M a n i f e s t o

Despre scris ca formă de libertate

Ca un pumn în stomac. Gură de aer proaspăt ar suna prea tare a clișeu și, dacă există o zonă predilectă pentru tot ce face, este, susține Evaristo, ea e de găsit, constant, în afara clișeului. Am citit Manifesto, despre care am aflat, acum un an, chiar de la autoare, cu pauze dese de reflecție, conversație și supliment de glucide, în câteva ore. E un memoir de o seninătate și de o asumare rar întâlnite, total lipsit de emfază, sentințe, poziții radicale și didacticism firoscos. Evaristo a luat Booker-ul în 2019. Predă Creative Writing la Brunel University. E vicepreședinta prestigioasei Royal Society of Literature. Pe viață. Honorary Fellow la Oxford. Cu o listă de premii și de titluri academice atât de lungă încât s-ar califica fără probleme ca roman fluviu. Dincolo de toate acestea, e posesoarea unui talent feroce, care devorează cititorul.

E ATÂT de reconfortant acest memoir complet de lipsit de prețiozități, strălucitor de inteligent scris, amuzant chiar și atunci când explorează experiențe de viață dure, ca să nu spun traumatice. Evaristo nu se ia deloc în serios, dar își ia în serios creativitatea. Pentru ea, scrisul nu e un accesoriu, ci un mod de a vedea lumea, de a o înțelege, de a se conecta la realități nu de puține ori năucitoare. Fiica unui cuplu mixt rasial cu opt copii, viitoarea autoare crește într-o comunitate închisă și exclusiv albă, dintr-o Londră încă prea puțin multiculturală. Ea scrie și se scrie din interiorul unei case căreia vecinii îi sparg frecvent geamurile, declarativ, cumva imuni la incompatibilitatea statutului lor de enoriași evlavioși cu faptul că terorizează ritual o familie cu opt copii mici. Contradicțiile acestea vor deveni centrale experiențelor ei de tinerețe care, deși sunt violente și destabilizatoare, nu hrănesc o personalitate aspră sau temătoare. Reacția ei imediată la discriminare e tenacitatea. Pe termen lung, e încercarea de a înțelege.

În Manifesto, Evaristo explorează toate zonele tulburi din care s-a limpezit eu-l ei creativ cu umor și delicatețe, cu o simplitate dezarmantă pentru cineva celebru pentru atât de pronunțata genă experimentală. Scrie despre rasism, dezpre abuz parental, despre peregrinări sexuale și relații toxice, despre eșec profesional și reinventări succesive, despre curiozități filologice, antropologice, etnice, filozofice, stilistice. Toate sunt niște plăci tectonice ale unei deveniri. Vedem faliile iscate din dansul lor și auzim cum se naște vocea care le integrează: niciodată predicatoare. Evaristo are oroare de radicalism. De tezism. De tot ce e fix și, ca urmare, în afara unui proces fluid și continuu de învățare. Pentru ea, viața este învățare, așa cum e și creativitate. Permanentă scriere și rescriere. A istoriei, a literaturii, a trecutului, a viitorului, a propriei persoane. Deși inventariază cu luciditate și eleganță toate închistările dogmatice care se încăpățânează să traseze destabilizatoare ierarhii tribale, de la rasism la gerontofobie, nu ridică piatra niciodată. Dimpotrivă. Vorbește constant despre faptul că oamenii se pot schimba, că își pot lepăda prejudecățile ca pe o piele de șarpe.

Experiența ei, a marginalului care ajunge în inima establishment-ului, a canonului cultural de-acum atât de fragmentat și de divers, ia, în Manifesto, forma unei declarații de dragoste pentru creativitate. Creativitatea e un teritoriu de libertate iar libertatea e ceva ce ne datorăm, ca ființe dăruite cu puterea cuvântului. Uniformizarea experienței omenești, normarea excesivă ne situează, cumva, pe toți, din start, în afara normei. Nu există nimeni moral și social perfect, în toate etapele vieții, ceea ce face din oricare dintre noi un potențial subiect al discriminării. La un moment dat, ceva din cine suntem va leza o regulă, o cutumă, o dominantă demografică și ne va transforma, fie și temporar, în minoritari. Ne va obliga să privim lumea de pe partea cealaltă a străzii. E un exercițiu care te smerește și te plasează, cumva, în afara a ceea ce autoarea numește „eroismul de Twitter”, unde judecățile și sentințele curg în heavy rotation, fără cea mai firavă umbră de modestie, de conștiință sau de argumentație, într-un festival al polemicilor care generează like-uri pe modelul pâine și circ.

Manifesto e un memoir despre ceva mai puternic decât perseverența, decât dorința de a reuși necamuflată de panseuri ideologice pompoase. E despre artă ca experiență care cizelează continuu spiritul. Despre nevoia de a explora posibilitățile minții, teritoriile ei de expresie, angoasele, obsesiile, simțul estetic acut care alimentează viața interioară a scriitorului. Evaristo scrie onest, necosmetizat, despre derivă, despre orgoliu, despre dezamăgiri, despre experiențe succesive de receptare găunoasă, care nu de puține ori deformează sau ignoră cu bună știință scrierile celor prea puțin conectați în furnicarul de nepotisme și privilegii care definește lumea editorial-literară. Global, dacă e să o credem pe ea. Scrie despre activism social, despre mentorat, despre fericirea la scară mică și proiecția fericită, la scară mare. Despre cum ne datorăm mai mult decât un salariu fix și două zile de odihnă pe săptămână. Și despre cât de des și de ușor uităm de cine suntem sau de cine am fi vrut să fim. Sâmburele acestui manifest e relația cu povestea. Ca mod de a iubi, de a locui, de a se rafina, de a medita, de a integra trecutul, de a construi legături cu ceilalți.

După ce am terminat cartea, am ancorat în analiza pe care Evaristo o face Preaiubitei, de Toni Morrison. Pour la bonne bouche. Poveștile, spune ea în text, ne transformă la nivel subtil. Ca o cititoare fermecată ce mă aflu, nu pot decât să sper că Manifesto va face să cadă multe perechi de ochelari de cal, va relaxa multe noduri la cravată și va reîmprospăta multe rafturi de bibliotecă pe care se pune praful. Poveștile acestea, care ne obligă să exersăm alteritatea și să acceptăm faptul că existența omenească nu poate fi privită reducționist în niciun aspect al ei, sunt, într-o măsură importantă, fundamentul libertăților noastre prezente și viitoare. Cele despre care alții au scris înainte ca noi să le fi intuit măcar.

PENTRU CE ARE NET-UL VITEZĂ :-)

Refresh

….de exemplu, pentru NAG 15. Exclusiv online, pe www.noapteagaleriilor.ro și pe pagina de Facebook a evenimentului. Organizatorii v-au pregătit un tur comprimat al galeriilor pe care, dacă am fi avut o rată de vaccinare mai mare și una de infectare mai mică, probabil că le-am fi văzut offline. Sunt 48 de spații ale scenei de artă contemporană la care aveți acces în această formulă (sigur, cu condiția să nu aveți un router care sughite la fiecare zece minute, lucru relativ ușor de bifat în 2021 (da, chiar și în România, după cum îi spunea Sergiu Floroaia lui Bernie Sanders pe Twitter din 2016, dar… umorul, tehnologia și realitatea par să fie un soi de ținut al unicornilor pentru oficiali, în general)). Ok, înapoi la galeriile noastre. Recunosc că seria aceasta de evenimente organizate responsabil se adresează, cu precădere, unui public versat cultural, interesat de istorii suprapuse care modifică, mai mult sau mai puțin subtil, urbanitatea, imaginarul colectiv, privirea nuanțată de efemer, de experimental, de expunerea la registre vizuale diferite. Ceea ce sună (și am și toate motivele să cred că va și arăta) excelent.

Fiecare eveniment are un link dedicat pe site-ul noapteagaleriilor.ro. Accesul e gratuit și e de aplaudat efortul echipei NAG de a provoca un public care are, estetic, dar și intelectual, nevoie de artă contemporană branșată la pulsul creației contemporane în lume. Cu toate mijloacele și în toate formulele. Chapeau.

PENTRU CE ARE NETUL VITEZĂ :-)

KINODISEEA online, până pe 31 octombrie

Cam așa cum puteam spune și fără precizările (foarte utile, de altfel), ale Autorității Naționale pentru Comunicații, noi, cei care producem de ceva timp conținut online, în România net… este. Pentru toată familia. Suficient, între altele, pentru un festival de film.

KINOdiseea vă propune, până pe 31 octombrie, treisprezece lungmetraje pentru copii și părinți, cinci calupuri de scurtmetraje, ateliere de actorie, animație stop motion, storytelling. Toate astea sunt disponibile pe întreg teritoriul României, în urma înregistrării unui cont pe https://eventbook.ro/program/kinodiseea , în limita unui număr de vizualizări.

La cele de mai sus se adaugă un alt pachet, de văzut oricând, cu oricine, oricum, și de oriunde din România: 8 filme de lungmetraj pentru copii și familie, și anume CALAMITY – COPILĂRIA MARTHEI JANE CANNARY / MARTIN ȘI PĂDUREA MAGICĂ / BUSTER’S WORLD/ LUMEA LUI BUSTER / BIRTA / BINTI / JACKIE ȘI OOPJEN / FAUNUTLAND ȘI MAGIA PIERDUTĂ / TRIPLE TROUBLE. + 5 lungmetraje românești – STRĂJERII / CĂLĂTORIA FANTASTICĂ A MARONEI / MERCY STREET / USTUROI / ACASĂ, + 5 calupuri de scurtmetraje pentru copii între 3 și 18 ani, + ateliere de actorie cu Lulu Trăsnea, animație stop-motion cu Augustin Pop și storytelling cu Alina Tofan. Mie îmi sună bine, așa că m-am gândit să dau informația mai departe celor care nu văd online-ul ca pe un mare BauBau, ci, din contră, ca pe o resursă care ar trebui exploatată educațional, nu demonizată.

Vă reamintesc, KINOdiseea este cel mai mare festival internațional de film pentru publicul tânăr din Europa de Sud-Est, membru al ECFA (Asociația Europeană a Filmului pentru Copii). De la copii până la bunici, Festivalul ne propune tuturor (cinefili declarați sau doar potențiali) filme educative de artă în condiții sigure. Să vă bucurați de ele!

#staysafe 🙂

ALEXIA

Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori

Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.

Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.

Alexia. Fotografie din arhiva personală

 – În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?

– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.

Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?

-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.

Alexia Udriște

Ce a fost cel mai greu, anul trecut?


Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât –  e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).

Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?


-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.

Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.

Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?


-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.

Tea towel by Alexia Udriște

Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?


-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.

Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?


-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.

Ce te-a ajutat, în perioada asta?


Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.

Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂


Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).

Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?


O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.

Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?


În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.

Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?


-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.

 -Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?


Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.

Ce vei păstra din toată perioada asta?


-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.

Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?

Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.

G I G G I

Foto: arhiva Gigi Căciuleanu

Dansul începea cu o cădere în care picioarele zvâcneau în sus, iar apoi urma o ridicare din care începea dansul propriu zis. Fotograful, fără să vrea, a surprins cele trei etape ale întoarcerii mele (și a lumii) pe dosdansul acela. L-am dansat apoi foarte mult timp în lumea întreagă și s-a intitulat MESS AROUND. (Gigi Căciuleanu) 

Telefonul pârâie în toate felurile și, din când în când, mă frisonează ideea că va trebui să ne măsurăm în luptă dreaptă, eu și conexiunea aceasta atât de fragilă, ca să salvez înregistrarea. Dar am s-o salvez. Și îmi va fi mereu prețioasă conversația aceasta cu maestrul Gigi Căciuleanu, unul dintre acei creatori atât de speciali de transă, de energie, de poem și de conversație corporală în fața unui public. Mi-am dorit interviul acesta atât de mult timp încât mi s-a părut ireal când chiar s-a întâmplat. PRESS PLAY :-).

Sursa foto: Unsplash
Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates