EVARISTO

Un interviu

Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.

Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora
  • Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
  • Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.
  • Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
  • Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.
  • În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
  • Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.
  • Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
  • Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde).  Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției,  atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.
  • Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
  • Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.
Bernardine Evaristo. Foto: Jennie Scott
  • Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
  • Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.

Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.

  • Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
  • Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.
  • Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
  • Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.
  • Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
  • Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau  ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?
  • În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
  • Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.
  • Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –

”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte

este vorba despre a fi

împreună.”

Există singurătate în a fi împreună?

  • Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.
  • Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
  • Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates