TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIX)

Un serial cu oameni ocupați

…unde tu e un copil. Poate chiar copilul tău. Acum câteva zile am lansat întrebarea asta, un ”pui” al celei cu timpul, și anume cum face copilul tău să aibă timp pentru el. Cât din timpul ăsta e al lui, neparazitat de orgoliile noastre, de temele ”la hectar”, de tot soiul de presiuni sociale. Mi-a scris mama lui Felix despre copilul ei de 15 ani.

”Cred că răspunsul la întrebare ține hotărâtor de ce fel de părinți are copilul. Felix, 15 ani, este în clasa a noua, un prag al școlii peste care materia predată devine destul de dramatic mai complicată. Până de curând Felix nu a trebuit să facă nimic special ca să-și câștige timp liber, cumva în afară de școală și programul fix de sport, muzică și matematică (estimez la 6-7 ore săptămânal fără școală), timpul rămas i-a aparținut întru totul, deși nu am fost de acord cu anumite tendințe excesive (jocuri). Acum însă nu trebuie propriu-zis să-și ”câștige” timpul liber, ci îl obține după ce și-a terminat temele, fiindcă merge după principiul ”fac teme ca să scap”. 😊

Ca părinte preocupat de educația lui academică, țin să fie atent să nu își permită pauze lungi în timpul studiului, așadar după ce copilul și-a luat o pauză, mă perpelesc eu, nu el, și mă întreb cum fac să îi limitez momentan timpul liber.

Cred că la armonia familială spre care tindem ajută și faptul că odată cu vârsta și încurajat de fratele mai mare, Felix a descoperit pasiuni care îi permit să își ocupe cu folos timpul liber, asta înseamnă că apreciem efortul depus în pasiunile lui și nu suferim excesiv de obiceiul de a-i ocupa timpul după voia noastră.

Avantajul de a avea copil mare. Are în continuare acele ore fixe de sport, muzică și poate mai puțină matematică pe moment. Sper că ajută.”

Dacă vreți să aflăm împreună mai multe despre timpul copiilor noștri, vă aștept să-mi scrieți cât din timpul lor e al lor, cum vă descurcați sau cum îi descurcați cu temele, proiectele, testele, sportul, netul, telefonul și tot restul frazei :-). O să păstrez doar prenumele (sau inițiala, cum vă e mai comod), din fiecare poveste. Mulțumesc mult de pe-acum tuturor celor dispuși să se aventureze (și) pe acest șantier periculos care este timpul copiilor.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE (XVIII)

Un serial cu oameni ocupați

Pe Ioana Nicolescu o citiți pe blogul ei, codenoir-style.com. A lucrat pentru Dior, Prada, Comme des Garçons, a scris pentru ELLE, Marie Claire, Forbes Life, Harper’s Bazaar, Republica. Ioana mi-a trimis un text atipic serialului, în sensul că transformă o apăsare într-o porție savuroasă de tips &tricks. Sper să vă amuzați, să încercați și să vă găsiți din ce în ce mai mult timp pentru voi!

Ioana Nicolescu

Ce fac ca să am timp – mint, fur și ucid

Când Ioana mi-a aruncat mănușa ca să-i spun ce fac să am timp, mi s-a părut o idee tare faină. Poate pentru că și pe mine mă interesează ce fac alții ca să le facă pe toate și să reușească să fie și fericiți.                                                                                                                                                                   

Cred că e lucrul pe care am început să-l discut cel mai des cu prietenii în pandemie – cum ne organizăm timpul.  Și, la fel ca pandemia, încă nu ne-am oprit. Am găsit aplicații, sisteme, pe unele le-am adoptat, pe altele doar le-am încercat, însă este work în progress.  

Observ că pe mulți ne preocupă treaba asta cu timpul. Poate pentru că de anul trecut am început să-l prețuim altfel, am avut timp să ne facem timp, să ne oprim, să-l regândim și să facem o curățenie generală în ceea ce-l privește, după ce ne-am reașezat fiecare cum am putut mintea, gândurile și obiceiurile.

Ioana Nicolescu

Dintotdeauna am avut o problemă cu timpul, dacă trebuie să iau motocicleta ca să ajung mai repede undeva, o voi face. Nu voi prinde teleportarea sau să călătoresc în timp ca să fac tot ce mi-am propus, dar cred că o bună organizare și un timing ritmat ar putea regla treaba asta.  

Îmi place să-mi potrivesc lucrurile pe săptămâni,  chiar luni înainte, ca să-mi pot lăsa ferestre libere în care să improvizez – să plec undeva sur un coup de tête, să mă văd ad-hoc cu prieteni sau să trag o fugă la teatru / cinema și să rămân în sală dacă-mi place ce văd pe afiș.

A devenit o metodă după ani de zile, încă un pic și ajung să fiu o hoață perfect profesionistă de timp – reușesc să (-mi) fur timp dintr-o parte a agendei ca să-l ascund în altă parte a ei, lucru pe care doar eu îl văd. Am păstrat obiceiul agendei din hârtie, care are o anumită paginare, ca să-mi pot vizualiza ușor săptămâna și lunile care vin. Este și un mijloc foarte bun să-mi fur artistic pălăria.

Ioana Nicolescu

Mai și mint ca să-mi fac timp. Și o fac chiar frumos. Când stau prea mult pe un proiect sau un text și nu-l mai văd, trag o pauză în care încerc orice altceva timp de vreo oră. Din păcate am învățat trucul ăsta destul de târziu, după 35 ani – mi-ar fi prins tare bine să-l fi descoperit ceva mai devreme…

Cum mai exact (mă) mint ? E destul de simplu, profit că am Muzeul Național de Artă în față casei sau galerii de artă și mă duc să le fac o vizită. Ultima dată am fost săptămâna trecută când am vrut să-l văd pe Brâncuși și am redescoperit etajul de pictură contemporană. Iar când mint până la capăt, iau și o înghețată în drum spre casă, așa parcă totul pare mai plăcut.

Mai și ucid când nu am timp, câteodată chiar săptămânal. Asta mi se întâmplă mai ales pe final de proiect, când mă izbesc 1001 de soluții și idei ‘extraordinare’ cum ar putea proiectul, din foarte bine, să fie mai mult ca perfect. Știți și voi, momentul ĂLA, căruia nu iți este deloc ușor să-i reziști, unde îți vine să reiei tot în loc să te oprești.

De cele mai multe ori diferența între noțiunea mea de perfecțiune și un lucru foarte bine făcut perceput de ceilalți nu justifică luatul de la capăt și așa o desfășurare de forțe.

Ei bine, ca să evit ceea ce am învățat că este o pierdere grozavă de timp și energie, sunt o criminală. Am grijă să-mi notez toate ideile ‘geniale’ (tot în agenda mea de hârtie),  apoi să le ucid acolo închizând caietul.  Mă rog, le pun să doarmă, dacă e să fiu cinstită.

Sacrific sângeros și când apare prea multă treabă, de anul trecut am înțeles cum să las pe primul loc și altceva decât munca, oricât de faină și creativă ar fi ea.

Ioana Nicolescu

Am norocul să am din ce în ce mulți prieteni care stau în cartier, așa că este ușor să ne vedem scurt la o cafea și să refacem lumea în 60 minute.  Apoi, sunt și o sumedenie de locuri faine în cartier, de câteva zile m-am îndrăgostit de ceaiul și cafeaua de la The Marmorosch unde am impresia că sunt în alt oraș, așa că fac și cityescaping cu aceeași ocazie.

De câteva luni am mai descoperit feluri sănătoase prin care să ucid din timpul acordat celorlalți ca să-mi croiesc timp.  Așa am început să alerg diminețile prin parc, 40 – 45 minute în care sunt doar cu gândurile mele și muzică. Iar lucrul ăsta îmi da o energie foarte plăcută pentru tot restul zilei, poate apărea orice – și de regulă asta se și întâmplă.

Desigur, lucrurile astea nu mă împiedică să nu stresez, altfel parcă nu aș fi eu, pentru deadline-uri prea strânse, răsturnate & accelerate sau mai multe proiecte faine care se suprapun la milimetru.

Dar dacă am învățat ceva în ultima vreme este că nu aș vrea să-mi dau seama, la un moment și în goana asta zilnică,  că am în sfârșit timp liber când poate ceilalți nu mai au.  Așa că nu ezitați, învățați să furați, să mințiti și să ucideți, mai ales când e vorba de timp vostru. Și spuneți și altora când reușiți.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVII)

Un serial cu oameni ocupați

Oana Gheorghiu construiește ce visăm noi cu toții. Speranța într-o lume cu standarde, cu profesioniști, cu protocoale, cu strategii, cu comunități legate de niște principii. Când le-am scris să întreb dacă nu vor să facă parte din galeria de oameni ocupați, le-am luat la pachet. Pentru că Oana Gheorghiu + Carmen Uscatu = Dăruiește viața. Emoții, însă, am avut citind fiecare text în parte, așa cum m-am bucurat de răspunsul fiecăreia dintre ele, de fotografia încărcată de sens și de ludic, de sinceritatea asta frumoasă pe care uite că o pot da mai departe. O fac cu toată inima. Cred că toți avem nevoie să ne bucurăm de oameni care mișcă și schimbă lucruri, mentalități, cutume și, în cele din urmă, alți oameni. Alte destine. Așa cum fac ele. La vedere. Fără jumătăți de măsură.

Oana Gheorghiu, cofondatoare Dăruiește viața. Jumătate de Binom 🙂

Tu cum faci să ai timp pentru tine?

Adevărul e că am o relație specială cu timpul. De când mă știu ne alergăm reciproc. Cel mai adesea eu vreau să înghesui prea multe în el, iar el o ia la fugă, forțându-mă să fac alegeri.

Au fost vremuri în care lucram 12-14 ore pe zi, apoi încercam o echilibristică între timpul cu ai mei și momentele cu și pentru mine. Probabil că multe mame trec prin etapa asta, mai ales atunci când copiii sunt mici.  În acea perioadă prețuiam mult timpul pe care-l petreceam în mașină, simțeam că acela e răgazul în care eram eu cu mine, în care îmi puneam  întrebări, găseam răspunsuri, mă dojeneam, mă încurajam, îmi acceptam nereușitele și îmi făceam planuri de viitor. Și, pentru că trăiesc în București, măcar o oră pe zi tot aveam vreme de introspecție. Încă mai fac asta în mașină, cu o muzică bună pe fundal, chiar dacă pandemia și Podul Ciurel mi-au scurtat perioada de timp pe care o petrec trafic.

Dar eu și timpul ne hârjonim de mult. Când eram mica și “trebuia” să dorm la prânz, “că somnul te face mare” (poate de-aia nu am crescut mai înaltă, așa cum mi-aș fi dorit J) eram sigură că pierd timpul ăla, că se întâmplă viața fără mine, că lucruri extraordinare se petrec cât eu dorm. Nu voiam să pierd nicio clipă cu somnul, eram avidă să știu tot ce se întâmplă în jurul meu, să fac parte din orice acțiune și să prind fiecare propoziție a adulților de lângă mine. Am luptat  serios, în copilărie, pentru dreptul meu la nesomn. J Și lucrurile nu s-au schimbat prea mult, mai lupt și acum, doar că biologia e mai greu de învins.

Îmi plac serile lungi, în care citesc o carte, văd un film, beau un pahar de vin sau mă văd cu prietenii. Îmi place să râd, e lucrul care mă încarcă cu multă energie. O fac destul de des și râd mult de mine însămi, de gafele mele, de prostiile pe care le spun sau le fac uneori. Îmi place să fiu în preajma oamenilor care au simțul umorului și care nu se iau tot timpul prea în serios și am norocul să am astfel de oameni în jurul meu, acasă și la birou, așa că timpul cu ei e timp pentru mine.

Timp pentru mine au fost și toate serile acelea în care am stat în Piața Victoriei, la protestele din 2017-2019, căci am crezut cu tărie că merg acolo pentru mine, pentru noi, ca societate.  De fapt, simt din ce în ce mai mult că timp pentru mine e tot ceea ce fac și are sens. Chiar și bătăliile cu politicienii, funcționarii sau mentalitățile învechite ale unora le consider a fi și pentru mine.

Oana Gheorghiu

Trebuie să recunocă că dacă mă întrebai acum 15-20 de ani cum găsesc timp pentru mine, probabil că ți-aș fi vorbit de shopping,  coafor, manichiură, cosmetică. Și nu e nimic rău în a le considera timp pentru tine, doar că am trecut într-o altă etapă (na, vârsta vine și cu lucruri bune, nu-i așa? J) în care mă enervează că trebuie să-mi vopsesc părul o data la 2 luni, mi se pare că pierd vremea… dar da, firele albe îmi displac mai mult.

Cred că timpul are ritmul emoțiilor noastre. Uneori, se oprește în loc oricât de mult ți-ai dori să alerge. Am înțeles asta când l-am pierdut, brusc pe tatăl meu, într-un accident nefericit și atunci, în acele zile, aș fi dat orice ca timpul să treacă și să devină totul mai ușor.

Oana Gheorghiu
Foto: Pop &Zebra

Mă gândesc mereu la mamele copiilor bolnavi de cancer și gândul e prea greu de dus până la capăt, căci nicio mama n-ar trebui să treacă prin asta. Pentru ele timpul stă pe loc și toată viața se îngrămădește într-un salon de spital pentru multe luni sau ani. Când te uiți la timp prin filtrul ăsta îți dai seamă că tu ai pentru tine tot timpul din lume.

Oana Gheorghiu

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XVI)

Un serial cu oameni ocupați

Carmen Uscatu face parte din galeria oamenilor pe care îi admir fără rezerve. Face nu un spital, ci un efort consistent de schimbare socială, mentală și instituțională în România, împreună cu Oana Gheorghiu. Dăruiește. Viață, speranță, soluții, voce, imagine, know-how, muncă, efort, entuziasm, determinare, șantiere, proiecte pentru comunitate, timp. Foarte mult timp. Aproape că mi-a fost teamă când am întrebat. Dar cât de muuuuuuult mă bucur că am făcut-o…. #mulțumesc

Carmen Uscatu, co-fondatoare Dăruiește Viața, jumătate de Binom :-). Foto: Cornel Brad

Tomas Tranströmer , poet și psiholog suedez, căruia în anul 2011 i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură cu motivarea „fiindcă prin imaginile sale condensate, diafane, ne oferă un acces proaspăt la realitate”, scria într-unul din poemele sale, The Scattered Congregation:


“We  got ready and showed our home.
The visitor thought: you live well.
The slum must be inside of you.”

Tomas Tranströmer 

Aceste versuri sunt o pledoarie de a ne orienta resursele noastre către a crește în interior. Căci ne rămânem străini nouă atunci când decidem, conform normelor societale, să rămânem orientați către lumea exterioară, să dăm totul acolo pentru a arăta bine.

Atunci când credeam că viața mea e plină, e completă, are sens, am început să simt că aș vrea ca unele lucruri să ocupe mai puțin loc pentru a face loc altora. Am început, probabil în mod inconștient, să mă întreb: Ce-și dorește sufletul meu? în loc de: Ce își dorește ego-ul meu?

James Hollis, psihoterapeut american de formare jungiană, pe care l-am descoperit de curând și căruia îi citesc cărțile și îi ascult podcast-urile, spune că, în viața noastră, etapele pe care le parcurgem ar trebui să ne aducă în cele din urmă în contact cu noi: dacă atunci când suntem mici părinții ne sunt reperul și noi învățăm să trăim după modelul lor, în adolescență orientarea noastră e către lume, către ce spun ceilalți despre noi, atunci când ne maturizăm ar trebui să ne întoarcem către noi, să aflam ce ne definește, cine suntem noi, in afara istoriei noastre și a rolului pe care îl jucăm. Cine sunt eu cu adevărat? Cât din ceea ce sunt se datorează părinților mei, societății și cât e cine sunt eu? – întrebări la care încerc să îmi răspund atunci când îmi analizez interacțiunile cu cei din jur, acțiunile mele, deciziile mele.


