Ștefania Oprina

Carmen Lidia Vidu, Ștefania Oprina și Alina Purcaru

E greu. Să jonglezi cu evenimente, neprevăzutele de târg/salon :-), înregistrări și o rubrică zilnică, personală, presupune un efort… deloc neglijabil, să zicem. Dar îmi place. Îmi place să plonjez, #voyeuse, în textele acestea despre cărțile altora, să mă recunosc în unele alegeri, să combat mental cu altele. Sunt, toate, ca niște cadouri livrești. Faptul că le despachetez pe durata Bookfest-ului e un pretext, până la urmă. Conversația despre cărți, despre ce, cum și de ce citim, ar trebui să fie o permanență, o stare de fapt, de sine, o modalitate prietenoasă de a combate continua cenușăreală a cărților în cotidian. Poate că ne-am plânge mai puțin de analfabetism funcțional, piață mică, lipsa librăriilor și așa mai departe. Poate că pozele cu cărți le-ar face concurență celor cu cafele și pisici (sau poate că ar fuziona), poate că discuțiile din mica și atât de scindata noastră lume culturală ar fi mai puțin corozive.

Nu știu. E doar un gând. #împreună nu citim nici mai mult, nici mai bine, dar sigur citind „la vedere” normalizăm, poate chiar scuturăm puțin de praf una dintre cele mai frumoase piruete intelectuale: plimbarea prin imaginația altcuiva.

Carmen Lidia Vidu, regizoare, creativă până în unghii, colecționară de povești, inițiatoare de conversații care contează. Credit foto: Claudia Bucsai

1. Monica Lovinescu – „Jurnal esențial”, Humanitas
Marile nume coboară de pe soclu și devin oameni, prieteni, cunoscuți ai Monicăi Lovinescu. Stai la masă, la telefon, la o discuție privată, asculți conversații despre Eliade, Cioran, Noica, Goma, Liiceanu, Andrei Ursu, Pintilie și mulți alții.
„Jurnal esențial” e un fel de voyeurism cultural. Personalități despre care vorbeam pâna acum mai mult pe un ton plin de emfază, devin oameni din carne și oase cu frici, lașități, subtilități, fragilități. Cartea asta m-a repoziționat în relația mea cu normalitatea, cu firescul, cu umanismul, cu oamenii și gândirea lor.
Am fost crescută într-o cultură a „marilor personalități”, iar jurnalul Monicăi Lovinescu vine ca un tratament de însănătoșire și de curățare a felului în care mă raportez la cultură și la istorie.
Priveam rigid „valoarea” până la acest Jurnal al Monicăi Lovinescu. Poate că ăsta e marele atu al cărții: că tonul personal e tonul esențial.

2. Daniel David – „Psihologia poporului român”, Polirom
Cine suntem, cum ne credem? Pe de o parte, suntem mândri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm. Ce ne definește ca nație?
Cartea asta e aproape terapie. Te face să te înțelegi la un alt nivel, e o discuție pe care eu nu am avut-o cu mine până la lectura acestei cărți.
Relația cu autoritatea și cu instituțiile sociale, abordarea riscului în cultura românească sunt explicate în carte din punct de vedere psihologic. În România, încrederea în semeni e foarte mică. Neavând încredere în ceilalții, cooperarea cu ei e una e scăzută și impreuna construim instituții slabe. Profilul general al țării noastre este un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Noi am ales spațiul vestic, dar refuzăm valorile lui. Românii încă văd schimbarea și viitorul ca pe un pericol. Identitatea națională influențează comportamentul meu personal. Citind cartea „Psihologia poporului român” înțeleg mai clar ce înseamnă „așa sunt românii”.

3. Lucia Berlin – „Manual pentru femei de serviciu”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART
Cartea „Manual pentru femei de serviciu” a fost publicată abia la zece ani după moartea autoarei Lucia Berlin.
Cele 43 de povestirile împrumută mult din viața pe care a dus-o Lucia Berlin: copil abuzat, femeie dependentă de alcool, sărăcia, relațiile disfuncționale, dar și momente de bucurie și conexiune umană. Căsătorită cu trei artiști, divorțată de toți trei, mereu în alte țări, alte orașe, Lucia Berlin a avut fel de fel de slujbe: centralistă, femeie de serviciu, soră medicală, asistentă personală. S-a luptat cu propriile vicii, așa cum o fac și eu. E o carte despre intimitatea și apropierea dintre oameni.

