Jonatan Pie pentru Unsplash, Markarfljótsgljúfur, Islanda
Un interviu cu Jón Kalman Stefánsson
Cu Jón Kalman Stefánsson
Jón Kalman Stefánsson are o nominalizare la Booker, o relație specială cu cafeaua (Trilogia fiordurilor e, de altfel, plină de ode mai mult sau mai puțin camuflate pentru licoarea asta) și un intuiție tehnică dublată de un zâmbet solar când reportofonul meu nu pornește din prima. Îmi explică înțelegător că e de la frig (știe câteva lucruri despre frig, în Islanda au ceva experiență la capitolul ăsta). În cărțile lui morții vorbesc, cuvintele refac distanțele dintre oameni și sângele are o memorie proprie, traversată de baleniere norvegiene și lande nesfârșite și înghețate… Gata, Dumnezeul bateriilor colaborează. Sau poate că de data asta a fost Odin, zeul nordic care aduce poezia pe lume.
”Nu de la moarte ne vine învățătura, ci din poezie și disperare.” Cum v-ați hotărât să scrieți o trilogie pornind de la ideea aceasta a poeziei care aduce cu sine și viața, și moartea?
J.K.S.: Nu a fost o hotărâre propriu-zisă… Aveam o carte complet diferită de cea care a devenit prima parte a trilogiei în minte. Când m-am apucat de scris, lucrurile au căpătat o altă formă. Așa mi s-a întâmplat cu toate cărțile. Am scris douăsprezece romane cu totul și numai două seamănă cu ceea ce credeam că vor deveni. Sigur, îmi fac ceva planuri înainte să mă apuc de scris, dar se destramă ca fumul încă din primele zile. Ceva complet nou își face loc în mintea mea și asta mă bucură nespus. Îmi place faptul că am atât de puțin control asupra poveștii pe care urmează să o scriu. Pentru mine, asta înseamnă că fac bine ce fac.
Marea din cărțile dumneavoastră e o sursă de hrană și de moarte. Emană o ambiguitate care devine, încet, încet, o a doua natură a textului în sine.
J.K.S. Islanda e un loc aparte din multe puncte de vedere. Unul dintre ele ar fi că, în Islanda, natura și vremea sunt unul și același trup. Nu le poți despărți. Când scriu despre una, trebuie să scriu și despre cealaltă. Istoria Islandei e una a încleștării cu natura, a luptei continue pentru supraviețuire. Lumea de-acolo e una care nu te cruță. Sigur, acum lucrurile s-au schimbat, dar în trecut țara aceasta a fost marcată de lupta cu stihiile. Natura islandeză despre care scriu eu e, deopotrivă, de o frumusețe covârșitoare, spectaculoasă și fatală. Dacă lăsai vreo clipă lucrul acesta să-ți zboare din minte, acum nu foarte mult timp, mureai. Înfruntarea era nemiloasă. Poveștile islandeze sunt impregnate de dualitatea asta. Când am început să scriu Între cer și pământ, prima parte a trilogiei, citeam niște cărți de istorie care m-au marcat. Era vorba despre pescuitul cu bărci mici. Când te urcai într-o asemenea barcă, dimineața, pe întuneric, nu știai niciodată dacă aveai să te mai întorci sau nu. Distanța dintre viață și moarte se subția cu totul. Pentru ei, așa mergea lumea. Pentru noi, e… crunt. Am vrut să scriu despre senzația asta, s-o prind de aripi.
Norris Niman pentru Unsplash
Desenează cu mâinile prin aer, în timp ce vorbește. Bărci imaginare trec periculos de-aproape de cana de cafea. Bărci de șase oameni, așa sunt cele din cărțile lui Stefánsson. Șase oameni înghesuiți în opt metri plini cu moarte și pește.
Singurul element care sugerează temperaturi ridicate, în cărțile dumneavoastră, e sufletul omenesc. Ce anume vă interesează, atunci când vă construiți personajele?
J.K.S: Mie îmi place să scriu despre natură și să contemplu istoria, dar, în primul și în primul rând, scriu despre oameni. Mă fascinează. Sunt creaturi colosale, nu? Și suntem atât de complicați… Avem atâta măreție și atâta cruzime pe dinăuntru… ca să nu mai punem la socoteală și toate lucrurile de-a dreptul mizerabile. Despre oameni poți scrie la nesfârșit. În fond, ne schimbăm în permanență. Omul care sunt azi nu mai e chiar unul și același cu cel de acum douăzeci de ani. Așa că provocarea de a scrie despre oameni e una care nu se termină niciodată. Cine suntem? De unde venim? Unde ne ducem? Sunt recunoscător că avem atâta vastitate interioară, că suntem împovărați de mâhniri și regrete, de teamă, pentru că nu există material mai ofertant ca acesta.
Nefericirea seminției omenești e mană cerească pentru un scriitor.
Scrieți despre un soi de deșert islandez, împânzit de oase de balene eșuate, traversat de un băiat fără nume, un fel de Odiseu care înaintează prin pustietatea din poemul lui T. S. Eliot…
J.K.S. Da, el e eroul meu…
Și de ce nu are nume?
J.K.S. Asta a fost o decizie conștientă. Scrisesem cam treizeci-patruzeci de pagini din primul roman când mi-am dat seama că băiatul nu are nume. Și m-am oprit o clipă, că m-a izbit lucrul ăsta, și mi-am spus ”Ia stai așa, băiatul ăsta nu are nume…!”. După care mi-am răspuns singur: ”Păi sigur că nu are. Nici nu trebuie să aibă. Vezi-ți de treabă mai departe.” Pe urmă nu m-am mai gândit la asta deloc. Nu am stat să analizez exact ce înseamnă, dar, când publici o carte, oamenii pun întrebări, așa, ca tine, și asta e una din întrebările mari. De ce nu are băiatul nume? Când mi s-a pus prima oară această întrebare, în Islanda, m-a fulgerat momentul acela, de la începutul scrierii… Nu știam cum să-l explic. Nu știam decât că așa era bine, că a fost o hotărâre bună. Cu timpul, am înțeles că rațiunea din spatele acestei decizii ar fi că, dacă eroul nu are un nume, poate purta toate numele de pe lumea asta. Și masculine, și feminine. El e noi toți.
Dar e o devenire acolo, un parcurs… E aproape un copil când pleacă, e un bărbat când crede că a sfârșit călătoria.
J.K.S. Este.
Geoffrey Lucas pentru Unsplash
(Zâmbește larg, cu toate ridurile. E palpabilă părerea lui de rău că a trebuit să se dea jos din barca asta. Jón Kalman Stefánsson are aproape 57 de ani (e ziua lui pe 17 decembrie) și scrie din 1988. E complet lipsit de morgă auctorială. Sau așa mi se pare mie, acum… Să revenim.).
Toate părțile călătoriei au fost minunate pentru mine, deși, cum spuneam, nu am plănuit nimic dinainte. Când scrii un roman lucrurile se întâmplă, situațiile se schimbă, uneori ajungi la o răscruce. E fascinant. L-ai citit bine, e și copil, și bărbat, uneori în același timp, pentru că e înțelept, dar nesigur. Dacă ai un asemenea personaj, posibilitățile sunt nesfârșite. Motivul pentru care el vede lucrurile mai limpede ca toți ceilalți e tocmai combinația aceasta de forță mentală cu lipsă de experiență, cu o anume nevinovăție. Eu cred că prea multă siguranță de sine te împiedică să vezi lumea cum trebuie. Ești ferecat înăuntrul ideilor tale.
Cărțile dumneavoastră sunt profund intertextuale. Găsim în ele intarsii de Milton, de Shakespeare, de T.S. Eliot, de Dylan Thomas… Poezie, cel mai adesea, ceea ce-mi amintește că poezia e, la dumneavoastră, și o formă de sinceritate, și o armă ucigașă, și un liman. De ce anume v-ați salvat prin poezie?
Tace puțin. Nu e o tăcere grea, dar parcă se face puțin mai frig în jur…
J.K.S. Am început ca poet. Am scris trei cărți de poezie. E o a doua natură. Nu călătoresc nicăieri fără să iau cu mine o carte de poezie…
Priscilla Du Preez pentru Unsplash
J.K.S. Am mai multe cărți cu mine. Doi poeți islandezi, o colecție de traduceri de-acum vreo șaptezeci de ani, o selecție de poeme ale lui Kavafis… Sunt o companie bună. Întotdeauna îmi iau prea multe cărți cu mine și am bagaje cumplit de grele. Dar… sunt prietenii mei între paginile astea. Pentru mine, unul din cele mai grozave lucruri legate de poezie e că poți reveni asupra acelorași poeme fără încetare. Sunt unele pe care le-am citit de mii de ori. Gândiți-vă la Kavafis – poeme foarte scurte, de cinici-zece rânduri, adesea fără nicio metaforă pe-acolo… E clar, pare simplu, e accesibil oricui și, totuși, găsești ceva nou acolo cu fiecare lectură. Nu e că vezi ceva ce n-ai văzut până atunci, e că ai o altă experiență a poemului. Pentru mine cititul e o continuă deslușire a tainei unei emoții. Asta e frumusețea poeziei, profunzimea ei. Poezia surprinde ceea ce ni se pare a fi de neînțeles, de neexprimat, ceva care e, totuși, acolo, dincolo de puterea noastră de a-i da un nume. După mine, ăsta e sâmburele literaturii. Faptul că nu înțelegem, ci simțim acele versuri.
Bărbați care vâslesc până devin un singur corp, pești care înoată fericiți pentru că sunt liberi… Există o dimensiune larger than life în literatura pe care o scrieți. Cum navigați pe barca aceasta?
J.K.S. Scriu. Scriu și mă las dus de val. (Aici zâmbetul e cald și mâinile s-au ancorat de cana de cafea. Eu, recunosc, sunt în barca unde Barður, pescarul, moare de frig. Și aștept să mă ducă cineva la mal…).
Aștept să mi se întâmple scene, personaje… Sigur, fiecare nou personaj își cere dreptul la o parte din poveste. Câteodată încerc să le țin piept, să le pun pumnul în gură, dar nu reușesc și povestea se schimbă. Întotdeauna se schimbă. Da, pentru mine scrisul chiar e o călătorie și habar nu am cum se sfârșește. Cu timpul, mi se luminează, cât de cât, încotro mă îndrept. Nu știu niciodată ce fel de carte e asta pe care am început s-o scriu. Asta mă bucură nespus. Aș fi îngrozit dacă ar trebui să plănuiesc o carte în asemenea detaliu încât să nu mă mai surprindă nimic…
…ca un arhitect.
J.K.S. Exact! Nu aș putea. Nu ar mai fi o artă, ar fi un proiect. Ceva cu matematică.
Apare undeva, în cărțile dumneavoastră, ideea asta că toți devenim tăcere. De altfel, toate vocile se pierd sau sunt estompate de zăpadă, de vânt, de tot soiul de rumori interioare. Peisajul e dublat de un strat sonor. Sau de o absență a lui…
J.K.S. Poveștile sunt importante, dar la fel sunt stilul și atmosfera. Câteodată puțin mai importante, pentru că poți să ai o poveste grozavă și s-o spui în cuvinte și imagini care s-o banalizeze complet. Pentru mine, stilul e muzică. Și ai dreptate, orice poveste e dublată de o simfonie. Sunetul ăsta de care spuneai e parte din muzică, așa cum e și absența lui. Când scrii, asculți textul. Asculți sunetul lumii pe care o descrii. Te obișnuiești cu el. După care, dacă poți, încerci să-l muți în cuvinte. Ceea ce nici măcar nu e atât de greu. Greu e să surprinzi și ce e printre cuvinte. Să dai volum acelor spații. Asta e greu.
(Între cer și pământ, Tristețea îngerilor și Inima omului. Cele trei romane ale Trilogiei fiordurilor. Fiecare cu straturile lui de voci, liniști, neliniști și ne-voci. Volumul pentru care Stefánsson a fost nominalizat la Booker, în 2017, se numește fish have no feet. Recunosc că abia aștept să-l citesc.)
Jonas Denil pentru Unsplash
Vocea narativă ne amintește, într-una din cărți, că totul pe lume, în afară de dorință, trebuie stârnit din nou și din nou… Ce anume vă alimentează scrisul?
J.K.S. Când eram copil, voiam să schimb lumea. Eram un băiat care voia să salveze lumea asta. Acesta a fost visul meu. Scrisul e un imperativ, pentru mine. Ceva de care nu pot scăpa. Fără scris, nu există viață. E modul meu de a respira. Și mai e ceva. E speranța aceasta că scrisul meu ajunge la cititor, că-l atinge, că-l schimbă, că-l face, poate, să-și regândească viața. Sper ca scrisul meu să conteze. Poate nu cât să salveze lumea, dar să conteze. Să schimbe ceva.
Hari Nandakumar pentru Unsplash
Și, cu toate astea, personajele dumneavoastră care citesc, care trăiesc cu literatura pe dinăuntru, ajung la concluzia că iadul pe care-l purtăm în noi ne e mai accesibil decât raiul…
J.K.S. Așa e pe lumea noastră și așa va fi mereu. Drumul spre iad e mai scurt decât cel spre rai. E evident dacă te apuci să studiezi istoria umanității. E o istorie a cruzimii. Orice manual clasic de istorie vorbește despre războaie. Nu despre istoria frumuseții sau a victoriilor omenirii asupra propriilor limitări. E o istorie falsă. E, însă, bizar și dureros că, atunci când vorbim despre istorie, ne amintim în principal cum ne-am făcut rău unii altora. Cred că acesta e unul din motivele pentru care suntem unde suntem și avem leaderi ca Donald Trump. Probabil că le permitem unor asemenea oameni să ajungă la putere pentru că, inconștient, credem că așa arată, istoric vorbind, cei care ajung să împartă dreptatea. Credem în răul din noi. În cruzimea rasei. Ni se pare că asta e lecția istoriei. Există și ceva adevăr aici, dar mie mi se pare că e mai mult un fals. Adevărata istorie a umanității nu e scrisă în manuale, ci în cărțile de literatură și istoria aceasta e cea a oamenilor obișnuiți, care visează la o lume mai bună, la o altă viață, la un viitor pentru copiii lor. Visul acesta, la un trai bun, e visul a 90% dintre oameni. Numai că noi îi lăsăm pe ceilalți, pe cei 10% care nu dau doi bani pe visul nostru, să ne conducă și să distrugă lumea.
(Cred că e prima oară când s-a încruntat. Mă bucur, cumva, de revolta lui. E reconfortantă.)
Un personaj din trilogia dumneavoastră, Andrea, spune că nimic nu e greu atunci când ești liber. Care e cel mai greu lucru din existența dumneavoastră de scriitor?
Când am descoperit că asta sunt, scriitor, nu s-a mai pus problema să aleg. Pasiunea a fost copleșitoare. Mi-a fugit pământul de sub picioare, am simțit că mă îndrăgostesc. Și, știi, când te îndrăgostești, te îndrăgostești și gata. Nu te mai gândești că te-ai îndrăgostit. Simți ce ți se întâmplă și te bucuri. Te bucuri de tot ce simți. Așa e scrisul pentru mine. E o luptă, că așa e și iubirea, e făcută din îndoială și suferință, din depresii și reinventări, dar e iubire. Iubirea asta e menirea mea.
Opresc reportofonul. Traversăm, împreună, trei secunde de tăcere. Le aud, cum spune Stefánsson că-și aude tăcerile din text. Mă uit la el cum face un nou gest periculos, în urma căruia lingurița vibrează, aproape în picaj, pe marginea farfuriei.
”Ești sigură că nu vrei, totuși, un fursec?”
Roan Lavery pentru Unsplash
Notă: O parte a acestui interviu a apărut în revista Dilema veche, în 2018.
”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt cele pe care le găsești.” (Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi)
Sally J. Pla
Am citit-o pe Sally J. Pla cot la cot cu fiica mea. Am râs în cartea aceasta, despre stoluri și singuratici, despre călătorii și revelații deghizate în vulturi pleșuvi și lebede trompetă, cocori siberieni și peruși de California. Charlie, eroul care ne-a ținut de mână toată povestea, e un băiețel care vede lumea puțin altfel, care adoră ilustrațiile lui John James Audubon, care are un tată jurnalist și care trece prin ceva necazuri. Se spală obsesiv pe mâini, e sensibil la mirosuri, la schimbări, la lumea de afară…
Am citit din carte într-un proiect inițiat de Cantus Mundi România, pentru toți copiii care stăteau acasă. Pe urmă am rugat-o pe Flori Mihalache de la Editura Corint să mă ajute să obțin un interviu cu Sally. Cumva, pe măsură ce lucrurile avansau, Sally a dat peste înregistrarea aceea.
Ce a urmat e o prietenie pentru care sunt foarte recunoscătoare cu unul din cei mai creativi oameni pe care îi cunosc. Începuturile ei audio sunt aici și îmi sunt foarte prețioase. Mi-au fost și foarte folositoare. Din interiorul tulburării de spectru autist, Sally scrie cu umor și empatie, cu vervă și entuziasm, cu sensibilitate aproape muzical de nevralgică. PRESS PLAY.
Foto: Mehdi Sepehri pentru Unsplash
– Am adorat cartea dumneavoastră. Personajele. Vocea narativă. Atmosfera. Trama. Totul e atât de plin de imaginație și de captivant!
– Sunt așa de onorată că ați găsit-o și că ați citit-o! A fost atât de emoționant pentru mine să văd înregistrarea cu fiica ta citind și să-i aud vocea. Știi când ți se traduce cartea, iar aceasta a fost tradusă în nouă sau zece limbi, dar nu am văzut niciodată un copil citind-o într-o altă limbă. A fost minunat să aud sentimentele din voce, experiența în sine a fost extraordinară.
– ”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt și cele pe care le găsești.” Călătoria din Păsările dintr-o bună zi începe din ilustrațiile lui John James Audubon și se sfârșește pe terenul sălbatic reprezentat de iubirea pentru cineva. Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat pe parcursul acestei aventuri auctoriale?
– Cred că primul lucru pe care am încercat să-l creez și pe care l-am auzit în interiorul meu încă de la început a fost vocea lui Charlie. Am auzit vocea aceea și am știut cine este el. M-am gândit la el și la cum va crește povestea pentru că și aceasta, ca toate poveștile, a pornit dintr-o nevoie personală. Ca mamă a unui fiu diagnosticat cu autism, pe care îl iubesc mai mult decât orice și pentru care îmi doresc să se simtă bine și să fie în siguranță, am imaginat această călătorie care să-l facă pe Charlie, eroul meu, să se simtă în largul lui în lume. Totul a plecat din nevoia aceasta a mea. (Sally J. Pla)
Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
– Ați afirmat că scrieți pentru tinerii care văd lumea puțin altfel. Mie mi s-a părut că scrieți despre toate felurile în care lumea trebuie privită.
– Da, pentru că toți vedem lumea puțin diferit. Suntem expresii ale aceleiași experiențe umane. De fapt, atunci când am început să scriu cartea nu m-am gândit că ar fi doar pentru copii. Credeam că e o carte pentru adulți, scrisă din punctul de vedere al unui copil. Am fost surprinsă când agentul meu a spus că e o carte pentru copii de peste opt ani.
– Eu m-am simțit mai tânără citind-o, pentru că publicul țintă era mai tânăr și m-am bucurat că mi se potrivește și mie.
– Mulți oameni mari se recunosc în ea, sunt și bunici care își recunosc nepoții, cred că toți ne putem raporta la povestea aceasta pentru că ea e despre o călătorie care duce la maturizare. Toți ne maturizăm mereu. Nu e ceva ce se întâmplă doar în adolescență, nu e o călătorie limitată la trecerea de la copilărie la viața adultă. Cred că toți ne schimbăm și trăim într-o continuă devenire, în funcție de ce ni se întâmplă. Știu că mie așa mi s-a întâmplat. Sunt etape de viață pe care le tot reiei. Toți avem asemenea transformări, dar lui Charlie i se întâmplă prima dată și de aceea e atât de ușor să te recunoști în el. Am trecut cu toții pe-acolo.
– Ați simțit că v-a schimbat viața?
-Absolut! E primul roman pe care l-am scris. De-atunci am mai publicat câteva. M-a făcut să-mi dau seama că scriam dintr-o perspectivă atât de limpede și de sinceră. Era așa de ușor de locuit în vocea lui Charlie, iar eu credeam că e un fel de dar pentru fiul meu… Cu cât avansam cu scrisul, însă, retrăiam etape ale propriei mele copilării, cu tot cu eforturile mele de a înțelege lumea. Păsările care traversează cartea sunt ale mele. Când aveam nouă sau zece ani adoram păsările! Aveam o carte despre ele cu care mergeam în pădurea din spatele casei. Am început să bănuiesc că ce scriam era mai mult decât un exercițiu de imaginație. Am ajuns să fac terapie și, în cele din urmă, mi s-a sugerat să fiu testată și așa mi-am primit diagnosticul de tulburare de spectru autist la vârsta adultă. S-a întâmplat ca urmare a scrierii cărții, așa că… da, în mod clar mi-a schimbat viața. A fost un lucru bun, multe aspecte ale copilăriei mele au căpătat alt înțeles. Am înțeles de unde veneau greutățile mele de copil și am înțeles și de ce a fost atât de important și de revelator pentru mine să scriu această carte. (Sally J. Pla)
Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
– După ce v-am citit cartea, mi-am dat seama că dincolo de cartea lui Naoki Higashida, The Reason I Jump (De ce sar), tradusă de David Mitchell, pentru că vorbim de transpunerea unei narațiuni non-verbale, nu știu nici un alt personaj principal într-un roman care să aibă o tulburare de spectru autist. A fost o mare provocare?
– Când scriam nu eram atât de conștientă de acest fapt, abia după ce am terminat de scris am început să am suspiciuni… Nu am scris în mod conștient din perspectiva unei persoane cu autism, eu scriam din perspectiva vieții mele și a fiului meu și cântăream toate aceste lucruri. Acum mă bucur că sunt mai multe asemenea cărți. The Reason I Jump e o poveste incredibilă. Cred că a fost și ecranizată de curând. Mai sunt câteva, din ce în ce mai multe în fiecare an. Oameni care sunt în interiorul spectrului sau care au legătură, cultural, cu lumea aceasta, a personajelor lor centrale. Numărul autorilor cu tulburare de spectru autist care își expun experiența crește – mă gândesc la Mike Young, la Jen Malia… Suntem o microcomunitate, ne comparăm experiențele, e interesant.
– Ați scris un articol foarte frumos, pe blogul dumneavoastră, despre Monstrul Fricilor și despre cum conștientizarea schimbă felul în care purtăm bătăliile copilăriei. Povestiți-ne puțin despre cum l-ați creat pe Stanley.
– Da, Stanley din Stanley Will Probably Be Fine, e un copil anxios. Eu locuiesc în San Diego și mi-am dorit să scriu o carte a cărei acțiune să se petreacă aici. Am citit așa de multe povești care se întâmplă la New York… Fiecare oraș merită măcar o poveste. Stanley din cartea mea locuiește aici, la San Diego, unde în fiecare vară se întâmplă Comic-Con. Eu sunt mama a trei băieți pasionați de Marvel, de benzi desenate, așa că o asemenea carte era un pas firesc. Când abia începusem să scriu cartea despre Stanley, am suferit o fractură la genunchi. Eram în scaun cu rotile și aveam bilete la Comic-Con și mi-a fost prea teamă să merg. Nu voiam să fiu în scaun cu rotile într-un loc atât de aglomerat, oricum nu-mi plac mulțimile. La început mă entuziasmase ideea de a merge, dar eram, de fapt, îngrozită de marea aceea de oameni zgomotoși în care trebuia să mă descurc și cu un picior rupt, pe deasupra… Așa că nu am mers. Am rămas acasă și m-am supărat pe mine însămi, pentru toate lucrurile din viața mea pe care mi-a fost prea teamă să le fac. Așa că am scris despre acest băiețel anxios ca mine, de-aici a pornit el. Anxietatea e un subiect atât de important… Eu am fost anxioasă dintotdeauna. E una din principalele probleme ale copiilor de școală. În Statele Unite, statistic unul din șase copii suferă de anxietate. Vorbim de elevi de până în 13 ani. E o cifră enormă. Lumea e din ce în ce mai afectată de tot soiul de greutăți și de temeri, iar copiii sunt afectați la rândul lor. Așa că am vrut să scriu o carte despre cei care-și fac prea multe griji și așa a apărut Stanley.
– Mi-a plăcut foarte mult un paragraf care spunea așa ”Câteodată nu căutăm soluții pentru toate problemele noastre, câteodată vrem doar o îmbrățișare.” Ce le-ați spune, de pe câmpul de bătălie, părinților ai căror copii se luptă acum cu Monstrul Fricilor?
– E foarte mare câmpul acelea de bătălie și sunt tot soiul de probleme…
– Numai temerile de anul acesta fac cât un război…
– Da, e foarte mult de dus. Dar nu e nevoie să fie mult. Câteodată copiii care par să aibă vieți lipsite de tulburări, la suprafață, fac eforturi enorme, în interior. Nu e genul de lucru pe care părinții să-l poată repara și, ca părinți, vrem mereu să reparăm ceva în viețile lor. Câteodată tot ce ne trebuie e să ne asculte cineva. De-acolo conversația poate evolua spre găsirea unor modalități de a repara lucrurile cu blândețe. Când părinții se grăbesc să găsească soluții pentru tot, copilul înțelege că el singur nu s-ar putea descurca. Ce trebuie ei să învețe e să-și depășească momentele de anxietate. Noi avem o glumă, în familie. Îi spunem ”bietul copilaș”. Când cineva se jeluiește de ceva ce-a pățit și vin la tine fără a căuta neapărat un răspuns, o soluție, îi spun soțului meu sau copiii ne spun „Uite, trec prin asta și vreau să-mi zici ”Bietul copilaș!”. E tot ce vreau de la tine.”
– Poate că avem nevoie să reparăm mereu ceva în viețile copiilor ca să ne convingem pe noi înșine că suntem niște părinți buni, ca să ne depășim anxietatea parentală.
– Clar! Vine din grijă și din iubire. Vrem să-i ajutăm, e firesc!
– …dar sfârșim prin a-i ajuta prea mult.
– Da, așa cred. Copiii au nevoie să-și poarte luptele și singuri și să găsească ei înșiși soluții. Le trebuie îndrumare, nu un părinte care să dea un telefon și să rezolve problema sau să le spună exact ce să facă. Atunci nu mai au ce învăța.
