L-am zărit pe o coadă de autobuz. În goana maşinii, pe lângă blocul de grădini verticale unde stă Chiara Ferragni, am văzut râtul omului porc. Azi îl vedem şi nu e… O apariţie, o viziune, o fulgurare, suficient cât să mă pună pe gânduri, să îmi scoată telefonul din buzunar şi să îmi conducă degetele spre literele care compun sintagma „mostra Bosch Milano”. Şi uite-l! Tripticul Sfântului Anton de la Lisabona transformat în vizual definitoriu al unei expoziţii pe care nu pot, nu am cum, nu se face, nu există să o ratez. Cum de nu ştiam de ea? N-are a face. Pot doar mâine. Oare ea poate? Fără prenotazione, fără mail înainte, fără nimic. S-a dovedit că… a putut.
La Palazzo Reale, în coasta Domului, am văzut în primele ei zile de viaţă publică, una dintre cele mai convingătoare şi bine articulate expoziţii dedicate lui, odiosului meu pictor favorit, zeflemitorului, foşgăitorului şi neliniştitorului Hieronymus Bosch: Bosch e un altro Rinascimento. Ce titlu inspirat! Cu adevărat o altă Renaştere. Una departe de portretul de aparat, de gloria Florenţei sau a Romei, de sulemeneala Veneţiei, de strofocarea de la Fontainebleau. O Renaştere paralelă şi subterană a coşmarului, a magiei, a vrăjitoarelor, a iadului care dă în clocot şi a bizareriei pusă pe soclu sau în ramă. O Renaştere care începe în Nord şi care se răspândeşte până în Spania, Italia şi chiar mai departe, în America latină proaspăt îmblânzită de jugul creştin. O Renaştere care porneşte din cătune, birturi, din cântece populare şi lirică de bâlci şi ajunge să inflameze intelectul celor mai rafinaţi cărturari, poeţi şi suverani europeni. În mijlocul ei stă el, Hieronymus van Acken, artistul din sHertogenbosch, născocitorul viziunilor infernale care, de la el încoace, şi l-au făcut unitate de măsură pentru oroarea neverosimilă exhibată în pictură.
E pentru prima dată când Milano îl omagiază pe artistul din Brabant. O face în mare stil, într-un efort curatorial fără precedent, care scoate din umbră o Renaştere underground, cum nu se poate mai departe de modelul clasic şi de nobleţea idealurilor elenistice. E Renaşterea care se înfiripă sub pleoapa somnului, în temniţa coşmarului, Renaşterea târgoveţilor şi a ţăranilor care flâmânzesc, tremură de foame, frig şi boală, dar cel mai adesea de frică. E Renaşterea care rămâne în bortele caselor aristocrate şi nu este poftită în încăperile luminoase de la piano nobile. Întunericul favorizează fantezia, grozăvia şi urgia. Îşi face propriile surse de lumină din flăcările care devorează oraşele, din şuvoaiele de foc ale Styx-ului, din torţe, ruguri şi grătare punitive.
Marcantonio Raimondi – Stregozzo (Milano)
E fabulos cum, în doar câteva săli, stau de vorbă unele cu altele câteva dintre cele mai importante lucrări ale lui Bosch: prima dintre ele, cel puţin, e răvăşitoare, pentru că e acolo Tripticul Sfântului Anton de la Lisabona, Tripticul Eremiţilor de La Veneţia, Sfântul Ioan Botezătorul de la Muzeul Lázaro Galdiano din Madrid, aşadar trei lucrări atât de improbabil de a fi văzute împreună în alt context, încât ai revelaţia importanţei unei asemenea expoziţii. Una cu un program ideatic uşor de urmărit, care coagulează în jurul operelor lui Bosch tablouri, sculpturi, schiţe, gravuri, tapiserii, incunabule, obiecte de artă aplicată şi cabinete de curiozităţi servind temele principale: Infernul, somnul, visul, vrăjitoria, Judecata de Apoi, lumea fantastică şi, finalmente, fantasticul lumii dincolo de graniţele ei cunoscute.
Imaginaţi-vă o preumblare bordată la tot pasul de elemente din lexiconul grotesc şi neliniştitor al lui Bosch – demoni, monştri, gryli, făpturi la intersecţia a două, trei, zece specii biologice, cetăţi arzând, Dumnezei nemiloşi şi îngeri cruzi care prăvălesc în gropile Tartarului vrafuri de osândiţi. Imaginaţi-vi-l pe Sfântul Anton, recurent în atâtea lucrări. Bietul bătrân, agresat până la refuz de dihănii insidioase, ispitit de dudui care mai de care mai despuiată (sau accesorizate cât mai stylish, după moda franceză), când resemnat, când chinuit, tot timpul hăituit de parascoveniile damnate. La Martin Schongauer e asaltat de fiare țepoase și draci cu limba ascuțită. La Jan Brueghel cel Bătrân, de porci înaripați, pești tereștri, dar și curtezane învelite în brocart. La Bernardo Parentino, ceata de demoni are trăsături antropomorfe, membre păroase și organe genitale la vedere. Două tablouri de bottega și de urmași sunt aproape suprarealiste în felul în care juxtapun motive preluate din lucrările antecesorului și consfințesc un unic mod de a aborda damnarea eternă: năucitor, abracadabrant, ludic.
Visul se înfiripă într-una dintre cele mai cunoscute compoziții ieșite din atelierul artistului – Viziunea lui Tundal, tot de la Lázaro Galdiano. Această poveste a unui cavaler irlandez din secolul al XII-lea a hrănit imaginarul colectiv și a adăpăt mitul numitului insomnium – coșmarul care deschide baierele unei alte lumi, una în care e periculos pentru suflet să vagabondeze. Visul lui Rafael, gravura lui Raimondi apare tot în această secțiune, ca o sumă a preocupărilor umaniste ce unesc metalectura textelor medievale cu ilustrarea lor după moda flamandă setată de Hieronymus. Influenţa neerlandezului apucat de streche a trecut Alpii. A ajuns în Italia, unde familia Grimani l-a colecţionat asiduu. Aripa lui a atins pictura veneţiană, dar l-a metamorfozat şi pe Rafael, care a făcut loc monştrilor negricioşi în compoziţiile lui agreabile şi serene. Savoldo şi Garofalo i-au prelungit isonul şi au integrat în peisajele lor scăldate în soare mediteranean cortegii de vidme. Marcantonio Raimondi a diseminat în toată Europa de Sud-Vest noile împrumuturi din arta tributară plăsmuirilor boschice. El Greco, câteva decenii mai târziu, nu a fost străin de ele, într-o Iberie care îi păstrează şi azi cele mai semnificative panouri.
Judecata de Apoi, Apocalipsa necruțătoare reprezintă o altă temă în care inovaţiile lui Bosch au făcut pui în toată arta Europei de Vest. Maestrul este prezent cu Tripticul de la Groninge Museum din Bruges, o altă raritate excepţională despre care nu aş fi crezut că şi-ar fi părăsit reşedinţa. Disproporţia este evidentă: cerurile sunt mici, iadurile sunt atotcuprinzătoare. Într-un surprinzător tablou din America de Sud, de Leonardo Flores, artist din secolul al XVII-lea, găsim acolo la grămadă papi, regi şi împăraţi.
