Sheba STORIES

O conversație cu Ioana Condurățeanu

Pe Ioana am prins-o pe Zoom, după ce fusese la Art Safari și bifase un atelier cu David Sandu, mentorul absolut, când vorbim de bijuterie contemporană. Era luminoasă și, când am rugat-o să-mi povestească despre ea, mă așteptam la un puzzle eclectic, dar lucrurile s-au dovedit a fi mult mai complicate, așa cum piesele Ioanei mixează opulența și delicatețea cu know how-ul orfevrului de secol XXI.

Ioana Condurățeanu e creatoarea brand-ului de bijuterii Sheba, designer și, de anul acesta, studentă la Universitatea Națională de Arte, secția Pictură. E un om eminamente solar, cu o energie incredibilă, dublată de o modestie cumva reconfortantă în lumea noastră cu accese de Dorian Gray.

Am întrebat-o cum reușește să jongleze cu atâtea mingi.

”E greu și obositor, cu mult stres, dar îmi place foarte mult ce fac și, atunci când iubești ce faci, cu tot efortul, merită. Nu fac nimic pe jumătate. Când mă apuc de ceva, merg până la capăt și, în momentul în care descopăr că mai am ceva de învățat, nu mă pot opri.”

E o declarație de perfecționism ca la carte, dar fără încrâncenarea de rigoare.

Mă gândesc câteodată, când stau câte șase ore la atelier și mă copleșește oboseala, că e foarte mult pentru mine, dar știu că e acolo informația asta, mă așteaptă pe mine, trebuie să o găsesc.

O întreb despre pandemie și Ioana îmi povestește despre un firesc adaptat, despre examenul la Arte, cu mască și distanțare, dar cu aceleași rigori academice comprimate în trei probe. Se luminează când îmi povestește despre expozițiile de artă. Simți, ascultând-o, că fac parte din dieta ei intelectuală, dintr-un metabolism estetic care funcționează ca un ceas elvețian.

În cazul ei, pictorul, creatorul de bijuterie și amatorul de artă fuzionează într-o identitate fațetată, ca o bijuterie complicată, în continuă desfacere, mereu reimaginată, reorchestrată în altă montură.

De unde vine, la tine, toată nevoia asta estetică?

În primul rând, de la mama. Oriunde ajungeam cu ea, într-un muzeu sau altundeva, îmi atrăgea atenția asupra felului în care sunt făcute lucrurile, se entuziasma când ceva i se părea superb realizat.

Bunicul meu a lucrat la Monetăria Statului, la Metale Prețioase. Nu știu cum să-ți zic, cred că undeva există un drum pe care fiecare și-l găsești continuându-l și pe cel al generațiilor anterioare. Vine și de la ei pasiunea asta. Din faptul că m-au învățat să mă bucur când văd ceva frumos.

Tu faci asta cu copiii tăi? Le cultivi gustul pentru ce e frumos?

Întotdeauna încerc să mă perfecționez cot la cot cu ei. Pictura am început-o cu băiatul cel mic și am continuat-o cu băiatul cel mare. Ei au renunțat, eu nu. Asta e amuzant. Generațiile de astăzi sunt puțin mai comode. Noi nu am avut atâtea posibilități. Pe vremea noastră, să dai la Arte era ca și cum ți-ai fi dorit să ajungi pe Lună. 5 locuri, 500 de candidați… Era ceva atât de exclusivist, aproape imposibil! Nici nu visam așa ceva. Acum mă bucur enorm că pot să fac asta.

Dar nu ai senzația că faci deja asta de foarte mult timp?

Ba da, normal, că pictez și îmi e drag de așa mult timp… Primele bijuterii au fost picturi pe brățări de lemn. Gândește-te că, în școala generală, am fost eleva domnului Horea Cucerzan, pictorul. E imposibil să nu te influențeze o asemenea întâlnire.

Vorbim de întâlniri și îl evoc pe David Sandu. Nevoia de mentorat, de repere. Mă trezesc articulând întrebarea care mi se pare esențială în conversația noastră.

Cum se întâmplă imersia asta completă în intimitatea bijuteriei?

”Cu pietrele am o relație de când locuiam în Mozambic. Știu să le apreciez. Cursurile cu David Sandu sunt minunate și, fiind concentrate pe o perioadă foarte scurtă, înveți enorm. Trebuie să știi să lucrezi cu focul, să le poți îmbunătăți în permanență. Pe mine m-au fascinat bijuteriile regale, care sunt transformate din coroană în diademă, din diademă în colier, din colier în brățară… Să poți să le dai o altă funcționalitate mi se pare grozav – pietrele sunt atât de vii, atât de speciale! Te invită, parcă, să le reinventezi.”

Faci obsesii legate de anumite piese?

Încerc să nu fac. E periculos. E frumos să schimbi bijuteriile. Părerea mea e că, la un moment dat, îți cere sufletul o anumită piatră. Pe vremuri aveam onyx pentru examene, dar trebuie să poți să variezi.

Când cauți o bijuterie pentru tine, ce cauți?

A, nu caut nimic pentru mine, dar când merg la o expoziție să achiziționez, cumpăr toate bijuteriile care-mi plac mie, ceea ce e fantastic! Unicul dezavantaj e că trebuie să mă limitez, dar, când cumpăr pentru magazin, nu rezist să nu iau ce aș purta și eu.

Cum îți dai seama ce piatră se potrivește cui?

Asta e foarte ușor. Mai ales când ai la îndemână multe pietre, din câteva întrebări poți ghida clientul. Îți dai seama și din energia pe care o emană. Te gândești automat la piatra pe care ți-o inspiră omul. Mi s-a întâmplat de nenumărate ori să ofer cuiva o anumită bijuterie (sau, mă rog, ceva din aceeași gamă) de două sau de trei ori, pentru că simțeam că asta li se potrivește. Pentru mine, e ceva care vine natural.

Tu ce piatră ești acum?

Topaz. Îmi place foarte mult albastrul.

Când te uiți la un tablou în care se întâmplă să apară și bijuterii care traduc statut, context istoric sau o stare de spirit, te fură bijuteria din tablou?

Întotdeauna. Chiar am avut o gamă de lucrări cu bijuterii. E imposibil să te desprinzi…

Conversația se întoarce mereu la artă, la omul renascentist, care ajunge să respire frumos în toate direcțiile creative. Poate că, pe măsură ce lumea se închide, mintea se deschide. Exact așa. Prin creație. O ascult pe Ioana trecând de la expoziții la munca în atelier, la proiectele pe care le face împreună cu copiii ei, la alergătura de fiecare zi în care intră, ca într-un mozaic, o pagină de album de artă, un muzeu virtual, un workshop pentru copii, o ceașcă de cafea, un fragment de lume imaginară, o colecție de zâmbete reale.

Cum pui punct zilei tale?

Citind ceva… Deși seara mai reușesc să pictez câte ceva acum. Am mai multe schițe. Ajung ultima la culcare. A doua zi o iau de la început și lucrurile se leagă. Ideile vin unele după altele și mă surprind și pe mine. Ajung la atelier, descopăr niște pietre, mă gândesc la un anumit produs, încep să fac o linie…

La atelier ai un obiect favorit?

Nu. Ce mă bucură e că toate încă mă încântă. Intru acolo ca într-un spațiu de joacă. Pun mâna pe ceva și mă fulgeră gândul că se poate face și altfel. Știi colecția cu scorțișoară? Expoziția Cinnamon? Nici măcar nu mai știu cum a pornit, de unde am făcut rost de baghetele cu scorțișoară pentru brățările de piele, cum am ajuns să le pun și pietre… Ideile vin. Important e să știi ce să faci cu ele.

E rară lumea asta. Șlefuită. Adictivă. Surprinzătoare ca poveștile Ioanei, în care coexistă business, artă, maternitate și o continuă stare de învățare.

Ne despărțim într-o lumină caldă, filtrată de colierul ei cu topaze. Și, la final, sclipește o idee frumoasă, ultima din montură și, poate, cea mai importantă.

”Creativitatea e un bilet înapoi spre copilărie. E o joacă și, cât timp te joci, bucuria asta de a face lucrurile trece în munca ta și te îmbogățește. Îți face viața mai frumoasă.”