– Așa e. Care e cea mai mare satisfacție pe care v-o oferă scrisul?
– Cred că e ceva legat de faptul că trebuie să vin cu o idee nouă pe care să o explorez. Asta e partea cea mai incitantă. Câteodată lucrurile nu se leagă și atunci nici măcar nu duc ideea la bun sfârșit. Câteodată scriu 50 de pagini până să-mi dau seama că nu va funcționa. Îmi place și partea de editare. Stau mult timp pe prima variantă a poveștii. Sunt perfecționistă, îmi place să recitesc totul și să refac pagini întregi. Cred că partea cea mai grea e să ai o poveste cap-coadă. Dar, după asta, când revii și scurtezi, și corectezi și spui ”A, asta merge mai bine aici!” sau ”Asta e chiar o parte amuzantă!” e foarte, foarte plăcut.
Boston Public Library, Unsplash
– Când pregăteam interviul, m-am trezit răsfoind ediția noastră Audubon de buzunar. Eram curioasă cu ce începe lista dumneavoastră de păsări dintr-o bună zi? A mea începe cu bufnița polară.
-Superbă, nu-i așa? Mie îmi place pasărea flamingo. Îmi place cum se contosionează gâtul lui lung și roz pe pagină. Știi că asta se întâmpla din motive tipografice? Motivul pentru care Audubon a pictat toate aceste păsări mari atât de răsucite în poziții nefirești e că altfel nu le putea face să încapă în pagina tipografică. Era o chestiune de parametri. Pe mine mă intrigă însă contorsionarea acelei păsări splendide. Și îi ador culoarea.
Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
-Știu că și dumneavoastră ilustrați!
-Da, de fapt, chiar în timp ce lucram la această carte, am desenat toate păsările cot la cot cu Charlie. A fost un fel de meditație care m-a ajutat să intru în mintea lui. Într-o zi mi-ar plăcea să-mi ilustrez propriile scrieri. E pe lista mea de autor.
-Ce mai e pe lista de autor? Lucrați la ceva acum?
-Da, tocmai am terminat o carte și aștept publicarea ei. Acțiunea se petrece o sută de ani de-acum înainte, în viitor. E o carte de aventuri pentru iubitorii de animale. Abia aștept să apară, am lucrat ani de zile la ea. Mai lucrez la ceva… Multă lumea mi-a spus că ar trebui să scriu și despre fete, așa că lucrez la o poveste cu o fetiță și, într-o notă mai personală, la niște memorii în versuri. O serie de poeme. Am cam 150 acum. Încă lucrez pentru că mă stăpânește cartea asta. E despre viața mea de fetiță.
-Sună grozav! Abia aștept să citesc! Cum au reacționat copiii dumneavoastră la copiii din cărțile pe care le scrieți?
-M-am străduit să nu expun intimități. Fiii mei au toți peste douăzeci de ani acum. Sunt mândri de mine și bucuroși că am scris… Se amuză foarte tare de toate lucrurile mici din viețile noastre pe care le regăsesc în cărțile mele. Văd toate detaliile astea și râd citindu-le. E bine. Mă bucur că le putem împărți.
Dansul începea cu o cădere în care picioarele zvâcneau în sus, iar apoi urma o ridicare din care începea dansul propriu zis. Fotograful, fără să vrea, a surprins cele trei etape ale întoarcerii mele (și a lumii) pe dosdansul acela. L-am dansat apoi foarte mult timp în lumea întreagă și s-a intitulat MESS AROUND. (Gigi Căciuleanu)
Telefonul pârâie în toate felurile și, din când în când, mă frisonează ideea că va trebui să ne măsurăm în luptă dreaptă, eu și conexiunea aceasta atât de fragilă, ca să salvez înregistrarea. Dar am s-o salvez. Și îmi va fi mereu prețioasă conversația aceasta cu maestrul Gigi Căciuleanu, unul dintre acei creatori atât de speciali de transă, de energie, de poem și de conversație corporală în fața unui public. Mi-am dorit interviul acesta atât de mult timp încât mi s-a părut ireal când chiar s-a întâmplat. PRESS PLAY :-).
Despre școală, virusuri, online, demonizări și foarte puțină dragoste
Domnul din ambulanță coboară, își scoate masca, râde cu toți dinții și dă mâna, old school, cu doamna. Doamna poartă masca sub bărbie. Stau de vorbă, cu capetele în pericol de coliziune frontală, vreo treizeci de secunde, după care domnul dispare în spatele ușii. Doamna administrează o toaletă publică. Mai sunt și alți clienți la coadă.
La o distanță spectatorială, în spatele geamului mașinii, înregistrez scena aproape placid. Abia după ce domnul se urcă la volanul ambulanței, la fel de zâmbitor, cu toți dinții la vedere, și sirena pornește din nou, mă traversează o panică reziduală. Mă întorc în telefonul meu. Butonez fără țintă. De pe un perete pe altul, văd cum călătorește un status. Copiii trebuie să se întoarcă la școală pentru că mămicile nu mai rezistă!!! Distribuie și tu!!!
Abandonez. Semnele de exclamare au ceva din stridența bolduită a subiectului zilei. Încerc să vizualizez mămicile, față în față cu domnul care conducea ambulanța. Spre dezamăgirea mea, reușesc.
Adevărul e că de când lucrez la subiectul ăsta, despre începerea școlii în formule mai mult sau mai puțin artizanale, am căpătat un soi de Angst cu privire la aproapele meu și potențialul lui de a ficționaliza dincolo de date. Unele lucruri le înțeleg. Când, la începutul lui iulie, am citit-o pe Deb Perelman, în The New York Times, cu In the Covid-19 Economy, You Can Either Have A Kid or A Job, am retrăit toată experiența din lockdown. Zoom-ul, job-ul, senzația că nu reușesc, depresiile cumulate, frica, exasperarea, imposibilitatea de a controla în vreun fel programul zilei, fragilitatea profesională, umilința, dependența de tehnologie, epuizarea, dezastrul, lipsa de perspective, adaptarea pe fast forward. Despre cum a fost atunci, am scris aici, la invitația Luizei Vasiliu. Niciodată, ce-i drept, absolut niciodată, nu am ajuns în stadiul în care să vreau să-mi trimit copilul la școală cu orice risc.
Mai sunt câteva săptămâni, însă, și realitatea bate la ușă. Cum trenul spre Hogwarts ne-a lăsat pe toți în gară, urmărim, tot la unison, progresia virală și scenariile de redeschidere. Se vehiculează distanțe de un metru între copii (de ce un metru, mă întreb? de ce nu 53 de centimetri sau un metru 42?; baza științifică e cam aceeași…), se dă cu piatra în Zoom (asta după ani de zile în care ne-am plâns cu toții de lipsa de racord între școală și lumea în care trăim), se descentralizează, nu se descentralizează, se vorbește mult despre socializare, socializare, socializare. Eu mă gândesc la toaletele din școli (aceleași despre care plângeam cu toții (online, da) înainte de pandemie). Socializarea îmi trece.
Jurnalistic vorbind, singurul mod prin care știu să parez angoasa e să adun date. Să vorbesc cu oameni care au răspunsuri la întrebările mele. Să văd problema dincolo de spaimele mele materne.
Doru Căstăian e unul din acei profesori care emană echilibru, know how și apetit pentru meserie. A scris Cum și de ce (mai) educăm, predă filosofie, e profesor MERITO, vede sala de clasă ca pe un spațiu de reflecție, dezbatere și achiziție intelectuală, nu ca pe un platou de sitcom. L-am întrebat cum vede revenirea asta în siguranță, bâjbâită între prea multe voci care țipă de pe margine.
Sincer să fiu, eu sunt foarte sceptic în privința deschiderii școlilor în septembrie. Dacă lucrurile continuă așa, vom vorbi despre mai bine de 2000 de noi îmbolnăviri pe zi în septembrie sau chiar mai rău. Este foarte greu (ca să nu spun imposibil) să-i faci pe elevii mai mici să respecte niște reguli simple, dar n-aș fi foarte optimist nici în privința elevilor mai mari. (Doru Căstăian, profesor)
Ca lucurile să meargă cum trebuie este nevoie de câteva calități care lipsesc aproape în totalitate la noi: elevi (dar și părinți, și profesori) cu respect pentru reguli, care să fie responsabili (câți părinți își vor trimite totuși copiii la școală chiar dacă au „ceva” simptome?), comunități școlare care să funcționeze ca niște comunități adevărate (autorități, părinți, profesori), dar și consilii de administrație care să fie apte să ia decizii pe baza unor analize serioase și care să nu aștepte mereu comenzi de la centru, cum au fost învățate (deja există semnale că directorii vor refuza să ia decizii de capul lor și vor indicații clare de la centru). Si cum ar putea fi altfel când ani de zile au fost ținuți sub papuc și izbiți peste gură de câte ori au avut câte o inițiativă? Nu știu, poate eu văd lucrurile prea în negru, poate văd numai ce e rău și nimic din ce e bun, dar ce motiv aș avea să fiu optimist? Eu mă gândesc foarte serios să amân anul școlar al lui Alex și mă gândesc cu groază că eu va trebui să mă expun, în condițiile în care nu sunt chiar în afara grupelor de risc. Vom trăi (hopefully) și vom vedea.
Undeva, în spatele minții, îmi rulează un déjà vu cu potențial catastrofic. Două săptămâni după începerea școlii, toți părinții, cu copiii adormiți și nespălați pe dinți, stăm la coadă la exsudat. Ciucure. Pentru că tușesc în masă, au rinoree și sunt vag sau mai puțin vag febrili. Asta în fiecare an. Pe-atunci ne temeam de streptococi.
Acum, după ce o vreme cei sub unsprezece ani au fost etichetați cu risc viral mai mic, studiile se îndreaptă într-o cu totul altă direcție. Încărcătura virală a unui copil e mai mare ca a unui adult. Cam de o sută de ori, potrivit unui studiu publicat la 30 iulie de o serie de infecționiști cu specializare pediatrică. Nici experiența școlilor de vară nu arată prea bine. Cazul taberei din Georgia în care 76% din cei 344 de participanți s-au infectat cu Sars Cov 2 nu pare să deranjeze prea multă lume. Nici cea a celor trei profesori din Arizona care au predat în aceeași clasă, pe timpul verii, cu toate măsurile de siguranță. Doar doi au supraviețuit.
Sigur, e experiența altei țări. Importat, însă, e să nu devină și a noastră. Despre tabloul local am decis să stau de vorbă cu medici prinși între cele două lumi – cea virală și cea educațională.
Doctor Andreea Anton, medic specialist pediatru în cadrul Rețelei de Sănătate Regina Maria, are trei copii și mult mai multe griji pe cap ca mine. E și unul din acei medici la care chiar vrei să ajungi dacă ai o problemă. Empatică, lucidă, conectată la realitate. I-am scris cu teamă despre cum lucrez eu la un articol despre școală. Era la cabinet. În noaptea următoare, parcurgeam deja temerile ei. Și mă întrebam când doarme. Dacă doarme…
Școala online a fost o provocare, recunosc, dar aș alege să mai trec de zece ori prin asta dacă e nevoie, decât să îmi asum vreun risc. (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)
Nu mă pot gândi decât: de unde atâtea cadre didactice, dacă vor împărți elevii pe grupe de câte 10-15? Cât se vor prelungi orele, cu pauze dese și mai lungi? Ce vor mai înțelege copiii în orele și mai scurte, când și acum sunt prea scurte? Cine se va asigura că se vor respecta aceste reguli? Sunt școli (bune, căutate, cu renume) unde nu există săpun și hârtie igienică. Prin ce magie vor reuși acele școli să respecte cu strictețe niște reguli greu de impus și greu de respectat, dacă ele nu au putut asigura minimul de echipament necesar igienei copiilor? De unde bani pentru toate materialele sanitare și tot echipamentul de protecție? Nu putem extrapola automat ce s-a întâmplat în alte părți. Nu suntem în Germania, sau în Suedia, sau în țările Asiei. Nu avem conștiința lor civică și tradiția respectării legii. Vor mai trece câteva generații până atunci.
Cum asiguri distanțarea fizică a copiilor (de orice vârstă) în afara școlii, după mai bine de 6 luni în care nu s-au văzut? Cine va supraveghea copiii în pauze, că profesori nu sunt nici pentru la clasă? Ce se va întâmpla când vor apărea primele cazuri pozitive între copii sau între profesori? Cum se va gestiona această situație, când spitalele deja sunt depășite?
Eu asta aș vrea să știu… (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)
Și eu aș vrea să știu. Întreb mai departe. Pentru mine, personal, experiența ultimelor luni a fost devastatoare profesional. Pierderile economice, cu copiii legați de calcuatorul de-acasă, sunt și vor fi mari. La fel impactul psihologic. La fel problema inegalității sociale. O problemă care exista, la fel de pregnant, și până acum. Necazul e că instituțiile abilitate abia acum par să o fi descoperit. Întrebarea care mă bântuie și pe care o tot lansez e cum mă vor apăra aceste instituții? Cum vor asigura o minimă protecție – a copilului meu, a familiei mele, a mea? Faptul că toată această criză virală e dublată de o criză instituțională e valabil peste tot în lume. Cum se va adapta școala, care nu se adaptează de treizeci de ani?
Doctor Ruxandra Jurcuț, Conferențiar doctor la UMF ”Carol Davila” din București, medic cardiolog la IUBCV „C.C.Iliescu” Fundeni, e un reper pentru mine. Profesional și uman. O cunosc din copilărie. I-am aplaudat de pe margine premiile, recunoașterea publică, munca asiduă. Acum copiii noștri sunt de vârste apropiate. Și împărțim aceleași temeri.
Sinceră să fiu, simt că suntem ȋn acelaşi punct de acum câteva luni. Revenirea la şcoală ȋn condiţii de sigurantă a copiilor depinde de câţiva factori pentru care cunoaşterea ȋn general şi situaţia ȋn România ȋn special nu au progresat deloc.
Practic ȋncă nu ştim ce forme de boală pot face copiii, deşi e limpede că reprezintă un procent foarte mic dintre cei care devin simptomatici după ce contractează virusul SARS-COV2. Datele privind contagiozitatea sunt ȋncă ȋn studiu, primesc o dată la câteva zile articole noi despre cât de contagioşi sunt sau nu sunt copiii sau asimptomaticii, şi nu am senzaţia că suntem pe teren solid. Or, contagiozitatea ȋnseamnă a duce virusul dintr-o familie ȋn alta, a putea infecta părinţi, bunici şi bone, greu de asumat deci.
Pe de altă parte, şcoala românească este printre cele din Europa care a reuşit cel mai puţin adaptarea la ceea ce ar trebui să fie : continuă cu clasele de 35-40 de copii, cand peste tot ȋn lume se merge pe sub 25 de copii (are rost să amintesc că legea din România impune sub 26 ?).
Și astfel, copiii sunt condamnaţi la a petrece câteva ore zilnic într-un spaţiu mic, cu un cubaj de aer respirat care dacă s-ar aplica la diverse alte categorii (funcţionari sau pacienţi internaţi) ar conduce la scandaluri şi procese. Cum să pregăteşti reînceperea şcolii în asemenea condiţii? Cum să te adaptezi în câteva luni schimbărilor care trebuiau făcute ȋn ani ? (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)
Le-am întrebat, pe amândouă, cum se descurcă. Eu am un singur copil și nu sunt medic. Mi-a fost greu. Sunt pregătită pentru mai greu. Cum arată, însă, mai greul?
Dr. Andreea Anton:
Ca toți ceilalți părinți care lucrează și care nu au niciun fel de ajutor. Nici bunici, nici bonă, și 3 copii. Un adolescent de aproape 13 ani și gemeni de puțin peste 4 ani.
Nu e ușor și, emoțional, uneori tind și eu să spun „lasă, că n-o fi chiar așa de rău”, dar rațional, mă tem și mă gândesc de zece ori dacă e bine ce fac pentru copiii mei. Și tot nu sunt sigură nici atunci 🙂
Cum mă descurc? Gemenii au revenit la grădiniță aproape imediat dupa redeschidere, o grădiniță privată cu puțini copii și unde știu și văd că se respectă regulile (pe cât se poate cu copii de această vârstă) și cu 0 cazuri de infectare după 6 saptamani de la redeschidere, se pare că se respectă. Dar, cum spuneam, este grădiniță particulară și de seriozitatea și respectarea regulilor depinde chiar funcționarea ei, la stat nu ar fi fost același lucru și nu aș fi avut același curaj.Sigur că emoții am și așa și suntem pregătiți în orice moment să întrerupem colectivitatea, dacă va fi cazul. (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)
În cazul dr. Ruxandra Jurcuț, situația se complică pe mai multe niveluri. Ce fac un cuplu de medici cu doi copii în școală?
Dr. Ruxandra Jurcuț:
Este pentru noi cea mai grea ȋntrebare. Dacă majoritatea părinţilor pe care ȋi cunoaştem ȋn afara profesiei au acum luxul (cu bunele şi relele lui) de a lucra de acasă, cel puţin un părinte, noi nu ȋl avem şi asta este extrem de complicat de gestionat. Multe nopţi nu am dormit la ȋnceputul pandemiei gândind cum să ne organizăm, mai ales că avem copii nici prea mici, dar nici prea mari, care ȋncă au nevoie de ȋncadrare pentru activitatea şcolară şi nu numai. Acesta este unul din motivele pentru care am strângere de inimă şi pentru varianta exclusiv online a reȋnceperii şcolii.
Încercând să văd partea plină a paharului, asta ar putea doar să fie un stimul pentru autonomia unei generaţii foarte legate de părinţii lor…
Există, însă, și partea goală a paharului. Și, oricât de greu ar fi, trebuie să întreb despre ea.
