Pe mine ilustrația românească mă interesează cam de când am dat cu nasul de ea – e o zonă de expresie ludică și versatilă care mi-a plăcut dintotdeauna. Și, dacă tot colaborăm strâns cu Moș Crăciun în această perioadă, de ce să nu cumpărăm de la creatori din România? De la cărți la sacoșe, de la tricouri la căni și, deloc în cele din urmă, la artă telle quelle, lista e lungă și mult mai originală decât o înșiruire de obiecte standard. Una peste alta, acesta e motivul pentru care m-am gândit să deschid (și aici) un spațiu din care să aflați de ce desenează câțiva dintre artiștii mei preferați și de unde le cumpărăm creațiile. Întrebarea a fost unică – ce înseamnă ilustrația pentru tine?
Atât de simplu și, de fapt, atât de complicat. Am primit răspunsuri și imagini foarte diferite. Fiecare dintre ele descrie o altă identitate, un alt drum, o altă lume. M-am plimbat prin toate ca printr-un muzeu eclectic izbucnit brusc în Inbox-ul meu. E frumos acolo 🙂
Mădălina Andronic
”Numai de s-ar inventa ceva care să conserve amintirile, ca pe nişte parfumuri. Să nu să se învechească niciodată, să nu-şi piardă prospeţimea. Iar atunci cînd ţi se face dor de-o amintire, să poţi scoate dopul sticlei şi să retrăieşti aievea acel moment.”
– Daphne du Maurier, Rebecca –
Caisul, lucrare de Mădălina Andronic
Nu cred că există definiție mai potrivită pentru ceea ce vreau să îndeplinesc prin ilustrațiile mele decât aceste cuvinte.
Emoții, momente, gânduri, dorințe, amintiri păstrate veșnic pe hârtie, la care să te reîntorci oricând – asta înseamnă ilustrația pentru mine.
Mădălina Andronic
Abilitatea de a-mi crea un „album de familie”, urmărind firul vieții mele prin ceea ce desenez, pentru că pun atât de mult din mine în tot ceea ce fac.
Găsiți artificiile vizuale powered by Mădălina Andronic aici.
Ilustrația mi se înfățișează ca un univers extins, o cheiță fermecată care îți deschide multe uși sau un prilej de conversație cu tine, cu celălalt. Pentru mine, este punctul de joncțiune dintre imaginația mea și imaginația autorului unei cărți.
Este modalitatea mea preferată de a cunoaște, de a interpreta, de a descoperi universul în care trăiesc, de a mă cunoaște mai bine, de a face lumea mai frumoasă, de a spune povești.
Anca Smărăndache
Ilustrația poate deveni o hartă a emoțiilor, a amintirilor și a experiențelor. Poate fi o cale de înțelegere mai directă a unui text, a unui gând, a unui mesaj. Îmbogățește sensul cuvintelor, nuanțează idei și concentrează emoții. Este ca o coloană sonoră ce emană culoare și acompaniază textul sau care, la rândul ei, poate crea un text.
Andreea Molocea
Mă simt mai liberă ca ilustratoare. Ilustrație vine din latinescul„illustro” și înseamnă a ilumina, a aprinde, a lumina, a elucida, a explica, a clarifica.
Andreea Molocea
Eram recent în muzeul Reina Sofia din Madrid când după Dali, Picasso și alte comori culturale expuse ajung într-o sală mică în care era prezentată influența Ballets Russes în Spania. Și am înlemnit puțin – am pielea buburuze și acum când scriu – pentru că am dat cu ochii pentru prima oară în realitate cu câteva ilustrații din revistele vremii care purtau semnătura lui Leon Bakst. Ceva minuscul, o mică vitrină, un perete cu postere. Atât. Dar Leon Bakst este pentru mine unul din marii artiști vizuali ai lumii și să fiu aproape de ceva ce îi poartă munca m-a emoționat mai tare ca Guernica. Pentru că Bakst îmi este personal și am lucrat cu imaginile lui. Formele lui mi-au dat acum câțiva ani spațiul mental necesar pentru a-mi aduce fetele la viață. Dar mai important decât dragul meu și atracția estetică pe care o exercită asupra mea, eu acolo în fața lui, la Madrid, mi-am dat seama că în ilustrație am acel acasă, că pentru poveștile și emoțiile pe care le port în mine ilustrația este mediul potrivit de expresie. Că nimic nu-mi gâdilă mintea și creativitatea ca munca altor mari artiști ilustratori. Până în acel moment nu m-am gândit de ce m-am stabilit în această formă artistică și nu alta. Bineînțeles că această alegere în sine spune o poveste despre mine.
