aprilie 2021

ALAS, POOR YORICK…

World Book Day

De curând, zapând fără țintă, am dat peste Anonymous. Filmul lui Roland Emmerich din 2011. Mi-am amintit aproape nevralgic cum l-am văzut prima dată, cum din substanța lui au crescut conversații despre De Vere, și Oxford, și Marlowe, și conspirații, și Ben Jonson, și Stephen Greenblatt, și Deborah Shaw și toată enigma aceasta fantastică, halucinantă care e opera lui Shakespeare.

In faith, I do not love thee with mine eyes, spune Shakespeare în sonetul 141, favoritul meu dintotdeauna, poate pentru că descrie cel mai bine relația voluptuos intuitivă a cititorului cu literatura care-l bântuie, îl recalibrează, îi testează plasticitatea neuronală, îi pune simțurile pe talgerele imaginației și-l leagă, justițiar, la ochi, până când cuvântul devine materie, esență, muzică.

În fiecare an, pe 23 aprilie, infama lună crudă, scriu despre cărți, despre literatură, un pic și despre sărbătoritul zilei, despre adicții beletristice și flirturi narative, despre ce și cum citesc, despre cât de adânc mă pierd în pagină și despre cine (re)devin când locuiesc în mintea altcuiva. Cum am mai spus de atâtea ori, cheers, Master Shakespeare, always a pleasure!

Pentru azi am ales, așadar, oarecum festiv. Nu că nu aș face asta mereu, dar, de data aceasta, sunt volume pe care așa le percep – ca pe un răsfăț dus la extrem într-o epocă austeră, ca pe un moment de nesperată extravaganță mentală într-un continuum eminamente searbăd.

O să încep cu Maggie O’Farrell. Știu că a mai fost pe lista mea. Acum, însă, am citit-o, într-un weekend pe care l-am perceput ca pe o vacanță. Am zăcut și am citit, am trăit un pic în lumea lui Agnes, care vede lumea cu un ochi interior, ca de Pythie, care simte ritmuri ale vieții ca pe o vâltoare a sângelui și ale cărei degete citesc hărțile sufletului în timp ce ele se scriu. E o carte ca o grădină sălbatică, năpădită de rogoz verde, zadă, scoruș și ochiul boului (da, e magistrală traducerea Mihaelei Buruiană! Chapeau bas!). Pentru personajul lui Agnes există un cuvânt în care încap mitologie și poezie celtică, spiritul jumătate magic, jumătate profund teluric al unei lumi de barzi, druizi și elfi ai pădurillor: eerie. O stranietate jucăușă, care farmecă și năucește deopotrivă. Din el izvorăște ființa aceasta care, în cartea lui Maggie OFarrell, se luptă cu ciuma, cu freamătul prea mare din sufletul iubitului ei, cu scena vizibilă și cu cea ascunsă privirii, cu forma unei case, cu aerul dintre ea și ai ei, cu fantome, cu fantasme. E o carte splendidă. Am iubit fiecare cuvânt. A sensual feast, cum ar spune autorul niciodată numit.

Foto: Marius Constantinescu. Hamnet, Maggie O’Farrell, Pandora M

O altă carte, extrem de diferită și de tulburătoare, într-un fel, e Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Corint Fiction. Am tot vorbit despre cartea asta, am moderat și un eveniment de lansare, cu Ioana Pelehatăi, Fatma Yilmaz și Ana Antonescu în postura unor cititoare avizate și extrem de atente la nuanțele care fac din această apariție editorială un eveniment. Nu e vorba, aici, doar de sincronicitate cu ce se întâmplă în lumea literară (Evaristo a luat Booker în 2019 pentru cartea aceasta, premiu împărțit cu Margaret Atwood, pentru Testamentele), de statement politic sau de momentaneitate socială – e vorba de felul în care forma poetică a acestei proze în care se simt ecouri de Ginsberg, de Whitman, de Roxanne Gay, de Tracy Chapman reflectă diversitatea lumii, uneori chiar a lumii cuprinse într-o singură persoană a cărei identitate se schimbă, se modelează cu fiecare nouă etapă de viață. Douăsprezece femei văd lumea, se văd pe ele însele, aleargă prin povești care se intersectează uneori, se luminează reciproc, comunică, își desenează tăceri, spații goale și atingeri lipsă, așa cum și punctuația din frază lipsește. Viața însăși are arareori punctuație și mult prea puțină curtoazie sintactică, dacă stai să te gândești. Băltește, însă, lexical și te zăpăcește semantic. Mai mereu. E o carte experiență. Ca stil. Ca substanță. Ca probă de curaj. E minunat că există acum și în românește, într-o versiune pentru care Adina Ihora merită aplauze la scenă deschisă.

Una din cele mai surprinzătoare și frumoase întâlniri literare din primăvara aceasta

O altă carte pe care o așteptam și care, intelectual, s-a dovedit a fi un foc de artificii e volumul lui Robert Macfarlane, Lumea de sub noi, Polirom.

E o coborâre în Infern(uri) încărcată de o poezie densă ca un parfum greu, care lasă în urmă efluvii de scepticism cu privire la viitorul nostru, ca rasă. Călătoria, aventura, descoperirea, teama atavică de întuneric, tenebrele interioare, dimensiunea atotdistrugătoare a omului încap în paginile acestea care vorbesc despre toate lucrurile pe care le îngropăm: amintiri, secrete, dorințe. Suntem, noi înșine, lumi etajate, uneori complet necunoscute, dat fiind că omul vânează lumina și e prea puțin dispus să exploreze subteranul. Iată însă că subteranul, pivnița, tainița umbresc nu o dată soarele și întunecă speranța. Cartea lui Macfarlane e o istorie intelectuală a dedesubturilor, și greu, și delicios de digerat.

But my five wits nor my five senses can
Dissuade one foolish heart from serving thee,

… unde thee rămâne această foarte proaspătă apariție Woolf, cu Doamna Dalloway și Camera lui Iacob reunite în același volum. Ediția, în sine, e superbă, iar Woolf rămâne autoarea care a construit camere de libertate în imaginațiile atâtor autoare încât ea, cea atât de greu încadrabilă, e, cumva, canonizată de pionieratul ei. Aștept zilele libere ca să o parcurg pe îndelete și, deloc în ultimul rând, sper că acest volum va naște conversație, dezbatere și, de ce nu?, revizitări necesare.

Foto: Marius Constantinescu. Doamna Dalloway. Camera lui Iacob de Virginia Woolf, Corint Clasici ai Literaturii

O altă carte pe care Maria și cu mine o așteptăm de multă vreme vine de la J.K. Rowling. Da, e Ickabog. Și acum, că știm deja de apropiata deschidere la New York, pe 3 iunie, a unui fabulos magazin Harry Potter pe trei niveluri, parcă visăm și mai tare la lumea aceasta pe care Maria, căreia Iepurașul încă nu i-a adus cartea, dar… m-am întâlnit cu el la Cărturești și așa plănuia, sper să o exploreze, cândva, și la propriu. Ce să zic… Protego Maxima. Fianto Duri. Repello Inimicum. Să ne fie spre apărare tuturor. (O să las aici o bucățică de poveste, citită de J.K. herself. Știu. Magic 🙂

Foto: Marius Constantinescu. J.K. Rowling, Ickabog, Arthur

Pe lista mea de #wishful, adică în așteptare pe noptieră, stau și următoarele trei minuni, pe care visez să le citesc pe îndelete și despre care aș vrea să scriu curând mai pe larg. Prima ar fi această superbă apariție din colecția Orion, Nemira, coordonată de Laura Câlțea. Mie toate Istoriile Evului Mediu îmi fac cu ochiul (bestiarii, anluminuri, boare de miros de scriptorium, ooooo, da), dar cu aceasta, a lui Minois, a fost dragoste la prima vedere și ticăi pe lângă ea exact ca un copil în fața vitrinei cu ciocolată. O recomand, deja, așa, pe necititelea, oricărui spirit gourmet cu apucături medieviste. Splendoare, ticăloșie și un whippet pe copertă. Ce să-ți dorești mai mult?

A doua e cartea lui David Barclay Moore. În care un băiețel își construiește o lume nouă din piese de Lego disparate. E o carte despre bullying și despre cât de greu ne e să digerăm diferența. Despre centru și margine. Și tensiunea dintre ele. Și tot ce se naște din tensiunea asta. Pulsatilă. Violentă. E una din cele mai curajoase apariții în colecția Corint Junior și sper să vorbim mult timp despre panașul ei. E foarte multă nevoie de stele și de iubirea care le mișcă, în prezentul nostru țeapăn. Abia aștept să citesc cartea asta.

În sfârșit, În amintirea memoriei, de Maria Stepanova, Humanitas Fiction, e, la ora actuală, una din cărțile despre care toată lumea vorbește și cred că pe bună dreptate. Până ajung la proza aceasta cu tușe autobiografice, am citit-o pe Stepanova ca poetă – e profund intertextuală, cu abilități ludice remarcabile și un gust special pentru jonglerii culturale rafinate. O să las o mostră aici, pentru toți amatorii de artisticării.

Cam atât pentru azi, Master Shakespeare. E un an tare amestecat, cu un soi de ciumă și el, puzderie de îngeri și demoni pe fiecare umăr. Multe de citit, măcar.

Only my plague thus far I count my gain,
That she that makes me sin awards me pain.
William Shakespeare, Sonnet 141

ALEXIA

Un interviu despre freelancing, ilustrație, tihnă și cocori

Pe Alexia Udriște o știu de mai mult timp, dar parcă nicicând nu m-am bucurat de imaginația ei atât de diversă cromatic ca în ultimul an, când din ilustrațiile ei s-au furișat bufnițe și au înflorit iriși în laptop-ul meu adesea potopit de tristeți.

Pe paginile ei , care sfârâie de muncă, am găsit mereu un colț cu soare de care m-am bucurat și unde am aruncat ancora atunci când cenușiul din jurul meu a fost dens. Mi-ar fi plăcut mult să stăm de vorbă la o cafea, lucru pe care încă sper că îl vom face curând, într-o lume mai prietenos colorată.

– În primul rând, trebuie să-ți spun că pentru mine, în perioada asta, a contat fiecare bucățică de frumos, iar site-ul tău e un veritabil sipet cu comori, fapt pentru care îți mulțumesc, din nou, din toată inima. Așa, ca mine, sunt mulți cei cărora le-ai colorat zilele în culori mai frumoase, le-ai strecurat o crenguță sau un animal jucăuș în peisaj. Tu de unde-ți încarci bateriile?

– Uite, pe mine genul ăsta de lucruri mă fac să mă hlizesc la pereți și să-mi încarc un pic bateriile – faptul că oamenii găsesc o gură de aur în munca mea. Îmi vine foarte greu să găsesc resurse pentru asta constant – fiindcă bateriile mele bat spre zero de ceva timp și nu par să-și revină. E o stare latentă în care îmi iau energia din feedback bun, ore petrecute săpând în grădină, pauze de muncă în tihnă cu mine sau jocul cu fiica mea, în zilele în care pot face doar asta. A devenit teribil de obositor să fac tot simultan, așa că profit să-mi reîncarc bateriile oi de câte ori am ocazia să mă concentrez pe un singur lucru: fie el pictat, joc sau împachetarea comenzilor din magazinul online.

–Ce înseamnă să fii ilustrator freelancer în pandemie?

-Probabil că dacă vei întreba 30 de ilustratori vei primi 30 de răspunsuri diferite, cum e și normal. Cred că depinde extraordinar de mult de ce fel de ritm ai avut înainte de pandemie. Eu m-am bucurat enorm de perioada stării de urgență, spre exemplu, când cu toată incertitudinea de atunci, m-a lovit un val de tihnă. Zilele astea, cu agitația la cote maxime, mă gândesc uneori cu melancolie la plimbări, la păsările care invadaseră orașul sau la cafelele sorbite printre blocuri. Mi-a priit – atunci. Un an mai târziu, mă văd într-o alergătură continuă. Pentru mine lucrurile nu s-au schimbat foarte mult – am schimbat un pic nota colaborărilor și am început să le filtrez foarte mult, am început să lucrez mai multe proiecte pe care le țineam într-o zonă de wishful thinking și să investesc mai mult decât o făceam înainte în brandul personal. E o mișcare pe care am făcut-o fiindcă mi-o doream și o aveam pe listă, pandemia doar mi-a dat avântul.
Alexia Udriște

–Ce a fost cel mai greu, anul trecut?

–Anul trecut a fost un an tumultuos pentru toată lumea, însă în cazul meu a fost un hop continuu, fiindcă demarasem pocesul de plecare din București care a fost întârziat considerabil de pandemie. A fost greu să pot să fac față la schimbul de roluri pe care trebuia să mi-l asum de la un minut la altul. Probabil toți părinții care lucrează de acasă știu cât de istovitor este. Dincolo de asta, am început lucrul pe șantier și ne-am mutat într-o casă nouă care mai avea și încă are nevoie de timp. Să fii creativ când ai atât de puțin timp pe care îl poți valorifica este foarte greu. În 2020 am pictat cel mai puțin din ultimii 5 ani, dar am lucrat cel mai mult – fiindcă pe lângă ilustrație a fost nevoie să găsesc timp pentru marketing și managerierea magazinului. Trebuie să recunosc că la finalul lui 2020 m-am simțit complet dovedită și-am intrat într-un soi de disperare. De atunci lucrez zi de zi la a delega mai bine sau a găsit metode mai eficiente de a face lucrurile. Îmi tot vine să spun că ”e greu”, însă e mai mult de atât – e atât de greu că singura soluție este ca în definitiv să fii mai blând cu tine însuți (iar asta trebuie să recunoaștem cu toții că este cel mai greu!).

–Cum lucrezi? De ce ai nevoie ca să fii, cu adevărat, tu, când imaginezi o poveste nouă?

-Ori de câte ori îmi vine vreo idee ajung să o notez undeva. Am o listă luuungă cu concepte pe care vreau să le dezvolt, iar atunci când găsesc momentul oportun e bucuria aia că materialul curge și nu trebuie activ să caut.

Am nevoie de liniște. Am să repet asta la infinit – pentru mine tihna și liniștea sunt dătătoare de inspirație – fiindcă acolo am spațiu să mă adun eu pe mine, eu cu mine. Când mă pun la masa de lucru am cu mine toate plimbările din pădure, toate vrăbiile care se adună lângă casă seara, toate mașinile desenate pentru fiica mea pe orice bucată de hârtie. Cum poți să fii lipsit de inspirație atâta vreme cât ai ochi, urechi, miros? Trebuie un pic de atenție. Acolo intervine tihna – îți trebuie timp să te poți concentra pe fiecare în parte, îți trebuie timp să nu trăiești într-un du-te-vino continuu.

–Care au fost cele mai provocatoare proiecte din ultima perioadă?

-E o provocare să faci producție de orice fel, mai ales în pandemie, când lucrurile funcționează de la distanță. Dacă era greu înainte, acum sunt mai multe impedimente. Îmi vine greu să manageriez tot ce ține de magazinul online, de producție și marketing în timp ce creez, în timp ce am o viață în restul timpului. Am continua senzație că sunt sloppy în tot ce fac dincolo de ilustrație, fiindcă nu am suficiente ore în zi pentru a îndeplini toate nevoile corect. Sunt chițibușară, îmi place ca lucrurile să fie făcute bine, iar binele acela nu-i relativ deloc. Mă văd nevoită să îmi accept limitele.

–Ce ți-ai fi dorit să poți face și nu ai reușit?

-În 2020 mi-aș fi dorit să călătoresc. Mi-aș fi dorit să avem libertate mai mare de mișcare, însă am scos-o la capăt cumva. Cred că de acum încolo încep să resimt mai tare nevoia asta, de a merge în locuri noi și de a mă simți în siguranță. Nu reușesc să mă simt în siguranță dacă nu-mi știu exact itinerariul, care acum este extrem de limitat, iar asta ia din spontaneitatea pe care o apreciam enorm când venea vorba de plecări.

–Te-ai mutat din București. Ai scris despre asta, ne-ai și arătat câte un colț din lumea ta cea nouă. Ce impact a avut mutarea asupra vieții tale creative?

-Țuști, așa a luat-o în sus! Cum e asta, să ieși afară în 2 secunde oricând ai chef, să nu auzi mașini și să respiri aer curat? Am vrut ca timpii în care nu lucrez să se resimtă ca timp liber, iar eu asociez mult libertatea asta cu natura și cu cât mai puțini oameni pe metrul pătrat. Ce e drept, odată cu pandemia am început să apreciez mai mult cafelele băute cu prietenii în jurul unei mese ori un prânz bun mâncat în bistro-ul favorit, ori un concert din Green Hours, ori chiar aglomerația aia din centrul vechi în zilele de vară. Cu toate astea nu cred că va întrece nimic cafeaua băută pe scări sau pe Tilda sărind în bălți, prin ploaie, vara. La finalul primei veri aici știam deja ce oră e după animalele care ieșeau la pășunat. Tu știi ce stare de bine mi-a dat mie să știu că e ora 11 dimineața fiindcă oile intrau la umbră? E o realitate cu care eu sau soțul meu nu am avut contact, fiind amândoi crescuți între blocuri. Mă bucur că pot să trăiesc în ambele lumi.

–Ce te-a ajutat, în perioada asta?

–Mi-am pus mult resursele în a construi un brand, mă ajută să văd că ia aripi și că munca mea nu e în zadar. Pe mine mă ajută orice progres vizibil, fie că e o mână de var dată în baie, 3 mp de grădină săpată sau un zâmbet de copil bucuros că și-a terminat puzzle-ul de 36 de piese – iar pe plan profesional mă simt împinsă de la spate de fiecare comandă pe care o primesc în magazinul online, dar și de interacțiunile pe care le am cu comunitatea mea din online.

–Spune-mi trei lucruri pe care nu le suporți la alții 🙂

–Uai, chiar zilele astea trec printr-o situație în care mă lămuresc încă o dată că nu sufăr lipsa de consecvență atunci când vine vorba de oamenii cu care lucrez. Altfel, nu sufăr lipsa de sinceritate și neasumarea (un cuvânt mare, știu).

–Ce (alți) ilustratori urmărești și de ce?

–O urmăresc cu drag pe Oana Ispir și călătoria ei cu linocut – și-s și tare bucuroasă că am două lucrări la mine acasă. Maria de la Micul Haos îmi e incredibil de dragă, sunt fascinată de munca ei. Mai sunt, n-am să-i enumăr pe toți, dar fiecare are ceva speficic care mă atrage.

–Care e cel mai mare clișeu în care ne împotmolim când vine vorba de munca unui artist?

–În general, tot ce ține de inspirație. TOT. Oamenii se așteaptă mereu la răspunsuri foarte complicate (mie-mi place să le zic ”pompoase”) și pline de filosofie – care de cele mai multe ori nu există.

–Emani fragilitate. Cum ți-ai construit curajul de a merge pe drumul tău?

-Cu fragilitatea înainte, aș zice. Cred că m-am prins devreme, foarte devreme, că nu am nimic de câștigat dacă pretind că sunt mai complicată decât sunt. Am pornit de foarte mică printre oamenii pe care i-am admirat, iar asta mi-a adus oleacă de smerenie. Îmi e însă greu în continuare să-mi găsesc locul. A trebuit să iau devreme frâiele a ceea ce vreau să fac și a ceea ce vreau să cresc în mine, iar asta mi-a dat curaj, dar și tone de îndoieli.

-Un obicei prost de care încerci să scapi :-). Ai așa ceva?

–Am o groază! Unul dintre ele este că sunt dezordonată. Iar aici este un paradox, fiindcă haosul îmi creează agitație, și în niciun caz nu-mi lasă creativitatea să zburde.

–Ce vei păstra din toată perioada asta?

-Tihna pe care o învăț. Fac pași de melc, dar simt cum încolțește în mine sămânța asta e tihnei. Dintr-o altă perspectivă o pot vedea și ca pe o lehamite în a mă mai lăsa purtată de probleme care, în fond, nu-mi aparțin – dar astea sunt exerciții pe care le fac eu cu mine. Odată cu pandemia am început să simt o disperare de a învăța să trăiesc pe mai multe planuri, nu doar secvențial, printre muncă și proiecte.

–Trebuie să pictezi ceva numai pentru tine. Ce cadou îți faci?

–Visez de jumătate de an să pictez niște cocori pe o dimensiune de 100cmx50cm. Ăla o să fie cadoul meu pentru când voi avea timp. Tot ce știu e că va mai dura un pic.

PAIN MANAGEMENT

Pentru mine, nu există analgezic cum e scrisul. Dacă timpul pentru scris s-ar administra în pastile, aș lua cu pumnul. Zilnic. Știu, your ultimate junkie. Nu degeaba, când lumea mă strânge, îmi imaginez că scriu. Lucru pe care, așa cum cred că am mai mărturisit pe-aici, îl fac rar, din lipsă de vlagă. Unul din cele mai întristătoare lucruri, când obosești, e că, dacă ai o oră a ta, o cam zaci, după care nu faci decât să regreți zăcutul.

Iar oboseala cea mai mare, din ce citesc și aud și la alții, vine din lipsa unui orizont de așteptare bine definit, a posibilității de proiecție, a planurilor făcute măcar pe termen mediu. Probabil că una din probele de foc ale pandemiei a fost testarea constantă a adaptabilității fiecăruia dintre noi. Cum o să te descurci săptămâna asta? Cum faci cu deadline-urile, cumpărăturile, vria casnică, deriva școlară și trăitul relativ monahal, cu alți oameni văzuți mai degrabă pe ecrane decât în carne și oase? Faci, până la urmă. Atât că-ți consumi mai repede bateriile și, la finalul zilei, ești varianta epuizată a celui sau celei care ai fost. Într-un fel, lumea asta, prin care navigăm cu frâna de mână trasă, e invadată de o durere cronică, ținută la limita suportabilității de strategii individuale mai șubrede sau mai elaborate, pe care ne străduim din răsputeri să le menținem funcționale.

Acum, că e frumos afară și, ocazional, chiar și în București miroase a verde inclusiv prin FFP-uri, se creează, vrând, nevrând, și contratimpul acesta frustrant cu ce ai putea și ce poți, de fapt, să faci. Azi, pe când spălam vasele și mă bucuram de geamul larg deschis al sufrageriei, m-am trezit revizitând mental o imagine aproximativ similară, cu prieteni așezați turcește pe covor, ronțăind felii crocante de conversație împărțită până-n miez de noapte. Mais où sont les neiges… Ce doare nu e imaginea în sine, ci faptul că nu ai idee când și dacă va putea fi recreată, într-un viitor minimal previzibil. Pendularea între optimism și pesimism variază în funcție de statisticile zilei și e, ea însăși, un soi de uzură constantă, o stare abrazivă emoțional, de care te scuturi greu. Cum? De obicei, prin rutină bună.

Sigur că fiecare își are lista lui de lucruri care-l țin pe linia de plutire. Pentru mine, ingredientul principal rămâne ludicul. Că e concret, exersat cu piese de Lego pe covor, la patru mâini, regizoral, într-o pagină de care nu am niciodată timp, complice, când imaginez scenarii de vacanță pe care le prezint drept realizabile și le simt undeva, între utopic și distopic, el rămâne bagheta mea de Prospero. Fără ea, sunt un biet Caliban în ochiul furtunii. Nici cu ea nu sunt chiar Ahab, dar, măcar, mă mențin la suprafață.

Ceea ce poate că e tot ce contează acum. O porție de paste așezată cu fast în farfurie, ca la restaurant. O plimbare neașteptată și un pom pe care nu-l știai, înflorit aproape nevrotic. Ideea că te ține cineva de mână când te împiedici. Un film vechi, la fel de bun după atâția ani. O rochie nouă. Poate că vei avea, cândva, nu se știe când, unde să o porți. Toate astea contează. Am tot văzut asemenea liste, toate atât de pline de nevoia asta atavică de vitalitate, de viață pe care s-o trăiești, nu care te trăiește ea pe tine. Dincolo de toate aceste lucruri, variabile ale identității noastre exersate în gesturi mici care ne încarcă bateriile, cred că stă nevoia aceasta extraordinară de a inventa, în continuare, o gramatică a fericirii în vremuri nefericite. E foarte ușor să-i spui cuiva să se bucure de faptul că e viu, sănătos și funcțional. E mult mai greu să o faci. Cum mi-a spus cândva cineva, cine se bucură că trage aer în piept? Ei bine, redescoperirea acestor mici privilegii pare să fie o plasă de siguranță. În lipsa ei, ne cam facem cioburi. Citeam undeva că, atunci când Diaghilev a pus în scenă Cleopatra, la Londra, în 1918, Léonide Massine era terorizat de ideea că s-ar putea îmbolnăvi de gripa care se întindea prin Europa. Teama ucidea lent în el dansul și tot ce fusese cândva plăcere pură se transforma în crispare. Massine s-a încăpățânat să danseze pentru public, stăpânit de groază, terorizat de frigul din sală, de posibila contaminare, de orice mușchi care-i vibra dureros, până când portarul teatrului a murit de gripă. Cumva moartea asta, a plăcerii, a firescului exersării unui talent, mi s-a părut infinit de tristă. Distanța dintre curaj și grotesc e, uneori, o linie fină, pe marginea căreia e, într-adevăr, extrem de frig.

Așa că, până când scena va fi posibilă, ne rămâne dansul din sufragerie. Pe iarbă, cu picioarele goale. Pe o plajă pustie. Într-o fărâmă de poieniță. Într-un colț al propriei minți. Evident, din punctul meu de vedere. Moartea trăirii autentice de dragul vitejiei exhibate nu m-a pasionat niciodată. Și cred, în continuare, că lucrurile prin care te definești sunt ancora ta în lumea viilor. Resortul intim al ființei tale. Pastila necesară, care camuflează durerea. Pentru că nimeni nu știe dacă și când va trece. Încă. Important, deocamdată, e să putem deschide fereastra. Să ne putem uita spre mâine, cu cicatricea lui ieri încă atât de proaspătă, și să ținem durerea sub control. Cât se poate.