Niciodată nu poate fi bun ceva făcut în orice condiţii. Oamenii sunt foarte diverşi şi la fel e modul cum se raportează la risc, la ȋngrijorare, la realitate chiar. Mă aştept deci să nu existe niciun consens. Dar dacă Ministerul Educaţiei nu va trata cu maximă responsabilitate centralizarea regulilor de funcţionare a şcolilor ȋn aceste condiţii, dacă va lăsa la latitudinea fiecărui manager şi deci a bunului plac şi înţelegerii sanitare individuale, va fi rău. Este încă un moment de cumpănă pentru cum va dovedi statul ca este potent şi că îşi poate proteja corect oamenii. (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)
Ne întoarcem la stat. La instituții. La cu mască și fără mască, la un metru și treizeci în clasă, la rotații pe săptămâni (nu înțeleg acest dans cu viralitatea cum nu înțeleg posibilitatea unei reacții sanitare eficiente în cazul prezenței unei infecții – povești cu DSP-ul care uită de oameni, teste, internări, carantinări știm toți).
Întreb mai departe.
Cu Speranța Farca, cercetător psihanalist, conferențiar la Departamentul pentru pregătirea personalului didactic din cadrul Universității Naționale de Arte, București, și autoarea mai multor studii și articole pe teme de educație, am făcut interviu acum niște ani, după ce i-am citit cartea apărută la Humanitas, Independența copilului. Am descoperit atunci un specialist rezistent la clișee, cu o privire rațională și temeinic argumentată cu privire la multe subiecte sensibile. A fost admirație la prima vedere.
Dr. Speranța Farca:
Felul în care reacționăm la ceea ce ni se întâmplă, este rezultatul modului în care am crescut. Acum putem vedea care sunt efectele creșterii în frică, în constrângere, cu recompense și cu pedepse, cu autorități care să ne indice ce să facem.Este un bun moment să observăm că înlocuirea educației cu aceste tehnici de control nu dă roade. Evident că nu ne ajută în situații limită o școală în care este semănată frica în locul dorinței, o școală care impune ascultarea oarbă în locul formării capacităților de asumare și decizie. Oamenii obedienți sunt nefericiți în condiții pașnice și sunt incapabili de adaptare și de a găsi soluții când se confruntă cu neprevăzutul.
Educația are menirea să ne dezvolte creativitatea, toleranța și flexibilitatea; ne pregătește să facem față oricăror situații. Cu ocazia pandemiei, am putut vedea cât de necesare ne sunt aceste abilități și cât de importantă este de fapt educația veritabilă, care ne ajută să devenim oameni liberi și, deci, responsabili.
De aceea nu revenirea la școală mi se pare problema, ci cât de flexibil gândim această revenire.
Școala ca instituție-fabrică, unde deciziile se iau otova pentru toți, unde sunt formate cohorte de buni executanți, este o investiție nocivă. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)
Dacă vrem o școală sigură și cu sens educativ va trebui să ne gândim la copii și să flexibilizăm oferta educațională în funcție de nevoile fiecăruia în parte. Aceasta nu este atât de dificil pe cât se pare, este nevoie doar de puțină organizare pentru a îndepărta cutume nocive și pentru a reveni la norme ale bunului simț. Copiii au nevoie doar de câteva elemente pentru dezvoltare: de un mediu sigur fizic și psihic, de ofertă educațională adecvată și de tratament individualizat.
Mediul sigur presupune că la școală, niciunui copil nu i se poate întâmpla nimic rău fizic sau psihic.
Spațiul fizic al școlii trebuie să fie curat mereu, dotat adecvat și neaglomerat. Pentru asigurarea unor clase cu efective foarte mici, statele nord-europene preiau deja bani de la UE pentru adecvarea sălilor, pentru angajarea și pentru pregătirea unui personal didactic mai numeros. Iată cum pot fi folosiți banii europeni!
Mediul psihologic de la școală ar avea nevoie să fie curățat de spaimele și de frustrările adulților. Abia când acest mediu va fi propice dezvoltării, copiii nu vor mai avea motive să i se sustragă. În loc să-i blamăm pe copii pentru abandon, pentru chiul, pentru nepregătire și pentru neseriozitate am putea încerca să însănătoșim mediul școlar pentru ca ei să nu-l mai refuze.
Oferta educațională adecvată este, carevasăzică, ofertă, nu obligație, este educațională nu de altă natură și este adecvată nevoilor și cerințelor copilului. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)
Școala este menită să susțină învățarea și formarea copiilor și nu se poate transforma în datoriacopilului de a face teme peste teme, de a învăța pe dinafară manuale întregi, de a rezolva până la saturație culegeri de probleme. Dacă educația s-ar putea reduce la aceasta, atunci profesorii nu ar mai fi necesari. Câțiva specialiști ar realiza tutoriale de învățare culegeri de exerciții, teste de evaluare și o bibliografie – nu ar mai fi nevoie să plătim o liotă de profesori. Profesorii au nevoie să înțeleagă că rolul lor nu este de judecător-evaluator și că nu pot delega copiilor și părinților responsabilitatea pentru ce nu merge bine.
Școala este instituție educativă și nu de asistență socială pentru părinții care nu au cu cine își lăsa copiii acasă când sunt bolnavi sau obosiți. Pentru astfel de situații poate exista varianta online sau a recuperării. Este momentul să nu mai facem schimburi de gripe, covizi și toți virușii care bântuie prin colectivități înjumătățind prezența în lunile de iarnă. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)
De asemenea, dacă vrem să-i formăm pe copii pentru a fi flexibili și adaptabili și școala trebuie să fie astfel.Iată cum avem ocazia să vedem că pentru educație e suficient să ne raportăm la bunul nostru simț care ne îndeamnă să realizăm oferte variate de care să poată profita fiecare. Pandemia ne oferă ocazia de a reflecta asupra unor soluții individualizate care să se potrivească nevoilor copiilor și nu vreunui sistem.
Cum putem face așa ceva, cu teoria conspirației mai virală decât virusul însuși, cu virulență discursivă și radicalizări pe bandă rulantă? Răspunsul meu, personal, e destul de simplu. Documentând continuu. Adaptabilitatea se construiește pe informație competentă, pe experiență concretă, pe sisteme de susținere socială și psihologică, pe renunțarea la inerții instituționale (nu, cei mai mulți dintre noi nu vom mai lucra cum am lucrat până acum) și la reguli rigide (nici cel mai creativ și mai talentat profesor nu se va putea descurca fără sprijin cu același volum de materie și aceleași unelte de lucru). Deloc în ultimul rând, vorbind. Vorbind cu cei prinși în mijlocul problemei.
Dr. Andreea Anton:
Când ție, medic, ajunge un om complet neinstruit medical să îți explice cum stau lucrurile cu conspirațiile mondiale, încercarea ocultei de a le pune botniță și „cumpărarea” medicilor să înșele populația, e greu să accepți că aici s-a ajuns. Și e foarte greu și descurajant să încerci să îi convingi de contrariu. Dar s-a ajuns aici pentru că există o foarte prosperă presă de fake news cu mare priză la consumatorii de senzațional si știri de tip „șoc” sau „top secret” pe care nu o cenzurează nimeni, din păcate. Iar când medicii tac sau sunt prea prinși cu a-și face datoria, că să țină piept valului de fake news, neîncrederii si suficienței atotcunoscătorilor, asta se întâmplă. Întotdeauna habarniștii și răspândacii vor fi mai vocali decât noi, este o luptă inegală.
Dr. Ruxandra Jurcuț:
Dacă s-ar elabora un set clar de reguli şi aplicarea lor ar fi urmărită de conducerile şcolilor cu posibilitatea de reglmentare prin măsuri punitive dacă nu sunt respectate, ar fi perfect. Din păcate, şi asta nu este valabil doar ȋn România, democraţia gândirii face că mulţi oameni au nu doar opinii personale, dar cred şi că trebuie impuse altora – dacă un profesor « nu crede ȋn COVID » trebuie să ȋşi păstreze opiniile pentru acasă şi să respecte regulile generale la şcoală.
Vreau, nu vreau, mă întorc la instituții. Pe mine, părintele, potențialul pacient, angajatul, instituțiile mă dăscălesc. Mult. Țipă la mine. Îmi arată constant ce nu fac bine. Îmi bagatelizează frica. Oboseala. Incapacitatea de a fi ubicuu. Îmi dau deadline-uri, planuri cadru și cifre înspăimântătoare. Cumva, parcă nici nu trebuie să sapi adânc ca să descoperi de unde vine rezistența. La ”trebuie”, la online, la ideea că un set irelevant de hârțoage, mail-uri și telefoane la care nu răspunde nimeni au vreun rol în protecția mea. A familiei mele.
Trebuie să ne adaptăm. Să facem un pas în față. Noi. Acum. Pe cont propriu. Întrebarea e cum. Și de ce nu-l face statul primul.
Știu toate aceste lucruri. În loc de asta, mă trezesc întrebând, undeva, în alt miez de noapte, despre mecanismul rezistenței noastre la online.
Dr. Speranța Farca:
Pentru acest răspuns aș încerca o analiză sumară a rezultatelor obținute de copii anul acesta la Evaluarea Națională. A fost anul în care la această evaluare s-au obținut cele mai multe note peste 9 din toate timpurile. Cine sunt acești copii? Din datele oferite de Ministerul Educației și Cercetării (MEC), peste 80% sunt copii din mediul urban și peste 65% sunt fete. Dintre acești copii, toți chestionații au spus că au fost susținuți sistematic cu meditații online și majoritatea au declarat că susținerea școlii a constat în trimiterea unor teme și a testelor de antrenament deja publicate pe situl MEC.
Datele MEC ne arată că peste 46% dintre copiii din mediu rural au luat sub nota 5 la Evaluarea Națională. Conform testelor, această notă se putea obține doar cu ajutorul unor cunoștințe din clasele primare. Situația este alarmantă, iar efectele ei viitoare pot fi dezastruoase.
Prin urmare, așa cum s-a făcut școala online, a avantajat în special fetele din mediul urban susținute de părinți cu meditații. Pierzători au fost copiii (în special băieți) din rural. Și așa dezavantajați.
În altă ordine de idei, școala nu ține doar de școală, ci și de infrastructura de acasă. Când lucrăm de acasă avem nevoie de internet, de un computer individual pe care să știm să-l utilizăm, de o cameră doar pentru noi și de liniște. Sigur că atunci când avem doi copii mari, doi părinți, patru camere și patru computere, treaba merge bine. Dar când avem trei copii, doi părinți care lucrează de acasă, trei odăi și trei computere, cum procedăm? Dar când avem o mamă singură, trei copii, două camere și un singur telefon? Dar atunci când este un bebeluș în casă? Dar atunci când părinții nu pricep cum funcționează un computer, iar copiii sunt mici și nu se descurcă fără asistență? Dar unde nu există internet, ce facem?… Situațiile sunt foarte variate și necesită o atenție individualizată.
Dacă MEC oferă fiecărui școlar o tabletă pe care să lucreze nu rezolvă problema nevoii de asistență, de spațiu, de liniște. MEC poate rezolva problema profesorilor nepregătiți și neimplicați, dar nu poate rezolva dificultățile care apar în fiecare familie în parte. Cred că problema se află în faptul că școala încearcă impunerea unor soluții unitare pentru toată lumea și nu se bazează mai mult pe deciziile asumate ale părinților cu care colaborează. (Dr. Speranța Farca)
Copiii au nevoie de educație tocmai pentru a-și păstra adaptabilitatea, pentru a reuși ca să facă față situațiilor neprevăzute din viața lor. Dar cum i-am putea învăța noi acestea într-o școală rigidă cu soluții generale pentru probleme particulare? Cum îi putem ajuta noi pe copii să fie flexibili când noi înșine suntem închistați în propriile noastre preconcepții? Cum îi putem ajuta pe copii să aibă grijă de ei înșiși când noi suntem atât de speriați încât așteptăm de la autorități să ne spună ce să facem?
Copiii au nevoie de școală fie și doar pentru mediul de întâlnire cu alți copii cu care pot relaționa direct, pentru accesul la un spațiu social în afara familiei care să nu fie gestionat de către părinți.
Școala are șansa de a fi un mediu sigur al comunității în care copilul să iasă în siguranță din familie pentru a se forma pentru lume. Cu toate aceste, școala pare că nu-și conștientizează întotdeauna rolul.
Cu ocazia acestei epidemii poate reevaluăm condițiile pe care le ofeream și până acum copiilor în colectivități.
Clasele aglomerate cu câte 30 de copii nu sunt un mediu sigur nici fizic, nici psihic și nici nu pot fi propice unui mediu educativ indiferent de pandemie. Aglomerarea generează agresivitate și tensiune, nu doar schimb generos de microbi. Nu poate fi vorba despre educație când copiii nu se pot mișca liber, nu se pot exprima și nu pot stabili relații consecvente. Deja țările nordice se gândesc la diminuarea numărului de copii în clase. De ce era nevoie de o pandemie pentru a vedea că nu e eficient să aruncăm în van bani puțini, când putem construi durabil cu bani mai mulți? (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)
Uniformizarea copiilor în școală generează mase obediente incapabile să se descurce în situații neprevăzute. Oamenii crescuții fără a lua decizii nu-și vor asuma responsabilități și vor aștepta mereu să li se spună ce să facă. Acum se dovedește că oamenii infantilizați în școală ajung o liotă periculoasă în degringoladă la prima situație neobișnuită. Pentru binele oricărei comunități este mult mai eficient să educăm oameni creativi capabili să se adapteze la nou.
Utilizarea fricii în școală își arată și ea monstruozitatea cu această ocazie. Oamenii care au trăit în frica de note, de teste, de teme suplimentare, de umiliri în fața clasei au ajuns să nu mai știe să trăiască fără frică. Orice situație care ar necesita mai multă grijă și prudență trezește îngrijorare și anxietate. În locul unei atitudini constructive apar stări de vinovăție și de învinovățire haotică a unora sau altora.
Învățarea pe de rost în locul stimulării gândirii critice, a curiozității și a cercetării, acum se vede cât este de nocivă. Oamenii preiau haotic idei aiuritoare în care ajung să creadă ca-n scriptură. Se luptă și se zbat împotrividu-se unii altora plecând de la trăsnăi aruncate în spațiul public care sunt luate ca literă de lege. Practicile de asigurare nu au nicio coerență logică și orice marionetă poate fi văzută ca autoritate.
În ecuația aceasta, sunt Toma Necredinciosul. Miza e prea mare. Nu văd coerența regulilor, nu văd nici aplicabilitatea lor cu spațiile și infrastructura actuale, cu metehnele adunate în timp și soluțiile încropite sub presiunea semnelor de exclamare de pe grupurile de ”mame libere”, cum spunea cineva zilele trecute. Îmi recunosc temerile în cuvintele altora. Ale celor mai în măsură ca mine să vorbească despre boli, școli și ce e de făcut.
Dr. Ruxandra Jurcuț:
Ce copil va pune masca la 8 dimineaţa şi o va păstra corect până la ora 12 ? Ce copil se va spăla repetat pe mâini la şcoală ? Au şcolile româneşti ceea ce este necesar pentru a asigura igiena ? (băi curate, spaţioase, cu săpun şi dezinfectant permanent disponibil). (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)
Avem noi, pe de altă parte, disponibilitate pentru dialog? Presiunea economică și diversitatea situațiilor individuale sunt constantele problemei. Totuși, în ce măsură mulți părinți pasează, în fapt, problema școlilor? Tocmai pentru că ritmul social al multora dintre noi presupunea copii livrați la școală și la afterschool, copii care lipseau de-acasă și câte 9 – 10 ore pe zi, copii aflați mult timp în grija altora.
Mulți părinți s-au trezit forțați să facă un pas în față în relația cu copiii, să și-i asume din mai multe puncte de vedere, să petreacă mai mult timp cu ei, să se implice mai mult în relația lor cu școala. Trecem prin schimbare împreună. Pentru cine e, de fapt, cel mai greu? De ce?
Dr. Andreea Anton:
Pentru cine e mai greu? Pe mulți părinți oboseala si neputința de a face față un timp mai îndelungat propriului copil îi poate împinge să decidă pripit. Nu e ușor să lucrezi de acasă cu copiii, dar cei care se plâng că le este greu să se gândească și la faptul că unii părinți nu au această opțiune, NU POT să lucreze de acasă. Și asta înseamnă să renunțe la serviciu, sau celălalt părinte să trebuiască să se ocupe si de copii și să și lucreze, numai el știe cum, cu copiii pe cap.
Cu toate astea, nue imposibil, pentru că EI sunt importanți, noi rezistăm, căci noi suntem adulții.
Dr. Ruxandra Jurcuț:
Cred că variază mult de la caz la caz. Depinde de vârsta copiilor şi de contextul familial şi şcolar. Pentru mine săptămânile petrecute cu ei inclusiv ca homeschooling au fost fabuloase. Trăiam ȋntr-un vârtej profesional şi, deşi mă lăudam cu strădaniile mele de a fi foarte prezentă ȋn viaţa lor ȋn pofida programului meu extrem de plin, era un exerciţiu de tip « hamster pe roată ». Am redescoperit bucuria de a fi ȋmpreună, de a face multe lucruri de la joacă la prăjituri, de la teme la plimbări. Va fi mai greu când vom reveni la viaţa dinainte. Dacă nu ar fi totul ȋnceţoşat de anxietatea adusă de această pandemie, ar putea fi o perioadă fantastică dedicată copiilor.
Poate că tocmai aici e cheia. În polifonie. În renunțarea la monotonia unicității – discursive, identitare, educaționale. Avem aceeași problemă, da, dar suntem foarte diferiți.
Dr. Speranța Farca:
Pentru că noi, majoritatea românilor, suferim de sindromul de-a ne crede „buricul pământului”, simt nevoia să precizez că nu doar școala românească se află în situația aceasta. Întreaga societate europeano-atlantică suferă de aceeași problemă și nici în Asia nu e mai bine.
Copiii, dar și noi adulții, avem nevoie de o diversitate de opinii, de idei, de variante din care să alegem. Dacă un copil și-a supărat mama, are nevoie să fie alinat de tata. Dacă un adult pierde un job, poate găsi un altul. Dacă puterile dintr-un stat nu se contraponderează contrându-se se ajunge la monopol și la dictatură.
Educația ne pregătește pentru o viață complexă unde nu e consens. Pentru a ne adapta la schimbări, avem nevoie să fim flexibili, toleranți, să acceptăm diversitatea și opoziția. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)
Copiii fac față bine diversității, noi, adulții avem nevoie de repere clare căci, atunci când ne copleșește responsabilitatea, nu vrem să greșim. Frica de greșeală ne-a fost inculcată tot în școală, dar copiii noștri ne arată că greșelile noastre sunt ofertante pentru ei, îi învață să-și asume și ei erorile și să le valorifice, nu să le ascundă și să găsească vinovați.
Problema nu mi se pare lipsa consensului, ci a consistenței în educație. Dacă noi suntem infantili, incoerenți, anxioși, iuți la mânie și gata să învinovățim pe cineva, sigur că acest exemplu este cel pe care îl vor prelua copiii.
Nu putem avea pretenția să-i educăm pe copii fără de a ne ocupa de noi înșine. Cu cât reușim să avem mai multă grijă de noi și să ne regăsim bucuria de a trăi, cu atât sarcinile educative de părinți devin mai simple, reducându-se, în cele din urmă, la un modus vivendi.
Cum rămâne cu socializarea? Cea în numele căreia, se pare, mulți dintre noi sunt dispuși să riște tot?
Cum rămâne cu teama, deloc neglijabilă, că vor fi triști și însingurați? Personal, cred că vor fi. Așa cum sunt toți copiii din zonele de conflict. Probabil că, dacă am fi prinși într-o urgență politică sau presați de o calamitate, dacă am vedea gloanțe zburând în aer sau dacă o viitură ne-ar ajunge până la fereastră, socializarea nu ar fi prioritară. Prioritară ar fi siguranța. Socializarea ar intra la pierderi colaterale. Deloc neglijabile, dar colaterale. Numai că virusul nu se vede. Noi auzim doar cum se numără paturile de la ATI – două la Prefectură, două la Școala de Fete. După ani în care am țipat despre spitale, nosocomiale, frica de sistemul public de sănătate, părem dispuși să riscăm, să ne luăm la trântă cu Voldemort în spații închise, unde Diffindo și Confringo, și Expelliarmus nu funcționează. Cei mai mulți.
Ceea ce nu înseamnă că e ușor să rupi un copil de colectivitate. Dacă academic vom putea compensa, aici vom avea de lucrat. În inima pandemiei, pauzele online mi s-au părut absolut spectaculoase. Nativii digitali relaționau, mai timid sau mai vocal, sub ochii adulților. Poate că nu ne place lumea asta nouă, dar ea există. Poate că, de fapt, socializarea nu e doar de un fel. Cum nu e nici învățarea. Și nici predatul.
Poate, dacă am judeca mai puțin cine a fost în Grecia și cine nu, cine mai are același job și cine nu, cine are prieteni care au fost infectați sau s-a întâlnit personal cu virusul și cine nu, ar fi mai simplu. Am deschide, poate, ochii în aceeași direcție. Și am căuta soluții, nu o soluție.
Dr. Ruxandra Jurcuț:
Încep să ȋmi fac griji legate de faptul că nu mai socializează destul, că nu se văd faţă ȋn faţă cu prietenii şi ȋnvăţătoarele lor, ca tristeţea ii poate cuprinde ȋn orice moment, că le lipseşte ludicul acestor interacţiuni, că ar putea deveni prea ȋntorşi spre sine şi spre tehnologie. Tocmai de aceea sper să putem să revenim spre o viaţă normală ȋn următorul an, cât mai curând.
Scenariul cel mai sumbru este boala, şi de aceea este riscul crescut. Dacă nu se iau măsuri puternice de prevenire în şcoli (clase cu sub 15 copii, distanţare bănci şi eventual panouri de plexiglas, purtare de măşti, disponibilitate dezinfectant nontoxic), îmi va fi greu să accept întoarecerea la şcoală cu orice preţ. (Dr. Ruxandra Jurcuț, medic specialist cardiolog)
Dr. Andreea Anton:
Cu siguranță vor fi afectați. Pentru copii în primul rând a fost și este greu, iar consecințele nu vor întârzia să apară. Vor pierde repere de la care să caute îndrumare, vor pierde încrederea, sentimentul de siguranță care pentru copii este foarte important.. Deja am și pacienți, și părinți care au avut sau au nevoie de consiliere psihologică.
Aștept să văd ce va urma și apoi vom decide. E clasa a 6-a, un an destul de greu. Sper să nu trebuiască să alegem...
După mine nu există „în orice condiții” când e vorba de copilul tău. (Dr. Andreea Anton, medic specialist pediatru)
Nici pentru mine nu există.
Mă tot gândesc la jocurile noastre de peste vară. La complicități. Toți părinții și toți copiii le au. Și toți suntem imperfecți, failibili, bulversați de evenimente. Mă gândesc la domnul de pe ambulanță. La părinții noștri. La părinții care suntem. Poate că ne adaptăm greu pentru că nu ne construiserăm sistemele de supraviețuire foarte bine. Poate că acum trebuie să găsim cărămizile lipsă. Poate că, fiind cu toții în același noroi, ca să-l parafrazez pe Oscar Wilde, acum, în ceasul al treisprezecelea, e musai să ne uităm la stele.
Dr. Speranța Farca:
Există însă, de ceva vreme, o tendință socială la nivel mondial a unor tineri, mai ales bărbați, care-și limitează relațiile sociale la cele online și care ajung să nu mai iasă din casă. În Italia, aceștia sunt susținuți de către părinți, iar în Japonia, se descurcă cu ajutorul firmelor de livrare la domiciliu. În România, fenomenul nu e studiat, dar cu toții știm câte un „copil” de 30 de ani cu tendințe de autoizolare, rămas în îngrijirea unor părinți care muncesc din greu pentru a face față. Modul de gestionare mondială a pandemiei a dat apă la moară acestui fenomen care probabil că va lua amploare, hotărându-i pe cei care oricum cochetau cu ideea.
De asemenea, starea de frică permanentă la care ne supunem descarcă o cantitate de adrenalină de care putem ajunge dependenți. Ca în cazul oricărui drog va apărea nevoia de mai mult și mai mult. Așa că nu mă miră că Smurdul nu mai face față solicitărilor pentru atacurile de panică tot mai dese și mai grave. Poate de Covid scăpăm, dar va trebui să ne lecuim de frică, să nu ne intoxicăm de propria noastră nevoie de adrenalină.Îngrijorarea exagerată ajunge să-și facă loc în corp și să se manifeste ca ipohondrie. Îngrijorarea anxioasă pentru sănătatea fizică ne facă să plătim cu sănătatea psihică. În loc să avem grijă de noi și de cei din jur și să ne sporim implicarea responsabilă, ajungem să ne îngrijorăm, să regresăm și să devenim tot mai solicitanți și mai agresivi.
Izolarea în casele noastre poate genera anxietate socială dublată de solicitarea serviciilor de asistență învestite cu autoritate. Dacă medicii sunt acum o autoritate, vor fi din ce în ce mai solicitați pentru a suplini lipsa de social de care suferim.
Totuși, noi oamenii avem o caracteristică, pe care B. Cyrulnik o numește reziliență. Este capacitatea de a face ceva bun din tot ce ni se întâmplă rău (și invers, nu-i vorbă). De aceea, eu cred că toate mecanismele de apărare declanșate în pandemie vin să repare dificultăți mai vechi. Folosim ipohondria actuală pentru a combate depresia care cuprinsese o societate prea centrată pe obținerea fericirii. Utilizăm izolarea pentru a ne opune goanei maniacale care ne făcea să alergăm de dimineața până seara în tot felul de proiecte. Anxietatea combate indiferența și lipsa de sens. Frica ne ajută să ne formăm capacitatea de a avea grijă. (Dr. Speranța Farca, cercetător psihanalist)
Mă gândesc la ea.
La ei.
Cândva, în martie, le-am cerut să deseneze curcubeie. Și le-am spus, cu vocea lui Benigni, că totul va fi bine.
Nu e bine.
Și nu știm când va fi bine.
Poate că în loc să-i trimitem pe frontul viral neînarmați, în contextul rupturilor sociale din ce în ce mai spasmodice, ar trebui să le spunem adevărul. Că lumea e bolnavă. Și că ține de noi toți să o reparăm. Și că asta e treaba noastră, a adulților. A lor e să deseneze curcubeie mai departe. Pe geam, pe hârtie, pe laptop sau pe furtuna dintr-un gând.
ioanabaldea.com 