Grădina desfătărilor, polifonia pe un milion de voci a artei lui Bosch, e cheia de boltă ce stăpâneşte următoarele săli. O vedem replicată în tablouri de atelier, piese adesea anonime, breviare ale celor mai neverosimile arătări, citate şi omagii pentru un tablou care, inclusiv azi, rămâne una din marile enigme ale artei. De la Pieter Brueghel la Jan Brueghel, Grădina e referinţa maximă a fanteziei. Splendid de văzut cum somptuozitatea obrazului picturii îşi schimbă starea de agregare în tapiseriile inspirate de panou şi împrumutate din colecţia Escorialului. Translatarea uleiului pe lemn în lână şi mătase conferă fluiditate neaşteptată compoziţiei. Un adaos inedit este Cartonul Elefantului, de la Uffizi, referinţă la o lucrare pierdută de Bosch şi punct de pornire pentru o altă serie de tapiserii luxuriante, urzite în Bruxelles-ul imbatabil.
Finalul se ridică la nivelul începutului. Un asemenea repertoar imagistic cum este cel cuprins în ansamblurile lui Bosch și în operele continuatorilor lui vorbește despre o cunoaștere a lumii care, prin intermediul lor, se deschide și ochilor uimiți ai vulgului. Fragmente din viața ei înghețată, din mirabilia adunate în vitrine și scrinuri, desenează harta călătoriilor care brăzdează lumea din ce în ce mai mult. Habsburgii cu Rudolf al II-lea în frunte (Vertumnus, Arcimboldo adus în mod excepțional de la Skokloster, din Suedia), adună cochilii, nuci, colți, coarne și fosile, figuri tăiate în coral și nativități cu acoperiș de perle. Omul de rând nu cunoaște încă tezaurele mărilor calde și pădurilor de pe continentele temute, dar, stimulat de simfoniile fantastice pictate de Bosch & Co., își redescoperă crângurile cu sticleți și huhurezi, câmpurile cu iepuri și grâne și grădinile cu roade bogate. Se întoarce la ele cu pofta de a le vedea frumusețea care îi fugise printre degete până atunci. În lipsă de mirabilia, are de partea lui mirarea.
Bosch e un altro Rinascimento, Palazzo Reale, Milano, 09.11.2022-12.03.2023
Un INTERVIU CU MONICA MEREUȚĂ, PSIHOLOG, PSIHOTERAPEUT &AUTOARE Pentru Copii
Pe Monica Mereuță o urmăresc de mult timp. E o voce sonoră dintre cele care afirmă faptul că un copil nu e nici o proprietate, nici un accesoriu, nici un proiect de familie cu funcție utilitară, pe termen lung. Monica scrie și ajută oamenii mici și oamenii mai mari să comunice mai bine, să se înțeleagă unii cu alții și să se înțeleagă un pic mai mult pe ei înșiși. M-a bucurat foarte mult discuția cu ea, în care cred că veți găsi câteva idei utile despre tot ce înseamnă concepții preambalate, uneori expirate de-a binelea, în relații care nu ar trebui să fie altfel decât apropiate și calde.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare de cărți pentru copii
Cât de greu e să vorbești despre emoții într-o cultură care a perpetuat ani de-a rândul tradiția reprimării?
Acum nu îmi mai este greu, dar mi-a luat mult timp să învăț să fac asta, chiar și ca psiholog deja și ca psihoterapeut în plină formare, tot greu a fost. Cu cât eu am fost mai în contact cu mine și cu ce simt eu, și mai ales cu cât am știut clar cum se numește ce simt eu în corp, cu atât mi-a fost mult mai ușor să înțeleg, să vorbesc și să transmit mesaje despre emoții. Acum îmi este greu cu sentimentul acut pe care îl am când am senzația ca nu mă fac înțeleasă . Ce pot să spun este că este o nevoie colosală de psiho-educație! În rândul profesorilor, părinților, educatorilor, adolescenților. Partea aceasta despre emoții încă e ceva tabu sau inedit în multe contexte, dar e așa și pentru că peste tot în online abundă informații despre tot ce înseamană vulnerabilitate, mindfulness, emoții, 7 căi/pași/strategii pentru a fi fericit/ bogat/bine etc. și cumva par extrem de simple, dar oamenii vin și îmi povestesc că atașamentul e despre cum stăm 2 ani sau 3 cu copilul acasă și îl îngrijim. Atașamentul nu e despre asta; e și despre asta, dar asta e doar o parte și e minunat că este împlinită, dar un atașament sigur nu e despre asta. Da, e foarte diferit față de acum 5 ani, dar mai avem mult până departe.
Cum ți-ai dat seama că asta îți dorești să faci – să împaci oamenii, mai mici sau mai mari, cu ei înșiși?
Nu mi-am dat seama că vreau să fac exact asta. Am vrut să dau la teatru. Încă mai cred că există ceva în mine care m-ar face o actrița bună, dar când tata nu a permis asta, mi-am zis că trebuie să fac ceva ce implică și contactul cu oamenii. Asta se datorează și câtorva profesori din liceul meu care, dincolo de perioada adolescenței mele care a fost o nebuloasă completă în căutarea unui sens, au reușit sa îmi transmită unele întrebări, unele momente de încredere, unele imbolduri că eu pot și că ei văd ceva în mine, deși, sincer, nu știu exact ce arătam eu atunci. Știu doar că mă străduiam să învăț și, mai ales, să mă înțeleg pe mine. În rest era totul un mare haos și aveam o nevoie foarte mare de conectare. Nu știam atunci de ce fel de contact aveam eu nevoie pentru că era mult despre nevoia mea de contact, de relații bune, clare, sincere, predictibile. Am fost și sunt un om cu o familie imensă, dar care încă de foarte mic m-am simțit tare singură și nu am înțeles până de curând de ce am simțit asta și de unde vine aceasta singurătate și, mai ales, că nu sunt greșită că simt asta în ciuda faptului ca nu sunt fără oameni în jurul meu. Cu o licență în buzunar, cu nevoia de a supraviețui financiar și cu multă tinerețe pe care o aveam acum 13 ani, m-am angajat ca educatoare la o grădinița. Mi-a plăcut enorm să fiu printre copii. Evident că dacă mă întorc în timp în acei ani, am făcut multe greșeli, dar atunci nu știam tot ce știu acum despre relații, creier, atașament, emoții. Știu însă că am făcut o treabă bună pentru cei 21 de ani ai mei – am fost foarte aproape de copii, i-am lăsat să mă ghideze în viața lor și a fost mai ușor așa. Evident aveam experiență în a îngriji un copil: îl crescusem pe fratele meu cel mai mic, apoi am fost pe rând bona nepoților mei. Cumva, să îngrijesc îmi e foarte natural când vine vorba de copii. Acolo, în grădinița aceea, mi-am dat seama că vreau ca o parte din ce voi face eu să fie printre/cu/despre/pentru copii. Nu știu dacă împac oamenii acum cu ei înșiși, dar știu că relația lor cu mine aduce claritate și sens, și asta e minunat. Și eu îmi iau unele lecții extrem de valoroase din fiecare întâlnire cu un client mic sau mare și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta.
Dacă vorbesc despre împăcare, îmi vine să spun că meseria asta m-a ales pe mine din nevoia mea de a mă împăca cu mine însămi. O nevoie extrem de intensă și diferită în fiecare etapă a dezvoltării și maturității mele ca proces continuu. Dar, da, acum mă simt în locul potrivit mie și nu aș schimba asta. Nu știu cu ce vine viața, dar acum mă simt la locul potrivit și iubesc ce fac.
Ce nu îți place în dinamica părinți – copii – educatori, la ora actuală?
Îmi vine să critic multe cu privire la dinamica dintre copii și educatori, dar voi spune doar că fiecare om care se gândește sa aibă contact cu copiii trebuie să știe noțiuni elementare despre dezvoltarea psiho-emoțională, dar și despre dezvoltarea creierului copilului și despre ce înseamnă abuz, și despre câte tipuri de abuz există, și că primii ani de viața ai unui copil sunt definitorii pentru întreaga existență a copilului din fața lor.
Nu, nu e doar familia responsabilă de tot ce devine un copil. E și un mediu în care acum, în 2022, copiii stau mai mult decât acasă, și anume grădinița. Da, casa și familia sunt principalii piloni, dar nu sunt singurii și e foarte important ca adulții care lucrează cu cei mici să știe acest lucru.
La dinamica părinte-copil simt multă compasiune pentru că acolo unde dinamicile sunt deficitare, de fapt vorbim de mai mulți copii. De părinți cu copilul lor interior în relație cu copilul lor fizic/biologic – și acolo e complicat! Nu e că nu îmi place, e mult despre, din nou, a ajunge la ei, dar nu dintr-un loc în care ei să vadă că eu îi critic sau îi corectez, ci dintr-un loc în care eu văd ca observator unele situații altfel.
Eu îmi doresc să transmit părinților de azi care vin la mine, dar și tuturor celor care își doresc și fac eforturi să își crească copiii diferit, dintr-un loc de deschidere, înțelegere, curiozitate, sănătate psiho-emoțională a copiilor că apreciez enorm ce fac și că văd toate eforturile.
Nu e deloc ușor să fii deschizător de drumuri, pentru că această generație de părinți este deschizătoare de drumuri. E prima generație care validează emoțiile copiilor. E un salt uriaș de la „taci din gura că nu ai motive sa plângi!” la „Ok, văd că asta te supăra, dar sunt aici cu tine”. Asta e ceva minunat!
Monica Mereuță
În același timp cobor cu picioarele pe pământ și văd că mai e mult de muncă: încă sunt copii bătuți, încă sunt copii umiliți, încă sunt copii abuzați și nu mă refer la copiii cu familii care încearcă sa pună o felie de pâine pe masă.
Încă sunt educatori care nu fac diferența între limite și pedeapsă. Încă sunt bunici care vorbesc despre copii ca și cum copiii sunt aparatele de adus fericire părinților și bunicilor, încă mergem prin magazine și copiii sunt loviți sau amenințați dacă își doresc ceva și da, e firesc să îți dorești ceva când mergi la magazin, pentru că și eu, și tu mai luăm ceva, aproape de fiecare dată, pe lângă tot ce avem pe lista de cumpărături.
Monica Mereuță
Ce e cel mai greu de schimbat din locul în care eu sunt e această furie a unui părinte asupra unui copil care nu se liniștește. Nu are cum să se liniștească un copil care are în fața lui un părinte care își înghite furia printre cuvinte răstite și amenințări. Pentru că nici părintele nu se liniștește! Oare de ce părintele nu se poate liniști, dar vrea ca un copil să se liniștească singur? E liniștea părintelui condiționată de starea unui copil care nu are creierul prefrontal dezvoltat pentru a putea anticipa și regla unele emoții?
Cum ai hotărât să-l scoți pe Milo la joacă? 😊
Milo e de mult în și cu mine. Are ceva foldere și drafturi în laptopul meu. Acum, Milo a apărut pentru că o profă din facultate a vrut să se uite peste un document pe care i l-am trimis fără prea mari speranțe, mi-a spus că ideea e bună și m-a încurajat sa o dau editurilor. Un om care nu mă mai văzuse de vreo 12 ani a ținut minte cine sunt, deși mie nu mi-a plăcut materia ei, și a răspuns pozitiv cererii mele. Asta e copleșitor pentru mine și acum și îi port multă recunoștință doamnei Pânișoară pentru acest dar minunat pe care mi l-a oferit. Evident, Milo crește în mintea mea și în mine și e și mai mult pus în documente Word. Nu știu ce va urma, dar Milo e mult despre mine și e mult despre ceva ce îmi doream să fac: să mă fac auzită și să mă fac auzită într-un mod bun. Milo mi-a dăruit asta și eu am rămas foarte impresionată de ce a adus cu el, deși criticul din mine ar modifica acum părți din prima lui poveste.
Cum faci ca să nu te lași locuită de toate poveștile, uneori grave, pe care le duci cu tine?
Poveștile mă locuiesc oricum. Și nu știu exact care e procesul, dar acum le simt mult mai intens decât în anii trecuți. O parte din minte spune că sunt mai grave acum și mai pline, o altă parte spune că eu am mai îmbătrânit sau că sunt mai vulnerabilă. Nu știu exact care e reală sau dacă e ceva real. Ce mă ajută mult pe mine: terapia individuală săptămânală, somnul bun, grija să nu mai ajung la burn-out, limite clare, să stau mai departe de telefon, să am relații cu oameni din rolul meu de prieten și atât, natura, cărțile, fotografia. Să fac mai des ce îmi aduce bucurie fără a fi terapeut.
Munca asta te înghite cumva și e o continuare a oricărei extensii din viața ta. Nu prea poți fi altfel, deși eu ma străduiesc când închid ușa cabinetului sa fiu Monica și atât. Dar sunt povești care mă bântuie, mă ating, mă triggeruiesc, mă înfurie.
Monica Mereuță
Dar există, din fericire, supervizori care te ajută când rămâi împotmolit sau când nu mai crezi în tine. E și fabulos când vezi cum oamenii sau copiii nu rămân blocați în poveștile lor și descoperă ce lume minunată există în ei și în afara lor pe lângă poveștile care locuiesc bucăți din ei. Și asta e resursa cea mai bună pentru mine – e ca un medicament.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat tu de la pacienții tăi?
De la pacienții mei mici am învățat răbdarea, jocul, bucuria și cum fiecare univers e important.
De la adolescenți am învățat câtă nevoie avea Monica adolescentă de un psiholog și cum tot Monica din acea vreme e atât de prezentă după ședințele cu ei. Asta e încă foarte emoționant pentru mine, așa că le mulțumesc pentru câte îmi dăruiesc: ascultare, înțelegere, acceptare, visarea fără limite, încredere, faptul că primesc viața cu toate ale ei. Deși tot ei răscolesc și multe părți din mine încă foarte vulnerabile și multe întrebări care încă mă mai locuiesc.
De la pacienții mari am învățat cum să am relații cu limite, cum să însoțesc, cum să fiu un terapeut prezent și, mai ales, deschis și sincer.
De la toți am învățat să spun nu știu, nu pot, mă simt … și am învățat cum să respir profund și să las să treacă prin toți porii mei bucuria de a fi parte din viețile lor o vreme și, mai ales, de a experimenta zilnic speranța.
Despre ce ai vrea să se vorbească mai mult în România, la capitolul #parenting?
Despre rănile părinților de azi, răni nevindecate pe care le duc în relațiile cu copiii lor. Despre cum părinții au un impact colosal în dezvoltarea copiilor lor, dar copiii au ceva ce se numește drum propriu. Despre limite și blândețe. Despre încredere în copiii noștri care cresc și devin tot mai mari și independenți. Despre părinți care să decidă asumat când și de ce fac un copil. Despre adulți care devin părinți și nu mai sunt un cuplu și despre faptul că a sta împreună pentru copil e o imensă capcană. Despre cum abuzul e de atât de multe feluri, nu e despre violență fizică nicidecum. Despre neglijare emoțională! Despre blocare a copilului din nevoia de a ne realiza prin copil și prin rolul de părinte!
Monica Mereuță
Despre psiho-educație, reglare emoțională, emoții și atâtea sentimente care ne locuiesc permanent corpurile, despre motivele pentru care un copil ar trebui să simtă anumite lucruri, despre a ne aduce copilul la terapeut, despre părinți care își educă fabulos copiii, dar când învățătoarea sau educatoarea îl abuzează găsesc motive sa îl lase acolo, în acel mediu și nici nu fac plângere! Eu acum am lăsat partea negativă, dar când vorbim despre parenting, trebuie să ne amintim că un om devine părinte, nu este părinte. Adică învață împreună cu copilul lui cum să devină părinte și asta e minunat, și nu are cum să fie perfect! Și că azi părinții sunt mult mai conștienti și asta e foarte bine, dar uneori printre atâtea cărți despre cum sa îți crești copiii, părinții nu mai reușesc să-și asculte partea aceea din ei care îi ajută să fie mama sau tata, parte în care eu cred foarte mult.
De ce crezi că e atât de des dată vocea copilului pe #mute?
Pentru că încă un copil este văzut ca o proprietate. E copilul meu. E ca și cum dacă eu îl cresc, îi plătesc școala, îi dau de mâncare și îl duc la medic, asta mă face pe mine, adultul, stăpânul lui. Nu. Copilul e o ființă vie, un om care are doar un corp mic și care nu a fost întrebat dacă vrea sa apară.
Monica Mereuță
Cineva, adesea doi adulți, se decid să aducă un copil pe lume. Dar copilul nu e o proprietate! E un om care are nevoie să fie însoțit o vreme de doi adulți sau mai mulți pentru a crește suficient de autonom pentru a se descurca singur sau a decide cât și ce fel de sprijin să primească. Așa că dacă tu, copile, ești proprietatea mea, trebuie să faci ce spun eu! Cred că acesta e motivul principal al copilului pus pe #mute. Apoi situația devine complexă și ne putem raporta și la vocea internă a părinților și la nivelul lor de autonomie, de nevoie de atașament.
Adesea ne vindecăm atașamentul primar inexistent cu părinții noștri prin relația pe care o creăm cu copilul nostru. E și bine, e și ne-bine. Și pentru că încă ne mai împlinim și fericim prin copiii noștri, copilul devine în multe situații eticheta noastră socială, de asta și competiția asta între părinți și presiunea enormă pe copii.
Monica Mereuță
Mie îmi place, când te citesc, faptul că vocea ta e una la care mă pot raporta ușor – nu mă cerți, nu mă dăscălești, nu te situezi în afara zonelor unde aș putea eu greși. Ție ce îți place la vocea ta? 😊
Ooooo, ce întrebare! Mulțumesc! Pfff, adesea în online e vocea mea de psiholog care e cumva foarte diferită de vocea Monicăi om, care e mereu critică față de ea însăși și se oprește foarte rar, dar acum, în procesul meu terapeutic individual, alături de terapeuta mea, învăț să cresc vocea aceea pe care eu o pun în clienții mei mari și mici, dar și în online cel mai adesea – o voce a blândeții și a compasiunii pentru sine. Mi-e greu să fac asta, dar mă străduiesc și îmi iese din ce în ce mai bine acum. Și, cumva, când reușesc asta, nu mai este o Monica psiholog si o Monica om. Este doar o Monica și îmi place mult asta și mă simt foarte apropiată de ea!
Vocea mea de psiholog îmi place pentru că păstrează ceva la care eu țin foarte mult: umanitatea. Faptul că sunt foarte aproape de cum sunt eu de obicei – deschisă, autentică și onestă. Spun des nu știu, e o ipoteză, e posibil, o să cautinformații, nu pot eu să vă ajut, dar și recunosc dacă greșesc! Mai trebuie să învăț să mă apar, aici e mult de muncă. În online e greu să fac asta și nu îmi e greu musai să spun nu e așa, mi-e greu cu reacțiile oamenilor la orice e critică sau arătat cu degetul înainte de a verifica. Poate că ce ne învață mai mult meseria asta a noastră e să nu judecăm/arătăm cu degetul/să nu luăm de-a gata tot ce vine spre noi. Eu orice aud, pun la îndoială, mai ales dacă nu pot verifica. Atunci când cineva greșește complet, mereu e ceva în mine care spune: dar poate a fost altfel de fapt, dar poate are și el/ea ceva de spus în apărarea lui. Evident, unele situații nu sunt deloc justificabile sau supuse îndoielii. Iar în online avem toți putere și voce, și pare că oricine poate să spună orice, oricând! Pentru mine a fost o situație online când am postat de ziua mea pe Instagram o poză și un text care avea sursa clară și, când a venit și pe Facebook, s-a întâmplat ceva și nu s-au sincronizat toate informațiile. Cineva vizibil în online mi-a spus că ceea ce fac eu se numește furt intelectual și nu mai știu ce a zis. Abia atunci am descoperit că Instagram și Facebook nu se sincronizaseră și am răspuns că îi mulțumesc de atenționare, dar nu e cazul de o astfel de acuzație. În fine, ce vreau să las aici de fapt nu e asta, ci faptul că la acuzația doamnei oamenii au dat multe „like-uri”. Nimeni dintre acei oameni nu a intervenit cu o reacție la răspunsul meu. Și pentru mine asta a fost extrem de grăitor și dureros. Ok, apreciez că cineva e polițisit în online și e minunat să taxăm orice derapaj legat de orice comportament care nu e în regulă, dar de ce ne e atât de greu să avem reacții și când oamenii arată partea lor, care, da, nu corespunde acuzației uneori.
Mă bucur mult că îmi spui despre această voce a mea din online și cum ajunge la tine. Uneori, când oamenii îmi spun că mă citesc și că le place ce scriu, asta mă ajută să scriu în continuare. Mie mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Nu, nu cred că scriu bine, cred doar că pot spune cu ușurință și direct unele lucruri pe care nu știu dacă aș reuși sa le zic în orice context. Îmi place vocea mea prin ochii și urechile voastre, aș putea spune. Îi spuneam soțului meu într-o zi că aș vrea să fiu și eu așa zen, să nu mă mai consume nimic, să vorbesc așa blând și cu voce joasă, să fiu semi-lentă și el s-a uitat la mine și a zis: „Ha, nu ai mai fi tu deloc și ai fi așa plictisitoare încât nici tu nu ai putea sta cu tine!” Și, da, are dreptate. Eu sunt un amalgam de de toate și unele direcții sunt clare, în altele e încă extrem de multă căutare asumată.
De ce crezi că terenul acesta atât de vulnerabil – relația părinte-copil – e frontul atâtor polemici și discursuri de putere?
Pentru că e un teren în care crește o întreaga pădure unde sunt și plante deosebite, și copaci spectaculoși, dar și multe buruieni. Unde e multă polemică poate fi ceva extrem de fructuos, sau ceva extrem de toxic. Depinde de caz. Ce văd eu mult e faptul că părinților le e frică de faptul că ai lor copii pot ajunge ratați, pot eșua și simt nevoia de mai mult control, ceea ce e firesc într-o mare măsură, dar adesea acest control al adulților omoară autonomia sau dezvoltarea firească a unei ființe umane. E o diferența între a fi ghid și observator și între a fi șef, controlor, om care decide. Nevoile unui copil se schimbă permanent, dar rămân câteva nevoi constante pentru tot restul vieții: atașament, autonomie și competență. Adică indiferent că avem 10, 15 sau 35 de ani, ne dorim să fim văzuți și, mai ales, să fim competenți, adică să reușim să facem ceea ce ne propunem. A fi părinte deschide două drumuri – o șansă fabuloasă de creștere și dezvoltare sau o casă bântuită în care se scoală toate spiritele de demult adormite (traume, nevoie neîmplinite, multe emoții neprocesate, etc.). Când ne ducem din acest loc în relație cu un copil care vine în viața noastră, putem observa pe ce drum suntem. În viziunea mea niciun drum nu e ușor, dar fiecare are alte peisaje în jur, indiferent dacă ne place sau nu asta.
Ce pierdem prea des din vedere, când vine vorba de copii?
Cred că pierdem multe, dar mai ales că ei, copiii, sunt niște persoane spectaculoase și vin lângă noi cu atâta iubire de primit și de dăruit.
Eu cred că noi ca țară nu ne iubim copiii și am mai spus asta: sistemul de învățământ e așa cum e, încă sunt educatori care urlă la copii, care abuzează psihic și fizic copiii, încă sunt profesori care umilesc și care nu fac diferența între rolurile lor: în clasă ești ceva foarte diferit față de cum ești acasă, pe canapeaua ta din sufragerie.
Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare pentru copii
Copiii sunt niște oameni exact ca noi, care au doar niște corpuri și organe care se tot dezvoltă și cresc. Și au niște nevoi clare și, pe cât de clare sunt, pe atât de dificil ne este să le împlinim! E adevărat că eu sunt un adult care are rol de specialist în sănătatea mintală/emoțională/relațională a copiilor, dar ei sunt fabuloși și cred că sunt cei mai buni învățători pentru noi ca adulți, indiferent că le suntem bone, educatori, părinți, bunici, medici. Pierdem din vedere că toți, și mari, și mici, avem nevoie de relații bune și sănătoase, și că toate studiile ne arată că cine are relații bune are o viața mai sănătoasă din toate punctele de vedere.
Relația cu copiii o pierdem pentru că noi ne imaginăm că a fi un părinte bun, un profesor bun, un educator bun, un pediatru bun, un trainer bun etc. este despre o tolbă mare de abilități și achiziții. Această setare pe ideea de abilități proprii ne propulsează exact în afara relației cu copiii pe care o căutăm cu toții, dar mai ales copiii.
Monica Mereuță
Despre ce va fi următoarea poveste? 😊
Nu știu. Sunt câteva începute. Milo continuă momentan să își împărtășească experiențele… cum și în ce forma încă nu știu.
Am promis să mă mai plimb #prinOraș și, cel puțin o dată pe săptămână, să adun idei, destinații și conversații care mi se par interesante. Azi vom și ieși puțin din București, pentru că #OrașulMeu e mare, e versatil, e eclectic, e accesibil online și offline și e genul de spațiu care te ajută să crești interior. Suntem, în fond, cu toții arhitecții propriei stări de bine și designerii mobilierului nostru mental. Nu știu încă dacă miercurea va rămâne ziua de plimbare. Mai studiez. Între timp, cam asta am colecționat:
Vineri, pe 25 noiembrie, Alternosfera lansează în Quantic BONJOUR MADAME, o piesă despre care Marcel Bostan spune că este despre „vindecare prin sinceritate”. Alternosfera are, până acum, la activ 6 albume și un EP. Piesa mea favorită rămâne Columb, dar vă las aici un preview al single-ului fanion de pe noul album.
La Timișoara (v-am spus că ieșim puțin din București azi), se întâmplă Femme expérimentale, un proiect de susținere, exprimare și angrenare socială creat și facilitat exclusiv de artiste pentru femei și adolescente. Este vorba de 5 ateliere care funcționează în regim de workshop-uri transdisciplinare pentru profesioniste și de 6 ateliere de dans contemporan, poezie vie, pictură în mișcare deschise publicului larg feminin, plus un performance despre burnout. Totul se desfășoară între 26 noiembrie și 3 decembrie la Timișoara. Atelierele vor avea loc la FITT (Fundația Județeană pentru tineret Timiș), participarea la evenimente este gratuită pentru public iar detalii se găsesc pe https://timisoara.femmedigitale.ro/.
Pe 25 și 26 noiembrie se întâmplă Zilele In A Relationship. Evenimentele sunt dedicate tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor. Despre abuz nu vorbim niciodată suficient, iar rețeaua neoficială de educație pe tema abuzurilor documentează și agită stegulețe roșii care cred că ajută, în primul rând, comunitatea să recunoască, să înțeleagă și să prevină. Dacă vreți să participați, trebuie să vă înscrieți prin eventbrite, pentru că locurile sunt limitate. Vă las programul și formularul aici.
Joi, pe 24 noiembrie, se redeschide Cuib cu o întâlnire în care va fi vorba despre Meseriile viitorului. De la 18.30, Echipa din Cuib ne invită să fim „parte a unui dialog deschis despre ideea de meserie/meșter/meșteșug, simplitate vs haos, cât și ce păstrăm apropiat sufletului nostru astăzi și în anii ce vor urma.” De altfel, invitația vine la pachet cu o provocare frumoasă, căreia sper să-i dați curs.
Vineri, 25 noiembrie, e o discuție interesantă despre alteritate la MNLR. Potrivit organizatorilor, „dialogul își propune să investigheze modul în care se conturează imaginea străinului în cultura românească, felul în care au supraviețuit (sau nu) și cum s-au modificat (sau nu) stereotipurile care creează portretul celuilalt”. Dat fiind că orice discuție care îmblânzește radicalizarea mi se pare, pur și simplu, terapeutică în atât de polarizatul spațiu românesc și că vorbitorii sunt nume care garantează substanța conversației, cred sincer că întâlnirea nu e de ratat.
Cam atât deocamdată. De săptămâna viitoare trecem pe program de #jinglebells, de la târguri la pop-up shop-uri de Crăciun.
Tu ești la masa din bucătărie și îmblânzești o problemă cu Maria. A lipsit azi și îi explici lecția.
Eu sunt dincolo, la biroul meu și scriu despre tine. De fapt, mai mult mă uit la voi două. Ești aproape imposibil de scris, știi? (Dacă ai ști ce fac eu acum m-ai mânca friptă, cu fulgi cu tot. Și mâine, când o să apară, o să mă boscorodești un pic (mă rog, „un pic” e varianta optimistă…). Nu stai o clipă locului, nu ai liniște. Ce să ne-aduci, ce să ne faci… Pare că astea două întrebări nu dorm niciodată. Nici tu nu dormi prea mult. Când te sun, deja ești cu toate motoarele turate.
„De ce te-ai trezit așa devreme?”
„Așa mă trezesc eu.”
Mașina de spălat duduie, ai ceva pe foc, ai terminat de călcat.
Câteodată mi se întâmplă ceva și te sun. „Iubita mea…” Așa începi mereu. „Iubita mea…” și lumea se repară. Tu o repari. Când eram foarte mică îmi citeai și mi se părea…, de fapt nu, nu mi se părea, mă țineai în brațe cu vocea. Am încercat și eu să fac asta cu Maria – nu sunt în liga ta. Tu ești o mamă dintre cele care nu mută munții, îi dinamitează, pur și simplu. Îi spulberă. Tu știi să dai ploaia mai încet. Când eram mică, eram geloasă că toți câinii noștri erau, de fapt, ai tăi. Se țineau după tine prin casă și erau disperați când plecai. Și eu eram, dimineața, când te duceai la școală. Mă luai cu tine. Când nu m-ai mai putut lua, a fost nevoie de multe povești citite una după alta, ca să mă simt în siguranță. Aveam asta de la tine. Era cordonul meu ombilical. Nu știam atunci, dar așa era.
În pandemie, te sunam pentru chestii casnice. Să… câte grame, câte ouă (a, și albușurile?), păi și, cum, le las așa sau le mixez?, și cât stă la cuptor?, nu-mi zice ochiometric, zi-mi concret, nu știu, nu am mai făcut, nu, nu am praf de copt, nu, nici bicarbonat, ba da! stai că am!, cum adică e tot aia?, ce-i „cât cuprinde?”, păi, cât?, nu înțeleg, ba e și e chiar cuantică!, stai că m-am ars, nu, nu rău, nu, nu am cremă de gălbenele, câte grame de unt, ce fel de tavă? Te sunam. Uneori de douăzeci de ori pe zi. Nu păreai să te superi. Tu erai site-ul meu culinar, cartea mea de bucate, expertul de care aveam nevoie. Și poate că tu credeai că sun ca să mă lămuresc. Pentru că mă mână curiozitatea, pentru că vreau să știu ca lumea, jurnalistic, din sursă autorizată, cum e cu șnițelele, și quiche-ul, și plăcinta, și biscuiții de casă, și checul cu lămâie, și supa aia imposibilă pe care am ratat-o de trei ori, mai mare păcatul de legume. De fapt sunam să te aud. Vocea ta e vârful meu de sare. E soluția de criză. Te sunam pentru că îmi era dor de tine. Te sunam pentru că, în copilăria mea, tu rezolvai toate furtunile. Făceai să fie iar totul bine.
Ochii tăi, când te temi că mi s-a întâmplat ceva. Radarul tău infailibil – suni mereu fix când e ceva care mă macină sau mă doare. Știi, ai un simț al tău. „Iubita mea…” Odată tocmai mă lovise o mașină, pe stradă, și tu ai sunat disperată că ai o stare de panică. Oare sunt bine? Nu am înțeles decât mult mai târziu cum știai, dar știai. Știi.
Am o imagine cu tine, cu noi… Eram în Grecia, cumpărai fructe de pe o barcă. Un magazin plutitor. Purtai turcoaze în urechi și aveai o fustă lungă înflorată. Erai îngrozitor de frumoasă și, la un moment dat, te-ai întors spre mine și ai zâmbit atât de larg și de cald că mi s-a luminat inima.
După cum vezi, ăsta e un text foarte încâlcit. Tu nu ești așa. Tu bei cafeaua fără zahăr și ești greu de întors din părerile tale. Și ne iubești pe noi. Și ești de partea mea și când eu nu sunt de partea mea.
Iar eu nu reușesc să scriu despre tine, așa că îți scriu ție. Aș vrea să îți spun toate lucrurile alea pe care știu că le știi. Cum ar fi faptul că în fiecare zi, la un moment dat, mergem amândouă pe Matei Voievod și tu mă gâdili în palmă, după care te faci că nu ai fost tu. Și jocul ăsta continuă și, în el, noi nu am crescut deloc. Ești primul lucru frumos care mi s-a întâmplat pe lume.
Suntem diferite noi două. Tu ești tonică, energică, hotărâtă, eu parcă am înghițit toate paginile din Hamlet. Tu crezi în soluții, eu exacerbez problemele. Tu ai simț practic. Eu am două mâini stângi și sunt mai distrată decât vreau să mărturisesc în public. Eu sunt mai pesimistă, tu vezi binele și acolo unde nu e. Tu ești bine în stare pură. Noi suntem, pur și simplu, norocoși.
Știi la ce semănăm, însă? Iubita noastră e mică, deși nu se gâdilă în palmă. Și tu faci vrăji la fel de bune și în lumea ei, și pentru ea. Și tu, ca mine și ca ea, ești extraordinar de mult iubită. Și mai e mult, mult, mult de scris în capul meu până să mă apropii măcar de o fărâmă din tot binele pe care-l aduci tu.
„Ce să vă mai aduc? Ce să vă mai fac?”
Pe mine mă aduci mereu la liman. Și știu că nu ești și nu ai fost niciodată o mamă obișnuită. (Până pe la șapte ani am crezut, de-adevăratelea, că ai puteri magice. Sunt zile în care încă mai cred). Și știi ce mai cred? Că ăsta e un talent rarissim, să iubești așa cum iubești tu. Să fii și busola, și Steaua Nordului. Să asculți și să înțelegi. Și să ierți. Întotdeauna.
Să fii sănătoasă și fericită, iubita mea! Iubita noastră! La mulți ani!
„Mie îmi plac cerceii tăi”, mi-a spus domnișoara Fâcu, profesoara mea preferată din V-VIII. Aveam cercei noi, de argint, cu clinchet și tocmai se zbierase la mine să-i scot și să-i pun pe bancă. De altfel, „Bâldea, cerceii pe bancă!” avea să mă însoțească, mai târziu, tot liceul. Domnișoara Fâcu preda engleză, nu țipa, era elegantă, mirosea bine și la ora ei era liniște fără să fie nevoie de teroare cu program și acute repezite în tavan. Când mi-a spus că-i plac cerceii mei ușa tocmai se trântea în urma autorității supreme. Mi i-am pus discret la loc și domnișoara Fâcu mi-a zâmbit. Atât mi-a trebuit.
Adevărul e că nu îmi aduc aminte de mine fără cercei. Primii erau niște floricele cu turcoaze. Le-am pierdut șurubul la grădiniță și am suferit crunt. Mama s-a mirat un pic – cu excepția jucăriilor care aveau regim aproape patrimonial, nu prea sufeream după obiecte. „Peruzelele”, însă, că așa le spuneam, erau parte din mine. M-am simțit incompletă până a fost înlocuit șurubul cu pricina. Cam așa mi se întâmplă și acum.
Că sunt berberi, vechi, emailați și clincănitori, crenguțe contemporane de coral, perle victoriene sau porțelan pictat, custom made, pentru mine cerceii sunt corp public și stare declarativă, sunt armură și sunt sunet care mă precede, care mă anunță, care mă definește.
De altfel, pariez pe triada asta: cercei – parfum – eșarfă. E o formulă în care mă simt acasă și pe care o variez, ținând cont de niște note identitare: vanilie și mătase, fractali și citrice, frangipani și foșnet. Am cercei cam de peste tot, știu magazine răsfirate prin lume, de cercei se leagă momente și vârste pe care le etalez și de care mă bucur (și) prin ei. Am primit perle superbe de la mama când m-am măritat și de la Marius niște cercei mari, de argint, cu carneol care îmi ajung până la umeri și care sunt, până astăzi, unii dintre preferații mei. Am trei brațe de turcoaz pariziene, terminate cu perle mici, din ziua în care am știut că o carte la care… cam țineam avea să se publice. Email cu lapis lazuli de când mi-am construit spațiul ăsta virtual de libertate. Pești mari de argint – eram pe stradă, la Roma, tineri și nu tocmai stabili financiar, dar am dat o căruță de bani pe ei, atunci. Unul singur de la Urbino, un elefănțel de turcoaz. 3 euro. Primit cadou. Îmi e cel mai drag. Cercei dăruiți, cercei amintire, cercei care „se aud pe microfon”.
Într-o vreme nu purtam când eram tristă. Apropiații știau. Acum nu mai fac așa. Îi port ca să mă ridic(e), când nu-mi vine. Îi port pentru că toți cei primiți au iubire pentru mine în ei și-mi place cum sună asta. Și cum sun eu cu iubirea lor la urechi. Îi port pentru că avem amintiri, pentru că și ei vorbesc despre mine. Cu mine.
Și pentru că și textele, poveștile care zboară pe-aici tot asta sunt – un cercel care foșnește și care îți aduce aminte de un zâmbet, de o zi cu speranță, de cineva care mirosea bine.
Uneori e doar o oră. O plimbare. O după-amiază sau o seară. Printre temele ei și treburile mele, furăm un pic de timp pentru noi. Câteodată e cu filme și înghețată, alteori cu o ieșire la restaurant, la hoinărit prin oraș, la cumpărat de cărți, figurine și materiale de pictură. Alteori doar citim umăr în umăr, seara.
Nu iese mereu cum ne-am dori. Viața amândurora se complică, pentru că amândouă creștem. Mă rog, eu mai mult îmbătrânesc. Ea îmi arată exerciții de gimnastică și mă duce la Wakanda Forever, eu îi dau să asculte Florence and the Machine și-i povestesc despre un cățel din cartea la care lucrez. Câteodată se oprește din relatările ei savuroase de la școală și mă întreabă, brusc, „la tine cum a fost?”. Mă înduioșază puțin. Îi spun despre Ghilgameș și Enkidu, ea îmi face cunoștință cu Oh Hellos. Împărțim câte un serial sau câte un drum cu hlizeli. Învăț cine este. Încerc să-i strecor în buzunar câte-un strop de încredere. Să parez tristeți. Să desfac angoase. Uneori nu sunt bine. Se prinde. Întotdeauna. Și, cumva, găsește întotdeauna o replică, o imagine, o melodie-plasture. Funcționează.
Și uneori ne facem vacanță în mijlocul săptămânii, o oră, două. O bucățică de timp numai pentru noi. Una în care să vorbim, să râdem, să purtăm discuții de adulți și să ne facem poze caraghioase, ca în filme, în oraș.
Copiii au nevoie de un timp al lor. Mă sperie faptul că și în secolul XXI sunt adulți care nu țin cont de asta, de faptul că și copiii sunt oameni care au nevoie să se odihnească, să-și varieze peisajul, să se amuze, să fie stăpânii timpului lor. Adevărul e, însă, că și eu am nevoie de timp cu ea. De complicitatea noastră, în continuă reinventare. De conversație. De glume pe care să le împărțim. De cuvinte care să fie numai ale noastre. Avem nevoie să învățăm lucruri noi una despre alta, pentru că ne schimbăm de la o săptămână la alta, pentru că nu vreau să ratez nimic important, vreau să știu și să înțeleg cine e ea, să o sprijin când trebuie și să-i spun că, da, are voce și idei proprii, are dreptul la pauză și la râs, și la greșeli. Am nevoie să știe că nu vreau nimic de la ea decât să fie bine în pielea și în povestea ei. Că nu există om perfect pe fața pământului. Și nici viață fără cusur. Că îmi place că e un om bun. Asta e, în fond, tot ce mi-am dorit.
Și poate că asta ratăm cel mai ușor – zilele în care nu facem altceva decât să aflăm ce le place, ce-i interesează și de ce, dincolo de orice impuls cicălitor didacticist. Nu trebuie să învețe ceva în fiecare zi. Uneori e bine să învățăm noi despre ei. Și îmi place să învățăm împreună cine suntem în formula asta nouă, de copil mai mare și mama lui mai mică.
Îmi place să ne împăcăm după o zi în care am fost în contratimp și să recuperăm ore pe care nu le-am împărțit. Să ne mai copilărim un pic amândouă. Să mă scoată la joacă. Să ne demontăm una alteia clișee, prejudecăți și încăpățânări. Și să râdem, chiar și în zilele cu mulți nori, pentru că ne avem una pe alta, avem poveștile, piesele, cuvintele și proiecțiile noastre, avem tricouri pereche și mers sincron, avem planuri și simpatii comune, avem liste de cumpărături pentru ceilalți pe care îi iubim, avem site-uri pe care așteptăm reduceri, avem cărți de terminat și seriale de început, avem… nevoie una de alta.
Notă: Nu mai știu când și cum i-am spus prima oară „ziua fetelor”. Cred că așa o deosebeam de zilele în trei, de timpul tată-fiică, de alte lucruri… Noi nu am făcut niciodată împreună „activități”. Am evadat din turnuri de plictiseală, ne-am îmbarcat pe corăbii vânate de pirați, am acostat cu Ulise de mână pe malul feacilor, am jelit amarnic moartea lui Thorin Oakenshield, am împărțit aceeași vrajă livrescă favorită – protego maxima fianto duri repello inimicum. Și am ieșit la mal, Harry. Întotdeauna.
Pentru că se întâmplă câteva lucruri cu miez, cu gust și cu promisiunea de #goodlife la bord în orașul înțesat de găteli și scrobeli mai mult sau mai puțin substanțiale, m-am gândit să fac o listă – subiectivă și amendabilă, desigur – de întâmplări urbane pe care ar fi păcat să le ratați în perioada următoare. Ea arată cam așa:
La Centrul Național al Dansului se întâmplă luni, marți și miercuri (21, 22 și 23 noiembrie) Fin ca pielea de delfin, „un laborator fals creativ, unde scopul e să ne distragem atenția” . E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
Pe 20 noiembrie începe „Noi facem povești… la Cărturești!”. E un proiect al Asociației De Basm care dă play unei serii de întâlniri cu autori români pentru copii. Se va citi, se va răspunde la întrebări, se va da literatura jos de pe raftul cu trebuie. Vă las aici programul pentru BUCUREŞTI – CĂRTUREȘTI VERONA
●Duminică, 20 noiembrie, ora 11.00 Sînziana Popescu – „Andilandi”●Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 11.00 Andreea Iatagan – „Miko și aventura din noaptea de Crăciun”●Duminică, 27 noiembrie, ora 11 Laura Grünberg – „Îmbrățișătoarea”●Sâmbătă, 3 decembrie, ora 17.00 Carmen Tiderle – „Trecere pentru Pitoni”●Duminică, 4 decembrie, ora 11.00 Victoria Pătrașcu – „Scrisori din Laponia”●Sâmbătă, 17 decembrie, ora 11.00 Adina Rosetti – „Crăciunul Domnișoarei Poimâine”●Duminică, 18 decembrie, ora 11.00 Iulia Iordan – „Luli și căsuța din copac”
Dacă aveți copii de până în 12 ani, Asociația Părinților Isteți vă provoacă marți, 22 noiembrie, între orele 18:30-20:30, să aflați mai multe despre bullying și cum îi dăm de cap într-o întâlnire gratuită, online, la care participă:
Iulian Cristache – președintele Federației Naționale a Părinților
Iuliana Constantinescu – președintele Reprezentanței Sector 2 a Federației Naționale a Părinților.
Miercuri, de la ora 19.00, vine Yaniv Iczkovits la București, mai exact la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Puteți să-l vedeți, să conversați despre romanul lui, Fiica măcelarului, publicat de Humanitas Fiction și să luați autograf.
Cam atât deocamdată și mai mult din București, dar, în măsura posibilităților, o să încerc să updatez, să concentrez și să fac planuri de plimbare #prinOraș în fiecare săptămână.
Ieri, când m-a întrebat Sonia Argint, la Forbes Life Awards, la ce răsfăț minuscul nu pot să renunț, m-am trezit spunând că, atunci când e cazul, renunț la toate. Ceea ce cam așa este – de la zahăr la cititul de plăcere și de la călătorii la conversații îmi editez frecvent și destul de spartan bucuriile, când viața mă presează.
Numai că mă presează destul de des și mi-a luat foarte mult timp să înțeleg că suntem făcuți din gesturi, inclusiv mentale, care ne iau din țâfnă și ne rafinează interior și exterior, ne desenează inclusiv în ochii noștri și ne ajutăm să funcționăm în lume. Că nu-mi place prea mult de mine fără cercei, fără cafea, fără o carte care să mă bântuie puțin, fără momente de respiro, de explorare și de minunare, care nu încap în armura profesională și în plasa cu atât de multe ochiuri a grijilor zilnice.
Mi-a plăcut enorm ideea celor de la Forbes de a stârni o conversație despre #ladolcevita. Nu filmul lui Fellini (deși mie scena cu Marcello Mastroianni hăituit de Anita Ekberg să găsească lapte, noaptea, pentru un pui de pisică mi-a rulat continuu în cinemateca personală), ci filmul fiecăruia dintre noi.
Las, totuși, aici, scena iconică de la Fontana di Trevi 🙂
Azi, când net-ul sfârâie de oferte, am să las aici o listă de întâlniri, idei și întâmplări bune, care nu sunt niciodată la reducere și din care nu avem niciodată suficiente.
M-a bucurat mult revederea cu Alma Rusu și întâlnirea cu Ioana Păun, de la MioBio, care au luat un premiu aseară și care emană căldură, naturalețe, lipsă totală de artificial și de poză socială. Mi-au plăcut atât de mult, în emoția lor necosmetizată și în omenescul frumos, real, cu povești despre cum au crescut un brand care a trecut cu bine prin pandemie și în jurul căruia s-a sudat o microcomunitate.
Sunt fericită în cartea mea. Pentru care uneori nu am timp, dar care are în ea o lume disparată, cu istorii conectate de căutarea unei città ideale. De la Constantinopol în Tesalia, pe nava Argos, în Lakeport, Idaho sau în burta balenei, ultima carte a lui Anthony Doerr, apărută la Humanitas Fiction, în traducerea remarcabilă a Iuliei Gorzo, e tot ce-și poate dori un bibliofil care caută evadare, alteritate, farmec și emoție nedistilată într-o zi cenușie și mai degrabă rutinieră. Când citești mult profesional uiți câteodată minunea asta care e ficțiunea, puterea ei de a schimba norii de pe cer, temperatura cafelei și ritmul existenței tale. Sper să mă mai aștepte asemenea momente în care o pagină e magnetică dincolo de deadline-uri, evenimente și îndatoriri, prin forța ei de a proiecta splendoare în mintea cititorului.
Cred, în continuare, că orice prilej de a (ne) sărbători cât timp suntem vii, sănătoși, #împreună trebuie onorat și, când chiar nu există, trebuie inventat. Viața e și așa ceva, o înșiruire de episoade care se filmează acum. Cu montaj aproape în timp real. E păcat să aștepți mereu momentul potrivit pentru difuzare.
Bucurii mici pe care un prieten le împarte cu tine. Spontan. Iau un premiu, mi-am schimbat job-ul, am făcut un proiect, îmi apare o carte… Sunt atât de prețioase. Cam ca durerile pe care oamenii le arată greu, cu zgârcenie. E un lucru fragil și minunat să faci parte din intimitatea emoțională a cuiva.
Uite că azi am găsit un strop de timp de scris. Am băut o cafea cu o portocală alături. Pentru mine. A fost bine ❤
Ideea mea absolută de business e o librărie combinată cu o cofetărie, combinată cu un magazin de bijuterii vintage, dacă se poate într-o casă superbă, cu grădină, unde să vin la serviciu cu câinele și să pot să-mi iau laptop-ul afară, la soare, să lucrez lângă o tufă mare de hortensii. În job-ul ăsta ideal intră și o durată (variabilă) de ore de scris pe zi și multe ore de documentare (mobilate cu deserturi, expoziții, cursuri, cărți) și autori/patiseri/creatori de bijuterii invitați la taclale lungi, de seară, într-o atmosferă de interior parizian înconjurat de o miniatură de parc englezesc.
Foto: Christelle Hayek pentru Unsplash
Cum finanțele, circumstanțele și câinele lipsesc, dar ideile abundă, am decis să organizez un soi de #studiolo dincolo de granițele minții mele proprii, adică aici, în locul meu de joacă împărțit, independent financiar și construit în totalitate după propriul meu plac. Iată, așadar, câteva idei de răsfăț cultural, dar și gustativ, care sper să vă ocupe câteva minute de zâmbet, fantezie și stare de bine, că din asta avem cam puțină și parcă din puțină ce e, mai mult o risipim.
Dacă aveți drum pe la Paris, expoziția asta e o bijuterie în sine, una răsfirată pe mai multe continente, secole și gusturi: https://museeduluxembourg.fr/fr/agenda/evenement/miroir-du-monde. Este, practic, o colecție de sprint-uri ale imaginației omenești. Un cabinet de curiozități curatoriat de Principii electori de Saxonia între secolele XVI și XVIII, împănat cu obiecte ale dorinței, ale memoriei și ale puterii. Clepsidre filigranate în argint, nautiluși transformați în licorne marine, nuci de cocos devenite cupe, casete indiene de sidef, tacâmuri de fildeș sculptat, iatagane bătute cu ametiste, perle prefăcute în cămile care poartă în spinare călători de abanos. Tot ce are #Kunstkammer de la Dresda mai spectaculos e de văzut la Paris, până pe 15 ianuarie 2023.
Ceva ce e cu siguranță pe lista mea #decitit (o să revin cu niște recomandări mai extinse cât de curând – sper să ies din ritmul ăsta de melc paralitic, cu două articole pe lună) e cartea lui Bono, Surrender: 40 songs, One Story. E un #memoir, e o poveste de dragoste (inclusiv cu muzica), e și un soi de Bildungsroman. Și e… și în coșul meu de pe Amazon, din păcate (am multe coșuri din astea și nababă nu sunt, dar, știți cum e, #onelove).
#Wishful: cercei povestiți la cursul despre bijuterii ținut de Monica Neațu la Fundația Calea Victoriei. Pe Monica Neațu am intervievat-o acum ceva timp. Se întâmpla acum niște ani, la Institutul Francez, am vorbit despre mai ’68, inclusiv la capitolul modă, adică despre Sonya Rykiel, despre Twiggy, dar și despre Simone de Beauvoir și Jane Fonda. Îmi e dor de o asemenea conversație. Vorba aceea, dacă spiritul acelei epoci tot s-a stins, soyez réalistes, demandez l’impossible.
Revelația mea dulce din ultima perioadă se numește #achta. E un desert libanez. Varianta pe care am mâncat-o eu era cu cremă de lapte și tuberculi de orhidee, floare de portocal și fistic pisat. Da, știu. Suport consecințele, dar, pe moment, se îndulcește și cel mai amar gust.
Foto: Marius Constantinescu pentru… mine 🙂
Notă: Text scris în pauza de prânz, cu gândul la câtă nevoie avem de lucrurile bune (fie ele și mici) care să facă ziua să treacă mai ușor.
. E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
ioanabaldea.com 