Acest proces al autocunoașterii, al creșterii, al devenirii noastre, este unul dificil dar extrem de frumos și, o veste bună: durează toată viața J. Este extrem de greu pentru că avem o tendința naturală de a proiecta in ceilalți ceea ce nu stim despre noi sau ceea ce nu vrem să știm despre noi (aceasta e umbra noastră) sau rezistența noastră la a crește și a ne asuma cu adevărat responsabilitatea pentru noi. Este un proces dificil pentru că ajungi să admiți că singura persoană care a fost prezentă în toate momentele vieții tale ești tu și că tu porți responsabilitatea pentru cum viața ta este acum. Ceea ce ignorăm sau păstrăm în inconștient joacă un mare rol în viețile noastre și în ale altora. Întregul nostru nu poate fi întreg dacă nu ne acceptăm și această umbră a existenței noastre. Iar ceea ce negăm în interior va ieși oricum la suprafață sub diferite manifestări pe care s-ar putea să le gestionăm mai greu dacă nu sunt îmblânzite de autocunoaștere. De ce trebuie să ne ascundem atât de mult de noi? De ce ne -am devenit străini nouă? Spiritul liber încă locuiește în noi dar am învățat devreme că exprimarea lui este prea costisitoare, este devreme amendată. Însă libertatea e cel mai frumos sentiment. Sigur că libertatea înseamnă și responsabilitate, dar în fond asta înseamnă maturizarea, nu?


Acesta, în opinia mea, e cel mai valoros timp pe care îl petrec cu mine și pentru mine: timpul în care îmi pun întrebări și încerc să răspund la ele, timpul în care mă descopăr. Acest timp mă ajută să devin mai bună cu mine și cu cei din jurul meu, să găsesc sens în ceea ce fac și în ceea ce mi se întâmplă, și sa fiu recunoscătoare vieții chiar și atunci când îmi e greu.

Carmen Uscatu

Mă ajută să fiu dirijorul vieții mele dar având totodată înțelepciunea de a accepta că nu toată viața mea e în controlul meu. Terapia m-a ajutat mult în începuturile acestui proces de autocunoaștere.

Dar suficient despre interior. Căci timp pentru mine e și cel pe care îl petrec cu oameni de la care am ceva de învățat, de fapt întotdeauna ai ceva de învățat de la interacțiunea cu oamenii, dar timp pentru mine e acela pe care îl petrec cu oamenii care ma provoacă sa ies din zona de confort, dar in același timp îmi și umplu sufletul de bucurie.
Timp pentru mine e și seara, când ma bag in pat și reușesc sa citesc câteva pagini dintr-o carte. Și, cu bucurie, pot spune, ca deși am perioade fără acest timp, reușesc sa strecor cititul tot mai mult în viața mea.

Sigur că mereu sunt în căutarea timpului pentru mine, dar știu că pe măsura ce îl caut voi avea tot mai mult nevoie de el: nevoie de oameni providențiali, nevoie de cărți care să mă crească, sa mă provoace, nevoia de timp să visez, să descopăr umbra mea, să fac pace cu mine, să port discuții cu prietenii mei despre viața și sensul pe care i-l dăm.

Carmen Uscatu


Spunând cele de mai sus nu înseamnă nicicum că neg, de exemplu, importanța unui hobby: de curând, în pandemie, când am avut curajul să îmi urmez până la capăt gândul de a începe tango și am acționat, am descoperit cât de benefic poate fi să îți urmezi intuiția și să încerci să faci ceva ce îți doreai dar nu făceai din diverse false motive: n-am timp, nu e momentul.

Nu neg nicidecum importanța unui pahar de vin roșu și o discuție care poate nu duce nicăieri, un concert, călătoriile, dulciurile, plimbările. O piesă de teatru, Doamne, cât de mult îmi doresc să merg mai des la teatru, cum făceam înainte de pandemie, să merg la filmele de la Elvira Popescu.

Și, la fel de important e să spun că timp pentru mine e și timpul pe care îl dedic proiectelor frumoase pe care le fac la Dăruiește Viață și care, și acestea, vin să răspundă adesea întrebărilor pe care mi le pun în timpul meu liber J.

Uneori oamenii mă întreabă cum fac să am timp pentru te miri ce lucru mărunt, în aparență, dar care mie îmi aduce bucurie, pe care, probabil, s-ar considera că având o viață ocupată, nici nu am timp să îl gândesc, dar să îl mai și fac. Cred că disciplina e cheia. N-o să te poți întreba cât din reacția ta din fața unei situații e reacția ta și cât e de fapt e condiționare, e model acceptat inconștient? Cât din alegerile tale te reprezintă, îți aduc împlinire și cât e umbra ta? Dacă alegi să scroll-ezi, fără să cauți ceva anume,  dimineața și seara, pe ecranul telefonului sau dacă alegi să vezi un film prost doar ca să îți umpli timpul, dacă alegi să ruminezi în loc să înțelegi ce e în puterea ta și ce nu e în puterea ta să schimbi, dacă alegi să te trăiască timpul, și de multe ori facem asta, atunci timpul tău nu-ți mai aparține.

Carmen Uscatu

Viața fiecăruia dintre noi, cred eu, e plină. E plină de neprevăzut dar e și predictibilă de multe ori. Căci viața noastră e, de multe ori, o consecință a acțiunilor sau a inacțiunilor noastre. Dar e viața ta și merită să te uiți cu atenție la ea, căci e unicul loc în care mereu ești actorul principal.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XV)

Un serial cu oameni ocupați

Prea ocupați. Așa îmi spun de fiecare dată. Că suntem prea ocupați, alergați, împărțiți, revendicați de PDF-uri nedeschise și de vasele din chiuvetă, de zimții zilei de mâine, de zbuciumul de ieri, de un azi pe care ai vrea să-l pui un pic pe pauză, cât să-ți tragi sufletul. Și pe urmă vine câte un text, așa cum e textul Simonei Preda, și salvează ziua. Te salvează de grijile tale. De demonii comuni nu uneia, ci mai multor generații. Și te bucuri, în sinea ta. Că există salvare. Că îți e la îndemână. Că ai prieteni ca Simona. Că ai întrebat.

Simona Preda, scriitoare și jurnalistă. Foto: Paul Buciuta

Draga mea Ioana,

Din momentul în care mi-ai propus să îți trimit și eu un text despre cum îmi fac timp pentru mine, am râs și te-am întrebat dacă e o glumă sau nu e cumva vreo eroare în termeni. Simplul fapt că apuc să îți răspund abia după trei săptămâni de atunci, spune multe despre situație. Nu, nu mă plâng, e un fapt, iar, la drept vorbind, nici nu ar avea vreun sens să transform toată această scrisoare confesiune într-o lamentație sau în vreun argument din care să pot da lecții și altora. Revenind la tema ta, nu, n-am timp, un timp al meu, unul în care să închid ușa, să fiu într-o solitudine să creez, să reflectez, să rup, măcar pentru o perioadă, legăturile cu restul lumii. Și nu pentru că nu aș putea concret să fac asta, ci pentru că nu am cum. Da, nu-i contest pe cei care consideră că edificarea spiritului e o caracteristică a singurătății, că mindfulness-ul și toate tehnicile de bien-être țin de solitudine, dar nu am putut niciodată să identific un eu al meu între ziduri, în absența iubirii. Iar iubirea, vine adesea și cu un arsenal de interacțiuni la pachet, fie că ele sunt gesturi, voci, țopăială, râsete, țipete, indignări sau mângâieri. Poate și pentru că, cel puțin eu așa am crezut dintotdeauna, atât succesul cât și eșecul sunt, de fapt, un proiect de echipă. Nu poți construi un întreg dacă în spate nu e iubirea. Și nu te poți izola de ea, pentru că, odată fiind în această iubire, nu te mai poți gândi în afara ei.

Acum, când scriu, motanul și-a întins lăbuțele pe tastatură. Ca să tastez „p” îl împing ușor de degete și se uită adormit cu ochii verzi la mine. Suntem împreună, nu-s de capul meu. Fără el, orice aș scrie în acest moment ar fi altfel. Din când în când îmi ridic privirea și îi admir firele de păr din urechiușe. Mor de dragul lui! Zâmbesc și scriu mai departe. Copilul meu mic a venit să doarmă pe canapeaua de lână mine. E dimineață acum. O dimineață de duminică. Colțul pijamalei e ridicat și i se vede burtica fină care se mișcă ușor în timpul respirației. Visează. Zilele trecute, burtica asta era fierbinte din cauza unei febre. Și tu știi cum e când îți lipești obrazul de o burtică fierbinte și nu mai e nici noapte și nici zi și te rogi să îți vezi odată dată copilul alergând vesel. O mângâi cu privirea. Mamele știu cel mai bine să mângâie cu privirea. Dacă îl ating, îl trezesc. Nu că n-aș mai fi făcut asta până acum. Recunoaște și tu – de câte ori ți-ai trezit copilul pentru că l-ai pupat în somn?! Iubitul meu caută o carte în bibliotecă. A intrat ușor în cameră și, discret, o caută din priviri prin rafturi. Nu vrea să mă deranjeze. Știu exact ce carte caută. Mă întorc și îi arăt unde este. Iese. Nu înainte să mă pupe pe frunte și să zâmbească și el motanului pe jumătate adormit și copilului care visează. Între timp, motanul s-a întins și pe tasta „backspace”. Sper să nu greșesc multe cuvinte.

În altă cameră, copilul meu mai mare are ca temă la pictură o compoziție subacvatică. La un moment dat, voi simți că vrea să mă duc să văd ce a desenat. Când e iubire, simți. Continui să scriu și știu că e o chestiune de timp până când mă voi ridica de pe scaun și voi merge acolo. Despre asta, de fapt, voiam să scriu. Despre timpul care nu e al tău atunci când iubești.

Simona Preda

Sau nu mai e doar al tău. Pentru că nu te mai poți concepe în afara iubirii.

Iubirea e dăruire, iar acest dar îți arată cât de multe poți face. Și, uneori, te uimește. Uneori, te paralizează de teamă. De teama de a nu face totul cât mai bine. Cât mai mult. Și atunci îți dau lacrimile. Și spui că nu ai timp.

Simona Preda

Dar timpul nu există decât la modul abstract, îngrămădit în orologii de fier, menite să ne organizeze viața. Cea socială, firește. Timpul interior are altă curgere, iar lentoarea lui e dată de iubire.  

Motanul Simonei, care nu a greșit nicio literă 🙂

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIV)

Un serial cu oameni ocupați

De când mi-am asumat călătoria acestei întrebări în spațiul public, m-am transformat într-un soi de colecționară a poveștilor noastre despre cum nu am fost învățați să ne punem pe lista de priorități și despre cum am ajuns să o facem, presați de un ”eu” care, așa ca plantele ținute la întuneric, se ofilea pe fast forward.

Câteodată mi se pare că sunt o mie de alte lucruri mai presante și mai importante despre care aș putea să scriu, alteori mă gândesc că exact așa am gândit de fiecare dată când am hotărât că nu am cinci minute pentru mine, că nu pot pleca în city break acum, că nu am timp să merg la doctor, că sunt prea obosită să mai ies în oraș, că ”nu e momentul”. Nu e momentul pentru mine. Acum lucrez altundeva, orașul e asediat viral și nu mă cheamă nicăieri, merg la doctor mai des decât mi-aș dori. Din toate feliile de timp economisit nu mi-a crescut niciun soclu, pe nicăieri. A crescut, în schimb, altceva. Toate pauzele și city break-urile amânate nu au dus decât la pierderi personale. Sau, într-o notă colocvială, ”mi-au ieșit pe nas”, prin absența lor din rutina mea. E motivul pentru care aceste dialoguri vor continua. Sper să le fie utile tuturor celor care simt, așa ca mine, că timpul în care nu exiști pentru tine e timp pierdut pentru toți – angajatori, familie, prieteni, noi – pasageri prea grăbiți prin propriile vieți.

Raluca Ion, jurnalist

Cum am început să am timp

Într-o zi de la sfârșitul verii, în timp ce lucram de acasă, am luat o pauză scurtă  și am ieșit la o plimbare cu copilul – el pe role, eu pe jos, în spatele blocurilor, spre Delta Văcărești. Acolo, aproape de intrarea în Deltă, am zărit zburând, la două-trei palme deasupra ierbii, niște fluturi mici, minunați, cum nu mai văzuserăm până atunci. Aveau aripi cu două fețe, violet pe deasupra și albe pe dedesubt, iar încântarea de a-i descoperi se baza, în mare parte, pe surpriză. De la distanță, păruseră doar niște bucățele dintr-un ambalaj de Milka, sfâșiat și luat de vânt și, de abia când te uitai mai atent, îți dădeai seama de frumusețea vie din fața ta. Astfel, doar într-o secundă și doar cu o privire, pauza mea s-a transformat în ceva mai mult decât un biet rest de timp.

Băiatul meu aluneca pe patinele cu rotile, care îi veneau la fix. Le purta de puțină vreme, pentru că, deși le luasem în urmă cu trei ani, îi fusese frică să meargă pe ele. Sunt din cele care se măresc și, într-o zi, mi-am dat seama că numărul maxim la care pot ajunge era exact numărul care începuse să-i fie cam mic. „Cred că o să trebuiască să le dăm cuiva”, i-am zis. „Hai să vedem dacă îți mai sunt bune măcar. Mai vrei să faci o încercare cu ele?” Mi-a răspuns, firesc. „Da, dă-mi-le!”. Le-a pus în picioare, s-a ridicat ținându-se de brațul canapelei și m-a întrebat dacă am timp să merg afară. N-am avut timp atunci, dar a doua – a treia zi s-a ivit un rest de timp. Am coborât în spatele blocului și am început să dăm ture, ținându-l strâns de mână. La un moment dat, am slăbit strânsoarea și, după câteva alte ture mi-a spus să îl las singur.

Și atunci, în acel loc de trecere familiar și banal, într-un moment cu nimic mai deosebit și cu nimic mai ferit de constrângerile zilnice, curajul a luat locul fricii și încrederea a luat locul nesiguranței. Iar copilul meu a mai crescut puțin, chiar sub ochii mei.

Raluca Ion

Încerc mereu să nu las să treacă pe lângă mine astfel de momente, mai cu seama că am suferit multă vreme din cauza lipsei de timp. De obicei, într-o redacție, weekend-urile și sărbătorile se împart frățește. Dacă ești liber weekend-ul ăsta, cu siguranță nu vei fi în următorul sau în cel de peste două săptămâni. Dacă nu lucrezi de Crăciun, cu siguranță vei lucra de Revelion.

Indiferent de schemele de compensare, realitatea este că te afli de multe ori în contratimp cu propria familie și  cu cercul tău de prieteni apropiați. Când vine vorba de planuri, ești pus mai des decât alții în situația de a spune „da, dar…”, „stai să vedem”, ajungi mai des în situația de a nu putea fi pe deplin alături de copilul tău în perioadele de sărbătoare. Acest fel în care se întâmplau lucrurile mi-a dat o senzație de nesiguranță, sentimentul că nu îmi pot controla propriul program și de aici sentimentul că nu îmi pot controla propria viață.

Raluca Ion

Doza de imprevizibil din felul în care curgea ziua m-a făcut  să mă simt neliniștită și în legătură cu momentele pe care chiar le aveam la dispoziția mea. „Dar dacă va apărea ceva?” Din acest motiv, m-am simțit, în ceea ce privește timpul, și mai săracă decât eram în realitate.

Adevărul e că sunt foarte multe profesii expuse atât la lipsa de timp, cât și la lipsa de „timp special”. Sunt medicii și salvatorii, care iau decizii de viață și de moarte, la ora la care eu picotesc, adâncită în canapea, la Netflix. Sunt vatmanii și șoferii de autobuze care trec prin orașul adormit, exact în ora în care somnul a sute de mii de oameni e mai dulce. E doamna de la supermarket, care îți scanează în Ajun produsele, în timp ce copiii ei împodobesc bradul fără ea.

Raluca Ion

Dar sunt și mai mulți cei care nu au timp pentru ei înșiși, pentru cei dragi, pentru planurile pe care le au, pentru lucrurile pe care trebuie să le facă. Cam câți? O umanitate întreagă. E parte a contractului cu care venim pe această lume.

Cred că, până la urmă, ceea ce ne lipsește uneori e mai mult timp cu sens și mai mult timp cu bucurie. Însă întrebarea nu este, poate, cum să faci rost de mai mult timp, ci cum poți să aduci sensul și bucuria în orice timp. E ceea ce încerc, de la o vreme, cu lucruri foarte mărunte – dar și semințele sunt mărunte, îmi spun câteodată 🙂

Raluca Ion

Am văzut recent un reportaj din Toscana, am văzut apoi un altul din România, cu oameni care culegeau via și făceau must. Mi-ar fi plăcut o astfel de experiență, dar n-am simțit nevoia să plâng că nu sunt în Toscana, nici să caut vreo vie în apropiere. Cu niște struguri de la supermarket și storcătorul de fructe, am făcut propria mustărie în bucătărie. Am avut, pe lângă copil, un ajutor foarte calificat. La un moment dat, deasupra paharului de pe masă s-a îțit un botic de cățel. Bine ați venit la mustăria cu must…ăți de teckel.

Foto: Annie Spratt pentru Unsplash

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XIII)

Un serial cu oameni ocupați

Azi e urât. E așa urât că îmi vine să mototolesc întrebarea asta cu timpul și să o transform în altceva. În ”La ce bun?”. Cei mai mulți dintre noi am crescut cu ideile astea oarecum luminoase: să înveți bine, să-ți termini temele, să nu minți, să nu faci rău, să fii cât poți de bun, să-ți vezi de treabă… După ce mi-am văzut de treabă în mulți ani de școală și încă și mai mulți ani de muncă, azi m-a regăsit, în țara unde meritocrația e o glumă (proastă), citind un text care e și despre mine. Atât că eu nu sunt la limanul despre care vorbește Cristina Stănciulescu. Așa că îi datorez un mulțumesc consistent, real, pentru că m-a făcut să cred că există o rezolvare bună, la un moment dat. Și că e validă întrebarea asta pentru o generație care funcționează în virtutea inerției, mimetic, pe baterii, fără să-și atingă potențialul maxim, fără să-l amușineze măcar pentru că, evident, nu prea e timp pentru prostii din astea.

Cristina Stănciulescu, jurnalist. Foto: Alex Gâlmeanu

Dragă Ioana,

Am primit întrebarea ta: cum îmi fac timp pentru mine?

Ce întrebare…

Nu m-am gândit niciodată la asta prea mult…

Cum adică? Ce mai înseamnă să-ți faci timp pentru tine?

Da, știu, știu… și eu am scris în revistele pentru femei de multe ori despre acest subiect, dar pentru mine, cu adevărat pentru mine, mi-am făcut timp târziu, foarte târziu.

În primul rând, ca să fiu sinceră, a trebuit să-mi dau demisia din jobul care se „hrănea” cu toată viața mea, cu toate orele, cu toate zilele și nopțile. Și nu a fost ușor.

Mă îmbolnăveam văzând cu ochii. Organismul meu ceda încet încet și aveam manifestări patologice bizare: fie se spărgea câte un vas mic de sânge în ochi de mi-l înroșea îngrijorător, fie făceam alergii la te miri ce, la ce nu fusesem niciodată alergică (de exemplu la gumă de mestacat cu scorțișoară!)

Simțeam că mor, că mă chinui și că pic în depresie. De altfel am și făcut o formă ceva mai ușoară, e adevărat, una undevla granița dintre anxietate și burn out.

Așa că a trebuit să mă întorc la mine. Am fost obligată de propriul meu corp.

Cred că cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla este să nu mai ai legătură cu tine, ba nu, să pierzi toate legăturile cu tine. Senzația de plutire în… nimic este ca în parabola aceea a fiului risipitor: „și era într-o țară îndepărtată de tatăl său, unde își cheltuia partea lui de avere pentru patimile sale.

Ei bine, așa eram eu: departe de sursa binelui, departe de mine, departe de Dumnezeu. Și când ești departe de asta, nu poți fi de fapt decât într-un singur loc: iadul interior, nu-i așa?

Acolo ajunsesem.

Ei bine, după ce m-am întors la mine, am descoperit o ființă străină. A trebuit să mă reînvăț cu mine însămi. Și…

În primul rând am dormit.

Am recuperat somnul pe care îl pierdusem în ultimii 25 de ani.

Îmi place să dorm, acesta este un timp prețios pentru mine, fiindcă somnul este o ușă care mi se deschide spre un tărâm oniric cu înțelesuri și simboluri de care numai eu știu, pe care numai eu le înțeleg.

Apoi am început să citesc, lucru pe care nu-l mai făcusem de… ohooo… atâția ani! Cititul m-a adunat „de pe drumuri” și m-a liniștit.

Apoi am ascultat operă, pasiunea mea. Sopranele și tenorii m-au vindecat cu înaltele și joasele lor și cu vocile lor ca din cer.

Când am avut timp pentru toate astea? Când mi l-am smuls. Acesta este adevărul.

Am avut timp pentru mine când mi l-am revendicat și când nu am mai lăsat ca alții să-l folosească așa, ca pe un bun personal.

Cristina Stănciulescu

Și am reușit astfel să am timp să scriu, să-mi fac blogul, să cunosc oameni frumoși,  să discut cu ei.

Abia când am protestat și mi-am cerut dreptul de a fi întreagă, de a-mi aparține, am reușit să mă smulg din mașina de spălat a vremurilor și a jobului. Îmi place mereu comparația asta fiindcă nu găsesc una mai plastică de atât. Mașina de spălat în care suntem băgați. Înțelegeți orice de aici: spălați pe creier, zdruncinați în spume, amețiți de centrifuga societății, fierți de politică și politicieni și albiți de probleme.

Cristina Stănciulescu

În concluzie am legat din nou o prietenie cu mine și cu sufletul meu și am încercat să mă iert pentru imperfecțiunile mele (fac parte din generația ceaușeilor, deși am fost un copil dorit, care a crescut cu „misiunea” de a fi perfect în viață, de a fi primul cu coroniță, de a nu deranja pe nimeni și de a fi „de folos mai întâi altora și apoi ție, mamă”). Mi-a ieșit greu partea asta cu iertarea, dar am reușit până la urmă.

Și mi-am îngăduit s-o las mai moale, ceea ce nu este ușor pentru un om cu o energie „nucleară”, așa cum am eu.

Dar și energiile astea, dacă nu sunt controlate, știm la ce dezastre pot duce, nu-i așa?

Foto: Ryan Riggins pentru Unsplash

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (XII)

Un serial cu oameni ocupați
Ligia Moise, psihoterapeut

Câteodată recunosc că mă emoționez un pic citind răspunsurile oamenilor la întrebarea asta aparent atât de simplă. Pe Ligia o știu de foarte mult timp. În perioada asta complicată, ea face parte dintre cei care ne ajută să ne purtăm grijile pe umeri fără să ne credem Atlas însuși. Aș zice că nu-i puțin lucru. Și, dacă tot am rugat-o să ne spună cum face cu timpul, cu consultațiile, cu presiunile din toate direcțiile, o să profit ca să pun un pic reflectorul pe subiectul ăsta despre care, dacă mă întrebați pe mine, ar trebui să vorbească toți jurnaliștii acum: sănătatea mintală. Că e vorba de burnout, de anxietate socială, de abuz, de stres post traumatic sau de cine știe ce altă suferință, poate că e mai important ca niciodată să ne acceptăm pe noi înșine ca ființe vulnerabile și să căutăm ajutor. Să înțelegem că e mai important să fim fericiți decât să fim perfecți, că viața ne mai pune și piedică, din când în când, că nu se întâmplă nimic dacă mai iei și câte o pauză, dacă ieși dintr-o relație toxică, dacă-ți dai demisia dintr-un serviciu care te epuizează sau dacă recunoști, în primul rând față de tine, că nu poți să le faci pe toate. Aveți grijă de voi.

Ligia Moise, psiholog clinician, co-inițiatoare a Cortului Terapeutic

Timpul liber pe care îl am, pe care mi-l creez de multe ori din nimic, îl datorez în exclusivitate profesiei mele, adică autocunoașterii care a venit la pachet cu profesia mea, a obligativității de a mă cunoaște și de a mă vindeca întâi pe mine pentru ca astfel să pot îndrăzni să cred că pot să acompanieze și alți oameni în drumul lor către mai bine. Adică am învățat să am grijă mai întâi de mine, ca astfel să pot să am grijă și de alții.

Prima data când mi-am făcut timp pentru mine, conștientă de planul pe care îl fac, a fost acum aproximativ 12 ani, într-o perioadă în care munceam nebunește. Asta spun acum, atunci nu vedeam așa pentru că… nu aveam timp. 😊 Bine, nici nu îmi permiteam din punct de vedere financiar să fac altceva decât mult efort pentru a ieși cu bine din acea perioadă delicată.

Știu doar că, fără să vreau, am creat atunci o glumă care a circulat ceva timp în familia noastră, când într-o zi am conștientizat că sunt ca un robot care face drumuri între casă și cele două locuri de muncă (spital și cabinet) și am decis să mă opresc în Centrul Vechi să mănânc… o supă. Am venit mândră de mine acasă și le-am povestit copiilor care erau deja tineri adulți, ei au făcut ochii mari și nu înțelegeau în ce a constat marea aventură și așa mi-am dat seama cât de mult uitasem să pun frână și să am grijă și de mine. Fiu-miu a continuat mult timp după aceea să mă tachineze: „Ia zi-mi, mamă, ai mai făcut o nebunie, ce supă ai mai mâncat?”

Ligia Moise

Nu a trecut mult de la întâmplarea asta și mi-am dat demisia din spital. Ei, și într-o minunată zi de toamnă, în loc să mă duc repede la magazin și să mă întorc cu cumpărăturile tot repede ca să fac ceva de mâncare, am cotit-o spre primul parc unde m-am așezat pe o bancă în soarele călduț al acelei toamne minunate în care deveneam freelancer. Și știu sigur că am avut un fel de revelație în timp ce îmi dădeam voie să mă bucur și să mă odihnesc în momentele acelea: „Aaa, deci asta înseamnă să fii freelancer?!” 😀

Tot în perioada aia mi-am impus să nu pun mai mult de 5 programări pe zi la cabinet pentru că mi-am dat seama că nu e cinstit nici pentru mine, nici pentru pacienți. Și așa am putut să las jumătate de oră între terapii. Iar ăla era și încă este timpul meu.

Ligia Moise

Așa am învățat să mă opresc 10-15 minute pe o bancă în Cișmigiu cu o carte și o cafea bună. Așa am reușit să mă opresc și să observ detaliile din care este formată viața oricăruia dintre noi, detalii pe care le pierdem în fuga vieții dar care, multe dintre ele, dacă le-am vedea, ar putea să aducă bucurie, culoare, liniște și pe alocuri un strop de frumos.

Acum știu că și în anii în care am muncit foarte mult aș fi avut 5 minute să mă așez pe o bancă să îmi mai trag sufletul dacă aș fi știut cum să o fac. Dacă mi-aș fi îngăduit pauze, dacă aș fi avut cultura iubirii de sine bine așezată în sufletul meu.

Ligia Moise

Așa încât, dragă Ioana, ca să răspund punctual la întrebarea ta – sperând că va fi de folos și altor grăbiți – a fost un fel de „fake it till you make it”. Întâi am făcut-o deliberat, conștient, m-am oprit pentru ca astfel să nu-mi mai fac rău epuizându-mă ca, după aceea, din exercițiu în exercițiu, să realizez că devine un mod de viață. Viață de care mă bucur mult mai mult. Are alt gust, are savoare și liniște, mă alină atunci când am nevoie și mă animă atunci când vin către mine toate acele amănunte care îmi formează puzzle-ul ăsta numit viață.

Și mai este un lucru, oprirea asta din „goana nebună”, alături de lăsatul de fumat, reprezintă felul în care eu îmi spun mie „Te iubesc!”. Pentru că, renunțând la fumat și la acea perpetuă goană am încetat să îmi mai fac rău.

Ne spune Dalai Lama că a iubi un om înseamnă să îi vrei binele. Dar pentru asta trebuie, mai întâi, să te oprești din a-i mai face rău pentru că oricât bine i-ai face dacă îi faci și rău se cam anulează.

Iubiți-vă mult! Întâi pe voi înșivă pentru ca astfel să puteți iubi și alți oameni. Iar asta poate fi o bună motivație care să mă ajute să îmi fac timp liber.

Tu cum faci să ai timp pentru tine? (XI)

Un serial cu oameni ocupați

De Victoria Pătrașcu mă leagă multe. Cărțile ei, ideile în care ne întâlnim, felul ei generos de a fi, remarcat de mulți alții înaintea mea, admirația mea pentru tatăl ei, prietenia ei cu fetița mea. Ca niște piese care s-au potrivit. Încă mă aud, cu voce tare, citindu-i Mariei ”Ziua în care a fugit somnul”, încă o aud pe Victoria povestindu-mi despre copiii cărora nu le citește nimeni.

Victoria mi-a trimis un text și eu am uitat de el într-un folder. Poate că și asta a fost o piesă care s-a potrivit. Renunțasem la serialul ăsta cu timpul. La ce bun să ne rumegăm tristețile de a trăi mereu uitându-ne cu coada ochiului la ce ne-ar plăcea să facem, dacă am avea timp. Textul Victoriei m-a adus înapoi între cusăturile cămășii mele. M-a ținut de mână suficient cât să știu că vreau să întreb mai departe. Chiar și când doare puțin. Sau poate mai ales atunci.

Victoria Pătrașcu, scriitoare

Dragă Ioana,

M-ai pus într-o mare încurcătură. Nu am stat niciodată să mă gândesc cu adevărat la timpul meu. Știu că ar fi trebuit, dar n-am prea avut timp să o fac. Uneori îmi mai apărea întrebarea asta, dar o alungam ca pe o muscă enervantă. Acum, dacă stau să mă gândesc, cred că nu am făcut niciodată exercițiul ăsta și din lașitate, din spaima de a nu descoperi cum și pe unde se scurge timpul meu care, oricâte chipuri ar avea și oricum i-aș spune, reprezintă de fapt viața mea.

Dacă nu prea știu cum arată ”timpul doar pentru mine”, știu sau mai degrabă simt că în ultimii ani timpul nu se mai scurge la fel. Sentimentul ăsta nou vine la pachet cu pășirea într-o altă vârstă, când stau în cumpănă și socotesc. Și socoteala îmi spune că ar fi înțelept să fiu ceva mai cumpătată, mai selectivă, să nu mai fiu atât de risipitoare cu timpul, dar nu mă pot abține. Și mă reped cu capul înainte în fel de fel de proiecte. Pentru că ”e nevoie” și pentru că ”trebuie cineva să le facă”. Uneori, pășind dintr-un proiect în altul, am senzația că sunt aruncată într-un accelerator de particule și mărturisesc că în acele momente jinduiesc după timpul nesfârșit al copilăriei când, nu știu cum se făcea, dar era vreme pentru toate: să mă joc până la epuizare, să pictez ploi roz și verzi pe coli mari de desen, să pălăvrăgesc cu prietenii, bălăngănindu-ne picioarele pe digul de pe malul Olăneștiului, să mă îndrăgostesc de un actor dintr-o fotografie, să coc o prăjitură împreună cu bunica, să dezleg un rebus cu bunicul, să stau cu ochii pe pereți și să îmi inventez povești. În acele vremuri de care îți povestesc tot timpul era al meu. Îl cheltuiam, cu mici excepții, cum aveam chef și cu cine aveam chef.

Uneori mă gândesc că poate tocmai pentru faptul că mi s-a dat o copilărie atât de lungă, în care timpul avea nesfârșită răbdare, mi s-a scurtat timpul acum. Că doar trebuie să existe un echilibru pe lumea asta.

Cum fac să-mi fac timp pentru mine? Mult timp nu prea m-am priceput la asta. Am încercat în fel și chip, dar m-am resemnat să accept că timpul meu era un vălmășag, e un timp amestecat. Cred că mi se trage și de la  faptul că trăiesc de mai bine de zece ani într-o combinație riscantă: sunt mamă singură și freelancer. Și, după cum cu siguranță îți dai seama, asta îmi cam ocupă tot timpul.

Victoria Pătrașcu

Cele două lucruri care mi-au colonizat timpul sunt strâns legate între ele. De fapt, una a atras-o pe cealaltă. Venirea pe lume a fiicei mele a provocat intrarea în universul plin de ”farmec”, adrenalină și neprevăzut al liber profesioniștilor. M-am iluzionat, ca mulți alții că, părăsind programul de la nouă la cinci (în cazul meu era de 12 cu 24), voi avea timp să le fac pe toate cele pe care mi le doream: să fiu cea mai bună mamă din lume (mi-am ajustat așteptările între timp J), să scriu povești și să fac proiecte culturale pentru copii, care să îmi dea sentimentul că muncesc cu sens și cu rost, și nu doar că îmi închiriez corpul și mintea pentru câteva ore pe zi unei instituții. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg și am ajuns destul de repede să nu mai am pic de timp și ordine, să scriu mailuri și sumare de proiect pe bănci, la locurile de joacă, în autobuze sau la ședințele cu părinții și să dau mesaje despre unde este tocănița în timpul întâlnirilor de lucru. Am mai descoperit, cu nesfârșită tristețe, că mi-au dispărut vacanțele, că anotimpurile au început să se ordoneaze în funcție de sesiunile de finanțare pentru proiectele culturale și că ”atunci când arde” nu ai voie nici măcar să mori, darămite să îți iei o pauză. Am început să simt fiori pe șira spinării la auzul sunetelor de notificare ale Messenger-ului și WhatsApp. Mai întotdeauna aduceau vestea că mai era ceva de înghesuit în agendă, că un partener s-a răzgândit în ultima clipă sau că ceva s-a schimbat în bunul curs al lucrurilor. Dar, oricât de mult aș fi urât aceste sunete, și mai tare mă nelinișteștea absența lor. Acea liniște care cred că naște anxietăți în toți freelancerii de pe lumea asta și care le semnalează că, indiferent de cât de epuizați ar fi, e timpul să intre în furtuna propriului creier de unde să mai pescuiască o idee de posibil-probabil-incert proiect.

Am căpătat după un timp o supărătoare tendință de a compartimenta. Au apărut mai întâi agendele, bullet journal-urile, calendarele, săgețile, bifele, sublinierile, semnele de exclamare, tabelele în diverse culori. ”Ce nu e în agendă nu există” a devenit mantra mea. Doar că multe dintre lucrurile care îmi făceau plăcere și bine nu mai aveau loc în agendă și rămâneau surghiunite și triste  pentru o altă dată ”când o să fie timp”. Iar lucruri scârbavnice, dar plătitoare de întreținere, se lipeau în agendă ca limacșii pe frunzele de varză.

Mi-am propus de-a lungul timpului mai multe strategii. Am încercat să mă culc mai târziu, pe principiul că ”noaptea e liniște și pot lucra în tihnă”, am hotărât apoi să mă trezesc mai devreme, că doar se știe că ”cine se scoală de dimineață departe ajunge”. Am ajuns așa, nehotărându-mă cum e mai bine, să dorm trei-patru ore pe noapte și să mă consolez într-un final cu ideea că ”doar proștii își dorm viața”.

Din fericire, corpul mi-a fost mai deștept decât creierul. La un moment dat m-a tras de mânecă și mi-a șoptit (bine că nu mi-a urlat în față) că e cazul să mai iau și o pauză. Nu mi-am luat-o, dar am încetinit ritmul. A fost ca și cum aș fi trecut de la proba de viteză la cea de maraton. Și, cum se știe, la maraton mai ai timp să te uiți în jur, să bei apă, să guști o felie de portocală, să faci cu mâna spectatorilor.

Așa, alergând mai cătinel prin propria viață, am descoperit de foarte curând niște crăpături în timp. În timpul meu. Era tot acel timp în care mă îngrijoram. Pentru mine această revelație a cântărit ca descoperirea celei de-a opta zi, o zi despre care nu știa nimeni și în care puteam să trăiesc doar eu cu mine.

Victoria Pătrașcu

Dacă stau bine să mă gândesc, abia despărțirea de anxietate mi-a adus un pic de timp cu mine. Ce fac în nou descoperita a opta zi? De cele mai multe ori meditez. Cu ochii închiși sau deschiși. Nu reușesc încă să nu mă gândesc la nimic, dar mă străduiesc. Și pe zi ce trece sunt din ce în ce mai bună în a-mi goli mintea de furtuna gândurilor. Și devin din ce în ce mai pricepută în a contempla tot ce se întâmplă în jurul meu. În a opta zi aud cât de melodios este plopul din fața geamului, văd cum se schimbă culorile cerului peste București, miros teii din iunie, adun castane din Parcul Carol, citesc o poezie, tricotez un pulover galben de lână, număr firele unei pânze de păianjen și fac clătite.

A opta zi se mai pitește uneori. Speriată de notificările Messengerului sau WhatsApp-ului. Dar nu mă mai tem. Știu că va apărea întotdeauna când voi avea nevoie de ea.

TU CUM FACI SĂ AI TIMP PENTRU TINE? (X)

Un serial cu oameni ocupați

Laura Câlțea Vinț, editoare &blogger

Timp pentru mine înseamnă, invariabil, timp pentru citit. Orice altceva intră la timpul pentru lume, timpul pentru viața reală. Asta nu înseamnă că nu e un timp plăcut, ci că nu e un timp doar pentru mine.

Cum fac să am timp pentru mine? E o întrebare al cărei răspuns s-a schimbat radical acum doi ani jumătate când am devenit mamă. Dacă înainte mai puteam să jonglez cu munca, să sar peste tot felul de activități casnice, să las totul baltă și doar să stau cu o carte în mână, acum nu mai e posibil. Așa că am învățat să profit literalmente de orice moment liber. Și, pentru asta, mi-am dezvoltat în timp trei metode.

În primul rând, am descoperit că tehnologia lumii moderne îți poate schimba viața. Aspirator fără fir cu care faci curat în 10 minute în toată casa? Bifat. Mașină de uscat rufe, ca să nu mai petreci un sfert de oră să le întinzi pe sârmă? Bifat. Aspirator de geamuri pentru când trebuie, dar chiar trebuie neapărat să le speli, altfel nu mai vezi afară? Bifat. Mixer care amestecă singur? Mașină electrică care gătește singură? Mop cu aburi? Mașină de spălat vase? Bifat, bifat, bifat, bifat. Le-am luat pe toate (pe rând) și le-am pus la treabă în locul meu. Nu știu dacă s-a descoperit deja și n-am aflat eu, dar aștept cu nerăbdare și mașina care calcă singură rufele.

În al doilea rând, am devenit foarte organizată. Am o grămadă de agende în care organizez toate activitățile pe care trebuie să le realizez: de la treburi casnice precum gătitul, curățenia sau ieșitul în parc (lucruri pe care nu le fac singură, de-a lungul timpului ne-am organizat astfel încât și eu și soțul meu să avem parte de timp pentru noi, separat de timpul pentru familie), la sarcini de muncă sau cele care țin de activitatea de blogger, pe care mi-am asumat-o ca un fel de al doilea job. Dacă dădeam impresia că sunt o persoană ultra-modernă în virtutea paragrafului de mai sus, aici mă dovedesc a fi ușor retroactivă, întrucât prefer agendele tipărite și scrisul de mână în detrimentul unei aplicații care, probabil, ar fi mult mai utilă. Însă cine spune că trebuie să fim într-un singur fel?

Și, în al treilea rând, ca să fiu sigură că nu pierd nici un moment liber în care aș putea să citesc, am mereu la îndemână o carte. Obligatoriu, în geantă, când plec de acasă (deși acum mai rar), dar și în fiecare colț din casă. Biblioteci sunt în toate camerele (mai puțin în băi și balcoane, deși există și acolo puse strategic măcar câte o carte) și deja mă uit cu jind la orice perete liber gândindu-mă dacă ar mai intra niște rafturi acolo.

Pot citi stând în picioare lângă o bibliotecă, pot citi mergând, pot citi în timp ce aștept să se coacă ceva sau în timp ce la televizor sunt desene animate cu sonorul tare. În caz de extremă urgență, am și cărți pe telefon. Îmi aduc aminte cu plăcerea trișorului de niște proze scurte de Bukowski citite pe furiș la o nuntă (nu-i vorbă, ar fi încăput și o carte în geantă, am o Bookletta perfectă pentru asta, dar, când atragi prea mult atenția asupra ta, ești distras de la citit; nu merită).  

Laura Câlțea Vinț

Îmi amintesc de timpul lung și răbdător al lecturilor de adolescență și primă tinerețe. Un timp care nu se grăbea nicăieri și care își era suficient sieși și doar actului lecturii. Multe s-au schimbat de atunci, nu am mai reușit să găsesc acel timp, acel ritm și nici nu știu dacă mi-ar mai plăcea la fel. E mai grăbit timpul acum, mai socotit, iar timpul pentru mine e mereu furat. De la cititul în timpul călătoriilor (de orice durată), la citit în timp ce împingeam căruciorul în care dormea copilul sau mă plimbam cu el în marsupiu (am un record de vreo 3 ore de somn așa, aproape că rămăsesem fără pagini de citit), la cititul la toaletă (să nu-mi spuneți că nu practicați), la cititul fugitiv când trec dintr-o cameră în alta și văd o carte care-mi atrage atenția. Uneori, să pot citi un rând, un paragraf, e tot ce e nevoie ca să mă simt din nou eu însămi, să mă eliberez de presiunea lumii. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă o carte care mi-a atras atenția, așa că o scot din bibliotecă, o deschid la întâmplare, citesc câteva rânduri și apoi o duc într-unul dintre locurile de citit din casă.  

Mai mici sau mai mari, mi-am făcut locuri de citit în toată casa. Grămezi cu cărți care-și schimbă constant locul, în funcție de cum avansez (sau nu) în lectură. Din cauza asta, cărțile mele sunt mereu în mișcare.

Îmi simt biblioteca un organism viu care locuiește cu noi în casă (sau, mai degrabă, ne lasă și pe noi să locuim în casa ei) și care acaparează neîncetat spațiile libere și încontinuu se metamorfozează. Cu toate astea, memoria mea de cititor e, în continuare, infailibilă. Știu exact locul fiecărei cărți, e o geografie personală care-mi definește o lume în care mă simt, cu adevărat, acasă. Și care îmi conține ceea ce numesc timpul pentru mine.

Laura Câlțea Vinț
Andreea Mureșan, designer de interioare și grădini

De când mă știu, am o relație love-hate cu timpul. Am perioade din an, câte o săptămână ici și colo, în care amân, în care renunț, în care stau încremenită în mine, incapabilă să rezolv, să creez, să vorbesc măcar la telefon. Și perioade în care muncesc dement, de când deschid ochii dimineața până spre zece seara, și tot nu reușesc să țin pasul cu toate care ar fi de făcut. Despre primele, nu știu ce să spun decât că sunt modul în care creierul meu se apără singur, probabil, de o comoție. Despre celelalte, cele în care 12-14 ore îmi sunt insuficiente, nici atât. Deși bănuiesc că nu știu să pun limite pentru că mă tem. Mă tem să refuz proiecte, sarcini, oameni.

Andreea Mureșan

Teama e uneori financiară (mă bântuie încă amintirea unor ani destul de grei), alteori emoțională (ce vor crede oamenii despre mine dacă nu fac, dacă nu duc, dacă nu livrez la timp, complet, corect?). Iar alteori nu e nici măcar teamă, ci orgoliu – mă simt bine să fac. Se adaugă un soi de etică puritană în care am fost crescută de bunici, atât de cei paterni, cu care am locuit cea mai mare parte din anii formatori, cât și de bunica maternă, la care îmi petreceam toate verile și toate sărbătorile. Pentru ei toți, corectitudinea, disciplina, munca erau mai presus de orice altceva, iar obligațiile asumate veneau mereu înaintea confortului personal. Oamenii nu erau admirați pentru nimic cum erau admirați pentru că munceau cu simț de răspundere și făceau bine ceea ce aveau de făcut, indiferent dacă era vorba despre un strungar sau despre un chirurg, aveau casa sau grădina impecabile, creșteau copii politicoși și buni la învățătură, nu bârfeau și nu pierdeau timpul.

Eu, pe de altă parte, sunt fundamental leneșă. Îmi place să dorm până târziu, să citesc sau să mă uit la filme, să mă învârt prin casă fără sens, să mă plimb târându-mi picioarele și căscând gura la case vechi, să zac la umbră într-un hamac și să urmăresc norii cum trec. Să nu știu dacă e luni sau duminică, dacă e iunie sau septembrie. Fac toate astea? Cu nesemnificative excepții, nu. De foarte mulți ani, nu. E motivul pentru care le recunosc adolescenților dreptul de a pierde timpul, de a întârzia, de a se răzgândi în privința programului stabilit, e un lux cu care se vor mai întâlni rar. Adolescența mea a fost o astfel de perioadă de grație, marcată de lipsa de vinovăție pentru timpul pierdut. Acum, când sunt ocupată, mă simt permanent vinovată că nu petrec timp suficient cu ai mei și că nu le acord suficientă atenție. Când reușesc să mă odihnesc, mă simt vinovată că nu am suficientă energie pentru ei. Am un studio de design interior și minimum șapte proiecte în paralel cam în orice lună din an. Am ținut, în sezonul care tocmai s-a încheiat, câte 6-9 ore de cursuri într-o zi, trei zile pe săptămână, lunea la București, vinerea la Sibiu și sâmbăta la Brașov. Am trei copii: Sara începe clasa a XII-a, Ilinca – clasa a II-a, Toader – anul obligatoriu de grădiniță, pe care îl refuză cu îndârjire. Partenerul meu de viață, din fericire pentru noi toți, e mamă, tată și factotum și reușim să facem, împreună sau pe rând, fiecare după cum are o fărâmă de timp, cele necesare prin casă. Gătitul e aproape exclusiv în sarcina lui, la fel și cumpărăturile. Eu, în schimb, am parte de ședințe cu părinții, teme și proiecte școlare. Iar din octombrie, că tot nu am timp de nimic, mă întorc la școală (mai precis la facultatea de științele educației, ca să urmez o mai veche pasiune).

Ce înseamnă azi timp liber pentru mine? Cam orice moment în care mi se descarcă telefonul. Cele 30-60 de minute de dinainte de a adormi, când citesc sau văd un episod din vreun serial pe Netflix. De câte ori stau puțin cu Sara de vorbă și îmi povestește diverse și mintea mi se golește treptat de forfotă și zgomot inutil. De câte ori desenez împreună cu Ilinca. De câte ori mă uit cu Toader la fotografii cu pui de animale – noi doi suntem insomniacii familiei, așa că asta facem târziu în noapte, uneori. Când sunt în mașină cu Raul, cu picioarele pe bord, indiferent încotro mergem. Duminica, în cele două-trei ore în care stau în hamac și aud chiotele copiilor și mă uit la Raul cum grădinărește și văd insecte și păsări și broaște și lumea a rămas undeva departe, împreună cu semnalul telefonului, cu internetul și cu urgențele de tot felul. 

Andreea Mureșan

Când mă spăl pe păr. (Nu glumesc, de la nașterea Sarei încoace, dușul îndelung și spălatul pe păr au ajuns să mi se pară răsfățul suprem.) Vacanțele. Și recunosc că visez de ceva vreme la un an sabatic. Apoi amân. Am zis că la 40, apoi că la 45. Acum am împins visul mai departe, spre 50. Mă sperie de fapt ideea că nu aș ști cum să stau…

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates