septembrie 2021

Un serial cu oameni ocupați

De Victoria Pătrașcu mă leagă multe. Cărțile ei, ideile în care ne întâlnim, felul ei generos de a fi, remarcat de mulți alții înaintea mea, admirația mea pentru tatăl ei, prietenia ei cu fetița mea. Ca niște piese care s-au potrivit. Încă mă aud, cu voce tare, citindu-i Mariei ”Ziua în care a fugit somnul”, încă o aud pe Victoria povestindu-mi despre copiii cărora nu le citește nimeni.

Victoria mi-a trimis un text și eu am uitat de el într-un folder. Poate că și asta a fost o piesă care s-a potrivit. Renunțasem la serialul ăsta cu timpul. La ce bun să ne rumegăm tristețile de a trăi mereu uitându-ne cu coada ochiului la ce ne-ar plăcea să facem, dacă am avea timp. Textul Victoriei m-a adus înapoi între cusăturile cămășii mele. M-a ținut de mână suficient cât să știu că vreau să întreb mai departe. Chiar și când doare puțin. Sau poate mai ales atunci.

Dragă Ioana,

M-ai pus într-o mare încurcătură. Nu am stat niciodată să mă gândesc cu adevărat la timpul meu. Știu că ar fi trebuit, dar n-am prea avut timp să o fac. Uneori îmi mai apărea întrebarea asta, dar o alungam ca pe o muscă enervantă. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că nu am făcut niciodată exercițiul ăsta și din lașitate, din spaima de a nu descoperi cum și pe unde se scurge timpul meu care, oricâte chipuri ar avea și oricum i-aș spune, reprezintă de fapt viața mea.

Dacă nu prea știu cum arată ”timpul doar pentru mine”, știu sau mai degrabă simt că în ultimii ani timpul nu se mai scurge la fel. Sentimentul ăsta nou vine la pachet cu pășirea într-o altă vârstă, când stau în cumpănă și socotesc. Și socoteala îmi spune că ar fi înțelept să fiu ceva mai cumpătată, mai selectivă, să nu mai fiu atât de risipitoare cu timpul, dar nu mă pot abține. Și mă reped cu capul înainte în fel de fel de proiecte. Pentru că ”e nevoie” și pentru că ”trebuie cineva să le facă”. Uneori, pășind dintr-un proiect în altul, am senzația că sunt aruncată într-un accelerator de particule și mărturisesc că în acele momente jinduiesc după timpul nesfârșit al copilăriei când, nu știu cum se făcea, dar era vreme pentru toate: să mă joc până la epuizare, să pictez ploi roz și verzi pe coli mari de desen, să pălăvrăgesc cu prietenii, bălăngănindu-ne picioarele pe digul de pe malul Olăneștiului, să mă îndrăgostesc de un actor dintr-o fotografie, să coc o prăjitură împreună cu bunica, să dezleg un rebus cu bunicul, să stau cu ochii pe pereți și să îmi inventez povești. În acele vremuri de care îți povestesc tot timpul era al meu. Îl cheltuiam, cu mici excepții, cum aveam chef și cu cine aveam chef.

Uneori mă gândesc că poate tocmai pentru faptul că mi s-a dat o copilărie atât de lungă, în care timpul avea nesfârșită răbdare, mi s-a scurtat timpul acum. Că doar trebuie să existe un echilibru pe lumea asta.

Cum fac să-mi fac timp pentru mine? Mult timp nu prea m-am priceput la asta. Am încercat în fel și chip, dar m-am resemnat să accept că timpul meu era un vălmășag, e un timp amestecat. Cred că mi se trage și de la faptul că trăiesc de mai bine de zece ani într-o combinație riscantă: sunt mamă singură și freelancer. Și, după cum cu siguranță îți dai seama, asta îmi cam ocupă tot timpul.
Victoria Pătrașcu

Cele două lucruri care mi-au colonizat timpul sunt strâns legate între ele. De fapt, una a atras-o pe cealaltă. Venirea pe lume a fiicei mele a provocat intrarea în universul plin de ”farmec”, adrenalină și neprevăzut al liber profesioniștilor. M-am iluzionat, ca mulți alții că, părăsind programul de la nouă la cinci (în cazul meu era de 12 cu 24), voi avea timp să le fac pe toate cele pe care mi le doream: să fiu cea mai bună mamă din lume (mi-am ajustat așteptările între timp J), să scriu povești și să fac proiecte culturale pentru copii, care să îmi dea sentimentul că muncesc cu sens și cu rost, și nu doar că îmi închiriez corpul și mintea pentru câteva ore pe zi unei instituții. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și am ajuns destul de repede să nu mai am pic de timp și ordine, să scriu mailuri și sumare de proiect pe bănci, la locurile de joacă, în autobuze sau la ședințele cu părinții și să dau mesaje despre unde este tocănița în timpul întâlnirilor de lucru. Am mai descoperit, cu nesfârșită tristețe, că mi-au dispărut vacanțele, că anotimpurile au început să se ordoneaze în funcție de sesiunile de finanțare pentru proiectele culturale și că ”atunci când arde” nu ai voie nici măcar să mori, darămite să îți iei o pauză. Am început să simt fiori pe șira spinării la auzul sunetelor de notificare ale Messenger-ului și WhatsApp. Mai întotdeauna aduceau vestea că mai era ceva de înghesuit în agendă, că un partener s-a răzgândit în ultima clipă sau că ceva s-a schimbat în bunul curs al lucrurilor. Dar, oricât de mult aș fi urât aceste sunete, și mai tare mă nelinișteștea absența lor. Acea liniște care cred că naște anxietăți în toți freelancerii de pe lumea asta și care le semnalează că, indiferent de cât de epuizați ar fi, e timpul să intre în furtuna propriului creier de unde să mai pescuiască o idee de posibil-probabil-incert proiect.

Am căpătat după un timp o supărătoare tendință de a compartimenta. Au apărut mai întâi agendele, bullet journal-urile, calendarele, săgețile, bifele, sublinierile, semnele de exclamare, tabelele în diverse culori. ”Ce nu e în agendă nu există” a devenit mantra mea. Doar că multe dintre lucrurile care îmi făceau plăcere și bine nu mai aveau loc în agendă și rămâneau surghiunite și triste pentru o altă dată ”când o să fie timp”. Iar lucruri scârbavnice, dar plătitoare de întreținere, se lipeau în agendă ca limacșii pe frunzele de varză.

Mi-am propus de-a lungul timpului mai multe strategii. Am încercat să mă culc mai târziu, pe principiul că ”noaptea e liniște și pot lucra în tihnă”, am hotărât apoi să mă trezesc mai devreme, că doar se știe că ”cine se scoală de dimineață departe ajunge”. Am ajuns așa, nehotărându-mă cum e mai bine, să dorm trei-patru ore pe noapte și să mă consolez într-un final cu ideea că ”doar proștii își dorm viața”.

Din fericire, corpul mi-a fost mai deștept decât creierul. La un moment dat m-a tras de mânecă și mi-a șoptit (bine că nu mi-a urlat în față) că e cazul să mai iau și o pauză. Nu mi-am luat-o, dar am încetinit ritmul. A fost ca și cum aș fi trecut de la proba de viteză la cea de maraton. Și, cum se știe, la maraton mai ai timp să te uiți în jur, să bei apă, să guști o felie de portocală, să faci cu mâna spectatorilor.

Așa, alergând mai cătinel prin propria viață, am descoperit de foarte curând niște crăpături în timp. În timpul meu. Era tot acel timp în care mă îngrijoram. Pentru mine această revelație a cântărit ca descoperirea celei de-a opta zi, o zi despre care nu știa nimeni și în care puteam să trăiesc doar eu cu mine.
Victoria Pătrașcu

Dacă stau bine să mă gândesc, abia despărțirea de anxietate mi-a adus un pic de timp cu mine. Ce fac în nou descoperita a opta zi? De cele mai multe ori meditez. Cu ochii închiși sau deschiși. Nu reușesc încă să nu mă gândesc la nimic, dar mă străduiesc. Și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bună în a-mi goli mintea de furtuna gândurilor. Și devin din ce în ce mai pricepută în a contempla tot ce se întâmplă în jurul meu. În a opta zi aud cât de melodios este plopul din fața geamului, văd cum se schimbă culorile cerului peste București, miros teii din iunie, adun castane din Parcul Carol, citesc o poezie, tricotez un pulover galben de lână, număr firele unei pânze de păianjen și fac clătite.

A opta zi se mai pitește uneori. Speriată de notificările Messengerului sau WhatsApp-ului. Dar nu mă mai tem. Știu că va apărea întotdeauna când voi avea nevoie de ea.

CE STĂ LA BAZA UNEI CONVERSAȚII SOCIALE EȘUATE

Autoarea mea preferată spunea că, în vremuri de criză, scriem, creăm, vorbim, exersăm meandrele limbii și toată paleta de griuri a limbajului. ”Așa se vindecă civilizațiile”.

Toni Morrison nu a prins criza actuală. Momentul în care, de multe ori, tăcerea e o formă de vindecare și de supraviețuire. Sau, poate, așa ni se pare. Poate că de multe ori nu vorbim ca să nu ne legăm la cap. Citim cum oamenii strigă despre o boală care a ciuntit familii din toată lumea că e ”o răceală!”, sau că nu e, sau că totul e trucaj, că forțele oculte, că marea conspirație, că toată lumea e plătită (probabil că unii sunt așa de bine plătiți că aleg să o termine cu viața ca să iasă o statistică), că sunt martorii unei cârdășii universale care ajunge, cum, necum, din marile metropole până la Cucuieții din Deal. Citim și tăcem. Ce să mai zici, în fond? Viața e complicată și fără să-ți cadă un pogon de trolli în pagină, fără să vezi ura, cu tușe de Bosch, gata să te hăpăie. Viral.

Recunosc că m-am gândit un pic, acum, în zilele de dinaintea începerii școlii, când spitalele dau pe-afară de boală, unde am eșuat. Social. Uman. Cum am ajuns aici? În punctul în care democrația nu mai înseamnă reprezentarea, cu volum egal, a unui mozaic de voci, în care moartea cuiva, răul aproapelui, adună emoticoane care se pierd într-un rânjet fără chip, în care suntem atât de polarizați încât, nemaiavând lexic comun, urlăm unii la alții, de pe buza prăpastiei, și preferăm să pășim în gol sau, poate, mai rău, să-i facem vânt fratelui nostru mai slab, mai vulnerabil, ”pentru că murea oricum”. Când și cum am ajuns aici? Și de ce?

Acum niște ani, am făcut un interviu cu un medic respectat, pe o temă care ținea de sănătatea publică. Înainte să intrăm în direct mi-am manifestat admirația, timid, așa cum faci cu cineva pe care-l respecți în mod real, înainte de poza oficială. A zâmbit obosit și mi-a spus ”Eu încerc, dar nu prea mai cred. Le spun cum e bine, nu mă aștept să înțeleagă”. Atunci nu am înțeles nici eu. De ce era atât de dezamăgită? Din exterior, făcuse pionierat într-un domeniu despre care se vorbea puțin spre deloc. Avea, în fond, atâția susținători. Avea și mult, infinit mai mult noroi în Inbox. Doar că pe ăsta îl ducea în singurătate. E rețeta sigură prin care se tocește entuziasmul. Cu privire la orice. Ajungi să spui ca să spui. Ca să-ți faci datoria. Fără să crezi în mod real în impact. Mă întreb dacă nu cumva aici e cheia dezastrului.

Așa cum mă întreb, de multe ori, dacă în iarna asta prelungită la infinit a vrajbei noastre nu stă o primăvară profund ratată, care, paradoxal, e un teritoriu comun pentru niște generații.

Poate că în loc să se piardă în planuri cadru și discuții obsesive despre manuale, concursuri și câte vacanțe are, de fapt, un an didactic, școala ar trebui să-și pună în mod real problema ratării unor decenii de educație. Poate că școala ar trebui să se întrebe de ce un procent atât de mare de oameni trăiesc în ”Teoria conspirației”. Nu neapărat cu Mel Gibson. De ce înțeleg atât de puțin despre viralitate încât se revoltă când un virus refuză să se comporte toamna la fel ca vara. De ce preferă să ia medicamente pentru animale decât să recurgă la cele prescrise de medic. De ce confundă ADN cu ARN. În sfârșit, ce lecție de istorie a ieșit atât de prost încât în secolul XXI militează pentru selecție naturală și, ca să-l citez pe Gindrovel Dumitra într-un articol exemplar al Soranei Stănescu, ”preferă să plătească echivalentul a două-trei zile de muncă pentru un test COVID necesar la internarea în spital, decât să facă vaccinul, pentru că „le e frică și vor să moară pe perna lor”.

Poate că teritoriul comun nouă, celor care percepem atât de diferit ce se întâmplă acum în lume (nu doar la noi – negaționismul, conspirația, obsesia că suntem urmăriți, cipați, exterminați, contaminați voluntar, modificați genetic sunt și ele pandemice, din păcate, cu toate accentele lor narcisiste, mai mult sau mai puțin exacerbate patologic) e faptul că, ani de zile, școala și spitalul au însemnat pentru prea mulți oameni un singur lucru: umilință. Umilință că nu intrai în șabloane, că te încăpățânai să fii bolnav, că nu consmițeai la dezumanizarea forțată în care, vrând, nevrând, circulai metonimic – o uniformă și un diagnostic, asta era tot ce aveai voie să fii. Un micron într-un cor. Sigur că sunt exemple de umanitate, creativitate, mentorat, apostolat și așa mai departe, dar ele nu alcătuiesc nici pe departe marea plajă a experiențelor comunității. Umilința asta, transgenerațională, a radicalizat cohorte de oameni. Ne-a adus în punctul în care procente semnificative nu cred în știință, dincolo de Waze și de prognoza meteo de pe telefon. Sau în care achiziția școlară e independentă de orice achiziție etică. Mă întorc aici – ”oricum murea”. Societățile care nu-și protejează bătrânii și copiii sunt prinse într-un eșec moral care vine dintr-o anulare de instincte primare. Acum, când școala începe ”cu orice preț”, pe model occidental, dar fără să se ridice la un sfert din măsurile de prevenție de-acolo, te întrebi de unde vine acest patos: ”cu orice preț”, ”fie ce-o fi”? Nu e oare fatalismul ciobănașului în deplină acțiune, deghizat în eroism? Și oare nu tăcem în cor, ca-n basmul cu hainele Împăratului, cuminți în careul nostru, ca să nu ieșim din rând?

Din punctul meu de vedere, cu cât continuă lozincile agresive, cu atât mai greu ne va fi să ne așezăm pe o bancă și să stăm de vorbă.

Da, suntem aici, în punctul în care nu avem protocoale solide, nu avem specialiști în aproape niciun domeniu în poziții cheie (nepotism, corupție, funcții moștenite), nu avem instituții credibile (nepotism, corupție, limbaj de lemn, autoritate exercitată dincolo de limitele fezabilulului, care a obligat oamenii să se descurce pe lângă regulă și i-a lăsat să se obișnuiască așa), nu avem, literalmente, pământ sub picioare pentru că nu funcționăm pe bază de argument, ci pe bază de volum în voce, nu credem în lege (pentru că se schimbă prea des, uneori peste noapte), nu credem în presă (tabloidizare, părerologie, lipsă crasă de profesionalism în prea multe ocazii), nu credem în conversație (nu prea ne-a adus nimic bun – noi ne descurcăm, nu stăm la taclale).

Poate că mâine, în curtea școlii, merită să ne gândim puțin la punctul zero. La elevul de care a râs profesorul, la bolnavul la care a țipat medicul. Că acolo a început. Și cam trebuie să se termine.