octombrie 2021

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XV)

Un serial cu oameni ocupați

Prea ocupați. Așa îmi spun de fiecare dată. Că suntem prea ocupați, alergați, împărțiți, revendicați de PDF-uri nedeschise și de vasele din chiuvetă, de zimții zilei de mâine, de zbuciumul de ieri, de un azi pe care ai vrea să-l pui un pic pe pauză, cât să-ți tragi sufletul. Și pe urmă vine câte un text, așa cum e textul Simonei Preda, și salvează ziua. Te salvează de grijile tale. De demonii comuni nu uneia, ci mai multor generații. Și te bucuri, în sinea ta. Că există salvare. Că îți e la îndemână. Că ai prieteni ca Simona. Că ai întrebat.

Simona Preda, scriitoare și jurnalistă. Foto: Paul Buciuta

Draga mea Ioana,

Din momentul în care mi-ai propus să îți trimit și eu un text despre cum îmi fac timp pentru mine, am râs și te-am întrebat dacă e o glumă sau nu e cumva vreo eroare în termeni. Simplul fapt că apuc să îți răspund abia după trei săptămâni de atunci, spune multe despre situație. Nu, nu mă plâng, e un fapt, iar, la drept vorbind, nici nu ar avea vreun sens să transform toată această scrisoare confesiune într-o lamentație sau în vreun argument din care să pot da lecții și altora. Revenind la tema ta, nu, n-am timp, un timp al meu, unul în care să închid ușa, să fiu într-o solitudine să creez, să reflectez, să rup, măcar pentru o perioadă, legăturile cu restul lumii. Și nu pentru că nu aș putea concret să fac asta, ci pentru că nu am cum. Da, nu-i contest pe cei care consideră că edificarea spiritului e o caracteristică a singurătății, că mindfulness-ul și toate tehnicile de bien-être țin de solitudine, dar nu am putut niciodată să identific un eu al meu între ziduri, în absența iubirii. Iar iubirea, vine adesea și cu un arsenal de interacțiuni la pachet, fie că ele sunt gesturi, voci, țopăială, râsete, țipete, indignări sau mângâieri. Poate și pentru că, cel puțin eu așa am crezut dintotdeauna, atât succesul cât și eșecul sunt, de fapt, un proiect de echipă. Nu poți construi un întreg dacă în spate nu e iubirea. Și nu te poți izola de ea, pentru că, odată fiind în această iubire, nu te mai poți gândi în afara ei.

Acum, când scriu, motanul și-a întins lăbuțele pe tastatură. Ca să tastez „p” îl împing ușor de degete și se uită adormit cu ochii verzi la mine. Suntem împreună, nu-s de capul meu. Fără el, orice aș scrie în acest moment ar fi altfel. Din când în când îmi ridic privirea și îi admir firele de păr din urechiușe. Mor de dragul lui! Zâmbesc și scriu mai departe. Copilul meu mic a venit să doarmă pe canapeaua de lână mine. E dimineață acum. O dimineață de duminică. Colțul pijamalei e ridicat și i se vede burtica fină care se mișcă ușor în timpul respirației. Visează. Zilele trecute, burtica asta era fierbinte din cauza unei febre. Și tu știi cum e când îți lipești obrazul de o burtică fierbinte și nu mai e nici noapte și nici zi și te rogi să îți vezi odată dată copilul alergând vesel. O mângâi cu privirea. Mamele știu cel mai bine să mângâie cu privirea. Dacă îl ating, îl trezesc. Nu că n-aș mai fi făcut asta până acum. Recunoaște și tu – de câte ori ți-ai trezit copilul pentru că l-ai pupat în somn?! Iubitul meu caută o carte în bibliotecă. A intrat ușor în cameră și, discret, o caută din priviri prin rafturi. Nu vrea să mă deranjeze. Știu exact ce carte caută. Mă întorc și îi arăt unde este. Iese. Nu înainte să mă pupe pe frunte și să zâmbească și el motanului pe jumătate adormit și copilului care visează. Între timp, motanul s-a întins și pe tasta „backspace”. Sper să nu greșesc multe cuvinte.

În altă cameră, copilul meu mai mare are ca temă la pictură o compoziție subacvatică. La un moment dat, voi simți că vrea să mă duc să văd ce a desenat. Când e iubire, simți. Continui să scriu și știu că e o chestiune de timp până când mă voi ridica de pe scaun și voi merge acolo. Despre asta, de fapt, voiam să scriu. Despre timpul care nu e al tău atunci când iubești.
Simona Preda

Sau nu mai e doar al tău. Pentru că nu te mai poți concepe în afara iubirii.

Iubirea e dăruire, iar acest dar îți arată cât de multe poți face. Și, uneori, te uimește. Uneori, te paralizează de teamă. De teama de a nu face totul cât mai bine. Cât mai mult. Și atunci îți dau lacrimile. Și spui că nu ai timp.
Simona Preda

Dar timpul nu există decât la modul abstract, îngrămădit în orologii de fier, menite să ne organizeze viața. Cea socială, firește. Timpul interior are altă curgere, iar lentoarea lui e dată de iubire.

Motanul Simonei, care nu a greșit nicio literă 🙂

PENTRU CE ARE NETUL VITEZĂ :-)

KINODISEEA online, până pe 31 octombrie

Cam așa cum puteam spune și fără precizările (foarte utile, de altfel), ale Autorității Naționale pentru Comunicații, noi, cei care producem de ceva timp conținut online, în România net… este. Pentru toată familia. Suficient, între altele, pentru un festival de film.

KINOdiseea vă propune, până pe 31 octombrie, treisprezece lungmetraje pentru copii și părinți, cinci calupuri de scurtmetraje, ateliere de actorie, animație stop motion, storytelling. Toate astea sunt disponibile pe întreg teritoriul României, în urma înregistrării unui cont pe https://eventbook.ro/program/kinodiseea , în limita unui număr de vizualizări.

La cele de mai sus se adaugă un alt pachet, de văzut oricând, cu oricine, oricum, și de oriunde din România: 8 filme de lungmetraj pentru copii și familie, și anume CALAMITY – COPILĂRIA MARTHEI JANE CANNARY / MARTIN ȘI PĂDUREA MAGICĂ / BUSTER’S WORLD/ LUMEA LUI BUSTER / BIRTA / BINTI / JACKIE ȘI OOPJEN / FAUNUTLAND ȘI MAGIA PIERDUTĂ / TRIPLE TROUBLE. + 5 lungmetraje românești – STRĂJERII / CĂLĂTORIA FANTASTICĂ A MARONEI / MERCY STREET / USTUROI / ACASĂ, + 5 calupuri de scurtmetraje pentru copii între 3 și 18 ani, + ateliere de actorie cu Lulu Trăsnea, animație stop-motion cu Augustin Pop și storytelling cu Alina Tofan. Mie îmi sună bine, așa că m-am gândit să dau informația mai departe celor care nu văd online-ul ca pe un mare BauBau, ci, din contră, ca pe o resursă care ar trebui exploatată educațional, nu demonizată.

Vă reamintesc, KINOdiseea este cel mai mare festival internațional de film pentru publicul tânăr din Europa de Sud-Est, membru al ECFA (Asociația Europeană a Filmului pentru Copii). De la copii până la bunici, Festivalul ne propune tuturor (cinefili declarați sau doar potențiali) filme educative de artă în condiții sigure. Să vă bucurați de ele!

#staysafe 🙂

ESCAPISM

Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)

…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…

Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).

Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.

O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.

Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂

Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.

Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.

Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.

Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.

Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.

Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.

În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.

Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.

Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!

To be continued.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIV)

Un serial cu oameni ocupați

De când mi-am asumat călătoria acestei întrebări în spațiul public, m-am transformat într-un soi de colecționară a poveștilor noastre despre cum nu am fost învățați să ne punem pe lista de priorități și despre cum am ajuns să o facem, presați de un ”eu” care, așa ca plantele ținute la întuneric, se ofilea pe fast forward.

Câteodată mi se pare că sunt o mie de alte lucruri mai presante și mai importante despre care aș putea să scriu, alteori mă gândesc că exact așa am gândit de fiecare dată când am hotărât că nu am cinci minute pentru mine, că nu pot pleca în city break acum, că nu am timp să merg la doctor, că sunt prea obosită să mai ies în oraș, că ”nu e momentul”. Nu e momentul pentru mine. Acum lucrez altundeva, orașul e asediat viral și nu mă cheamă nicăieri, merg la doctor mai des decât mi-aș dori. Din toate feliile de timp economisit nu mi-a crescut niciun soclu, pe nicăieri. A crescut, în schimb, altceva. Toate pauzele și city break-urile amânate nu au dus decât la pierderi personale. Sau, într-o notă colocvială, ”mi-au ieșit pe nas”, prin absența lor din rutina mea. E motivul pentru care aceste dialoguri vor continua. Sper să le fie utile tuturor celor care simt, așa ca mine, că timpul în care nu exiști pentru tine e timp pierdut pentru toți – angajatori, familie, prieteni, noi – pasageri prea grăbiți prin propriile vieți.

Cum am început să am timp

Într-o zi de la sfârșitul verii, în timp ce lucram de acasă, am luat o pauză scurtă și am ieșit la o plimbare cu copilul – el pe role, eu pe jos, în spatele blocurilor, spre Delta Văcărești. Acolo, aproape de intrarea în Deltă, am zărit zburând, la două-trei palme deasupra ierbii, niște fluturi mici, minunați, cum nu mai văzuserăm până atunci. Aveau aripi cu două fețe, violet pe deasupra și albe pe dedesubt, iar încântarea de a-i descoperi se baza, în mare parte, pe surpriză. De la distanță, păruseră doar niște bucățele dintr-un ambalaj de Milka, sfâșiat și luat de vânt și, de abia când te uitai mai atent, îți dădeai seama de frumusețea vie din fața ta. Astfel, doar într-o secundă și doar cu o privire, pauza mea s-a transformat în ceva mai mult decât un biet rest de timp.

Băiatul meu aluneca pe patinele cu rotile, care îi veneau la fix. Le purta de puțină vreme, pentru că, deși le luasem în urmă cu trei ani, îi fusese frică să meargă pe ele. Sunt din cele care se măresc și, într-o zi, mi-am dat seama că numărul maxim la care pot ajunge era exact numărul care începuse să-i fie cam mic. „Cred că o să trebuiască să le dăm cuiva”, i-am zis. „Hai să vedem dacă îți mai sunt bune măcar. Mai vrei să faci o încercare cu ele?” Mi-a răspuns, firesc. „Da, dă-mi-le!”. Le-a pus în picioare, s-a ridicat ținându-se de brațul canapelei și m-a întrebat dacă am timp să merg afară. N-am avut timp atunci, dar a doua – a treia zi s-a ivit un rest de timp. Am coborât în spatele blocului și am început să dăm ture, ținându-l strâns de mână. La un moment dat, am slăbit strânsoarea și, după câteva alte ture mi-a spus să îl las singur.

Și atunci, în acel loc de trecere familiar și banal, într-un moment cu nimic mai deosebit și cu nimic mai ferit de constrângerile zilnice, curajul a luat locul fricii și încrederea a luat locul nesiguranței. Iar copilul meu a mai crescut puțin, chiar sub ochii mei.
Raluca Ion

Încerc mereu să nu las să treacă pe lângă mine astfel de momente, mai cu seama că am suferit multă vreme din cauza lipsei de timp. De obicei, într-o redacție, weekend-urile și sărbătorile se împart frățește. Dacă ești liber weekend-ul ăsta, cu siguranță nu vei fi în următorul sau în cel de peste două săptămâni. Dacă nu lucrezi de Crăciun, cu siguranță vei lucra de Revelion.

Indiferent de schemele de compensare, realitatea este că te afli de multe ori în contratimp cu propria familie și cu cercul tău de prieteni apropiați. Când vine vorba de planuri, ești pus mai des decât alții în situația de a spune „da, dar…”, „stai să vedem”, ajungi mai des în situația de a nu putea fi pe deplin alături de copilul tău în perioadele de sărbătoare. Acest fel în care se întâmplau lucrurile mi-a dat o senzație de nesiguranță, sentimentul că nu îmi pot controla propriul program și de aici sentimentul că nu îmi pot controla propria viață.
Raluca Ion

Doza de imprevizibil din felul în care curgea ziua m-a făcut să mă simt neliniștită și în legătură cu momentele pe care chiar le aveam la dispoziția mea. „Dar dacă va apărea ceva?” Din acest motiv, m-am simțit, în ceea ce privește timpul, și mai săracă decât eram în realitate.

Adevărul e că sunt foarte multe profesii expuse atât la lipsa de timp, cât și la lipsa de „timp special”. Sunt medicii și salvatorii, care iau decizii de viață și de moarte, la ora la care eu picotesc, adâncită în canapea, la Netflix. Sunt vatmanii și șoferii de autobuze care trec prin orașul adormit, exact în ora în care somnul a sute de mii de oameni e mai dulce. E doamna de la supermarket, care îți scanează în Ajun produsele, în timp ce copiii ei împodobesc bradul fără ea.
Raluca Ion

Dar sunt și mai mulți cei care nu au timp pentru ei înșiși, pentru cei dragi, pentru planurile pe care le au, pentru lucrurile pe care trebuie să le facă. Cam câți? O umanitate întreagă. E parte a contractului cu care venim pe această lume.

Cred că, până la urmă, ceea ce ne lipsește uneori e mai mult timp cu sens și mai mult timp cu bucurie. Însă întrebarea nu este, poate, cum să faci rost de mai mult timp, ci cum poți să aduci sensul și bucuria în orice timp. E ceea ce încerc, de la o vreme, cu lucruri foarte mărunte – dar și semințele sunt mărunte, îmi spun câteodată 🙂
Raluca Ion

Am văzut recent un reportaj din Toscana, am văzut apoi un altul din România, cu oameni care culegeau via și făceau must. Mi-ar fi plăcut o astfel de experiență, dar n-am simțit nevoia să plâng că nu sunt în Toscana, nici să caut vreo vie în apropiere. Cu niște struguri de la supermarket și storcătorul de fructe, am făcut propria mustărie în bucătărie. Am avut, pe lângă copil, un ajutor foarte calificat. La un moment dat, deasupra paharului de pe masă s-a îțit un botic de cățel. Bine ați venit la mustăria cu must…ăți de teckel.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIII)

Un serial cu oameni ocupați

Azi e urât. E așa urât că îmi vine să mototolesc întrebarea asta cu timpul și să o transform în altceva. În ”La ce bun?”. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu ideile astea oarecum luminoase: să înveți bine, să-ți termini temele, să nu minți, să nu faci rău, să fii cât poți de bun, să-ți vezi de treabă… După ce mi-am văzut de treabă în mulți ani de școală și încă și mai mulți ani de muncă, azi m-a regăsit, în țara unde meritocrația e o glumă (proastă), citind un text care e și despre mine. Atât că eu nu sunt la limanul despre care vorbește Cristina Stănciulescu. Așa că îi datorez un mulțumesc consistent, real, pentru că m-a făcut să cred că există o rezolvare bună, la un moment dat. Și că e validă întrebarea asta pentru o generație care funcționează în virtutea inerției, mimetic, pe baterii, fără să-și atingă potențialul maxim, fără să-l amușineze măcar pentru că, evident, nu prea e timp pentru prostii din astea.

Cristina Stănciulescu, jurnalist. Foto: Alex Gâlmeanu

Dragă Ioana,

Am primit întrebarea ta: cum îmi fac timp pentru mine?

Ce întrebare…

Nu m-am gândit niciodată la asta prea mult…

Cum adică? Ce mai înseamnă să-ți faci timp pentru tine?

Da, știu, știu… și eu am scris în revistele pentru femei de multe ori despre acest subiect, dar pentru mine, cu adevărat pentru mine, mi-am făcut timp târziu, foarte târziu.

În primul rând, ca să fiu sinceră, a trebuit să-mi dau demisia din jobul care se „hrănea” cu toată viața mea, cu toate orele, cu toate zilele și nopțile. Și nu a fost ușor.

Mă îmbolnăveam văzând cu ochii. Organismul meu ceda încet încet și aveam manifestări patologice bizare: fie se spărgea câte un vas mic de sânge în ochi de mi-l înroșea îngrijorător, fie făceam alergii la te miri ce, la ce nu fusesem niciodată alergică (de exemplu la gumă de mestacat cu scorțișoară!)

Simțeam că mor, că mă chinui și că pic în depresie. De altfel am și făcut o formă ceva mai ușoară, e adevărat, una undeva la granița dintre anxietate și burn out.

Așa că a trebuit să mă întorc la mine. Am fost obligată de propriul meu corp.

Cred că cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla este să nu mai ai legătură cu tine, ba nu, să pierzi toate legăturile cu tine. Senzația de plutire în… nimic este ca în parabola aceea a fiului risipitor: „și era într-o țară îndepărtată de tatăl său, unde își cheltuia partea lui de avere pentru patimile sale.”

Ei bine, așa eram eu: departe de sursa binelui, departe de mine, departe de Dumnezeu. Și când ești departe de asta, nu poți fi de fapt decât într-un singur loc: iadul interior, nu-i așa?

Acolo ajunsesem.

Ei bine, după ce m-am întors la mine, am descoperit o ființă străină. A trebuit să mă reînvăț cu mine însămi. Și…

În primul rând am dormit.

Am recuperat somnul pe care îl pierdusem în ultimii 25 de ani.

Îmi place să dorm, acesta este un timp prețios pentru mine, fiindcă somnul este o ușă care mi se deschide spre un tărâm oniric cu înțelesuri și simboluri de care numai eu știu, pe care numai eu le înțeleg.

Apoi am început să citesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de… ohooo… atâția ani! Cititul m-a adunat „de pe drumuri” și m-a liniștit.

Apoi am ascultat operă, pasiunea mea. Sopranele și tenorii m-au vindecat cu înaltele și joasele lor și cu vocile lor ca din cer.

Când am avut timp pentru toate astea? Când mi l-am smuls. Acesta este adevărul.

Am avut timp pentru mine când mi l-am revendicat și când nu am mai lăsat ca alții să-l folosească așa, ca pe un bun personal.
Cristina Stănciulescu

Și am reușit astfel să am timp să scriu, să-mi fac blogul, să cunosc oameni frumoși, să discut cu ei.

Abia când am protestat și mi-am cerut dreptul de a fi întreagă, de a-mi aparține, am reușit să mă smulg din mașina de spălat a vremurilor și a jobului. Îmi place mereu comparația asta fiindcă nu găsesc una mai plastică de atât. Mașina de spălat în care suntem băgați. Înțelegeți orice de aici: spălați pe creier, zdruncinați în spume, amețiți de centrifuga societății, fierți de politică și politicieni și albiți de probleme.
Cristina Stănciulescu

În concluzie am legat din nou o prietenie cu mine și cu sufletul meu și am încercat să mă iert pentru imperfecțiunile mele (fac parte din generația ceaușeilor, deși am fost un copil dorit, care a crescut cu „misiunea” de a fi perfect în viață, de a fi primul cu coroniță, de a nu deranja pe nimeni și de a fi „de folos mai întâi altora și apoi ție, mamă”). Mi-a ieșit greu partea asta cu iertarea, dar am reușit până la urmă.

Și mi-am îngăduit s-o las mai moale, ceea ce nu este ușor pentru un om cu o energie „nucleară”, așa cum am eu.

Dar și energiile astea, dacă nu sunt controlate, știm la ce dezastre pot duce, nu-i așa?

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XII)

Un serial cu oameni ocupați

Câteodată recunosc că mă emoționez un pic citind răspunsurile oamenilor la întrebarea asta aparent atât de simplă. Pe Ligia o știu de foarte mult timp. În perioada asta complicată, ea face parte dintre cei care ne ajută să ne purtăm grijile pe umeri fără să ne credem Atlas însuși. Aș zice că nu-i puțin lucru. Și, dacă tot am rugat-o să ne spună cum face cu timpul, cu consultațiile, cu presiunile din toate direcțiile, o să profit ca să pun un pic reflectorul pe subiectul ăsta despre care, dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să vorbească toți jurnaliștii acum: sănătatea mintală. Că e vorba de burnout, de anxietate socială, de abuz, de stres post traumatic sau de cine știe ce altă suferință, poate că e mai important ca niciodată să ne acceptăm pe noi înșine ca ființe vulnerabile și să căutăm ajutor. Să înțelegem că e mai important să fim fericiți decât să fim perfecți, că viața ne mai pune și piedică, din când în când, că nu se întâmplă nimic dacă mai iei și câte o pauză, dacă ieși dintr-o relație toxică, dacă-ți dai demisia dintr-un serviciu care te epuizează sau dacă recunoști, în primul rând față de tine, că nu poți să le faci pe toate. Aveți grijă de voi.

Ligia Moise, psiholog clinician, co-inițiatoare a Cortului Terapeutic

Timpul liber pe care îl am, pe care mi-l creez de multe ori din nimic, îl datorez în exclusivitate profesiei mele, adică autocunoașterii care a venit la pachet cu profesia mea, a obligativității de a mă cunoaște și de a mă vindeca întâi pe mine pentru ca astfel să pot îndrăzni să cred că pot să acompanieze și alți oameni în drumul lor către mai bine. Adică am învățat să am grijă mai întâi de mine, ca astfel să pot să am grijă și de alții.

Prima data când mi-am făcut timp pentru mine, conștientă de planul pe care îl fac, a fost acum aproximativ 12 ani, într-o perioadă în care munceam nebunește. Asta spun acum, atunci nu vedeam așa pentru că… nu aveam timp. 😊 Bine, nici nu îmi permiteam din punct de vedere financiar să fac altceva decât mult efort pentru a ieși cu bine din acea perioadă delicată.

Știu doar că, fără să vreau, am creat atunci o glumă care a circulat ceva timp în familia noastră, când într-o zi am conștientizat că sunt ca un robot care face drumuri între casă și cele două locuri de muncă (spital și cabinet) și am decis să mă opresc în Centrul Vechi să mănânc… o supă. Am venit mândră de mine acasă și le-am povestit copiilor care erau deja tineri adulți, ei au făcut ochii mari și nu înțelegeau în ce a constat marea aventură și așa mi-am dat seama cât de mult uitasem să pun frână și să am grijă și de mine. Fiu-miu a continuat mult timp după aceea să mă tachineze: „Ia zi-mi, mamă, ai mai făcut o nebunie, ce supă ai mai mâncat?”
Ligia Moise

Nu a trecut mult de la întâmplarea asta și mi-am dat demisia din spital. Ei, și într-o minunată zi de toamnă, în loc să mă duc repede la magazin și să mă întorc cu cumpărăturile tot repede ca să fac ceva de mâncare, am cotit-o spre primul parc unde m-am așezat pe o bancă în soarele călduț al acelei toamne minunate în care deveneam freelancer. Și știu sigur că am avut un fel de revelație în timp ce îmi dădeam voie să mă bucur și să mă odihnesc în momentele acelea: „Aaa, deci asta înseamnă să fii freelancer?!” 😀

Tot în perioada aia mi-am impus să nu pun mai mult de 5 programări pe zi la cabinet pentru că mi-am dat seama că nu e cinstit nici pentru mine, nici pentru pacienți. Și așa am putut să las jumătate de oră între terapii. Iar ăla era și încă este timpul meu.
Ligia Moise

Așa am învățat să mă opresc 10-15 minute pe o bancă în Cișmigiu cu o carte și o cafea bună. Așa am reușit să mă opresc și să observ detaliile din care este formată viața oricăruia dintre noi, detalii pe care le pierdem în fuga vieții dar care, multe dintre ele, dacă le-am vedea, ar putea să aducă bucurie, culoare, liniște și pe alocuri un strop de frumos.

Acum știu că și în anii în care am muncit foarte mult aș fi avut 5 minute să mă așez pe o bancă să îmi mai trag sufletul dacă aș fi știut cum să o fac. Dacă mi-aș fi îngăduit pauze, dacă aș fi avut cultura iubirii de sine bine așezată în sufletul meu.
Ligia Moise

Așa încât, dragă Ioana, ca să răspund punctual la întrebarea ta – sperând că va fi de folos și altor grăbiți – a fost un fel de „fake it till you make it”. Întâi am făcut-o deliberat, conștient, m-am oprit pentru ca astfel să nu-mi mai fac rău epuizându-mă ca, după aceea, din exercițiu în exercițiu, să realizez că devine un mod de viață. Viață de care mă bucur mult mai mult. Are alt gust, are savoare și liniște, mă alină atunci când am nevoie și mă animă atunci când vin către mine toate acele amănunte care îmi formează puzzle-ul ăsta numit viață.

Și mai este un lucru, oprirea asta din „goana nebună”, alături de lăsatul de fumat, reprezintă felul în care eu îmi spun mie „Te iubesc!”. Pentru că, renunțând la fumat și la acea perpetuă goană am încetat să îmi mai fac rău.

Ne spune Dalai Lama că a iubi un om înseamnă să îi vrei binele. Dar pentru asta trebuie, mai întâi, să te oprești din a-i mai face rău pentru că oricât bine i-ai face dacă îi faci și rău se cam anulează.

Iubiți-vă mult! Întâi pe voi înșivă pentru ca astfel să puteți iubi și alți oameni. Iar asta poate fi o bună motivație care să mă ajute să îmi fac timp liber.

CAMERA DE AȘTEPTARE

…și iată-ne aici. La finalul zilei, singurul lucru cert e elefantul din cameră: necunoscutul. Politic, viral, social, economic, profesional, educațional. Personal. Nu așa sunt toate? Unul din cele mai dureroase aspecte ale ultim(-e/-i/lor luni, ani?… cred că ani) e imposibilitatea de a face planuri. O să fac un proiect. O să dau o petrecere. O să te duc la școală, o să-ți pun un măr în ghiozdan și o să ne jucăm pe drum. O să râzi. O să-ți fac o surpriză. O să iau bilete. O să fie altfel/mai bine/așa/cum am zis/cum ți-ai imaginat/cum știam/mai bine. O să fie mai bine. O să scriu o carte. O să plecăm în sfârșit. O să-mi placă să lucrez la asta. O să reușim. O să-mi iau liber. O să vezi.

La ora la care scriu, aștept să fac un interviu. Organizez un eveniment. Nu avem guvern. Locuim într-un oraș care nu oferă garanții. E important să nu te îmbolnăvești, să nu tușești, să nu obosești, să nu greșești. Nimic. Și să nu faci planuri. Nu pe mai mult de 3-4 zile. Mă întreb cum metabolizezi, însă, lumea, cu atât de puțini stâlpi de rezistență. Așteptăm un vârf viral. Un plafon. Un echilibru politic. O acalmie socială. Un soi de armistițiu. Lumea asta nouă va fi jalonată de multe disonanțe, de realitate văzută prin mii de filtre, de inerție, de eterna stare de expectativă. Cum și când se va ieși din camera de așteptare. Alas, poor Yorick.

Poate că lucrurile cele mai importante se întâmplă exact atunci când te hrănești din anticipație, când pui bazele unei arhitecturi, când construiești relații, dialog, sunet, dezbatere, călătorii, spectacol. Poate că miezul oricărui discurs stă în captatio, nu în argument. Poate că deliciul simfonic stă în orchestrație. Poate că fericirea nu e cadoul, ci momentul în care rupi ambalajul.

Da, știam că lumea se va schimba. Că Inteligența Artificială ne va scoate din birouri, că meseriile se vor hibridiza, că nomenclatoarele se vor subția, că mobilitatea va fluctua sinusoidal, că weekend-ul va fi invadat de job, că job-ul va fi cu un picior în online, că tehnologia va fuziona cu arta, cu medicina, cu politicile publice. Nu știam exact cum va fi cu excesul de cortizol, cu anxietățile, cu viața trăită pe sistemul oalei sub presiune, cu hiperadaptabilitatea, cu rezistența la oboseală, cu sănătatea mintală, cu creativitatea pusă față în față cu supraviețuirea (să vă jucați frumos, să nu vă păruiți!), cu baletul printre diferitele tipuri de fantezii sociale (există oameni care cred în roiuri de insecte ghidate de o superputere economică spre zone vulnerabile, oameni care se cred semizei, împlătoșați în imunitate fizică și emoțională fără fisură, oameni care adorm cu teama că vor fi răpiți de extraterești, clonați, modificați, injectați, reformați și despuiați de brelocurile lor cu Star Trek și stickerele lor cu Sailor Moon – fiecare are locul și teoria lui sub soare).

Cum va fi mâine? Cât am voie să sper? Ce pot să proiectez? Și pentru cât timp? Și ce anume din viziunea mea asupra lumii ca monolit funcțional și predictibil e expirat ca o cutie de lapte uitată pe masă? Eventual fără capac.

Unde pot să pun punct? Și unde semnul întrebării? De aici, din eterna sale de așteptare, în care stăm de vreo doi ani, mâine nu se vede bine. Și se aude bruiat, cu interferențe, cu ecou, cu întoarcere în cască. Și, da, există posibilitatea ca mâine să fie așa. Hibrid. Intraductibil. Lipsit de o gramatică profundă. Poate că ideea e să rezistăm în momentul ăsta de cezură. Să tragem aer în piept. La propriu și la figurat. Să-l trimitem pe Horatio la culcare. Să acceptăm ideea că trebuie, într-un fel sau altul, să traversăm apele astea tulburi. Să adormim cu un plan minuscul în minte. Poate mic, poate insignifiant, dar al nostru. O posesiune valoroasă ca o monedă calpă și, totuși, vitală. Esențială pentru umanitatea noastră încă nerobotizată. Să ne găsim un punct de echilibru. Fie el și iluzoriu. Să ne ținem de el cu dinții. Să mai așteptăm un pic.

Poate doar până mâine.