Am dat rar pe aici în ultimul timp. Din motive multiple. Lumea mea e complicată, iar eu sunt un mic Sisif din ce în ce mai obosit. M-am trezit, însă, zilele astea, cu o întrebare care, de când mă știu, mi-a organizat ceva mai bine haosul interior. M-a ajutat să văd mai clar în momentele proaste.
M-am gândit s-o dau mai departe. Poate mai ajută pe cineva, poate plutește ca o ușă de dulap și reușește să țină la suprafață, pe un ocean rece, mai mult de doi oameni 🙂
Pe tine ce te face să fii tu?
Așa sună întrebarea mea. Câteodată reușim, chiar și pe o perioadă mai lungă de timp, să funcționăm ca niște mici roboței, facem ce trebuie, ne organizăm viețile în sisteme de susținere, ne concentrăm pe util și pe utilitar. Siguranță, stabilitate, rutină bună, mici plasturi de supraviețuire (o înghețată în plus, poate mai multe cumpărături, un mic viciu întreținut (eu, când nu-mi mai doresc cercei și cărți, știu că nu-i a bună), ideea că mai e puțin și… [insert guilty pleasure]. Facem ce trebuie, cât trebuie. De la un punct încolo, însă, ne târâm spre un finish. Spre cine suntem, într-un fel.
Poate că nu mai suntem cine eram anul trecut. Sau acum doi ani. Sau cinci. Lucrurile care ne făceau să fim noi, cele la care eram buni, poate, cele care ne făceau să râdem, cele pe care le asamblam cu plăcere într-o volută identitară sunt încă acolo. Cât din ele reușești să faci, în viața ta de acum?
Ce lași să moară pe drum? Și de ce?
Cunosc oameni extrem de talentați într-o direcție sau alta care supraviețuiesc în cu totul alte domenii decât cele în care excelau. Că așa e viața. Îți dă câte-o furtună, te mută pe un alt continent… și câteodată te face să pierzi piese pe drum. Și să nu mai știi. Ce făceai tu bine. De ce. Cu ce miză. În plan concret, lucrurile astea îngropate voluntar, părăsite, uitate, creează nedorite zone deșertice acolo unde au fost, cândva, grădini.
Da, sunt și lucruri care țin de vârste pe care le părăsești. Gusturi care se schimbă. Abilități care evoluează. Sau involuează. Sau stagnează. Sau dispar.
Dar sunt și lucruri care zac într-un sertar închis. Pentru că nu ai timp, nervi, chef, vlagă de ele.
Azi m-am gândit puțin la Arhitectura fericirii a lui Botton. Și la structura de rezistență a fiecăruia dintre noi. La ce făceam bine. La ce pot face mai bine. La ce nu fac. Pentru mine.
M-am trezit cu versurile astea ale lui O’Shaughnessy în minte, ca un soi de amintire vinovată a unui viitor neîntâmplat:
”We are the music makers,
Arthur O’Shaughnessy
And we are the dreamers of dreams,
Wandering by lone sea-breakers,
And sitting by desolate streams; —
World-losers and world-forsakers,
On whom the pale moon gleams:
Yet we are the movers and shakers
Of the world for ever, it seems.”
Pe tine ce te face să fii tu?
ioanabaldea.com 