Ilustrația încă mai are asupra ei securea lui ”nu e artă” și este pe plan secund în marea schemă a Artei. Poate de aceea să fiu ilustratoare și nu pictoriță este pentru mine un mod cu mai puțină presiune de a mă exprima și de a fi. Mă simt mai liberă ca ilustratoare.
Ilustrație vine din latinul ”illustro” și înseamnă a ilumina, a aprinde, a lumina, a elucida, a explica, a clarifica. ”Ilustrația bate explicația” spune un poster din 1916, iar eu am îmbrățișat această vorbă ca motto.
Andreea Molocea
Pentru mine ilustrația este profund personală și creez imagini care explică un ceva din mine care poate fi universal valabil. Subconștientul colectiv este aliatul meu atunci când ceea ce ilustrez vorbește și altora. Mă folosesc în primul rând de ce simt, de intuiție, de metafore. Nu pot ilustra dacă nu merg pe firul metaforelor care apoi devin o mică ciupire a unei povești interioare. Și am norocul că ”văd” lucruri, mi se arată ușor formele. Pentru că exersez mult mușchiul vizual și mi-l educ constant. Uneori închid ochii și mă mișc fizic căutând imaginile. E ca o formă de meditație în care mă arunc, un fel de pescuit emoțional și vizual. Are ceva din procesul copiilor care ies la prins de fluturi pe dealuri.
Și e multă căutare pentru anumite imagini, căutare care înseamnă muncă de fapt. Uneori am doar un feeling despre ce ar trebui să fie. Zilele acestea de exemplu caut o imagine pentru ”început”, pentru ”a fost o dată ca niciodată” și nu mi-e ușor. Dar mi se învârte intuitiv mintea în jurul ideii de Eden, cădere, Bosch se plimbă și el prin mine lângă acest feeling și cred că voi sfârși cu ceva inspirat de el (fie paletă cromatică, fie un simbol). Nu știu exact ce va ieși, nu am claritate acum, dar știu că va fi ce trebuie când va apărea. Am întotdeauna încredere. Ilustrațiile nu m-au dezamăgit niciodată și îmi sunt alături ca mici animale de companie fantastice. Alteori ele funcționează ca buzduganul zmeului care zboară înaintea monstrului. Ca și cum le arunc înainte, un fel de wishful thinking dacă vrei. Cum a fost cu ”self-kindness”. Blândețea de sine e ceva ce învăț greu de câțiva ani de când trăiesc cu doamna Durere și coana Doliu alături. Fac ilustrația să deschid drumul, să materializez ceva ce îmi doresc și apoi vin și eu din urmă încetișor. Și cred că asta înseamnă ilustrația pentru mine: un mic, fragil obiect fizic, o imagine pe o bucată de hârtie care să-mi aducă aminte. Fie de ceea ce trăiesc, fie de ceea ce aspir să fiu ca om. Și am norocul să mă ating și să ating și pe alții cu aceste mici hârtii desenate. Cam magic, nu?
Andra Badea
Ilustrația este o combinație de problem solving si joacă pentru mine și singura modalitate pe care am găsit-o de a fi un copil de 38 de ani cu un job serios de adult.
Andra Badea
Partea mea preferată este să creez personaje – pe care le-am botezat cuteOshenii – care spun povești, te pun pe gânduri, te amuză sau chiar te provoacă indiferent că sunt într-o carte, pe un ambalaj, poster sau tricou.
E sezonul târgurilor, al pop-up shop-urilor și al urbanității date cu scorțișoară, care invită la explorare, degustare și, de ce nu, îndulcire a perspectivelor citadine.
Am promis că voi face un mic exercițiu săptămânal de colecționism online, așa că revin cu propuneri de povești care mi se par interesante și bune de dat mai departe către cititori, friguroși, năzuroși, zăpăciți și agitați ca mine, care nu mai știu în câte, cum și de ce să se împartă, mai ales când au și cadouri, și evenimente de bifat.
Între 7 și 11 decembrie se întâmplă la deja tradiționalul Romexpo (unde altundeva?) Târgul de Carte Gaudeamus. În uzina cu pricina muncesc și eu săptămâna aceasta. Mă gândesc să fac, eventual, un #jurnaldetârg pe Instagram, cum am făcut în vară și de la Bookfest. Revin, oricum, aici cu sugestii de cărți, autori, ilustratori de reținut, căutat și/sau pus pe listă. Mă aștept la aglomerația și festivismul deja consacrate, dar sper să existe și micile momente de strălucire care desenează bucurii reale, dincolo de toate gardurile vopsite.
Foto: Kate Bezzubets, Unsplash
Dacă tot am vorbit de ilustratori, tot miercuri se deschide, la White Flat Gallery, o expoziție cu vânzare a unora dintre cei mai interesanți artiști de la noi – Oana Ispir, Anca Smarandache, Diana Tivu sunt doar câteva nume, dar găsiți lista completă a expozanților, precum și detaliile evenimentului aici.
Sursa foto: White Flat Gallery
Pe 10 și 11 decembrie (adică sâmbătă și duminică), la Carolia Social House (Strada Madrid, nr.4), are loc Pop-up shop de iarnă Cup & Candle & Super Friends, unde Super Friends sunt Fata cu Prosecco, Eltung Flores și Cuvinte aurite. Personal, sunt mare fană a porțelanurilor curatoriate de Oana D. Botezatu, așa că, dacă nu mă doboară Gaudeamus-ul de anul acesta și nu cad secerată pe altarul cultural, îmi propun să mă bucur măcar o oră de reîntâlnirea asta pe care o intuiesc plină de răsfăț elegant și creativ, din care vreau musai să gust măcar o linguriță :-).
Foto: Kira auf der Heide, Unsplash
Tot de pe 10 decembrie începe și Dichisar de iarnă, la Impact Hub Universitate. Vor fi două weekend-uri de târg care te invită să #buylocal și să-i susții pe micii artizani și creativi. Oferta e largă, de la bijuterie contemporană la găselnițe gourmet. E cam greu să nu dai cel puțin peste un cadou (inclusiv pentru tine).
Sursa foto: Dichisar
Tot pe 10 e Târg de Crăciun și la Fundația Calea Victoriei, cu delicatese culturale frumos rânduite într-un interior plăcut. Detalii despre ofertă, surprize și reduceri (există și așa ceva) găsiți aici.
În sfârșit, tot pe 10 (știu, totul se întâmplă pe 10), începe și Assamblage Fine Christmas (sunt tot două weekend-uri, ca la Dichisar), cu designeri de bijuterie, ilustratori, pictori, artiști new media și un foodtruck care am înțeles că figurează printre tentații :-).
Deocamdată, cam atât, dar, dacă mai știți de alte târguri care pot fi de ajutor celor care vor să bifeze țintit cadouri mai puțin convenționale, nu ar strica să punem mână de la mână și să completăm lista asta cu evenimente simpatice, pentru care să merite să-ți pui mănușile și să iei orașul la pas.
L-am zărit pe o coadă de autobuz. În goana maşinii, pe lângă blocul de grădini verticale unde stă Chiara Ferragni, am văzut râtul omului porc. Azi îl vedem şi nu e… O apariţie, o viziune, o fulgurare, suficient cât să mă pună pe gânduri, să îmi scoată telefonul din buzunar şi să îmi conducă degetele spre literele care compun sintagma „mostra Bosch Milano”. Şi uite-l! Tripticul Sfântului Anton de la Lisabona transformat în vizual definitoriu al unei expoziţii pe care nu pot, nu am cum, nu se face, nu există să o ratez. Cum de nu ştiam de ea? N-are a face. Pot doar mâine. Oare ea poate? Fără prenotazione, fără mail înainte, fără nimic. S-a dovedit că… a putut.
La Palazzo Reale, în coasta Domului, am văzut în primele ei zile de viaţă publică, una dintre cele mai convingătoare şi bine articulate expoziţii dedicate lui, odiosului meu pictor favorit, zeflemitorului, foşgăitorului şi neliniştitorului Hieronymus Bosch: Bosch e un altro Rinascimento. Ce titlu inspirat! Cu adevărat o altă Renaştere. Una departe de portretul de aparat, de gloria Florenţei sau a Romei, de sulemeneala Veneţiei, de strofocarea de la Fontainebleau. O Renaştere paralelă şi subterană a coşmarului, a magiei, a vrăjitoarelor, a iadului care dă în clocot şi a bizareriei pusă pe soclu sau în ramă. O Renaştere care începe în Nord şi care se răspândeşte până în Spania, Italia şi chiar mai departe, în America latină proaspăt îmblânzită de jugul creştin. O Renaştere care porneşte din cătune, birturi, din cântece populare şi lirică de bâlci şi ajunge să inflameze intelectul celor mai rafinaţi cărturari, poeţi şi suverani europeni. În mijlocul ei stă el, Hieronymus van Acken, artistul din sHertogenbosch, născocitorul viziunilor infernale care, de la el încoace, şi l-au făcut unitate de măsură pentru oroarea neverosimilă exhibată în pictură.
E pentru prima dată când Milano îl omagiază pe artistul din Brabant. O face în mare stil, într-un efort curatorial fără precedent, care scoate din umbră o Renaştere underground, cum nu se poate mai departe de modelul clasic şi de nobleţea idealurilor elenistice. E Renaşterea care se înfiripă sub pleoapa somnului, în temniţa coşmarului, Renaşterea târgoveţilor şi a ţăranilor care flâmânzesc, tremură de foame, frig şi boală, dar cel mai adesea de frică. E Renaşterea care rămâne în bortele caselor aristocrate şi nu este poftită în încăperile luminoase de la piano nobile. Întunericul favorizează fantezia, grozăvia şi urgia. Îşi face propriile surse de lumină din flăcările care devorează oraşele, din şuvoaiele de foc ale Styx-ului, din torţe, ruguri şi grătare punitive.
Marcantonio Raimondi – Stregozzo (Milano)
E fabulos cum, în doar câteva săli, stau de vorbă unele cu altele câteva dintre cele mai importante lucrări ale lui Bosch: prima dintre ele, cel puţin, e răvăşitoare, pentru că e acolo Tripticul Sfântului Anton de la Lisabona, Tripticul Eremiţilor de La Veneţia, Sfântul Ioan Botezătorul de la Muzeul Lázaro Galdiano din Madrid, aşadar trei lucrări atât de improbabil de a fi văzute împreună în alt context, încât ai revelaţia importanţei unei asemenea expoziţii. Una cu un program ideatic uşor de urmărit, care coagulează în jurul operelor lui Bosch tablouri, sculpturi, schiţe, gravuri, tapiserii, incunabule, obiecte de artă aplicată şi cabinete de curiozităţi servind temele principale: Infernul, somnul, visul, vrăjitoria, Judecata de Apoi, lumea fantastică şi, finalmente, fantasticul lumii dincolo de graniţele ei cunoscute.
Imaginaţi-vă o preumblare bordată la tot pasul de elemente din lexiconul grotesc şi neliniştitor al lui Bosch – demoni, monştri, gryli, făpturi la intersecţia a două, trei, zece specii biologice, cetăţi arzând, Dumnezei nemiloşi şi îngeri cruzi care prăvălesc în gropile Tartarului vrafuri de osândiţi. Imaginaţi-vi-l pe Sfântul Anton, recurent în atâtea lucrări. Bietul bătrân, agresat până la refuz de dihănii insidioase, ispitit de dudui care mai de care mai despuiată (sau accesorizate cât mai stylish, după moda franceză), când resemnat, când chinuit, tot timpul hăituit de parascoveniile damnate. La Martin Schongauer e asaltat de fiare țepoase și draci cu limba ascuțită. La Jan Brueghel cel Bătrân, de porci înaripați, pești tereștri, dar și curtezane învelite în brocart. La Bernardo Parentino, ceata de demoni are trăsături antropomorfe, membre păroase și organe genitale la vedere. Două tablouri de bottega și de urmași sunt aproape suprarealiste în felul în care juxtapun motive preluate din lucrările antecesorului și consfințesc un unic mod de a aborda damnarea eternă: năucitor, abracadabrant, ludic.
Visul se înfiripă într-una dintre cele mai cunoscute compoziții ieșite din atelierul artistului – Viziunea lui Tundal, tot de la Lázaro Galdiano. Această poveste a unui cavaler irlandez din secolul al XII-lea a hrănit imaginarul colectiv și a adăpăt mitul numitului insomnium – coșmarul care deschide baierele unei alte lumi, una în care e periculos pentru suflet să vagabondeze. Visul lui Rafael, gravura lui Raimondi apare tot în această secțiune, ca o sumă a preocupărilor umaniste ce unesc metalectura textelor medievale cu ilustrarea lor după moda flamandă setată de Hieronymus. Influenţa neerlandezului apucat de streche a trecut Alpii. A ajuns în Italia, unde familia Grimani l-a colecţionat asiduu. Aripa lui a atins pictura veneţiană, dar l-a metamorfozat şi pe Rafael, care a făcut loc monştrilor negricioşi în compoziţiile lui agreabile şi serene. Savoldo şi Garofalo i-au prelungit isonul şi au integrat în peisajele lor scăldate în soare mediteranean cortegii de vidme. Marcantonio Raimondi a diseminat în toată Europa de Sud-Vest noile împrumuturi din arta tributară plăsmuirilor boschice. El Greco, câteva decenii mai târziu, nu a fost străin de ele, într-o Iberie care îi păstrează şi azi cele mai semnificative panouri.
Judecata de Apoi, Apocalipsa necruțătoare reprezintă o altă temă în care inovaţiile lui Bosch au făcut pui în toată arta Europei de Vest. Maestrul este prezent cu Tripticul de la Groninge Museum din Bruges, o altă raritate excepţională despre care nu aş fi crezut că şi-ar fi părăsit reşedinţa. Disproporţia este evidentă: cerurile sunt mici, iadurile sunt atotcuprinzătoare. Într-un surprinzător tablou din America de Sud, de Leonardo Flores, artist din secolul al XVII-lea, găsim acolo la grămadă papi, regi şi împăraţi.
Grădina desfătărilor, polifonia pe un milion de voci a artei lui Bosch, e cheia de boltă ce stăpâneşte următoarele săli. O vedem replicată în tablouri de atelier, piese adesea anonime, breviare ale celor mai neverosimile arătări, citate şi omagii pentru un tablou care, inclusiv azi, rămâne una din marile enigme ale artei. De la Pieter Brueghel la Jan Brueghel, Grădina e referinţa maximă a fanteziei. Splendid de văzut cum somptuozitatea obrazului picturii îşi schimbă starea de agregare în tapiseriile inspirate de panou şi împrumutate din colecţia Escorialului. Translatarea uleiului pe lemn în lână şi mătase conferă fluiditate neaşteptată compoziţiei. Un adaos inedit este Cartonul Elefantului, de la Uffizi, referinţă la o lucrare pierdută de Bosch şi punct de pornire pentru o altă serie de tapiserii luxuriante, urzite în Bruxelles-ul imbatabil.
Finalul se ridică la nivelul începutului. Un asemenea repertoar imagistic cum este cel cuprins în ansamblurile lui Bosch și în operele continuatorilor lui vorbește despre o cunoaștere a lumii care, prin intermediul lor, se deschide și ochilor uimiți ai vulgului. Fragmente din viața ei înghețată, din mirabilia adunate în vitrine și scrinuri, desenează harta călătoriilor care brăzdează lumea din ce în ce mai mult. Habsburgii cu Rudolf al II-lea în frunte (Vertumnus, Arcimboldo adus în mod excepțional de la Skokloster, din Suedia), adună cochilii, nuci, colți, coarne și fosile, figuri tăiate în coral și nativități cu acoperiș de perle. Omul de rând nu cunoaște încă tezaurele mărilor calde și pădurilor de pe continentele temute, dar, stimulat de simfoniile fantastice pictate de Bosch & Co., își redescoperă crângurile cu sticleți și huhurezi, câmpurile cu iepuri și grâne și grădinile cu roade bogate. Se întoarce la ele cu pofta de a le vedea frumusețea care îi fugise printre degete până atunci. În lipsă de mirabilia, are de partea lui mirarea.
Bosch e un altro Rinascimento, Palazzo Reale, Milano, 09.11.2022-12.03.2023
Am promis să mă mai plimb #prinOraș și, cel puțin o dată pe săptămână, să adun idei, destinații și conversații care mi se par interesante. Azi vom și ieși puțin din București, pentru că #OrașulMeu e mare, e versatil, e eclectic, e accesibil online și offline și e genul de spațiu care te ajută să crești interior. Suntem, în fond, cu toții arhitecții propriei stări de bine și designerii mobilierului nostru mental. Nu știu încă dacă miercurea va rămâne ziua de plimbare. Mai studiez. Între timp, cam asta am colecționat:
Vineri, pe 25 noiembrie, Alternosfera lansează în Quantic BONJOUR MADAME, o piesă despre care Marcel Bostan spune că este despre „vindecare prin sinceritate”. Alternosfera are, până acum, la activ 6 albume și un EP. Piesa mea favorită rămâne Columb, dar vă las aici un preview al single-ului fanion de pe noul album.
La Timișoara (v-am spus că ieșim puțin din București azi), se întâmplă Femme expérimentale, un proiect de susținere, exprimare și angrenare socială creat și facilitat exclusiv de artiste pentru femei și adolescente. Este vorba de 5 ateliere care funcționează în regim de workshop-uri transdisciplinare pentru profesioniste și de 6 ateliere de dans contemporan, poezie vie, pictură în mișcare deschise publicului larg feminin, plus un performance despre burnout. Totul se desfășoară între 26 noiembrie și 3 decembrie la Timișoara. Atelierele vor avea loc la FITT (Fundația Județeană pentru tineret Timiș), participarea la evenimente este gratuită pentru public iar detalii se găsesc pe https://timisoara.femmedigitale.ro/.
Pe 25 și 26 noiembrie se întâmplă Zilele In A Relationship. Evenimentele sunt dedicate tinerilor, părinților, profesorilor, terapeuților, autorităților publice, presei și organizațiilor care activează în interesul tinerilor și al prevenției abuzurilor. Despre abuz nu vorbim niciodată suficient, iar rețeaua neoficială de educație pe tema abuzurilor documentează și agită stegulețe roșii care cred că ajută, în primul rând, comunitatea să recunoască, să înțeleagă și să prevină. Dacă vreți să participați, trebuie să vă înscrieți prin eventbrite, pentru că locurile sunt limitate. Vă las programul și formularul aici.
Joi, pe 24 noiembrie, se redeschide Cuib cu o întâlnire în care va fi vorba despre Meseriile viitorului. De la 18.30, Echipa din Cuib ne invită să fim „parte a unui dialog deschis despre ideea de meserie/meșter/meșteșug, simplitate vs haos, cât și ce păstrăm apropiat sufletului nostru astăzi și în anii ce vor urma.” De altfel, invitația vine la pachet cu o provocare frumoasă, căreia sper să-i dați curs.
Vineri, 25 noiembrie, e o discuție interesantă despre alteritate la MNLR. Potrivit organizatorilor, „dialogul își propune să investigheze modul în care se conturează imaginea străinului în cultura românească, felul în care au supraviețuit (sau nu) și cum s-au modificat (sau nu) stereotipurile care creează portretul celuilalt”. Dat fiind că orice discuție care îmblânzește radicalizarea mi se pare, pur și simplu, terapeutică în atât de polarizatul spațiu românesc și că vorbitorii sunt nume care garantează substanța conversației, cred sincer că întâlnirea nu e de ratat.
Cam atât deocamdată. De săptămâna viitoare trecem pe program de #jinglebells, de la târguri la pop-up shop-uri de Crăciun.
Pentru că se întâmplă câteva lucruri cu miez, cu gust și cu promisiunea de #goodlife la bord în orașul înțesat de găteli și scrobeli mai mult sau mai puțin substanțiale, m-am gândit să fac o listă – subiectivă și amendabilă, desigur – de întâmplări urbane pe care ar fi păcat să le ratați în perioada următoare. Ea arată cam așa:
La Centrul Național al Dansului se întâmplă luni, marți și miercuri (21, 22 și 23 noiembrie) Fin ca pielea de delfin, „un laborator fals creativ, unde scopul e să ne distragem atenția” . E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
Pe 20 noiembrie începe „Noi facem povești… la Cărturești!”. E un proiect al Asociației De Basm care dă play unei serii de întâlniri cu autori români pentru copii. Se va citi, se va răspunde la întrebări, se va da literatura jos de pe raftul cu trebuie. Vă las aici programul pentru BUCUREŞTI – CĂRTUREȘTI VERONA
●Duminică, 20 noiembrie, ora 11.00 Sînziana Popescu – „Andilandi”●Sâmbătă, 26 noiembrie, ora 11.00 Andreea Iatagan – „Miko și aventura din noaptea de Crăciun”●Duminică, 27 noiembrie, ora 11 Laura Grünberg – „Îmbrățișătoarea”●Sâmbătă, 3 decembrie, ora 17.00 Carmen Tiderle – „Trecere pentru Pitoni”●Duminică, 4 decembrie, ora 11.00 Victoria Pătrașcu – „Scrisori din Laponia”●Sâmbătă, 17 decembrie, ora 11.00 Adina Rosetti – „Crăciunul Domnișoarei Poimâine”●Duminică, 18 decembrie, ora 11.00 Iulia Iordan – „Luli și căsuța din copac”
Dacă aveți copii de până în 12 ani, Asociația Părinților Isteți vă provoacă marți, 22 noiembrie, între orele 18:30-20:30, să aflați mai multe despre bullying și cum îi dăm de cap într-o întâlnire gratuită, online, la care participă:
Iulian Cristache – președintele Federației Naționale a Părinților
Iuliana Constantinescu – președintele Reprezentanței Sector 2 a Federației Naționale a Părinților.
Miercuri, de la ora 19.00, vine Yaniv Iczkovits la București, mai exact la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Puteți să-l vedeți, să conversați despre romanul lui, Fiica măcelarului, publicat de Humanitas Fiction și să luați autograf.
Cam atât deocamdată și mai mult din București, dar, în măsura posibilităților, o să încerc să updatez, să concentrez și să fac planuri de plimbare #prinOraș în fiecare săptămână.
Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.
E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.
În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.
Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.
Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.
După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.
….de exemplu, pentru NAG 15. Exclusiv online, pe www.noapteagaleriilor.ro și pe pagina de Facebook a evenimentului. Organizatorii v-au pregătit un tur comprimat al galeriilor pe care, dacă am fi avut o rată de vaccinare mai mare și una de infectare mai mică, probabil că le-am fi văzut offline. Sunt 48 de spații ale scenei de artă contemporană la care aveți acces în această formulă (sigur, cu condiția să nu aveți un router care sughite la fiecare zece minute, lucru relativ ușor de bifat în 2021 (da, chiar și în România, după cum îi spunea Sergiu Floroaia lui Bernie Sanders pe Twitter din 2016, dar… umorul, tehnologia și realitatea par să fie un soi de ținut al unicornilor pentru oficiali, în general)). Ok, înapoi la galeriile noastre. Recunosc că seria aceasta de evenimente organizate responsabil se adresează, cu precădere, unui public versat cultural, interesat de istorii suprapuse care modifică, mai mult sau mai puțin subtil, urbanitatea, imaginarul colectiv, privirea nuanțată de efemer, de experimental, de expunerea la registre vizuale diferite. Ceea ce sună (și am și toate motivele să cred că va și arăta) excelent.
Fiecare eveniment are un link dedicat pe site-ul noapteagaleriilor.ro. Accesul e gratuit și e de aplaudat efortul echipei NAG de a provoca un public care are, estetic, dar și intelectual, nevoie de artă contemporană branșată la pulsul creației contemporane în lume. Cu toate mijloacele și în toate formulele. Chapeau.
Cam așa cum puteam spune și fără precizările (foarte utile, de altfel), ale Autorității Naționale pentru Comunicații, noi, cei care producem de ceva timp conținut online, în România net… este. Pentru toată familia. Suficient, între altele, pentru un festival de film.
KINOdiseea vă propune, până pe 31 octombrie, treisprezece lungmetraje pentru copii și părinți, cinci calupuri de scurtmetraje, ateliere de actorie, animație stop motion, storytelling. Toate astea sunt disponibile pe întreg teritoriul României, în urma înregistrării unui cont pe https://eventbook.ro/program/kinodiseea , în limita unui număr de vizualizări.
La cele de mai sus se adaugă un alt pachet, de văzut oricând, cu oricine, oricum, și de oriunde din România: 8 filme de lungmetraj pentru copii și familie, și anume CALAMITY – COPILĂRIA MARTHEI JANE CANNARY / MARTIN ȘI PĂDUREA MAGICĂ / BUSTER’S WORLD/ LUMEA LUI BUSTER / BIRTA / BINTI / JACKIE ȘI OOPJEN / FAUNUTLAND ȘI MAGIA PIERDUTĂ / TRIPLE TROUBLE. + 5 lungmetraje românești – STRĂJERII / CĂLĂTORIA FANTASTICĂ A MARONEI / MERCY STREET / USTUROI / ACASĂ, + 5 calupuri de scurtmetraje pentru copii între 3 și 18 ani, + ateliere de actorie cu Lulu Trăsnea, animație stop-motion cu Augustin Pop și storytelling cu Alina Tofan. Mie îmi sună bine, așa că m-am gândit să dau informația mai departe celor care nu văd online-ul ca pe un mare BauBau, ci, din contră, ca pe o resursă care ar trebui exploatată educațional, nu demonizată.
Vă reamintesc, KINOdiseea este cel mai mare festival internațional de film pentru publicul tânăr din Europa de Sud-Est, membru al ECFA (Asociația Europeană a Filmului pentru Copii). De la copii până la bunici, Festivalul ne propune tuturor (cinefili declarați sau doar potențiali) filme educative de artă în condiții sigure. Să vă bucurați de ele!
Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori
Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.
Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.
Alexia. Fotografie din arhiva personală
– În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?
– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.
–Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?
-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.
Alexia Udriște
–Ce a fost cel mai greu, anul trecut?
–Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât – e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).
–Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?
-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.
Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.
–Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?
-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.
Tea towel by Alexia Udriște
–Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?
-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.
–Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?
-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.
–Ce te-a ajutat, în perioada asta?
–Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.
–Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂
–Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).
–Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?
–O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.
–Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?
–În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.
–Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?
-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.
-Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?
–Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.
–Ce vei păstra din toată perioada asta?
-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.
–Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?
–Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.
Dansul începea cu o cădere în care picioarele zvâcneau în sus, iar apoi urma o ridicare din care începea dansul propriu zis. Fotograful, fără să vrea, a surprins cele trei etape ale întoarcerii mele (și a lumii) pe dosdansul acela. L-am dansat apoi foarte mult timp în lumea întreagă și s-a intitulat MESS AROUND. (Gigi Căciuleanu)
Telefonul pârâie în toate felurile și, din când în când, mă frisonează ideea că va trebui să ne măsurăm în luptă dreaptă, eu și conexiunea aceasta atât de fragilă, ca să salvez înregistrarea. Dar am s-o salvez. Și îmi va fi mereu prețioasă conversația aceasta cu maestrul Gigi Căciuleanu, unul dintre acei creatori atât de speciali de transă, de energie, de poem și de conversație corporală în fața unui public. Mi-am dorit interviul acesta atât de mult timp încât mi s-a părut ireal când chiar s-a întâmplat. PRESS PLAY :-).
. E un exercițiu ludic de introspecție, un fel de workshop în care sunteți invitați să stați ochi în ochi cu viața voastră artistică, să vă mărturisiți procrastinările și să vă reparați blocajele creative. L-am ales pentru că și pe mine mă interesează practica de snacking în procesul de creație 🙂
ioanabaldea.com 