăr de necaz sau dacă doar ți se pare, nu o să auzi pomelnicul defectelor tale, varianta fluvială, în managementul de situație cu grad mediu de dificultate. Mi-a licărit în minte lucrul ăsta când cineva, cu care am împărțit o frământare care nu strica niciun echilibru vital (în afară de al meu), mi-a spus un lucru mic și prețios: „Mulțumesc că mi-ai spus mie.” Mi s-a părut rar și frumos într-un fel de o delicatețe perfectă, fără emfază, fără pretenția unei soluții (de fapt a existat și un „e cam nasol” care m-a liniștit că nu dramatizez – cum spuneam, și asta căutăm, validarea care să țină locul criticilor pe care oricum suntem obișnuiți să ni le administrăm și singuri), fără altă miză decât cea a prezenței, fie ea și efemeră, în lumea tulburată a altcuiva.

• Timpul. Știu, nimănui nu-i prisosește. E motivul pentru care am învățat să-l apreciez la maxim. O cafea băută „pe liniște”, zece minute în care poți să-ți faci curat în cap, o dimineață în care te trezești mai târziu. Pentru mine posibilitatea de work from home, care te lasă să mixezi, câtodată, scrierea unui proiect cu mașina de spălat care merge în fundal sau documentarea pentru un interviu cu o tavă care își vede de-ale ei la cuptor e de aur, tocmai pentru că îmi croșetează ochiuri mai largi acolo unde timpul era foarte strâns, unde alergam, unde pierdeam timpul. Munca asta hibrid a secolului XXI și companiile care înțeleg cum să o gestioneze în avantajul lor se traduc în ore – ore în care nu alergi. Da, nu se poate mereu, nu funcționează în orice situație. Dar îți dă timp acolo unde erau doar nervi, îți ia din statul în trafic, te lasă să-ți iei copiii de la școală, îți micșorează numărul orelor de muncă de după program, îți dă spațiu (și asta e important) când ai nevoie de el. Te învață că biroul tău ești tu. Pentru mine asta a fost o descoperire enormă. Și este în continuare, de câte ori lucrez de-acasă.

• Cărțile. Poveștile altora. Lumile lor, amalgamate. Ușa crăpată, gaura cheii, fereastra întredeschisă dintr-o pagină. Ideile care le întregesc, le clatină, le complimentează, le contrazic pe ale tale. Felul în care autorul te cheamă în pagină și știe (sau nu știe) să te mai țină un pic acolo și după ce s-a închis cartea. Câteodată mă îngrozesc de cât de sterpe sunt discursurile mai mult sau mai puțin amenințător-firoscoase care li se aplică, așa, ca vaccinul antigripal, copiilor cărora li se recită psalmodic despre importanța lecturii. Ea nu e importantă – e adesea indigestă, perturbatoare, hipnotică, modulatoare (de opinii, de gânduri, de proiecții), e o telecomandă cu multe butoane care operează subliminal toate sistemele ființei, e labirintică și multivalentă, e vitală și fermecătoare. E așa păcat că literatura pare drapată în hlamida banalităților sforăitoare care omoară, în fapt, ce decantează ea mai bine: intimitatea din care se nasc identități. În imagine sunt câteva dintre cărțile care sunt cu mine (în fapt și în așteptare) zilele astea – ca imagine, ton, substanță, polifonii și contaminări, că tot e ăsta un cuvânt din ce în ce mai actual.

• Muzica. Încă e Festivalul Enescu, încă are tot orașul gust de muzică. Dar ea e un produs de lux atunci când construiește comunicare. A ta cu tine, în primul rând. Când e cathartică sau, pur și simplu, generatoare de plăcere estetică pe care o împarți cu alți oameni, pe care nu-i cunoști sau cu care ai prea puține în comun. E ca un solvent absolut, ca o substanță perpetuu revelatoare a abisurilor și a frumuseții interioare a unui om, a suferinței, a agilității, a bucuriei pe care, miraculos, mintea le conține în același timp. Pentru mine muzica acestui anotimp e partea a treia din Simfonia nr. 1, de Mahler. Am ascultat-o și în Festival, cu Accademia Nazionale din Santa Cecilia, sub bagheta dirijorului Tugan Sokhiev, o ascult în căști, când pot, de preferință cu Eschenbach și Orchestre de Paris sau cu Abbado și Lucerne Festival Orchestra (e pe Youtube o înregistrare din 2009, cu Sir Simon Rattle în public). Și o ascult în capul meu. Feierlich und gemessen ohne zu schleppen. Când… vreau.

• Conexiunea. Cu toate roșiile care vor zbura spre parbrizul meu, pe modul avion stau doar în avion. Pentru că am oameni la care țin și pentru că știu cum e să transpiri instantaneu de grijă și să ai senzația că s-a terminat tot aerul din cameră. Și să-ți dorești să zbori ca să ajungi mai repede undeva. Știu. A fost viață și înainte de telefonul mobil. Dar a fost viață și fără analgezie, fără vaccinuri, fără CT-uri și RMN-uri, fără canalizare, fără săpun, fără anestezie, fără încălțări, fără antibiotice, fără Waze, fără epi pen, fără mașini, fără hârtie igienică, fără frigider, fără carduri pe telefon, fără apă curentă. Dacă, fragilă cum e, conexiunea asta salvează și o singură viață, economisește și o singură durere, deturnează și o singură potențială tragedie, atunci momentele de disconfort pe care le generează sunt doar ferment pentru poliloghii sterile. Și cam atât.

• Plimbarea. Pentru mine e oxigen. E un fel de a digera lumea în mișcare. Îmi lipsește mult, pentru că nu prea am timp de ea, dar, când se întâmplă, spontan sau nu, cu descoperiri neașteptate de grădini, declinări arhitectonice ale unui stil, colțuri de oraș pe care nu le știam sau, dimpotrivă, care-mi plac, locuri cu bunătăți, locuri cu prieteni, locuri cu istoriile lor, uneori intersectate cu a mea, ei bine, atunci nu mai am senzația de hamster pe rotiță, care e parte din echilibristica job – casă – școală a fiecărei săptămâni. În mers mi se limpezește o poveste în cap, mi se cristalizează o decizie, mi se năzare o idee, mă vizitează o amintire. Cel mai des. În mers te simți cel mai adesea viu și te scuturi de lâncezeală, de rutină, uneori și de tristeți. Uneori.

• Descoperirea. Nu mereu, dar câteodată. Și nu întotdeauna majoră. De curând am început să urmăresc pe Instagram un cont care se ocupă cu istoria mai puțin cunoscută a culorilor. Sunt lucruri pe care le-aș putea găsi în nu știu câte cărți pe care îmi e lene să le scot din bibliotecă, dar îmi place cum sunt livrate sau, altfel spus, îmi place storytelling-ul suficient cât să-mi cer doza, aproape în fiecare zi. Contul, în caz că sunteți curioși, se cheamă @jackson_art. Vă las aici o bucățică de poveste :-).

View this post on Instagram

A post shared by Jackson's Art Supplies (@jacksons_art)

• Joaca. Da, eu cred în ludic, în lipsa de țâfnă, în eficiența străină de emfază, dar ceva mai gustoasă creativ a celor care, ce să-i faci, nu suntem perfecționiști și nu avem hainele aranjate pe culori în dulap. Mea maxima culpa. Zilele astea nu sunt cu toate corăbiile pe val, așa că m-am jucat în bucătărie așa:

banană + avocado (poate fi doar banană sau doar avocado) + cacao + ghimbir măcinat + zmeură + ciocolată neagră (dar îngrozitor de neagră!) sfărâmată grosier + scorțișoară

În boluri mici, lăsate cam o oră la frigider.

= magie

• Răbdarea. Nu e punctul meu forte. Așa că pentru mine e un produs de lux… de nișă. Dar mă străduiesc să cred că e educabilă. Încerc să ascult mai atent, să intervin mai rar. Să explodez numai când realmente nu mai pot. Număratul și respiratul nu funcționează în cazul meu. Ce funcționează e proiecția. În câteva ore, în câteva zile, în câteva săptămâni, în câteva luni va fi trecut. În câțiva ani n-o să mai conteze. Așa sunt toate mai ușor de dus.

• Ultima pe listă e… o seară ca asta. Nimic special. S-a făcut întuneric. Scriu, adică fac ce-mi place cel mai mult. Muzică în fundal. Numai eu cu mine câteva minute. Nu sunt toate comode, dar sunt ale mele. E doar prezența. În curând o s-o simt de-a binelea, pentru că-mi dă târcoale un țânțar din generația asta nouă, mutantă, rezistentă la Autan și toată gama de device-uri care se bagă-n priză (am unul care pare făcut la Nasa și pe care țânțarii… contemporani cred că-l percep ca pe un fel de spa instalat special pentru ei). Dar aici și acum nimeni apropiat mie nu e bolnav, nu am decât tristeți mici, care nu sunt necazuri mari și toamna aia cu ploi, vânt, noroi care îmi e 100% antipatică mă mai păsuiește un pic. Mâine am o zi luuungă, cam ca o zi de post total, dar e posibil să fi găsit deja perechea de cercei care i se potrivește.