Am fost. Mi se părea, poate, că e mai cool așa. În tabăra sarcastică, prea puțin preocupată de merry &bright.
Mi-a trecut. Cam definitiv. Poate că sunt mai puțin cool (e firesc, sunt și mai bătrână). Am aceeași oroare de calorii goale pe bază de marketing agresiv – supradoza de familii în formulă completă care pozează suav, 100% fericite 100% din timp, e o utopie de sezon pe care o tratez cam ca pe excesul de topping încărcat de coloranți din vârful unui cornet din care nici că se mai distinge intenția de înghețată. Nu mai am, însă, aceeași relație cu timpul. În sensul că nu mai am atât de mult timp de cheltuit, de irosit, de aruncat pe lucruri pe care nici măcar nu mi le mai amintesc după ce trece vâltoarea momentului, pe griji care nu sunt dintre cele care te țin, vorba lui Baz Luhrmann, treaz la patru dimineața, într-o zi de marți oarecare. Încerc să mă bucur cam de orice. Oricând mi se dă ocazia. Nu mai amân niciodată momentele bune. Sunt ferm convinsă că nu există cadouri care să compenseze senzația de gol interior și nici ciocolată care să estompeze singurătatea. Așa că, atunci când nu există boală, distanță și pericol iminent, la modul real și imposibil de ignorat, aleg, atât cât pot, să nu mai fiu Grinch.
Sunt atâtea dezastre care par să ruleze, ca într-un film horror cu buget mare, peste tot prin lume. Atâția oameni în suferință. Atâtea familii prinse în probleme insurmontabile. Atâtea coșmaruri sociale fără soluție pe termen lung. Cât timp nu alerg în rotița de hamster a durerii fără ieșire, cred că o să aleg să mă bucur. De tot și de toți pe care-i am. Să nu dau niciun minut din timpul în care m-aș fi putut bucura, nici o oră în care aș fi putut construi amintiri.
Nu știu dacă e presiune. Poate că este. E, însă, și o nevoie de azi și de acum. Cel mai trist, acum niște ani, mi se părea să existe oameni care să se simtă claustrați cu familiile lor, de Sărbători, cu telefonul ca unic spațiu de visare. Acum știu că momentele astea sunt despre alegerile fiecăruia dintre noi. Alegerile mele, de exemplu, stau la mine. Poate că nu vom fi toți cu gândul în aceeași cameră, poate că acasă nu e cel mai glamour loc, poate că mâncarea o să-mi iasă prost, poate că o dau magistral în bară cu cadourile anul ăsta (mi s-a mai întâmplat), poate că o să dea viața peste mine cu cine știe ce din ale ei (poate, totuși, mă iartă, că și din astea mi s-au mai întâmplat – aș zice că au fost suficiente, am învățat lecția), poate o să mă simt nelalocul meu în pielea mea, poate o să treacă și Sărbătorile astea ca atâtea altele, adică ciobite. Până atunci, însă, aleg să mă bucur. Să le iau așa cum vin. Cu ce vin. Episoade noi dintr-un nou sezon. Sper să fie bune și de păstrat, dar nu mai construiesc nici iluzii, nici anxietăți în subsolul paginii.
Cred că mulți dintre noi avem firul ăsta dus la ciorap: să nu te bucuri prea mult, să nu lași garda jos, să nu te relaxezi prea tare, să fii tu angajatul model, care lucrează de Crăciun, și mama minune, care se răstește de oboseală la copil, dar face toți cozonacii cu mâna ei. Să fie casa lună, chit că ești rupt de spate și să dai bine în poze, chit că ai cearcănele până la urechi pe sub machiaj. Am trecut de faza asta. Știu că nu pot să spăl geamurile atletic, să dorm cu laptop-ul în brațe și să mă trezesc făcând tarte au citron meringuée pentru minim șase persoane. Sunt cine și ce sunt. Pentru tot ce nu sunt, plătesc oricum.
Dar poate că bucuriile trebuie tratate ca felia de miraculos care sunt. Sigur că există o întreagă cultură Hallmark care a bagatelizat miracolele astea. Miraculosul, în general, e confiscat politic, comercial și… politic. Așa că mai bine Grinch – mai bine să nu-ți placă nimic din ce nu ai. Din ce nu… ești. Sau ai fost lăsat să crezi că nu ești.
Sigur că există oameni pentru care acasă e un blestem și familia sunt doar niște colocatari care nu au știut să împartă iubire, siguranță, un minim bagaj comun de tandrețe și de complicitate, pe lângă materialul genetic. E cam ca în basmul cu veleități educaționale, diseminat pe scară largă, în care copiii se pupau doar în somn și nu li se spunea niciodată cât sunt de iubiți. Singurul lucru care a ieșit din povestea a fost multă durere. Și un exces de căpcăuni.
Așa că nu, nu o să încep să rulez clișeele cu familia, împreună, spiritul sărbătorii și așa mai departe. Cred, însă, că te poți bucura și de unul singur – că ești bine, că ești pe picioarele tale, că poți gândi și munci liberi, că ai o lume mare de cuprins cu mintea, că ai o minte funcțională, poți rememora și poți proiecta, poți încă să bucuri oameni, alți oameni, și încă ai timp, încă îl ai pe acum, care e exact așa cum poate că nu intuiești: neprețuit.
Din păcate, Sărbătorile aduc și suferință cu ele. Totul se acutizează, toate întâmplările și neîntâmplările devin nevralgii în plin puseu. Timpul e prea scurt și în el trebuie să încapă prea multe emoții. Nu sunt puțini cei care ajung să regurgiteze afectiv. Cu cât trec anii, însă, ce a fost bun și ce a fost rău se amestecă în același aluat. Cam cum dospește viața. Cu de toate. Doar că nu e numai despre artificii. E și despre vină. E și despre absență.
Cât timp mai e, însă, un acum și în el încape măcar o adiere de mâine, cât timp nu arde nimic în jurul meu, în afară de o lumânare pe care am aprins-o eu și cât timp, da, mai am cui să dau fără să aștept să primesc nimic în schimb, cred că aleg să mă bucur de lucrurile astea. Indiferent de cât de non cool, glam, fashionable sunt ele. Cred că aleg să mă bucur și să le dau voie și altora să se bucure lângă mine. Dacă le pică bine. Cred că aleg să nu mai fiu Grinch. Cu puțin noroc, niciodată.
Adică, una peste alta, o colecție capsulă de întâmplări și locuri din oraș cu poveste, cu cadouri, cu ciocolată caldă și, poate cel mai important, cu un pic de respiro și de diafan care trece dincolo de ambalaj.
La #Târgdefrumos vreau să merg, ce-i drept, pentru lumânări, pentru ilustrații, pentru porțelan, pentru starea de cozy&spice&everything nice, dar, mai ales, pentru Oana, Andreea, Bogdana și toată pleiada asta bavardă și familiară de oameni care inventează bucățele disparate, dar atât de bine armonizate de frumos. Îți face realmente plăcere să-i (re)vezi, să-i întrebi ce se mai întâmplă în bucătăriile lor creative, ce idei mai sfârâie pe foc, cum mai e lumea lor, a micilor antreprenori care văd lumea with a twist și știu să o transforme în obiect/stare/idee/reverie/bucurie de colecționat. Ne vedem acolo!
Tot în weekend-ul 9-10, dar și în weekend-ul următor, Palatul Universul e inima festivă a Cartierului Creativ, unde cumpărăturile, conversația, cafeaua specialty băută în ritm de slow living și eventual accesorizată cu o felie de orange bread de la Beans &Dots pot fi punctul terminus al unei plimbări fără sanie cu reni, dar cu spiritul unui Moș Crăciun urban purtat cu panaș prin oraș. Detalii aici.
Dacă tot vă plimbați prin centrul Bucureștiului în weekend, o variantă e și Dichisar, o prezență deja rituală în decembrie și nu numai. De la haine la bijuterie contemporană, de la globuri la jucării și de la produse gourmet la condimente, recipiente și ustensile de gătit, tentațiile există și se diversifică de la o ediție la alta, așa că nu e de ocolit. Partea bună e că, dacă ratați o ediție, Dichisar de iarnă e un târg serial în care puteți plonja de la orice episod și din orice minut – e imposibil să nu prindeți ideea :-).
Dacă sunteți din Cluj, pe 10 decembrie, de la ora 17.00, se întâmplă la Librăria Bookcorner lansarea volumului Rătăciri deliberate (Litera), care a făcut cunoștință cu lumea la Gaudeamus, unde am fost și eu printre cei care s-au bucurat de viteza cu care au dispărut cărțile din stand. Doina îmi e prietenă de mult timp, mi-a fost colegă și am descoperit cu încântare în ea o prozatoare abilă, care mixează forța cu fragilitatea și manevrează minunat timpul în relație cu memoria. Profit de acest eveniment, așadar, pentru a vă face o primă recomandare de carte, ca o notă pe un colț de caiet, la pachet cu promisiunea că voi reveni cu o listă completă (în măsura failibilităților mele 🙂 de titluri care mi s-au lipit de creier, care mă bântuie sau pe care abia aștept să le citesc în vacanță.
Și, dacă tot e vorba de prieteni, mâine, revenind la București, abia aștept să-i aplaud pe Vlad Niculescu și pe Shaun Bythell, un duo pe care-l intuiesc delicios, hâtru și bisat intens de bibliofilii care vor veni să-i vadă la Cărturești Verona. Intuiesc anecdotică de librărie, povești cu scriitori și volume rare, serendipity și comunități legate de toată feliile de viață, istorie și emoție umană care se întâmplă pe un raft.
Un eveniment pe care îmi propun să nu-l ratez săptămâna viitoare e lansarea cărții lui Péter Demény, Vârtej în reluare (Curtea veche), la Humanitas de la Cișmigiu. Ce-am citit până acum despre carte sună splendid și provocator, suficient cât să potențeze Țipătul lui Munch de pe copertă și să mă transforme în cititoare deja captivă.
În sfârșit, joi, pe 14 decembrie, Colecționarul de sarmale lovește din nou, mai exact, Cosmin Dragomir gătește narativ, avizat și, mai ales, bulversant de gustos pentru marele public, de la 18.30, la Cărturești Verona. Să mâncați înainte, ca să nu înghițiți prea mult în sec 🙂
Despre Art Safari Christmas Edition vă pot spune că durează până pe 22 decembrie și că, după cum veți remarca din descrierea evenimentului, Palatul Dacia-România are program festiv, cu surprize frumoase mai ales pentru cei mai mici iubitori de artă.
Deocamdată cam așa arată agenda mea, din care am răsfirat online câteva file pentru cine are timp și chef de mobilat zilele astea și cu altceva decât drumurile obișnuite. Ne vedem prin oraș, între timp mă ocup de cărți și de biscuiți fără zahăr! 🙂
Întâi și întâi de noi înșine. (Ceea ce-mi aduce aminte că mi-am propus să fug mâncând pământul de ceva care pare să mă urmărească în ultimul timp, și anume de negrul din garderoba mea. Note to self: mai poartă și ceva colorat. Sau, măcar, treci de la negru la alb-negru.)
Până regăsesc eu însă culoarea din dulapul meu (presupunând că toți demonii sunt deja în Narnia), am pus cap la cap o listă de culori urbane, de invitații, de perspective, de locuri și oameni care le pun pe o hartă, într-o comunitate, pe un drum. Al nostru, eventual.
27 septembrie 2023 – 8 ianuarie 2024: Efectul Picasso la MARE, adică 46 de lucrări ale lui Pablo Picasso, de la dispariția căruia se împlinesc 50 de ani, la care se adaugă lucrări ale unor artiști români. România e una dintre cele opt țări implicate într-un amplu demers expozițional care funcționează ca un efort integrat de a explora Efectul Picasso. Reverbul. Filiația. Inspirația care circulă prin spații creative diverse și, totuși, deloc disonante. Mai multe vom afla cât de curând, dar se anunță un eveniment ambițios și provocator pentru publicul bucureștean și nu numai.
Din 29 septembrie 2023 până pe 14 ianuarie 2024 avem timp să vizităm Art Safari Stars Edition cu Bags Inside Out, o expoziție realizată în colaborare cu V&A care pune sub reflector gențile statement purtate de staruri, inspirate de ele și impregnate de personalitatea lor. „Kelly” Hermès, geanta inspirată de Grace Kelly, celebra „Lady Dior”, omagiu adus Prințesei Diana sau geanta „Baguette” de la Fendi, purtată de Sarah Jessica Parker în Sex and the City sunt doar câteva dintre starurile… de pe generic :-).
This is not a bag, it’s a baguette! 🙂
La Seneca AntiCafe se pregătește RECOLTA. Târg de Carte pentru Copii și Familii, cu ateliere de lectură, scriere creativă, desen, origami, întâlniri cu scriitori și tot felul de surprize. E cu număr limitat de locuri, așa că, dacă vă face vreo secțiune cu ochiul, e bine să vă hotărâți din timp unde vă înscrieți.
Cartierul Creativ vă face program de weekend în Amzei cu legume, fructe, cărți, animații, print-uri de artă, accesorii, happening-uri colorate (da, se pare că merg bine împreună și că puteți trece lejer de la un la alta – important e să aveți dispoziție de plimbare și de loisirs, restul se construiește la fața locului :-). Detalii aici.
De pe 4 până pe 8 octombrie o să avem expoziția centrală Romanian Jewelry Week la Biblioteca Națională a României. Asta înseamnă bijuterie de autor din România, UK, SUA, Australia, Franța, Kuwait, Cehia, Italia, Grecia, Mexic, Lituania, Israel, Ucraina, Belgia și așa mai departe – sunt peste 200 de designeri invitați, deci se anunță un display pentru toate gusturile (nu știu dacă și pentru toate buzunarele, dar asta o să descoperim la fața locului). E cu bilete și cu evenimente în alte patru puncte cu semnificație culturală din București. Găsiți aici detaliile.
Între timp, nu uitați că acesta e ultimul weekend în care culoarea Bucureștiului stă în muzică și în sărbătorirea ei prin Festivalul Enescu. Pare că vara a mai rămas puțin cu noi special ca să ne lase să ne bucurăm de cât de frumos sună orașul când nu fugim de el, ci spre el, spre toată frumusețea din inima haosului.
Mă rog, pe a mea o schimbă. E o lumină ireală, caldă și un pic prăfoasă la mine în apartament (unul dintre puținele lui avantaje, dar unul important pentru mine, din martie până în octombrie), e duminică seara, am avut o săptămână plină și de mâine încolo am mult opinteli nu neapărat în plan, cât în drum. Și nu am mai fost de cam mult timp aici. In this room of my own. Așa că un pic de răsfăț, de superficialitate, de mixaj cvasi boem într-o lună cu heirup (cred că septembrie e luna mea nepreferată, by default – abia din octombrie încolo mă împac cu ideea că s-a dus vara și că vacanța nu mai e pe nicăieri) nu cred să lezeze nimic din eficiența white collar, care începe și se termină cu cafea și care, vrem, nu vrem, e pe heavy rotation în playlist de luni dimineața.
Dar să mă întorc la ce-am promis, adică la produsele astea de lux care pot face o săptămână proastă digerabilă și o lună antipatică irizată de frumuseți mici și mari, dintre cele care rămân pe cerul gurii și pe bolta creierului, cât să nu ne scufundăm în melancolia autumnală (nici cuvântul ăsta nu-mi place neam!) care stă de obicei pitită în dulap, printre pulovere și pe lângă cizmele de ploaie.
Conversația. Serioasă sau nu prea, atâta timp cât e un schimb real (de idei, de stări, de filtre prin care tu și celălalt vedeți lumea, de bucăți de viață, de tine (așa cum ești și pe dinăuntru, nu doar pe dinafară), de apropiere între două minți care nu sunt puse să se certe și nici să cadă în clișee calpe, conversația dă coerență lumii. Din jur și din capul tău. Nimic nu te ajută mai mult ca un om care ascultă. Care te ascultă. Fără să se transforme într-o mașinărie de soluții, fără să-ți scoată ochii când ai călcat în baltă și te-ai stropit pe pantofi. Poate că cei mai mulți asta vrem, de fapt, când căutăm sprijin într-o altă minte – nu neapărat o rezolvare, cât validarea faptului că problema pe care o ridicăm e reală. Sunt puține lucruri mai rare ca o ușă la care să poți bate știind că, dacă ai dat într-adevăr de necaz sau dacă doar ți se pare, nu o să auzi pomelnicul defectelor tale, varianta fluvială, în managementul de situație cu grad mediu de dificultate. Mi-a licărit în minte lucrul ăsta când cineva, cu care am împărțit o frământare care nu strica niciun echilibru vital (în afară de al meu), mi-a spus un lucru mic și prețios: „Mulțumesc că mi-ai spus mie.” Mi s-a părut rar și frumos într-un fel de o delicatețe perfectă, fără emfază, fără pretenția unei soluții (de fapt a existat și un „e cam nasol” care m-a liniștit că nu dramatizez – cum spuneam, și asta căutăm, validarea care să țină locul criticilor pe care oricum suntem obișnuiți să ni le administrăm și singuri), fără altă miză decât cea a prezenței, fie ea și efemeră, în lumea tulburată a altcuiva.
Timpul. Știu, nimănui nu-i prisosește. E motivul pentru care am învățat să-l apreciez la maxim. O cafea băută „pe liniște”, zece minute în care poți să-ți faci curat în cap, o dimineață în care te trezești mai târziu. Pentru mine posibilitatea de work from home, care te lasă să mixezi, câtodată, scrierea unui proiect cu mașina de spălat care merge în fundal sau documentarea pentru un interviu cu o tavă care își vede de-ale ei la cuptor e de aur, tocmai pentru că îmi croșetează ochiuri mai largi acolo unde timpul era foarte strâns, unde alergam, unde pierdeam timpul. Munca asta hibrid a secolului XXI și companiile care înțeleg cum să o gestioneze în avantajul lor se traduc în ore – ore în care nu alergi. Da, nu se poate mereu, nu funcționează în orice situație. Dar îți dă timp acolo unde erau doar nervi, îți ia din statul în trafic, te lasă să-ți iei copiii de la școală, îți micșorează numărul orelor de muncă de după program, îți dă spațiu (și asta e important) când ai nevoie de el. Te învață că biroul tău ești tu. Pentru mine asta a fost o descoperire enormă. Și este în continuare, de câte ori lucrez de-acasă.
Cărțile. Poveștile altora. Lumile lor, amalgamate. Ușa crăpată, gaura cheii, fereastra întredeschisă dintr-o pagină. Ideile care le întregesc, le clatină, le complimentează, le contrazic pe ale tale. Felul în care autorul te cheamă în pagină și știe (sau nu știe) să te mai țină un pic acolo și după ce s-a închis cartea. Câteodată mă îngrozesc de cât de sterpe sunt discursurile mai mult sau mai puțin amenințător-firoscoase care li se aplică, așa, ca vaccinul antigripal, copiilor cărora li se recită psalmodic despre importanța lecturii. Ea nu e importantă – e adesea indigestă, perturbatoare, hipnotică, modulatoare (de opinii, de gânduri, de proiecții), e o telecomandă cu multe butoane care operează subliminal toate sistemele ființei, e labirintică și multivalentă, e vitală și fermecătoare. E așa păcat că literatura pare drapată în hlamida banalităților sforăitoare care omoară, în fapt, ce decantează ea mai bine: intimitatea din care se nasc identități. În imagine sunt câteva dintre cărțile care sunt cu mine (în fapt și în așteptare) zilele astea – ca imagine, ton, substanță, polifonii și contaminări, că tot e ăsta un cuvânt din ce în ce mai actual.