Ștefania Oprina, zână bună, pasionată de cărți, incapabilă să nu zâmbească la Seneca Anticafe (și nu numai 🙂

Poate o să ai o zi proastă, poate o să ai nevoie să pari amuzant în fața unui copil care crede adulții plicticoși, poate, pur și simplu, te iei tu pe tine prea în serios, așa că dă-ți pantalonii în vine și râzi un pic de tine, cum recomandă Rimele pe Dos. Recomand orice carte de Carmen Tiderle, dacă într-adevăr nu ești un adult plicticos. Altfel nu o să înțelegi de ce recomandă un librar o carte de poezii pentru copii.

Într-o zi am descoperit un autor nou. Mai rar când ești librar de mai bine de 10 ani. L-am descoperit pe Terzani în engleză, el scrie în italiană, a locuit mare parte din viața lui în Asia și eu îl recomand în română. Scrie impecabil, a scris zilnic și asta se vede. Jurnalist timp de 30 de ani, Terzani își ia cititorul într-un carusel alături de el și descrie ce învață din jur cu ochii larg deschiși, în culori vii și cu ﬁne reflecții ﬁlozoﬁce. Și te plimba prin toată lumea.

Iar, la final, te va lăsa să asiști la emoționanta discuție cu fiul său când știe că nu mai are mult de trăit și decide să dăruiască din înțelepciunea sa tuturor celor care deschid Sfârșitul mi-e început. Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții:

„ … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord.

Te îmbrățișez, tata „

Sunt multe cărți pe care le-ar recomanda și numai pentru entuziasmul din spatele lor. Orice carte aleasă de Bianca Mereuta e deja o rețetă sigură că o să-ți îmbunătățească viața. Pentru noblețea și corectitudinea cu care echipa Baroque lucrează cărțile poți să alegi orice titlu îți sună bine, o să fie o carte frumoasă. La fel cum orice titlu a intrat în selecția Black Button Books e o alegere deșteaptă.

Mi-e mai ușor să recomand categorii. Le dau oamenilor multe opțiuni mari de tot din care sa aleagă. Recomand oricui să citească jurnale de români. De orice fel. Descoperi în ele toată istoria pe care trebuie să o știi. Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu, Lena Constante, Laura Ionescu, dacă nu se mai găsesc cu atât mai bine – încăpățânează-te, caută-le, cere-le, citește la bibliotecă. Și după ce citești suficient de mult, pune-le cap la cap și ai acolo toată psihologia și istoria pe care le-ai detestat sau ignorat la școală.

Alina Purcaru, poetă, activistă, jurnalistă și, în general, factotum literar 🙂

Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Editura Pandora M (trad. Silvia-Alexandra Ștefan) expune un spectacol fabulos, al cărui subiect este istoria scrisului. Viața cărții, în special în Antichitatea greacă și romană, e subiectul unei adevărate expediții arheologice pe care autoarea spaniolă o derulează sub ochii noștri cu o pasiune molipsitoare și cu o onestitate intelectuală admirabilă. Vorbește despre manuscrise și suporturi de text pierdute pentru totdeauna, ca și despre scrieri care au supraviețuit prin adevărate miracole, ținînd cont de marea fragilitate pe care cuvântul scris a avut-o, de-a lungul mileniilor. Povestește despre marele dar al traducerilor, pe care Ptolemeii le-au ridicat la rang de primă necesitate, despre cum traducerile au omogenizat spațiul cultural în care au circulat și ne-au oferit, din umbră, o bază de cunoaștere comună. Scrie despre scribi și bibliotecari, despre scriitoare uitate, despre depozite de carte și coduri secrete, despre rarități, dar și despre practici pe care le împărtășim la mii de ani distanță. Scrie cu o vervă care face paginile să se topească, scrie simplu, atașant, cu emoție, dar mereu cu referințe și cu o bibliotecă de trimiteri, abil camuflată sub stilul suplu, nepretențios. Mie cartea mi s-a lipit de degete câteva zile și aș face-o cadou oricărui șoarece de bibliotecă, oricui iubește cărțile despre cărți, istoria și ascunzișurile ei aparent nespectaculoase, în care s-a produs, invizibilă pentru mulți, schimbarea.

Scrieri feministe de Laura Sandu, Editura frACTalia, este o carte-meteor, cum rar apar, una care sfidează încadrările standard și se folosește de toate formele de expresie pentru a vorbi despre devenirea feministă într-un mediu ostil. Scrierile înseamnă eseu politic, fragment de jurnal, bucăți de critică literară, poeme și multe interogații menite să aducă la lumină felul în care feminismul socialist se angajează în lupta cu nenumăratele opresiuni ce ne pot afecta viețile, în funcție de locul în care ne aflăm. Animate de dorința de a imagina o lume incluzivă, eliberată de binaritatea de gen, dar și de servituțile capitalismului, o lume în sfârșit la adăpost de nenumărate forme de exploatare și discriminare, Scrierile vorbesc despre posibilitatea unei vieți comune, în demnitate și siguranță, o viață al cărei bine primează în raport cu ambițiile individuale. Rămânând eminamente politice în fibra lor, indiferent de subiectul abordat, aceste scrieri pledează, în același timp, pentru o literatură eliberată de chingile canonice, revendicând bunăstare și demnitate pentru toate, nu doar pentru cele privilegiate. E o carte în care ideile, emoția și sensibilitatea fuzionează într-un ecosistem atent curatoriat, pe care autoarea l-a elaborat constant prin tot ce a construit pentru mișcarea queer-feministă din România, din interiorul căreia scrie.

Eu Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, de Maryse Condé și recent apărutul roman Ultimii regi magi, de aceeași autoare, ambele publicate la Editura Polirom, ambele traduse minunat de Alexandra Cozmolici. Am descoperit-o pe Maryse Condé, această zeiță a literaturii antileze, odată cu Tituba, roman istoric ce spune povestea unei femei de culoare originare din Barbados, ajunsă sclavă, în proprietatea unui pastor puritan și urmând a fi judecată într-unul dintre procesele de vrăjitorie din Salem. Tituba a fost singura victimă de culoare a acestor procese istorice, de o cruzime buimăcitoare. Maryse Condé spune povestea Titubei redând demnitatea și frumusețea unei vieți aureolate de iubire și de legăturile invizibile cu ținutul natal, oricât de mari ar fi fost suferințele îndurate. Scriitoare care a contribuit în mod esențial la corpusul vast și nesupus al literaturii postcoloniale și feministe, Maryse Condé imaginează o proză de o mare pătrundere psihologică, alimentată cu spirit critic, mult umor și iubire față de lumea plină de bogăție a Caraibelor. În același timp, descrie cu aceeași acuitate ororile scaviei, ale colonialismului și urmările lor. Ultimii regi magi preia aceleași teme – sclavia, rasismul, răul istoric al colonialismului – într-o ficțiune stratificată, în care o poveste de familie poartă în ea tensiuni identitare cu puternic potențial destabilizator.

Pe Olga am citit-o prima oară cu Jurnal de război. Ștefania Oprina a fost cea care mi-a povestit, anul trecut, la Bookfest, despre o ilustratoare din Harkov care a pus începutul războiului pe hârtie, în timp aproape real, ascunsă într-un adăpost.

Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți.
Olga Grebennik, Jurnal de război

M-a urmărit povestea lor. O mamă cu doi copii și un câine care confundă bombardamentele cu un foc de artificii. Un artist care trebuie să-și împacheteze viața în zece minute. O viață care se rupe în două. O familie despărțită.

Liov, 5 martie.

Soțul meu ne-a îmbarcat într-un autobuz. El nu mai avea voie mai departe. Nu-mi puteam reține lacrimile, iar el ne îmbărbăta cum putea mai bine. Serioja a cumpărat câte o gumă de mestecat LOVE IS și am stabilit să o deschidem când ne vom revedea. Autobuzul a luat-o din loc, iar Serioja devenea tot mai mic și mai mic.
Olga Grebennik, Jurnal de război

Nu eram în București când Olga a venit aici prima oară. Mi-a părut tare rău. Îmi doream să o întâlnesc, aveam și inima strânsă.

Când Anastasia Staicu (da, Anastasia care face vrăji bune la Seneca și aduce oamenii împreună) mi-a spus de cartea nouă a Olgăi, am știut că e un fel de a doua șansă. Înfricoșătoare și de neratat.

Cartea Olgăi s-a lansat sâmbătă, la Seneca. E despre o casă nărăvașă, în fapt, casa lor de lângă Harkov, rasă acum de pe fața pământului. În grădină creșteau doi brazi, plantați pentru fiecare dintre cei doi copii ai Olgăi. Am stat de vorbă despre lumea care se schimbă, prin intermediul Anastasiei care mediază mereu între limbi, între culturi, între suflete. E impropriu spus, într-un fel. Olga mai mult șoptește și îți e greu să intri cu bocancii în sufrageria ei interioară. Eu, cel puțin, am simțit că așa aș face dacă aș vorbi prea mult despre război cu un om care fuge de el, un om eminamente creativ pentru care dezastrul e doar un moment din viața lui, nu toată viața. Nu punctul care îl definește. Nu munca lui, nu bucuriile. Nu speranța și, cu puțin noroc, nu viitorul.

Ce rol ocup povestea în kit-ul tău de supraviețuire? Când a apărut Jurnal de război, ai vorbit despre bagaje făcute în 10 minute. Se pare că ai luat și multe povești cu tine…

Așa este. Trăiesc în și din imagini, pe care le pun în povești și le spun copiilor mei. Ilustrația, în sine, e o poveste. Când o creezi, tu trăiești acolo, cu creionul pe hârtie. Pe mine asta mă ajut să supraviețuiesc – e terapia mea.
Ai scris pe contul tău de Instagram că deși ți s-au oferit în ultimul timp comenzi care implicau ilustrarea unor povești dureroase ai refuzat, pentru că simțeai că nu mai poți duce atâta suferință. Cum a fost să iei o asemenea decizie împovărătoare, din punct de vedere financiar, dar eliberatoare din punct de vedere emoțional?
A fost prima oară în viața mea de autor când am renunțat la comenzi care au venit deodată. Una dintre ele era despre Holocaust și mi-am dat seama că nu pot supraviețui într-o asemenea poveste jumătate de an. Și atunci m-am gândit că am nevoie să fac ceva pentru mine, un proiect al meu. Am început cu un singur personaj. L-am schițat, după care m-am plimbat foarte mult. Așa s-a limpezit povestea, în timp ce mergeam și mă gândeam la ce vreau să fac. Atunci când mi s-a conturat bine în minte, am început să adaug detalii până când povestea a prins viață pe hârtie.

Și cum e când povestea se naște simultan, aproape, în două limbi, ca acum?
Pe de o parte e miraculos să-ți asculți propriul text în altă limbă, dar e cumva și dificil, pentru că în capul meu povestea sună altfel.
E absolut magică ilustrația ta. Printre toate schimbările care au intervenit în viața ta atât de dur și atât de brusc, simți că te schimbi și ca artist?
M-a călit duritatea asta a lumii exterioare care a venit cu războiul. A venit multă ură inclusiv în comentariile din online.
Ură cu privire la ce?
Jurnalul de război a născut o grămadă de discuții de tot felul. E un lucru care m-a făcut mai puternică, mai rezistentă și, poate, și mai creativă.
Jurnalul de război a devenit exponat la House of European History, la Bruxelles. Pentru tine, însă, nu e un obiect, ci o felie din viața ta. Cum ai primit vestea asta?
Cu bucurie. Când am terminat de dus tratativele pentru a le da Jurnalul, am răsuflat ușurată. La mine în casă stătea într-un sertar pe care mă străduiam să nu-l deschid niciodată. Nu-l reciteam, nu mă uitam la el, așa că m-am bucurat foarte mult când a plecat și și-a găsit locul departe de mine.
Cum arată viața ta acum?
Pe de o parte, lucrurile s-au mai reglat, copiii merg la școală, ne-am mai stabilizat într-un fel sau altul, dar pe de altă parte mă apasă din ce în ce mai mult faptul că mama și bunica mea sunt acolo, în Ucraina.
De ce e capricioasă casa din povestea ta?
E egoistă. Vrea să aibă viața ei personală mai fericită, ca și cum poți fi vreodată fericit singur.
Aduci multă emoție, cu bucăți din viața ta puse în pagină. Pe tine ce te emoționează?
Începuturile. Procesul de creație, în sine. Momentul în care intri în spirala creativă. Mă emoționează și mă bucură, mă ajută să mă eliberez de rutină și să fac ceea ce vreau cu adevărat. Pentru că e munca mea, din care câștig, am o scuză să fug de lume în poveștile mele.

Olga locuiește acum în Bulgaria. Sper să își poată reconstrui curând casa, așa, ca șoricelul din povestea ei. Și sper ca lumea să ajungă să semene mai mult cu poveștile ei, în care speranța nu se termină niciodată.