…unde tu e un copil. Poate chiar copilul tău. Acum câteva zile am lansat întrebarea asta, un ”pui” al celei cu timpul, și anume cum face copilul tău să aibă timp pentru el. Cât din timpul ăsta e al lui, neparazitat de orgoliile noastre, de temele ”la hectar”, de tot soiul de presiuni sociale. Mi-a scris mama lui Felix despre copilul ei de 15 ani.
”Cred că răspunsul la întrebare ține hotărâtor de ce fel de părinți are copilul. Felix, 15 ani, este în clasa a noua, un prag al școlii peste care materia predată devine destul de dramatic mai complicată. Până de curând Felix nu a trebuit să facă nimic special ca să-și câștige timp liber, cumva în afară de școală și programul fix de sport, muzică și matematică (estimez la 6-7 ore săptămânal fără școală), timpul rămas i-a aparținut întru totul, deși nu am fost de acord cu anumite tendințe excesive (jocuri). Acum însă nu trebuie propriu-zis să-și ”câștige” timpul liber, ci îl obține după ce și-a terminat temele, fiindcă merge după principiul ”fac teme ca să scap”.
Ca părinte preocupat de educația lui academică, țin să fie atent să nu își permită pauze lungi în timpul studiului, așadar după ce copilul și-a luat o pauză, mă perpelesc eu, nu el, și mă întreb cum fac să îi limitez momentan timpul liber.
Cred că la armonia familială spre care tindem ajută și faptul că odată cu vârsta și încurajat de fratele mai mare, Felix a descoperit pasiuni care îi permit să își ocupe cu folos timpul liber, asta înseamnă că apreciem efortul depus în pasiunile lui și nu suferim excesiv de obiceiul de a-i ocupa timpul după voia noastră.
Avantajul de a avea copil mare. Are în continuare acele ore fixe de sport, muzică și poate mai puțină matematică pe moment. Sper că ajută.”
Dacă vreți să aflăm împreună mai multe despre timpul copiilor noștri, vă aștept să-mi scrieți cât din timpul lor e al lor, cum vă descurcați sau cum îi descurcați cu temele, proiectele, testele, sportul, netul, telefonul și tot restul frazei :-). O să păstrez doar prenumele (sau inițiala, cum vă e mai comod), din fiecare poveste. Mulțumesc mult de pe-acum tuturor celor dispuși să se aventureze (și) pe acest șantier periculos care este timpul copiilor.
Pe Ioana Nicolescu o citiți pe blogul ei, codenoir-style.com. A lucrat pentru Dior, Prada, Comme des Garçons, a scris pentru ELLE, Marie Claire, Forbes Life, Harper’s Bazaar, Republica. Ioana mi-a trimis un text atipic serialului, în sensul că transformă o apăsare într-o porție savuroasă de tips &tricks. Sper să vă amuzați, să încercați și să vă găsiți din ce în ce mai mult timp pentru voi!
Ioana Nicolescu
Ce fac ca să am timp – mint, fur și ucid
Când Ioana mi-a aruncat mănușa ca să-i spun ce fac să am timp, mi s-a părut o idee tare faină. Poate pentru că și pe mine mă interesează ce fac alții ca să le facă pe toate și să reușească să fie și fericiți.
Cred că e lucrul pe care am început să-l discut cel mai des cu prietenii în pandemie – cum ne organizăm timpul. Și, la fel ca pandemia, încă nu ne-am oprit. Am găsit aplicații, sisteme, pe unele le-am adoptat, pe altele doar le-am încercat, însă este work în progress.
Observ că pe mulți ne preocupă treaba asta cu timpul. Poate pentru că de anul trecut am început să-l prețuim altfel, am avut timp să ne facem timp, să ne oprim, să-l regândim și să facem o curățenie generală în ceea ce-l privește, după ce ne-am reașezat fiecare cum am putut mintea, gândurile și obiceiurile.
Ioana Nicolescu
Dintotdeauna am avut o problemă cu timpul, dacă trebuie să iau motocicleta ca să ajung mai repede undeva, o voi face. Nu voi prinde teleportarea sau să călătoresc în timp ca să fac tot ce mi-am propus, dar cred că o bună organizare și un timing ritmat ar putea regla treaba asta.
Îmi place să-mi potrivesc lucrurile pe săptămâni, chiar luni înainte, ca să-mi pot lăsa ferestre libere în care să improvizez – să plec undeva sur un coup de tête, să mă văd ad-hoc cu prieteni sau să trag o fugă la teatru / cinema și să rămân în sală dacă-mi place ce văd pe afiș.
A devenit o metodă după ani de zile, încă un pic și ajung să fiu o hoață perfect profesionistă de timp – reușesc să (-mi) fur timp dintr-o parte a agendei ca să-l ascund în altă parte a ei, lucru pe care doar eu îl văd. Am păstrat obiceiul agendei din hârtie, care are o anumită paginare, ca să-mi pot vizualiza ușor săptămâna și lunile care vin. Este și un mijloc foarte bun să-mi fur artistic pălăria.
Ioana Nicolescu
Mai și mint ca să-mi fac timp. Și o fac chiar frumos. Când stau prea mult pe un proiect sau un text și nu-l mai văd, trag o pauză în care încerc orice altceva timp de vreo oră. Din păcate am învățat trucul ăsta destul de târziu, după 35 ani – mi-ar fi prins tare bine să-l fi descoperit ceva mai devreme…
Cum mai exact (mă) mint ? E destul de simplu, profit că am Muzeul Național de Artă în față casei sau galerii de artă și mă duc să le fac o vizită. Ultima dată am fost săptămâna trecută când am vrut să-l văd pe Brâncuși și am redescoperit etajul de pictură contemporană. Iar când mint până la capăt, iau și o înghețată în drum spre casă, așa parcă totul pare mai plăcut.
Mai și ucid când nu am timp, câteodată chiar săptămânal. Asta mi se întâmplă mai ales pe final de proiect, când mă izbesc 1001 de soluții și idei ‘extraordinare’ cum ar putea proiectul, din foarte bine, să fie mai mult ca perfect. Știți și voi, momentul ĂLA, căruia nu iți este deloc ușor să-i reziști, unde îți vine să reiei tot în loc să te oprești.
De cele mai multe ori diferența între noțiunea mea de perfecțiune și un lucru foarte bine făcut perceput de ceilalți nu justifică luatul de la capăt și așa o desfășurare de forțe.
Ei bine, ca să evit ceea ce am învățat că este o pierdere grozavă de timp și energie, sunt o criminală. Am grijă să-mi notez toate ideile ‘geniale’ (tot în agenda mea de hârtie), apoi să le ucid acolo închizând caietul. Mă rog, le pun să doarmă, dacă e să fiu cinstită.
Sacrific sângeros și când apare prea multă treabă, de anul trecut am înțeles cum să las pe primul loc și altceva decât munca, oricât de faină și creativă ar fi ea.
Ioana Nicolescu
Am norocul să am din ce în ce mulți prieteni care stau în cartier, așa că este ușor să ne vedem scurt la o cafea și să refacem lumea în 60 minute. Apoi, sunt și o sumedenie de locuri faine în cartier, de câteva zile m-am îndrăgostit de ceaiul și cafeaua de la The Marmorosch unde am impresia că sunt în alt oraș, așa că fac și cityescaping cu aceeași ocazie.
De câteva luni am mai descoperit feluri sănătoase prin care să ucid din timpul acordat celorlalți ca să-mi croiesc timp. Așa am început să alerg diminețile prin parc, 40 – 45 minute în care sunt doar cu gândurile mele și muzică. Iar lucrul ăsta îmi da o energie foarte plăcută pentru tot restul zilei, poate apărea orice – și de regulă asta se și întâmplă.
Desigur, lucrurile astea nu mă împiedică să nu stresez, altfel parcă nu aș fi eu, pentru deadline-uri prea strânse, răsturnate & accelerate sau mai multe proiecte faine care se suprapun la milimetru.
Dar dacă am învățat ceva în ultima vreme este că nu aș vrea să-mi dau seama, la un moment și în goana asta zilnică, că am în sfârșit timp liber când poate ceilalți nu mai au. Așa că nu ezitați, învățați să furați, să mințiti și să ucideți, mai ales când e vorba de timp vostru. Și spuneți și altora când reușiți.
Când ziua s-a dovedit a fi pe de-a-ntregul proastă, eu și durerea mea de cap ne-am supărat pe noi însene și am hotărât că, dacă tot s-a terminat programul de lucru, mai bine ne-am apuca de scris. În fond, ăsta e analgezicul ideal. Cui pe cui. Ca-n vremurile bune, cu nopți traduse în pagini de Word. Numai că nu erau bune nici vremurile alea… erau doar altfel.
Vremurile de-acum sunt cum sunt bălțile toamna. Există bălți curate, de ploaie proaspătă, bălți stătute, cu miros greu și bălți cu noroi. Oricât de înalte ți-ar fi cizmele, bălțile cu noroi îți dau senzația aceea indigestă de mizerie care te-atinge. Cam așa e acum. Azi, după ce am terminat de pigulit un articol cu niște recomandări editoriale, m-am gândit serios la faptul că zona asta, a cărților, ar putea fi singurul spațiu de relativă sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea mare. În contrast cu lumea mai mică, a noastră. Profund retrogradă, permeabilă doar la inovația formală, temătoare cu privire la orice conținut potențial revoluționar.
Avem o lipsă de racord cronică la capitolul informație, profesionalism, instituții (publice sau private), conversație în spațiul public. Se mai străduiesc niște ONG-uri, mai pâlpâie niște visuri. Realitatea te duce repede înapoi în lumea pe care o știm mai bine: dosar cu șină, infecții vindecate cu propolis, ghiozdane de câte 12 kilograme, cultura răcnetului, a descurcatului, a jocului de gleznă și de coate, a servilismului funcționăresc, a vopsitului de mântuială, a umilinței exersate în virtutea inerției, pentru că tu poți și el merită.
Am scris mult despre lumea asta. Despre episodul rușinos, medieval, în care Andrew Solomon nu a putut conferenția la Biblioteca Națională în 2014 (mult mai important, a scris și el despre asta atunci, în The New Yorker; articolul se numea Gay, Jewish, Mentally Ill and a Sponsor of Gypsies inRomania). Despre cum copiii născuți în 2018 în România urmau să aibă un decalaj educațional de 3,4 ani și o productivitate cu 60% mai scăzută, ca adulți, față de media europeană, din pricina lipsei unor servicii educaționale și de sănătate decente, accesibile tuturor. Refuz să investighez și să socotesc cât de mare e decalajul ăsta acum. Poate că e suficientă o imagine audio (old habits die hard): ascultam, de dimineață, un interviu al cărui miez ne ducea în zona asta SF: în timp ce restul lumii a tras tare pentru a face din școli spații sigure, la noi problemele sunt legate de ce se întâmplă cu tezele. 2021. Al doilea an de pandemie. Am scris despre evenimente fără obiect, despre presa junk și nota pe caiet, practicată de generații și simptomatică pentru cine suntem acum: o societate preponderent agramată, dar obsedată de caligrafie.
Cumva, în toată nebunia asta (tot literar mă trezesc vorbind când mă refer la ea – orwelliană, kafkiană, …acum mi se pare de un grotesc pur – carnavalescul se numește festivism, în rest mari schimbări nu sunt), ficțiunea rămâne acest teritoriu stabil în care e loc pentru experiment, pentru intertextualitate, pentru subversiv, pentru nuanță culturală, pentru discursul exersat ca spectacol, pentru umanitate care include și centrul, și periferia, și norma, și diferența, și idei neîmpărțite pe grupe de vârstă, buget și arie geografică.
Pentru mine, zona de rezistență, în tristețea generalizată, este și va fi literatura. Așa cum e ea. Un sâmbure de cireașă aruncat într-o piață de carte mică. E o ancoră. E un spațiu de joacă, e o cofetărie intelectuală: aici locuiesc, ambalate cu foiță de aur comestibil și categorisite cu denumiri de new age cuisine ironia, aluzia, qui pro quo-ul postmodern, frânturi de fantasy, de umor răsfirat în dialoguri spumoase, de melancolii 21st century. No Fox. Aici locuiesc, zilele astea, și eu. Ca Radagast cel Brun, gonind încrezător în iuțeala iepurilor Rhosgobel, cu răsuflarea wargilor în spate (despre wargi vorbim altă dată, e prea mult de povestit).
Se publică mult. Poate nu cât ar trebui de mult, dar, totuși, mult. Curajos. Se traduc în ritm aproape sincron cu apariția autori importanți, care definesc literatura de azi. E loc, pe rafturile bibliotecilor noastre interioare, pentru Louise Erdrich, pentru Bernardine Evaristo, pentru Damon Galgut, pentru Nadifa Mohamed, pentru Narine Abgaryan, pentru Suleika Jaouad, pentru ultima carte pentru copii a lui J.K. Rowling, pentru romanul grafic al lui Julian Lennon. Pentru imaginație care transgresează genurile. Pentru frumusețe care îți spală noroiul de pe cizme și te face să plutești deasupra bălților. Măcar pentru o vreme. Ficțiunea și non-ficțiunea rămân un spațiu de libertate a gândirii, în timp ce lumea se strânge în jurul tău, pseudo-știința devine normă, semidoctismul se instituționalizează. Nu e vorba că literatura ar fi imună politic, neintarsiată de partizanate, bisericuțe și sindromul nepotului verișoarei unchiului vitreg vecin cu un frate al cumnatului fostei soții, dar busola interioară a fiecăruia construiește hărți după standardele estetice ale posesorului. Nordul nu ți-l ia nimeni, până la urmă. Gândul, emoția, ideea apropierii de frumusețe, de omenesc pus în cuvinte, etajat pe o sintaxă morală, fără vârstă și fără granițe.
Și, cu puțin noroc, ajungi să adormi seara în cartea ta, oricât de distopică ți-ar fi fost ziua. Lumea ta mică se contaminează de lumea mai mare. Uiți de dosarul cu șină. Un pic. Rămâne dezamăgirea erorilor perpetuate care te limitează, te debusolează, îți iau din schwung, din creativitate, din entuziasm. Mie, zilele astea, mi se plimbă prin minte destul de des soundtrack-ul care poartă amprenta lui Claude-Michel Schönberg de la Les Misérables, varianta ecranizată din 2012, cu Eddie Redmayne și Aaron Tveit murmurând the song of angry men. E o muzică potrivită. Încerc să-i rezist.
Oana Gheorghiu construiește ce visăm noi cu toții. Speranța într-o lume cu standarde, cu profesioniști, cu protocoale, cu strategii, cu comunități legate de niște principii. Când le-am scris să întreb dacă nu vor să facă parte din galeria de oameni ocupați, le-am luat la pachet. Pentru că Oana Gheorghiu + Carmen Uscatu = Dăruiește viața. Emoții, însă, am avut citind fiecare text în parte, așa cum m-am bucurat de răspunsul fiecăreia dintre ele, de fotografia încărcată de sens și de ludic, de sinceritatea asta frumoasă pe care uite că o pot da mai departe. O fac cu toată inima. Cred că toți avem nevoie să ne bucurăm de oameni care mișcă și schimbă lucruri, mentalități, cutume și, în cele din urmă, alți oameni. Alte destine. Așa cum fac ele. La vedere. Fără jumătăți de măsură.
Oana Gheorghiu, cofondatoare Dăruiește viața. Jumătate de Binom 🙂
Tu cum faci să ai timp pentru tine?
Adevărul e că am o relație specială cu timpul. De când mă știu ne alergăm reciproc. Cel mai adesea eu vreau să înghesui prea multe în el, iar el o ia la fugă, forțându-mă să fac alegeri.
Au fost vremuri în care lucram 12-14 ore pe zi, apoi încercam o echilibristică între timpul cu ai mei și momentele cu și pentru mine. Probabil că multe mame trec prin etapa asta, mai ales atunci când copiii sunt mici. În acea perioadă prețuiam mult timpul pe care-l petreceam în mașină, simțeam că acela e răgazul în care eram eu cu mine, în care îmi puneam întrebări, găseam răspunsuri, mă dojeneam, mă încurajam, îmi acceptam nereușitele și îmi făceam planuri de viitor. Și, pentru că trăiesc în București, măcar o oră pe zi tot aveam vreme de introspecție. Încă mai fac asta în mașină, cu o muzică bună pe fundal, chiar dacă pandemia și Podul Ciurel mi-au scurtat perioada de timp pe care o petrec trafic.
Dar eu și timpul ne hârjonim de mult. Când eram mica și “trebuia” să dorm la prânz, “că somnul te face mare” (poate de-aia nu am crescut mai înaltă, așa cum mi-aș fi dorit J) eram sigură că pierd timpul ăla, că se întâmplă viața fără mine, că lucruri extraordinare se petrec cât eu dorm. Nu voiam să pierd nicio clipă cu somnul, eram avidă să știu tot ce se întâmplă în jurul meu, să fac parte din orice acțiune și să prind fiecare propoziție a adulților de lângă mine. Am luptat serios, în copilărie, pentru dreptul meu la nesomn. J Și lucrurile nu s-au schimbat prea mult, mai lupt și acum, doar că biologia e mai greu de învins.
Îmi plac serile lungi, în care citesc o carte, văd un film, beau un pahar de vin sau mă văd cu prietenii. Îmi place să râd, e lucrul care mă încarcă cu multă energie. O fac destul de des și râd mult de mine însămi, de gafele mele, de prostiile pe care le spun sau le fac uneori. Îmi place să fiu în preajma oamenilor care au simțul umorului și care nu se iau tot timpul prea în serios și am norocul să am astfel de oameni în jurul meu, acasă și la birou, așa că timpul cu ei e timp pentru mine.
Timp pentru mine au fost și toate serile acelea în care am stat în Piața Victoriei, la protestele din 2017-2019, căci am crezut cu tărie că merg acolo pentru mine, pentru noi, ca societate. De fapt, simt din ce în ce mai mult că timp pentru mine e tot ceea ce fac și are sens. Chiar și bătăliile cu politicienii, funcționarii sau mentalitățile învechite ale unora le consider a fi și pentru mine.
Oana Gheorghiu
Trebuie să recunocă că dacă mă întrebai acum 15-20 de ani cum găsesc timp pentru mine, probabil că ți-aș fi vorbit de shopping, coafor, manichiură, cosmetică. Și nu e nimic rău în a le considera timp pentru tine, doar că am trecut într-o altă etapă (na, vârsta vine și cu lucruri bune, nu-i așa? J) în care mă enervează că trebuie să-mi vopsesc părul o data la 2 luni, mi se pare că pierd vremea… dar da, firele albe îmi displac mai mult.
Cred că timpul are ritmul emoțiilor noastre. Uneori, se oprește în loc oricât de mult ți-ai dori să alerge. Am înțeles asta când l-am pierdut, brusc pe tatăl meu, într-un accident nefericit și atunci, în acele zile, aș fi dat orice ca timpul să treacă și să devină totul mai ușor.
Oana Gheorghiu
Foto: Pop &Zebra
Mă gândesc mereu la mamele copiilor bolnavi de cancer și gândul e prea greu de dus până la capăt, căci nicio mama n-ar trebui să treacă prin asta. Pentru ele timpul stă pe loc și toată viața se îngrămădește într-un salon de spital pentru multe luni sau ani. Când te uiți la timp prin filtrul ăsta îți dai seamă că tu ai pentru tine tot timpul din lume.
Cred că acesta e rolul meu favorit. Uite o mireasmă. Uite un cuvânt. Spune-mi o poveste. Cadoul de la Oana a venit într-o zi cu multe Word-uri deschise. Am aprins lumânarea, mi-am încălzit cafeaua și m-am gândit un pic la ei, la micii antreprenori care fac față atât de curajos acestor ani, care inventează colecții, care nu-și expun clienții gratuit, care folosesc ambalaje fără plastic și care te fac să simți că e pentru tine fărâma de răsfăț care-ți face lumea mai bună.
Mie portocalele mi-au făcut mereu lumea mai bună. Una din primele mele amintiri e cu mama cojind o portocală și explicându-mi ce este – un fruct dintr-o țară mai caldă. De acolo unde pleacă păsările? Da, de-acolo, spune ea, și în poveste apar, pe negândite, frunze verzi și pomi care foșnesc în briza mării și uite și marea, și nisipul, și vrafuri de soare risipite printre scoici, și pe mine alergând pe-acolo, în sandale sau, poate, fără. Exact ca șahul din poveste, mai iau o felie, mai întreb despre lumea aia căptușită cu basm, de unde vine portocala. Peste ani, gust portocale barceloneze, sevillene, venețiene, romane. Asta cer, mereu, când m. pleacă în călătorie. Ce să-ți aduc? O portocală. Cu portocala vin poveștile una câte una, mai multe ca feliile chihlimbarii și nimic nu se compară cu toate istorisirile, amintirile, complicitățile care se țes în gustul care pentru mine cam asta ajunge să însemne – fericire mestecată într-o lume unde e cald și bine. În prima mea carte sunt portocale, în aproape toate parfumurile care-mi plac se amestecă și ele, agenda pe care cineva a imaginat-o pentru mine, anul trecut, avea pe copertă portocale. Le dibuiesc peste tot. Sau poate că ele mă găsesc pe mine.
Așa că ideea asta în sine – o poveste care să conțină o portocală – e definiția unuia dintre teritoriile mele favorite. Cel în care trăiesc din scris și #îmbrățișarea stă în felia următoare de poveste. Imposibil, da, însă delicios până la ultima frântură de verb.
Mulțumesc, Oana, că ai aprins luminița asta, ca pe lampa lui Aladin, într-o zi ca toate zilele. Mi-a luminat un vis vechi, care încă miroase atât de bine…
….de exemplu, pentru NAG 15. Exclusiv online, pe www.noapteagaleriilor.ro și pe pagina de Facebook a evenimentului. Organizatorii v-au pregătit un tur comprimat al galeriilor pe care, dacă am fi avut o rată de vaccinare mai mare și una de infectare mai mică, probabil că le-am fi văzut offline. Sunt 48 de spații ale scenei de artă contemporană la care aveți acces în această formulă (sigur, cu condiția să nu aveți un router care sughite la fiecare zece minute, lucru relativ ușor de bifat în 2021 (da, chiar și în România, după cum îi spunea Sergiu Floroaia lui Bernie Sanders pe Twitter din 2016, dar… umorul, tehnologia și realitatea par să fie un soi de ținut al unicornilor pentru oficiali, în general)). Ok, înapoi la galeriile noastre. Recunosc că seria aceasta de evenimente organizate responsabil se adresează, cu precădere, unui public versat cultural, interesat de istorii suprapuse care modifică, mai mult sau mai puțin subtil, urbanitatea, imaginarul colectiv, privirea nuanțată de efemer, de experimental, de expunerea la registre vizuale diferite. Ceea ce sună (și am și toate motivele să cred că va și arăta) excelent.
Fiecare eveniment are un link dedicat pe site-ul noapteagaleriilor.ro. Accesul e gratuit și e de aplaudat efortul echipei NAG de a provoca un public care are, estetic, dar și intelectual, nevoie de artă contemporană branșată la pulsul creației contemporane în lume. Cu toate mijloacele și în toate formulele. Chapeau.
Carmen Uscatu face parte din galeria oamenilor pe care îi admir fără rezerve. Face nu un spital, ci un efort consistent de schimbare socială, mentală și instituțională în România, împreună cu Oana Gheorghiu. Dăruiește. Viață, speranță, soluții, voce, imagine, know-how, muncă, efort, entuziasm, determinare, șantiere, proiecte pentru comunitate, timp. Foarte mult timp. Aproape că mi-a fost teamă când am întrebat. Dar cât de muuuuuuult mă bucur că am făcut-o…. #mulțumesc
Carmen Uscatu, co-fondatoare Dăruiește Viața, jumătate de Binom :-). Foto: Cornel Brad
Tomas Tranströmer , poet și psiholog suedez, căruia în anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”, scria într-unul din poemele sale, The Scattered Congregation:
“We got ready and showed our home. The visitor thought: you live well. The slum must be inside of you.”
Tomas Tranströmer
Aceste versuri sunt o pledoarie de a ne orienta resursele noastre către a crește în interior. Căci ne rămânem străini nouă atunci când decidem, conform normelor societale, să rămânem orientați către lumea exterioară, să dăm totul acolo pentru a arăta bine.
Atunci când credeam că viața mea e plină, e completă, are sens, am început să simt că aș vrea ca unele lucruri să ocupe mai puțin loc pentru a face loc altora. Am început, probabil în mod inconștient, să mă întreb: Ce-și dorește sufletul meu? în loc de: Ce își dorește ego-ul meu?
James Hollis, psihoterapeut american de formare jungiană, pe care l-am descoperit de curând și căruia îi citesc cărțile și îi ascult podcast-urile, spune că, în viața noastră, etapele pe care le parcurgem ar trebui să ne aducă în cele din urmă în contact cu noi: dacă atunci când suntem mici părinții ne sunt reperul și noi învățăm să trăim după modelul lor, în adolescență orientarea noastră e către lume, către ce spun ceilalți despre noi, atunci când ne maturizăm ar trebui să ne întoarcem către noi, să aflam ce ne definește, cine suntem noi, in afara istoriei noastre și a rolului pe care îl jucăm. Cine sunt eu cu adevărat? Cât din ceea ce sunt se datorează părinților mei, societății și cât e cine sunt eu? – întrebări la care încerc să îmi răspund atunci când îmi analizez interacțiunile cu cei din jur, acțiunile mele, deciziile mele.
Acest proces al autocunoașterii, al creșterii, al devenirii noastre, este unul dificil dar extrem de frumos și, o veste bună: durează toată viața J. Este extrem de greu pentru că avem o tendința naturală de a proiecta in ceilalți ceea ce nu stim despre noi sau ceea ce nu vrem să știm despre noi (aceasta e umbra noastră) sau rezistența noastră la a crește și a ne asuma cu adevărat responsabilitatea pentru noi. Este un proces dificil pentru că ajungi să admiți că singura persoană care a fost prezentă în toate momentele vieții tale ești tu și că tu porți responsabilitatea pentru cum viața ta este acum. Ceea ce ignorăm sau păstrăm în inconștient joacă un mare rol în viețile noastre și în ale altora. Întregul nostru nu poate fi întreg dacă nu ne acceptăm și această umbră a existenței noastre. Iar ceea ce negăm în interior va ieși oricum la suprafață sub diferite manifestări pe care s-ar putea să le gestionăm mai greu dacă nu sunt îmblânzite de autocunoaștere. De ce trebuie să ne ascundem atât de mult de noi? De ce ne -am devenit străini nouă? Spiritul liber încă locuiește în noi dar am învățat devreme că exprimarea lui este prea costisitoare, este devreme amendată. Însă libertatea e cel mai frumos sentiment. Sigur că libertatea înseamnă și responsabilitate, dar în fond asta înseamnă maturizarea, nu?
Acesta, în opinia mea, e cel mai valoros timp pe care îl petrec cu mine și pentru mine: timpul în care îmi pun întrebări și încerc să răspund la ele, timpul în care mă descopăr. Acest timp mă ajută să devin mai bună cu mine și cu cei din jurul meu, să găsesc sens în ceea ce fac și în ceea ce mi se întâmplă, și sa fiu recunoscătoare vieții chiar și atunci când îmi e greu.
Carmen Uscatu
Mă ajută să fiu dirijorul vieții mele dar având totodată înțelepciunea de a accepta că nu toată viața mea e în controlul meu. Terapia m-a ajutat mult în începuturile acestui proces de autocunoaștere.
Dar suficient despre interior. Căci timp pentru mine e și cel pe care îl petrec cu oameni de la care am ceva de învățat, de fapt întotdeauna ai ceva de învățat de la interacțiunea cu oamenii, dar timp pentru mine e acela pe care îl petrec cu oamenii care ma provoacă sa ies din zona de confort, dar in același timp îmi și umplu sufletul de bucurie. Timp pentru mine e și seara, când ma bag in pat și reușesc sa citesc câteva pagini dintr-o carte. Și, cu bucurie, pot spune, ca deși am perioade fără acest timp, reușesc sa strecor cititul tot mai mult în viața mea.
Sigur că mereu sunt în căutarea timpului pentru mine, dar știu că pe măsura ce îl caut voi avea tot mai mult nevoie de el: nevoie de oameni providențiali, nevoie de cărți care să mă crească, sa mă provoace, nevoia de timp să visez, să descopăr umbra mea, să fac pace cu mine, să port discuții cu prietenii mei despre viața și sensul pe care i-l dăm.
Carmen Uscatu
Spunând cele de mai sus nu înseamnă nicicum că neg, de exemplu, importanța unui hobby: de curând, în pandemie, când am avut curajul să îmi urmez până la capăt gândul de a începe tango și am acționat, am descoperit cât de benefic poate fi să îți urmezi intuiția și să încerci să faci ceva ce îți doreai dar nu făceai din diverse false motive: n-am timp, nu e momentul.
Nu neg nicidecum importanța unui pahar de vin roșu și o discuție care poate nu duce nicăieri, un concert, călătoriile, dulciurile, plimbările. O piesă de teatru, Doamne, cât de mult îmi doresc să merg mai des la teatru, cum făceam înainte de pandemie, să merg la filmele de la Elvira Popescu.
Și, la fel de important e să spun că timp pentru mine e și timpul pe care îl dedic proiectelor frumoase pe care le fac la Dăruiește Viață și care, și acestea, vin să răspundă adesea întrebărilor pe care mi le pun în timpul meu liber J.
Uneori oamenii mă întreabă cum fac să am timp pentru te miri ce lucru mărunt, în aparență, dar care mie îmi aduce bucurie, pe care, probabil, s-ar considera că având o viață ocupată, nici nu am timp să îl gândesc, dar să îl mai și fac. Cred că disciplina e cheia. N-o să te poți întreba cât din reacția ta din fața unei situații e reacția ta și cât e de fapt e condiționare, e model acceptat inconștient? Cât din alegerile tale te reprezintă, îți aduc împlinire și cât e umbra ta? Dacă alegi să scroll-ezi, fără să cauți ceva anume, dimineața și seara, pe ecranul telefonului sau dacă alegi să vezi un film prost doar ca să îți umpli timpul, dacă alegi să ruminezi în loc să înțelegi ce e în puterea ta și ce nu e în puterea ta să schimbi, dacă alegi să te trăiască timpul, și de multe ori facem asta, atunci timpul tău nu-ți mai aparține.
Carmen Uscatu
Viața fiecăruia dintre noi, cred eu, e plină. E plină de neprevăzut dar e și predictibilă de multe ori. Căci viața noastră e, de multe ori, o consecință a acțiunilor sau a inacțiunilor noastre. Dar e viața ta și merită să te uiți cu atenție la ea, căci e unicul loc în care mereu ești actorul principal.
ioanabaldea.com 