Muzica. Încă e Festivalul Enescu, încă are tot orașul gust de muzică. Dar ea e un produs de lux atunci când construiește comunicare. A ta cu tine, în primul rând. Când e cathartică sau, pur și simplu, generatoare de plăcere estetică pe care o împarți cu alți oameni, pe care nu-i cunoști sau cu care ai prea puține în comun. E ca un solvent absolut, ca o substanță perpetuu revelatoare a abisurilor și a frumuseții interioare a unui om, a suferinței, a agilității, a bucuriei pe care, miraculos, mintea le conține în același timp. Pentru mine muzica acestui anotimp e partea a treia din Simfonia nr. 1, de Mahler. Am ascultat-o și în Festival, cu Accademia Nazionale din Santa Cecilia, sub bagheta dirijorului Tugan Sokhiev, o ascult în căști, când pot, de preferință cu Eschenbach și Orchestre de Paris sau cu Abbado și Lucerne Festival Orchestra (e pe Youtube o înregistrare din 2009, cu Sir Simon Rattle în public). Și o ascult în capul meu. Feierlich und gemessen ohne zu schleppen. Când… vreau.
Conexiunea. Cu toate roșiile care vor zbura spre parbrizul meu, pe modul avion stau doar în avion. Pentru că am oameni la care țin și pentru că știu cum e să transpiri instantaneu de grijă și să ai senzația că s-a terminat tot aerul din cameră. Și să-ți dorești să zbori ca să ajungi mai repede undeva. Știu. A fost viață și înainte de telefonul mobil. Dar a fost viață și fără analgezie, fără vaccinuri, fără CT-uri și RMN-uri, fără canalizare, fără săpun, fără anestezie, fără încălțări, fără antibiotice, fără Waze, fără epi pen, fără mașini, fără hârtie igienică, fără frigider, fără carduri pe telefon, fără apă curentă. Dacă, fragilă cum e, conexiunea asta salvează și o singură viață, economisește și o singură durere, deturnează și o singură potențială tragedie, atunci momentele de disconfort pe care le generează sunt doar ferment pentru poliloghii sterile. Și cam atât.
Plimbarea. Pentru mine e oxigen. E un fel de a digera lumea în mișcare. Îmi lipsește mult, pentru că nu prea am timp de ea, dar, când se întâmplă, spontan sau nu, cu descoperiri neașteptate de grădini, declinări arhitectonice ale unui stil, colțuri de oraș pe care nu le știam sau, dimpotrivă, care-mi plac, locuri cu bunătăți, locuri cu prieteni, locuri cu istoriile lor, uneori intersectate cu a mea, ei bine, atunci nu mai am senzația de hamster pe rotiță, care e parte din echilibristica job – casă – școală a fiecărei săptămâni. În mers mi se limpezește o poveste în cap, mi se cristalizează o decizie, mi se năzare o idee, mă vizitează o amintire. Cel mai des. În mers te simți cel mai adesea viu și te scuturi de lâncezeală, de rutină, uneori și de tristeți. Uneori.
Descoperirea. Nu mereu, dar câteodată. Și nu întotdeauna majoră. De curând am început să urmăresc pe Instagram un cont care se ocupă cu istoria mai puțin cunoscută a culorilor. Sunt lucruri pe care le-aș putea găsi în nu știu câte cărți pe care îmi e lene să le scot din bibliotecă, dar îmi place cum sunt livrate sau, altfel spus, îmi place storytelling-ul suficient cât să-mi cer doza, aproape în fiecare zi. Contul, în caz că sunteți curioși, se cheamă @jackson_art. Vă las aici o bucățică de poveste :-).
Joaca. Da, eu cred în ludic, în lipsa de țâfnă, în eficiența străină de emfază, dar ceva mai gustoasă creativ a celor care, ce să-i faci, nu suntem perfecționiști și nu avem hainele aranjate pe culori în dulap. Mea maxima culpa. Zilele astea nu sunt cu toate corăbiile pe val, așa că m-am jucat în bucătărie așa:
banană + avocado (poate fi doar banană sau doar avocado) + cacao + ghimbir măcinat + zmeură + ciocolată neagră (dar îngrozitor de neagră!) sfărâmată grosier + scorțișoară
În boluri mici, lăsate cam o oră la frigider.
= magie
Răbdarea. Nu e punctul meu forte. Așa că pentru mine e un produs de lux… de nișă. Dar mă străduiesc să cred că e educabilă. Încerc să ascult mai atent, să intervin mai rar. Să explodez numai când realmente nu mai pot. Număratul și respiratul nu funcționează în cazul meu. Ce funcționează e proiecția. În câteva ore, în câteva zile, în câteva săptămâni, în câteva luni va fi trecut. În câțiva ani n-o să mai conteze. Așa sunt toate mai ușor de dus.
Ultima pe listă e… o seară ca asta. Nimic special. S-a făcut întuneric. Scriu, adică fac ce-mi place cel mai mult. Muzică în fundal. Numai eu cu mine câteva minute. Nu sunt toate comode, dar sunt ale mele. E doar prezența. În curând o s-o simt de-a binelea, pentru că-mi dă târcoale un țânțar din generația asta nouă, mutantă, rezistentă la Autan și toată gama de device-uri care se bagă-n priză (am unul care pare făcut la Nasa și pe care țânțarii… contemporani cred că-l percep ca pe un fel de spa instalat special pentru ei). Dar aici și acum nimeni apropiat mie nu e bolnav, nu am decât tristeți mici, care nu sunt necazuri mari și toamna aia cu ploi, vânt, noroi care îmi e 100% antipatică mă mai păsuiește un pic. Mâine am o zi luuungă, cam ca o zi de post total, dar e posibil să fi găsit deja perechea de cercei care i se potrivește.
Supereroi. Pentru că știu să se miște între observația profundă și stratul ludic al existenței, pentru că nu se iau prea tare în serios, dar iau în serios cărțile care-i tranzitează, care îi urmăresc o vreme, pe care le dau mai departe. Eu cam așa îi văd pe cititorii care își scot biblioteca la vedere în acest mini-serial, legat și nu prea de Bookfest.
Supereoi deghizați în oameni obișnuiți. În fapt sunt niște visători care se încăpățânează să lanseze muzee virtuale și concrete, să se joace cu memoria orașului, să vorbească în cunoștință de cauză despre tumultul socio-politic și, deloc în ultimul rând, cultural al timpului nostru. Chapeau bas!
Oana Drăgulinescu, muzicolog, jurnalist, sufletul ecuației la Connect Media și Muzeul Abandonului, #prietenameabună
Pentru mine o vacanța adevărată înseamnă neapărat și ceva de citit. Dacă am câteva zile libere, deschid raftul cu lecturile care stau în așteptare și aleg mereu mai multe cărți decât aș putea citi sau căra în mereu prea puținele zile de vacanță.
Din cele trei cărți alese pentru Ioana, două au fost citite în vacanța de iarnă, care s-a întins pe ultimele zile de 2022 și primele din 2023.
Michael Cunninghan -“Crăiasa zăpezii” e o carte micuță, dar care s-a cerut citită cu pauze, pentru că era un subiect cam dens pentru o vacanță – relația cu moartea în diversele ei forme. Moartea ca trecere, ca renunțare, ca absență.
Mi-a plăcut enorm cartea, este foarte smart scrisă și ce m-a frapat este că nu te poartă în poveste, ci te aruncă în ea. Te teleportrează în diverse momente ale existenței personajelor, în care tu devii un martor mut, dându-ți seama pe parcurs ce s-a întâmplat cu personajele de la un salt temporal la altul. Cuningham nu te ține de mână, ci te împinge de pe marginea piscinei, pe principiul… o să te prinzi tu cum să înnoți prin povestea asta. E cumva într-un balans utopic între speranță și disperare, viață și moarte. Dar este una dintre cărțile care au rămas cu mine.
Următoarea mi-am dorit-o doar pentru că titlul mi se pare genial – Cei care cumpără stele, de Anca Mizumschi. Nu mai citisem nimic de Anca și nu aveam nicio așteptare. Se terminase aproape vacanța, adică eram deja în aeroport când am deschis-o. Era să pierd avionul din cauza ei, pentru că m-a absorbit cu totul. Spre deosebire de Cunningham, care a fost citit ca o mâncare complicată, de bucătărie moleculară, pe asta am hăpăit-o ca pe cea mai bună mâncare a bunicii, atunci când ți-e teribil de foame și de poftă. Așa mult am ajuns să o iubesc, încât am împrumutat-o prietenelor mele de surorat literar și fiecare și-a notat pe prima pagină când a citit-o și cum. La mine a fost ca o criză bulimică, nu mă puteam sătura de ea, practic a fost citită în aeroport, avion și după doar câteva ore de somn, printre bagaje nedesfăcute. Ioana și Carmen, surorile literare, au citit-o cu înghițituri mici, așa cum amâni finalul a ceva foarte bun, doar pentru că știi că nu vrei să te desparți de acea senzație. Pe pagina mea de carte am scris așa: Tocmai am citit…de fapt am hăpăit pe nerăsuflate, într-o zi, fără să-i pot da drumul, o carte pe care o așez imediat după “Toată lumina pe care nu o putem vedea” a lui Antony Doerr și Elif Shafak (pe care o iubesc necondiționat) – cu “Cele 40 de legi ale iubirii” și Narine Abgarian – Din cer au cazut trei mere. Se numește “Cei care cumpără stele” – de Anca Mizumschi. Este o carte de o frumusețe asemănătoare cu broderiile de piatră ale arhitecturii maure, cu străduțe labirintice în care să te pierzi, cu mâini fine care atârnă stele în țesături complicate, cu pietre prețioase ce se lasă închise în bijuterii construite mistic, brocarduri și mătăsuri prețioase, hărți meticuloase ce se transformă în tărămuri veșnice ale imaginației. Este atât de vie, atât de frumos și prețios scrisă…. o bucurie de carte!
Apoi au trecut câteva luni și cărți până când o lectură m-a făcut din nou să uit să respir. Am cumpărat Simon în ziua în care a apărut, am alergat efectiv seara la librărie, aproape de ora închiderii, pentru că iubisem așa tare “Din cer au căzut trei mere”, încât nu visam decât o altă carte semnată de Narine Abgarian. Simon este ca o expozitie a iubirii, iar capitolele sale vorbesc despre felurile atât de diverse în care poți să iubești și în câte feluri te poți metamorfoza tu în raport cu iubirea.
Este o carte fără pic de ostentație…aproape că nu te convinge la început, pentru că nu vrea să te convingă de nimic, dar te va face să nu te mai saturi de bucuria de a vedea lumea prin ochii lui Simon.
La conferința autoarei Narine Abgarian moderată cu atâta eleganță de Marius Constantinescu, ea a spus ceva ce mi se pare că definește cumva volumul Simon: “Viața e iubire, nașterea e iubire, până și moartea e iubire. Poate iubirea să anuleze moartea? Nu știu, dar dacă ceva va începe după moarte, acel ceva va fi animat de iubire.”
Cineva a comentat când am postat acest citat: ei, dar cum poate fi moartea despre iubire? Ei bine, volumul Simon decantează poveștile de iubire fix la priveghiul cuiva care a văzut toată lumea prin lentilele iubirii.
Oana Vasiliu, jurnalist, agitatoare urbană, roșcată sine qua non 🙂
După 15 ani, am simțit nevoia să mă întorc la școală, să studiez antropologia, hrănind astfel o pasiune care a tot crescut: istoria gastronomică și alte lucruri din sfera bonne bouche. Printre studii antropologice și limbaj academic greu de asimilat, un newsletter dedicat poveștilor gastronomice și restul de lucruri pe care le am de făcut din calitatea de adult, în ultimul an, mi-au rămas aproape de suflet următoarele lecturi:
„Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului”, Gabriela Tabacu, ed. Humanitas (2022), o bijuterie literară pe care orice pasionat de București ar trebui să o citească. Pentru mine, poveștile din carte au mai temperat furia pe care o simt la fiecare blocaj de trafic sau nepăsare a șoferilor care pur și simplu parchează aiurea. Am călătorit într-o lume în care nimeni nu se grăbea, era greu, dar se cultiva răbdarea. Povestea curge cronologic, din anii 60, orașul se schimbă, la fel și generațiile, iar autoarea – fiind de profesie arhitect, aduce în discuție și schimbarea identității străzilor, clădirilor și cartierelor, dar și felul cum locuitorii, bucureștenii, se raportează la spațiul lor.
„Povestitorul. Istorisiri din viață și muzică”, Dave Grohl, traducere ed. Publica, colecția Victoria Books (2022), este o carte-confesiune despre omul din spatele mega fenomenului rock Foo Fighters, o autobiografie pe care o consider esențială de citit în special pentru tații de fete. Până să citesc cartea, nu mi-am imaginat cum arată relația perfectă tată-fiică, însă pare că Dave a reușit, fiind totodată un superstar pe care o lume întreagă îl așteaptă pe scenă. Este atât de uman și de frumos scrisă – iar cea mai impresionantă parte este felul în care a ales să vorbească despre moartea lui Kurt Cobain, colegul său de trupă. Am citit multe biografii, dar nicăieri nu cred că am văzut mai multă candoare pentru un subiect atât de dureros ca moartea unui prieten, înainte de impactul real al destrămării trupei Nirvana. Și este și cartea pe care am dăruit-o tuturor taților de fete pe care îi cunosc și știu că au o pasiune pentru muzica rock, fiind balsam pentru suflet și pentru ei.
Combo-ul gastronomic dintre celebrity chef Stanley Tucci, cu autobiografia cu multe referințe gastronomice „Taste” (apărut în traducere la ed. Publica, colecția Victoria Books), și cel mai cunoscut și premiat bucătar din lume, Rene Redzepi, cu povestea scrisă de Jeff Gordinier (jurnalist gastronomic, colaborator pentru NYT, The New Yorker, The Economist) despre drumurile prin lume ale acestuia, „Hungry” (netradus, disponibil la mai multe edituri, eu am citit varianta Penguin Random House). Realitatea este că încă îmi caut vocea de a povesti întâmplări și povești gurmande, iar capul, agendele și notițele de pe laptop sunt pline de idei, dar n-am făcut încă nimic în această direcție. Cu cât citesc mai mult și intru în „bucătăria” fiecărui chef, descopăr multă umanitate, energie și mai ales, capacitatea de a o lua de la capăt. Ambele cărți sunt fascinante prin prisma descrierilor – ești practic oaspete la masă, mergi cu ei la cumpărături, le descoperi felul în care își iau informațiile despre gastronomie. Iar ingredientul secret este familia – care în cazul lor, are două valențe – cea dobândită prin relații de rudenie, dar și cea descoperită ca echipă.
Diana Popescu, jurnalist, podcaster, ticluitoare de idei bune condimentate perfect 🙂
Lucrurile din viața ta dispar, rând pe rând. De parcă asta n-ar fi de ajuns, odată cu ele dispare și amintirea lor. Ți se pare cumplit? Află că se poate mai rău: în caz că te afli printre cei câțiva al căror ADN le permite să nu uite, vei fi vânat și pedepsit exemplar. O carte despre mai multe tipuri de pierdere decât ți-ai imaginat. O carte care te prostdispune cu premeditare, într-un mod încântător. Și te face să te-ntrebi: dintre toate cele care te-au făcut cine ești, ce-ai alege să păstrezi? Yōko Ogawa – „Poliția memoriei” (Humanitas Fiction 2021), traducere Raluca Nicolae
La spectacolele lui Radu Afrim, biletele nu se cumpără. Se vânează. Inevitabil, așa stau lucrurile și cu cea mai recentă montare pe care și-a trecut-o în cont la Naționalul bucureștean. Dramatizarea unui roman cât se poate de românesc, cât se poate de luminos, relaxat, optimist. NOT. E un roman spre însingurare și spaime, despre decrepitudine emoțională și moarte în toate formele ei. Meniu complet, pentru amatorii de sporturi mentale extreme. Dacă vă era dor să scormoniți prin frici, dacă distracția voastră e să plonjați în angoase (măcar în ale altora), aveți fix ce vă trebuie. În caz că autoironia e ceva ce practicați în liga profesionistă, iată unealta perfectă. Mihai Radu – „Repetiție pentru o lume mai bună” (Polirom, 2022)
Din când în când, se-ntâmplă să dai peste o carte de care te amorezezi până peste urechi. Am pățit-o, de pildă, cu „Toate numele”, a lui Saramago (e momentul să-mi mărturisesc dragostea pentru acest portughez magic). Dar asta s-a-ntâmplat cu mulți ani în urmă. Mai recent, cu această bi-ju-te-ri-e. O încântare dintr-o copertă în cealaltă. Un roman care, cu ironia lui rafinată, cu joaca irezistibilă pe bază de gramatici, cu „mineritul” voios în galeriile psihicului, cu filosofia livrată fără vreun gram de prețiozitate, te fericește la fiecare rând.Încă nu m-am decis să văd ecranizarea, de teamă că nu voi regăsi deliciile poveștii tipărite. Dar mă-ncurajează faptul că protagonistă e minunata Josiane Balasko. Muriel Barbery, „Eleganța ariciului” (Nemira, 2016), traducere Ion Doru Brana
Carmen Lidia Vidu, Ștefania Oprina și Alina Purcaru
E greu. Să jonglezi cu evenimente, neprevăzutele de târg/salon :-), înregistrări și o rubrică zilnică, personală, presupune un efort… deloc neglijabil, să zicem. Dar îmi place. Îmi place să plonjez, #voyeuse, în textele acestea despre cărțile altora, să mă recunosc în unele alegeri, să combat mental cu altele. Sunt, toate, ca niște cadouri livrești. Faptul că le despachetez pe durata Bookfest-ului e un pretext, până la urmă. Conversația despre cărți, despre ce, cum și de ce citim, ar trebui să fie o permanență, o stare de fapt, de sine, o modalitate prietenoasă de a combate continua cenușăreală a cărților în cotidian. Poate că ne-am plânge mai puțin de analfabetism funcțional, piață mică, lipsa librăriilor și așa mai departe. Poate că pozele cu cărți le-ar face concurență celor cu cafele și pisici (sau poate că ar fuziona), poate că discuțiile din mica și atât de scindata noastră lume culturală ar fi mai puțin corozive.
Nu știu. E doar un gând. #împreună nu citim nici mai mult, nici mai bine, dar sigur citind „la vedere” normalizăm, poate chiar scuturăm puțin de praf una dintre cele mai frumoase piruete intelectuale: plimbarea prin imaginația altcuiva.
Carmen Lidia Vidu, regizoare, creativă până în unghii, colecționară de povești, inițiatoare de conversații care contează. Credit foto: Claudia Bucsai
1. Monica Lovinescu – „Jurnal esențial”, Humanitas Marile nume coboară de pe soclu și devin oameni, prieteni, cunoscuți ai Monicăi Lovinescu. Stai la masă, la telefon, la o discuție privată, asculți conversații despre Eliade, Cioran, Noica, Goma, Liiceanu, Andrei Ursu, Pintilie și mulți alții. „Jurnal esențial” e un fel de voyeurism cultural. Personalități despre care vorbeam pâna acum mai mult pe un ton plin de emfază, devin oameni din carne și oase cu frici, lașități, subtilități, fragilități. Cartea asta m-a repoziționat în relația mea cu normalitatea, cu firescul, cu umanismul, cu oamenii și gândirea lor. Am fost crescută într-o cultură a „marilor personalități”, iar jurnalul Monicăi Lovinescu vine ca un tratament de însănătoșire și de curățare a felului în care mă raportez la cultură și la istorie. Priveam rigid „valoarea” până la acest Jurnal al Monicăi Lovinescu. Poate că ăsta e marele atu al cărții: că tonul personal e tonul esențial.
2. Daniel David – „Psihologia poporului român”, Polirom Cine suntem, cum ne credem? Pe de o parte, suntem mândri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm. Ce ne definește ca nație? Cartea asta e aproape terapie. Te face să te înțelegi la un alt nivel, e o discuție pe care eu nu am avut-o cu mine până la lectura acestei cărți. Relația cu autoritatea și cu instituțiile sociale, abordarea riscului în cultura românească sunt explicate în carte din punct de vedere psihologic. În România, încrederea în semeni e foarte mică. Neavând încredere în ceilalții, cooperarea cu ei e una e scăzută și impreuna construim instituții slabe. Profilul general al țării noastre este un profil dominat de individul colectivist și de concentrarea puterii. Noi am ales spațiul vestic, dar refuzăm valorile lui. Românii încă văd schimbarea și viitorul ca pe un pericol. Identitatea națională influențează comportamentul meu personal. Citind cartea „Psihologia poporului român” înțeleg mai clar ce înseamnă „așa sunt românii”.
3. Lucia Berlin – „Manual pentru femei de serviciu”, traducere de Ioana Miruna Voiculescu, Editura ART Cartea „Manual pentru femei de serviciu” a fost publicată abia la zece ani după moartea autoarei Lucia Berlin. Cele 43 de povestirile împrumută mult din viața pe care a dus-o Lucia Berlin: copil abuzat, femeie dependentă de alcool, sărăcia, relațiile disfuncționale, dar și momente de bucurie și conexiune umană. Căsătorită cu trei artiști, divorțată de toți trei, mereu în alte țări, alte orașe, Lucia Berlin a avut fel de fel de slujbe: centralistă, femeie de serviciu, soră medicală, asistentă personală. S-a luptat cu propriile vicii, așa cum o fac și eu. E o carte despre intimitatea și apropierea dintre oameni.
Ștefania Oprina, zână bună, pasionată de cărți, incapabilă să nu zâmbească la Seneca Anticafe (și nu numai 🙂
Poate o să ai o zi proastă, poate o să ai nevoie să pari amuzant în fața unui copil care crede adulții plicticoși, poate, pur și simplu, te iei tu pe tine prea în serios, așa că dă-ți pantalonii în vine și râzi un pic de tine, cum recomandă Rimele pe Dos. Recomand orice carte de Carmen Tiderle, dacă într-adevăr nu ești un adult plicticos. Altfel nu o să înțelegi de ce recomandă un librar o carte de poezii pentru copii.
Într-o zi am descoperit un autor nou. Mai rar când ești librar de mai bine de 10 ani. L-am descoperit pe Terzani în engleză, el scrie în italiană, a locuit mare parte din viața lui în Asia și eu îl recomand în română. Scrie impecabil, a scris zilnic și asta se vede. Jurnalist timp de 30 de ani, Terzani își ia cititorul într-un carusel alături de el și descrie ce învață din jur cu ochii larg deschiși, în culori vii și cu fine reflecții filozofice. Și te plimba prin toată lumea.
Iar, la final, te va lăsa să asiști la emoționanta discuție cu fiul său când știe că nu mai are mult de trăit și decide să dăruiască din înțelepciunea sa tuturor celor care deschid Sfârșitul mi-e început. Un tată îi povestește fiului marea călătorie a vieții:
„ … ce-ar fi dacă eu și cu tine ne-am așeza o oră în fiecare zi și tu m-ai întreba despre lucrurile despre care ai vrut să mă întrebi întotdeauna și eu aș vorbi fără reținere despre tot ce-mi stă la inimă, de la istoria familiei mele la cea a marii călătorii a vieții? Un dialog între tată și fiu, atât de diferiți și atât de la fel, o carte testament pe care tu va trebui să o înjghebi. Grăbește-te, căci nu cred să mai am mult timp. Aranjează-ți programele și eu încerc să mai supraviețuiesc o vreme pentru acest proiect minunat, dacă ești de acord.
Te îmbrățișez, tata „
Sunt multe cărți pe care le-ar recomanda și numai pentru entuziasmul din spatele lor. Orice carte aleasă de Bianca Mereuta e deja o rețetă sigură că o să-ți îmbunătățească viața. Pentru noblețea și corectitudinea cu care echipa Baroque lucrează cărțile poți să alegi orice titlu îți sună bine, o să fie o carte frumoasă. La fel cum orice titlu a intrat în selecția Black Button Books e o alegere deșteaptă.
Mi-e mai ușor să recomand categorii. Le dau oamenilor multe opțiuni mari de tot din care sa aleagă. Recomand oricui să citească jurnale de români. De orice fel. Descoperi în ele toată istoria pe care trebuie să o știi. Mihail Sebastian, Ioana Pârvulescu, Lena Constante, Laura Ionescu, dacă nu se mai găsesc cu atât mai bine – încăpățânează-te, caută-le, cere-le, citește la bibliotecă. Și după ce citești suficient de mult, pune-le cap la cap și ai acolo toată psihologia și istoria pe care le-ai detestat sau ignorat la școală.
Alina Purcaru, poetă, activistă, jurnalistă și, în general, factotum literar 🙂
Infinitul într-o trestie, de Irene Vallejo, Editura Pandora M (trad. Silvia-Alexandra Ștefan) expune un spectacol fabulos, al cărui subiect este istoria scrisului. Viața cărții, în special în Antichitatea greacă și romană, e subiectul unei adevărate expediții arheologice pe care autoarea spaniolă o derulează sub ochii noștri cu o pasiune molipsitoare și cu o onestitate intelectuală admirabilă. Vorbește despre manuscrise și suporturi de text pierdute pentru totdeauna, ca și despre scrieri care au supraviețuit prin adevărate miracole, ținînd cont de marea fragilitate pe care cuvântul scris a avut-o, de-a lungul mileniilor. Povestește despre marele dar al traducerilor, pe care Ptolemeii le-au ridicat la rang de primă necesitate, despre cum traducerile au omogenizat spațiul cultural în care au circulat și ne-au oferit, din umbră, o bază de cunoaștere comună. Scrie despre scribi și bibliotecari, despre scriitoare uitate, despre depozite de carte și coduri secrete, despre rarități, dar și despre practici pe care le împărtășim la mii de ani distanță. Scrie cu o vervă care face paginile să se topească, scrie simplu, atașant, cu emoție, dar mereu cu referințe și cu o bibliotecă de trimiteri, abil camuflată sub stilul suplu, nepretențios. Mie cartea mi s-a lipit de degete câteva zile și aș face-o cadou oricărui șoarece de bibliotecă, oricui iubește cărțile despre cărți, istoria și ascunzișurile ei aparent nespectaculoase, în care s-a produs, invizibilă pentru mulți, schimbarea.
Scrieri feministe de Laura Sandu, Editura frACTalia, este o carte-meteor, cum rar apar, una care sfidează încadrările standard și se folosește de toate formele de expresie pentru a vorbi despre devenirea feministă într-un mediu ostil. Scrierile înseamnă eseu politic, fragment de jurnal, bucăți de critică literară, poeme și multe interogații menite să aducă la lumină felul în care feminismul socialist se angajează în lupta cu nenumăratele opresiuni ce ne pot afecta viețile, în funcție de locul în care ne aflăm. Animate de dorința de a imagina o lume incluzivă, eliberată de binaritatea de gen, dar și de servituțile capitalismului, o lume în sfârșit la adăpost de nenumărate forme de exploatare și discriminare, Scrierile vorbesc despre posibilitatea unei vieți comune, în demnitate și siguranță, o viață al cărei bine primează în raport cu ambițiile individuale. Rămânând eminamente politice în fibra lor, indiferent de subiectul abordat, aceste scrieri pledează, în același timp, pentru o literatură eliberată de chingile canonice, revendicând bunăstare și demnitate pentru toate, nu doar pentru cele privilegiate. E o carte în care ideile, emoția și sensibilitatea fuzionează într-un ecosistem atent curatoriat, pe care autoarea l-a elaborat constant prin tot ce a construit pentru mișcarea queer-feministă din România, din interiorul căreia scrie.
Eu Tituba, vrăjitoarea neagră din Salem, de Maryse Condé și recent apărutul roman Ultimii regi magi, de aceeași autoare, ambele publicate la Editura Polirom, ambele traduse minunat de Alexandra Cozmolici. Am descoperit-o pe Maryse Condé, această zeiță a literaturii antileze, odată cu Tituba, roman istoric ce spune povestea unei femei de culoare originare din Barbados, ajunsă sclavă, în proprietatea unui pastor puritan și urmând a fi judecată într-unul dintre procesele de vrăjitorie din Salem. Tituba a fost singura victimă de culoare a acestor procese istorice, de o cruzime buimăcitoare. Maryse Condé spune povestea Titubei redând demnitatea și frumusețea unei vieți aureolate de iubire și de legăturile invizibile cu ținutul natal, oricât de mari ar fi fost suferințele îndurate. Scriitoare care a contribuit în mod esențial la corpusul vast și nesupus al literaturii postcoloniale și feministe, Maryse Condé imaginează o proză de o mare pătrundere psihologică, alimentată cu spirit critic, mult umor și iubire față de lumea plină de bogăție a Caraibelor. În același timp, descrie cu aceeași acuitate ororile scaviei, ale colonialismului și urmările lor. Ultimii regi magi preia aceleași teme – sclavia, rasismul, răul istoric al colonialismului – într-o ficțiune stratificată, în care o poveste de familie poartă în ea tensiuni identitare cu puternic potențial destabilizator.
Recunosc că-mi place la nebunie să mă uit ce-și cumpără alții, ce vor să răsfoiască, să citească, să transporte în mințile celorlalți, în conversații reale și virtuale, în cronici, în săli de clasă, în ambalaj de cadou, în rutina bibliofilă proprie.
Ca de fiecare dată, am invitat cititori antrenați, pe care-i admir, să ne arate ce citesc și ce au pe lista de shopping. Arareori e vorba de trei cărți – sunt mai mult niște recomandări împachetate în texte care sunt, ele însele, mici piese de colecție.
The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt, W.W. Norton & Company, prima ediție: 2012
tradusă la Editura Humanitas sub titlul „Clinamen. Cum a început Renașterea”
Am pe noptieră o carte pe care o recitesc. Am descoperit-o în 2020 într-o librărie – n-a fost greu, pentru că pe coperta ei e scris mare, cu auriu „Winner of the Pulitzer Prize” și „National Book Award Winner”. De la prima lectură, aceasta a devenit pentru mine modelul de cum să scrii non-ficțiune azi pentru marele public: integrând mijloacele ficțiunii, îmbinând cercetarea acribioasă cu construcția epică, scoțând în față un personaj prin prisma căruia să spui povestea. Volumul se numește The Swerve. How the World Became Modern de Stephen Greenblatt.
Ce face marele profesor de la Harvard în această carte este să ne spună povestea descoperii manuscrisului De rerum natura de Lucrețiu de către unul dintre primii umaniști, Poggio Bracciolini, dar și să „traducă” pe înțelesul omului contemporan poemul lucrețian. În același timp, el argumentează că punerea în circulație, în Renaștere, a acestui text, a reprezentat plantarea semințelor modernității. Este o poveste despre culisele de la Vaticanul începutului de secol XV (Poggio este, la începutul poveștii noastre, secretarul personal al Papei), o poveste de aventuri în căutarea marilor opere ale Antichității, o poveste despre dragostea pentru frumusețe și eforturile de a o reda lumii.
Pont: Humanitas tocmai a tradus o nouă carte de Greenblatt, Tiranul. Politica în viziunea lui Shakespeare (2023).
Dezrădăcinare de Sașa Zare. Editura Fractalia, 2022
Am ajuns, zilele trecute, la Gala Premiilor Observator Cultural, exact când pe scenă se afla Sașa Zare. Deci iată că Sașa Zare există, în carne și oase! Un nom de plume are o înfățișare concretă! Anul trecut, presa culturală din România a scris despre Dezrădăcinare că este un roman queer. Fără să-i contest asta, etichetă la care în mod evident autoarea ține, Dezrădăcinare este chiar mai mult decât atât: un roman complex despre identitate și identități.
Sașa Vlas, naratoarea din roman, este o tânără din Republica Moldova care studiază în România, la Cluj, unde a plecat după o iubită, dar și ca să scape de o mamă sufocantă și ipohondră. Întrebările ni se revelează rând pe rând. Cine este Sașa, în afară de copilul mamei ei? Care este adevărata limbă a unui basarabean, româna literară sau „moldoveneasca”? Cum poți fi în lume creștin și queer în același timp? Iar încadrul comunității queer, cum te definești, lesbiană sau bisexuală – și nu cumva e cam laș și neasumat să te ascunzi sub umbrela de „bisexuală”?
Povestea este construită ca un roman în roman: aflată într-un sat moldovean, izolată voluntar de lume pentru a scrie literatură, naratoarea ține un jurnal al evenimentelor și trăirilor de zi cu zi și în paralel scrie un roman autobiografic, cuprinzând multe amintiri din copilărie, adolescență și primele experiențe sentimentale și erotice. Punerile în abis multiple sunt doar o parte din subtilitatea construcției narative. Cred că este romanul care m-a surprins cel mai mult anul trecut, pentru că acest roman de debut este scris cu mână sigură, în toate nuanțele sale: de la liric la social și până la militant.
Povestiri de citit sub bancă de Alex Moldovan, Ed. Arthur, 2022 (carte pentru copii pe care le-o recomand și adulților)
Dacă Alex Moldovan n-ar avea deja un stil format, am putea zice că volumul Povestiri de citit sub bancă este un produs cu urme de Roald Dahl, Astrid Lindgren și Daniil Harms. Dar autorul Olguței și al Băiețelului care se putea mușca de nas a creat deja o serie de personaje obraznice, jemanfișiste, nonconformiste, pe al căror fundament sunt construite cele de aici: picii dintr-a VI-a E, care trec prin tot felul de pățanii extraordinare, cu sfârșit neașteptat și nuanțe de absurd.
De pildă, în prima povestire, „Lunea altfel”, copiii „…au avut o surpriză neplăcută. Au aflat că urmau să facă schimb de locuri cu profesorii. Profesorii îi așteptau deja tolăniți pe scaune și cu picioarele pe bănci, butonând telefoanele și discutând zgomotos”. O idee numai bună pentru „școala altfel” de oriunde!
Paula Erizanu, scriitoare, jurnalistă, trăitoare „în cel puțin două limbi, între Chișinău și Londra”. Credit foto: Nadejda Roșcovanu
Aș vrea să mă uit prin Istoria Mămăligii lui Alex Drace Francis și Biserica în stat sau biserica de stat de Oliver Jens Schmitt, Humanitas. Sunt curioasă să răsfoiesc volumele de poezie Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga, și Sarx, de George State, de la Nemira, precum și Kaddish de Radu Vancu, proaspăt apărut la Casa de Editură Max Blecher și Țesătoarea Medeei Iancu, de la Fractalia. Mi-aș dori să văd și cum trăiesc animalele și oamenii din Quilt, o colecție de proză scurtă de Veronica Niculescu apărută la Polirom. M-aș aventura să trag un ochi și asupra corespondenței lui Benjamin Fundoianu, apărută la Tracus Arte. Aș citi și Refugiul Timpului, de Gheorghe Gospodinov, de la Anansi/PandoraM. Am contribuit cu o povestire la Retroversiuni. Antologie de proză scrisă de femei, coordonată de Cristina Ispas la Editura Paralela 45 și abia aștept să văd și celelalte texte din volum. De la Editura Cartier, termin acum romanul-bijuterie Legată cu funia de pământ de Lorina Bălteanu, care mi se pare o capodoperă care sper să ajungă la cât mai mulți cititori care au nevoie de ea, și abia aștept să mă cufund și în proaspetele traduceri: În căutarea timpului pierdut, de Marcel Proust, Morții, de Christian Kracht, Depeche Mode, de Serhii Jadan, Complexul lui Jonas, de Thomas Glavinic. Găsesc literatura pentru copii foarte terapeutică și pentru mine așa că am pus ochiul pe noul volum Rostogol, de Lavinia Braniște, de la Arthur, și mă delectez deja cu Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, de Ionela Hadârcă (Cartier.)
Marius Motoca, vrăjitor comunicațional, cititor incredibil de atent și, pur și simplu, om bun
„Tu ai citit foarte mult, nu?” „Ai adunat foate multe cărți acasă, așa-i?” După 12 ani în industria de carte/în cultură, nu pot să vă zic de câte ori am auzit toate variațiunile întrebărilor de mai sus. Și cu toate că poate părea cel puțin ridicolă curiozitatea oamenilor legată ori de cantitatea cărților citite, ori a celor acumulate pe rafturi (de multe ori parcă fără conștiința formelor fără fond), nu pot să nu sesisez ironia situației mele particulare. Nimeni nu mă crede când le zic că nici înainte să lucrez în lumea asta, nici când m-am aflat în diversele ei tabere nu am fost un consumator avid de lecturi. Nu sunt nici acum.
O dată că în orice meserie mi se pare că se poate produce ceea ce îmi place să numesc „efectul de restaurant”. Mari chefs nu mai pot să savureze mâncarea la fel în timpul programului, pentru că o miros și o simt mereu printre degete. La fel și în cazul cărților: nu te mai poți bucura de ele, dacă jonglezi zilnic între o nevoie utilitaristă și mercantilă (și cărțile sunt, nu-i așa, un business) și cunoaștere și desfătare.
În cazul meu mă declar chiar impostor, pentru că nu împărtășesc plăcerea aproape viscerală pentru citit a multor colegi din breasla pe care am părăsit-o de mai puțin de un an. Ba chiar îi invidiez pe ascuns. Aș fi vrut ca uneori lectura să fie un refugiu, ori nu o lume în care să-mi fie frică să rămân doar eu cu gândurile mele care aleargă constant cu 100 km/h. Recent, după cea mai importantă pierdere personală până în prezent, m-am aflat în ceea ce aș putea numi un „reader’s block”. Îmi era mai degrabă simplu să scriu, decât să citesc ceva. Așa măcar aveam control asupra narativului. Pe când o carte putea să mă conducă spre cine-știe ce cotloane întunecate ale minții mele amorțite.
Cititul e pentru mine mai degrabă o stare. E o senzație, o experiență care mă lasă cu mai puține de zis și mai multe de confruntat cu propriile valori, emoții, anxietăți. Poate că asta mă face un cititor rudimentar. Poate că spun platitudini, emit truisme. Dar m-am împăcat cu felul în care „consum” o carte. Și acum că am făcut un pas în afara acestei lumi și nu mă mai aflu în „restaurant”, am ocazia să îmi recalibrez relația cu lectura (în felul meu). Așadar, iertați-mi subiectivitatea poate și mai mare decât cea care vine la pachet cu orice recomandare de lectură. Ironia finală e că am încercat să elimin din viața mea cărțile cu scop pur utlitar și am ajuns de fapt extrem de selectiv. Practic aleg de cele mai multe ori lecturile care îmi servesc nevoilor emoționale ale momentului. Așa că am să vă povestesc puțin despre câteva cărți care mi-au vindecat diverse grade de „reader’s block”. Ori care m-au ajutat să decongestionez traficul din capul meu.
O carte pe care am primit-o cadou, culmea, chiar de la colegii de atunci din breaslă. N-aș fi deschis-o din două motive la fel de găunoase: mai întâi că prefer să citesc orice apuc în engleza, și apoi că nu mă împac prea bine cu jurnalele. „The joke was definitely on me!” și nu numai că n-am mai putut să o las din mână, dar a fost neașteptat de salvatoare.
Shaun Bythell e proprietarul celui mai cunoscut anticariat din, Scoția, în orășelul Wigtown. Și această primă carte a lui e o colecție de povești care, dacă nu s-ar fi regăsit pe pagina de Facebook a unei librării reale, cu greu le-ai fi crezut. Clienți care pun întrebări absurde, angajați excentrici care par mai mult să producă prejudicii decât să vândă cărți, situații și dialoguri care par mai degrabă desprinse dintr-un film de Wes Anderson sau David Lynch fac din cartea asta poate cel mai amuzant jurnal pe care l-ai citit vreodată. Cuplat cu faptul că povestește despre greutățile și capriciile unui business cu cărți și că își inventariază încasările, ce face Shaun Bythell aici e un fel de justiție poetică pentru breasla lui. E un fel de „Clients from hell”, dar cu librari cinici și cititori capricioși.
Eu am râs aproape la fiecare pagină, în perioada dificilă pe care am menționat-o mai sus, când nu puteam citi mai nimic. Și mi-am redescoperit râsul autentic.
Când Safran Foer a anunțat că urmează să publice primul lui roman din (atunci) ultimii 10 ani, m-am grăbit să o iau imediat ce Penguin a trimis paleții cu tomuri și către distribuitorii români. Însă dacă entuziasmul unui nou „Totul este iluminuat ” sau „Extrem de tare și incredibil de aproape” m-a cuprins aproape instant, mi-a luat 3 ani să o termin. Și nu pentru că ar fi neapărat un nou „Ulise”, ori pentru că Foer ar folosi până la epuizare mijloacele unui postmodernism cam perimat, așa cum îl hulesc unele elite literare.
După două cărți în care căutările identitare sunt tema centrală, întreruptă de dialoguri contradictorii și fragmente extranarative, nu credeam că poate livra un roman și mai disruptiv. Mai ales după pauza în care s-a concentrat pe o non-ficțiune atipică despre veganism („Eating Animals”) și pe o carte-obiect („Tree of Codes”).
Iată-mă are o narațiune centrală, în care sunt implicate patru generații ale unei familii de evrei din Washington, D.C. Cei cunoscători într-ale textelor biblice (spoiler alert) vor recunoaște acel „Iată-mă” în momentul în care Avram se adresează lui Dumnezeu, înainte ca Acesta să îi poruncească să-l aducă jertfă pe fiul lui, Isaac. Este un roman „multistratificat” și cumva această temă a datoriei în antiteză cu un curs normal al vieții este mereu reluată. Ar trebui Sam Bloch să își vadă de ceremonia de Bar Mitzvah, deși are un comportament delicvent și tocmai a murit bunicul lui? Ar trebui ca Julia să-l ierte pe Jacob pentru aventura amoroasă comisă doar prin SMS? Ar trebui ca Isaac Bloch, supraviețuitor al Holocaustului, să se mute într-un azil de bătrâni? Ar trebui ca Jacob să se întoarcă în țara strămoșeasă, după ce are loc cutremurul, deși nu s-a născut acolo?
Cum ne-a învățat Safran Foer și în trecut, textul se abate adesea de la firul roșu și ne aruncă narațiuni secundare, care sunt ca niște documente ce ne ajută să punem cap-la-cap cronologia meticuloasă a romanului. Poate de aceea mi-a și luat atât să îl termin – a fost nevoie să îmi fac propria hartă a acestor drumuri identitare și de multe ori le-am confruntat în mod surprinzător cu ale mele.
După „Cronica păsării-arc” și „IQ84”, nu credeam că Murakami mai poate să producă așa un roman. Pentru mulți critici din canonul occidental, cel mai citit autor japonez nu e nimic altceva decât un povestaș care face mereu un „rehash” al un realism magic care nu mai e pe gustul secolului al XXI-lea. Însă îi provoc pe aceeași critici să ne arate un scriitor care reușește să-și păstreze originalitatea la fiecare carte, în timp ce strecoară în toate cu o precizie aproape chirurgicală temele sale fetiș: iubire, pierdere, spiritualitate, puterea muzicii, visare, identitate sexuală, izbăvire/salvare.
Pentru cei care au mai citit câteva romane ale lui, le va fi familiară imaginea bărbatului apatic, a cărui existență se învârte în jurul cărților, muzicii, gătitului și pisicilor. Și care, nefiind prea ancorat în cotidian, alunecă foarte ușor în paranormal. Însă doar Murakami putea să țeasă în „Uciderea Comandorului” povestea unui pictor părăsit de soție, care se izolează pe un munte, în casa unui artist celebru, unde se lasă de portrete la comandă (dar se lovește de un blocaj teribil când se hotărăște să picteze doar ce vrea el) și unde descoperă un tablou ciudat ascuns în pod. Adaugă la toate astea seri petrecute bând whisky și ascultând muzică clasică, un vecin bogat care vrea să îi fie pictat portretul pentru o sumă mare de bani, un bărbat fără chip, o fată de 13 ani foarte precoce, o incercare de asasinat pe vremea Naziștilor, și ai formula pentru o lectură din care ieși buimac, dar doritor de mai mult.
Sigur, pare că uneori Murakami forțează până și limitele propriilor mijloace literare, în timp ce intriga pare să se stufoșească cu fiecare nou capitol. Dar tocmai avântul ăsta fals al acțiunii mă fascinează. Pare că ni se face „pregătirea” pentru ceva ce nu se întâmplă.
Nu cred că am mai pățit cu niciun autor, nicio carte, să îmi doresc să ajung repede la final, dar să nu vreau să se termine niciodată. Și asta nu pentru că devorez o simplă poveste, ci pentru că japonezul nostru are talentul acesta de a povesti „cinematografic”, ca un film de Michelangelo Antonioni în care, deși se petrec foarte multe în același timp, de fapt nu se întâmplă ceva anume și cheia e în alta parte.
Se termină, ușor, ușor, mai, luna sănătății psihice, și uite că vine și vremea bună, vin tăvălug și o serie de aventuri urbane dintre cele care merită nu bifate, ci trăite, savurate, mestecate pe îndelete, cât să-ți lase un gust bun și o stare de confort interior. Ca de obicei, o să mixez personalul cu generalul, subiectivul cu obiectivul (notă: dacă tot mergem la Bookfest, săptămâna aceasta se întoarce și seria Trei cărți de la…, cu invitați pe care abia aștept să vi-i prezint :-), scotoceala urbană cu o felie de colecționism care poate că ține mai mult de ideea de oraș decât de oraș în sine… Una peste alta cam acestea ar fi propunerile mele de plimbare cu sens:
Începe Bookfest, ediția cu numărul XVI, între 24 și 28 mai (adică de miercuri până duminică inclusiv), în spațiul deja predilect – pavilionul B2 de la Romexpo. Cultura invitată e cea italiană, iar programul complet îl găsiți aici. Nu e niciun secret că prefer Salonul Târgului 🙂 și că e așa de foarte mult timp. În ediția aceasta vorbesc despre Yanagihara, Shelley Read, Beatrice Salvioni, David Goggins, Donna Tartt, Jennifer Saint, Deepti Kapoor, despre literatura pentru copii și adolescenți, despre traduceri și importanța lor, despre ficțiune premiată, relevantă, rafinată de lecturile unor invitați/ co-vorbitori cu care abia aștept să mă (re)întâlnesc: doamnele Eleonora Durante Mangoni, reprezentanta Ambasadei Italiei la București și Laura Napolitano, directoarea Institutului Italian de Cultură, Alina Purcaru, Laura Câlțea, Liana Stanciu, Sonia Argint, Horia Ghibuțiu, Mihai Dinu și muuulți alții (promit să povestesc zilnic unde sunt, despre ce cărți vorbesc și cu cine). A, și cu Marius mă văd la câteva lansări 🙂 (deja tradițional, când se pun pe picioare aceste micro-orașe ale cititului compulsiv ne vedem mai des pe la evenimente și în studiouri decât acasă, dar notez aici, public, că amândoi recomandăm, pentru pauzele dintre evenimente, cornulețele cu magiun care sper că se mai găsesc la Romexpo, pentru bibliofilii cărora le scade glicemia :-).
La concurență și nu prea cu Bookfest în weekend-ul 27 -28 mai se întâmplă un alt ritual frumos al Bucureștiului, din care mi-e ciudă că pierd, cumva, tihna, pentru că o să-l văd, cât o să pot, pe repede înainte. Voi să nu faceți așa, pentru că Bazar de Cotroceni e despre tot ce înseamnă relație cu celălalt și cu orașul, despre un fel de alint urban care stă în plimbarea asta molcomă printr-un cartier frumos, cu niște curți deschise în care lumea face limonadă și te invită să cumperi cercei, porțelan, haine vintage și alte nimicuri simpatice, dar și să stai un pic la povești, să te oprești la o prăjitură, să te bucuri de glicine (sper că mai sunt) și palmieri (în Coroceni îi găsiți pe cei cu istorie, nu pe ăștia… itineranți, care au tot circulat pe net și nu numai :-). Bazarul e parte din RDW și va avea, curând, și hartă online. Aici găsiți și lista participanților. Sper să ne vedem 🙂
De la București și de la Bookfest facem un salt considerabil până în primul weekend de vară (3-4 iunie) la Timișoara. (Eu vă spun din timp, să nu vă plângeți că nu ați știut :-). Ce se întâmplă frumos acolo e un șir de călătorii poetice… la propriu. Adică se merge cu Tramvaiul poeziei și cu 5 poeți care se încăpățânează să amprenteze niște generații cu felul lor de a reimagina o destinație, o stație, un drum. Cei cinci sunt Svetlana Cârstean, Moni Stănilă, Alina Purcaru, Radu Vancu și Andrei Dosa, iar tramvaiul în cauză e desenat de Dan Perjovschi, la inițiativa asociației Arta nu mușcă. Sunt trei trasee pe care circulă tramvaiul și multiple ramificații în evenimente urbane care sper să-i bucure pe timișoreni, dar și pe toți călătorii (inclusiv cei cu bilet la trenul imaginației) care visează să scape din aglomerația de zi cu zi și să ajungă pe un peron de unde lumea se vede ca dintr-un vers.
Am și o campanie și o serie de webinare de recomandat. De curând m-am căznit să scriu despre bullying (o să mă căznesc mai departe și va ieși un material mare, până la urmă). Am vorbit atunci și despre faptul că sunt prea mulți copii expuși unor materiale nepotrivite pe net. Aici fiecare știe cum gestionează relația copilului cu tehnologia, dar la firul ierbii e cam așa: la vârste mici văd, repetă, mimează, transmit lucruri pe care e clar că nici părinții, nici profesorii nu le gestionează cum trebuie (pentru că nu știu, pentru că nu pot, pentru că nu-i interesează…). Partea cu neștiutul și nepututul e rezolvabilă, inclusiv grație unei acțiuni Justice Initiative Romania, în parteneriat cu World Vision Romania, prin care se lansează o acțiune publică de colectare a mărturiilor adolescenților care au fost victime ale abuzului sexual online. Acțiunea face parte din campania #SafeForKids, o campanie de conștientizare privind riscurile internetului pentru copiii de toate vârstele, care mai include trei webinare și o petiție adresată Parlamentului European. Distribuția online a materialelor cu tentă sexuală adresate copiilor crește exponențial: de la 1 milion de rapoarte în 2010 la 32 de milioane în 2022. Datele indică faptul că unele companii active cu servere în UE au devenit acum cele mai mari gazde de CSAM (child sexual abuse material / materiale de abuz sexual al copiilor) la nivel global. Aceasta arată o tendință ascendentă alarmantă; Europa devine un hub pentru distribuirea acestor imagini pe internet. Un studiu realizat de Fundația World Vision România și Consiliul Consultativ al Copiilor World Vision în 2023 arată că mai mult de o treime dintre adolescenții consultați (35.6%) au primit mesaje online cu tentă sexuală, nedorite și nesolicitate. Unul din trei adolescenți (33.5%) spune că are un coleg de școală sau un prieten care a fost amenințat cu pornografia din răzbunare sau căruia i-au fost distribuite imagini nud cu el fără să-și dea acordul. Potrivit datelor sondajului, aproape doi din zece adolescenți spun că li s-a cerut, în mediul online, să se implice în interacțiuni de tip sexual. Mai mult de șapte din zece (71.5%) au primit mesaje private, cereri de prietenie sau comentarii online de la persoane adulte necunoscute. Aproape doi din zece (17.7%) spun că au vorbit, online, săptămâni sau chiar luni de zile, cu persoane necunoscute. Bref, vorbiți un pic mai mult cu copiii acasă despre lucrurile astea. Încurajați școlile să termine cu pudibonderia și să-i învețe să se apere, dar și să-i oprească pe cei care-și abuzează colegii. Și semnați petiția.
Asta e o rubrică pe care am cam lăsat-o de izbeliște, dar, cum lucruri de văzut/vizitat/testat/gustat/reținut prin Oraș sunt din ce în ce mai multe, parcă, parcă aș reveni pe teren, chit că primmăvara asta e mai sucită meteorologic ca o toamnă supărată. Așa că vă propun un nou sezon de promenadă, de reîmprietenire cu urbanitatea zâmbăreață și destul de provocatoare a acestor zile în care se dă #play multor aventuri creative, educaționale sau, pur și simplu, urban-ludice.
Aici sunt câteva dintre cele care mi s-au părut interesante, importante și, deloc în ultimul rând, substanțiale:
Azi, 10 mai, de la 18.30 are loc Gala Merito, poate cel mai important eveniment anual de reverență și gratulare publică a profesorilor care, în marasmul generalizat care se numește educație în România, se străduiesc să schimbe lucruri, mentalități, contexte, oameni. Vor fi premiați 12 profesori din toată ţara, din mediul rural, comunităţi dezavantajate sau şcoli de oraş, selectați din peste 350 de recomandări procesate (~3,4% dintre candidaţi), validate online şi în teritoriu, de către un juriu format din membri RBL şi ai echipei MERITO, în urma unui proces de selecţie de aproape un an de zile. Vă invit să-i aplaudăm din off pentru că ei sunt șansa noastră pentru o țară mai articulată, mai puțin agramată și mai bine ancorată pe harta intelectuală a lumii. Va exista și un live pe Facebook, de urmărit aici.
Vineri, pe 12 mai, începe Romanian Design Week. Am stat de vorbă cu Andrei Borțun, CEO The Institute, pentru podcastul Litera, #CuVoceTare (difuzare din 11 mai, #staytuned) despre ce se întâmplă acolo. Ce pot să vă spun între timp e că sunt mai multe zile de festival anul acesta, peste o sută de evenimente și patru cartiere urbane împânzite de design și de arhitectură premium: Design Districts Cotroceni, Dorobanți-Floreasca, Cartierul Creativ & Ioanid-Icoanei. Este cea de-a unsprezecea ediție, iar tema acestui an este Connections – o invitație de a funcționa creativ sub hashtag-ul #împreună. Programul complet al evenimentelor RDW 2023 îl găsiți aici.
Pentru profesioniștii din cultură am un anunț care mi s-a părut interesant de la Centrul Cultural Clujean. E vorba despre o nouă ediție a Programului de Formare și Mentorat dezvoltat prin platforma Academia Schimbării și dedicat profesioniștilor culturali din țară și din străinătate. Tema ediției este Cultura, scenarii pentru viitor și propune un program variat, desfășurat în regim hibrid, structurat în patru module tematice care vor avea loc în perioada 30 mai – 21 iulie 2023. Profesioniști din domeniul cultural, cu minimum 2 ani de experiență, se pot înscrie până în 17 mai pentru a participa gratuit în program.
Pe 20 și 21 mai la MNAR se dă startul Weekend Sessions, un program care-și propune să transforme muzeele și grădinile acestora în spații de întâlnire și dialog cultural pentru bucureșteni. Din oferta festivalului, supranumit de organizatori „cel mai cuminte festival din România”, fac parte sesiuni acustice de jazz, muzică clasică, pop Indie de la artiști independenți, proiecții de film, momente de poezie contemporană, tururi ghidate de terapeuți, arhitecți, designeri, istorici şi alți invitați speciali, precum şi sesiuni de mindfulness și yoga, ateliere creative pentru copii și multe altele. Primele muzee care au dat curs invitației Weekend Sessions sunt Muzeul Național de Artă a României, Muzeul Bucureștiului: Casa Filipescu Cesianu, Muzeul de Artă Recentă, Muzeul Național al Țăranului Român, precum și Muzeul Bucureștiului: Grădina & vila Nicolae Minovici. Dacă aveți chef de un brunch cultural, cu muzică și conversație în weekendul 20 – 21 mai, aici vă înscrieți.
Deocamdată așa arată lista mea, revin cu completări, invitații și tentații urbane cât de curând!
Împreună, pe canapea, noi două, o otită, o entorsă, o cafea și un ceai de cătină. Antibiotic și antiinflamator. Mai sunt și weekend-uri așa. Statice.
Sigur, tentația e mereu aceeași: swipe up. E cel mai simplu să ne uităm la animale și la călătoriile altora, să râdem de farse care pariază pe momentaneitate, pe viteză, pe efect dat la maximum. Aș minți să spun că nu există. Imobilitatea te limitează. Durerea și mai și.
Există, însă, între un Nurofen și un Voltaren (știu, sună magic, nu-i așa?), playlist-urile și schițele ei, Word-urile amândurora și o jucărie remarcabilă, de care uităm câteodată și care bate Netflix-ul, Instagram-ul și Shazam-ul la un loc: conversația.
Conversația reală, dincolo de Hogwarts Legacy, de biletele la Summerwell, de liste de shopping și de călătorii potențiale, de ce e și nu e cool, de temele ei și de interviurile mele, de discuții despre microfoane, lavaliere, cărți și creioane grafice, pe unde mergem, ce gustăm bun și de ce nu putem avea un cățel mic (aici răspunsul e simplu pentru toată lumea – ar înghiți nenumărate piese de Lego și l-am avea pe conștiință). În zile ca astea, în care lumea toată e dată pe slow motion, putem vorbi despre fricile noastre (ăsta e un subiect vast și intens pentru amândouă), despre tensiunea dintre existența creativă și rutină (din birouri și din sala de clasă), despre liberul arbitru (e unul dintre subiectele mele favorite), despre tentații, despre cum e să aparții și cum e să stai bine înfipt și singur pe picioarele tale. Despre decizii. Despre diferența dintre singurătate și solitudine, dintre stil și modă, dintre muzică și ritm, dintre cine sunt eu cu adevărat și cine îmi spun alții că sunt, dintre indispozițiile pasagere și necazurile adevărate, dintre școală și viață, dintre job-uri și identitate.
Cred că, dincolo de partea asta cu tracasările care nu ne lasă, zilele astea, să ne plimbăm pe-afară, conversația rămâne punctul forte al weekend-urilor în care suntem împreună. E exercițiu de cunoaștere reciprocă, e descoperire, e alint, e tandrețe și e aerobic mental. Și îmi place. Câteodată mă gândesc că lucrul cel mai bun pe care îl poți face pentru copilul tău, dincolo de iubire și de libertate, e să faci efortul de a-l cunoaște, să-ți permiți bucuria de a vedea cum funcționează mintea lui dincolo de oricare dintre părerile tale. Să fii cu el acolo, în cuvintele lui. Să-l întrebi lucruri și să-l lași să te întrebe. Orice. Oricând. Să recunoști că nu ai toate răspunsurile. Să fii tu, cel adevărat. Și să-i dai voie să te placă așa, imperfect, nemachiat, morocănos, obosit. Să-l placi, la rândul tău, pentru toate lucrurile bune pe care el nu le vede la el. Și să i le spui. Să i le spui des și mult. Pe toate. Minusurile și plusurile.
Câteodată, timpul împreună e tot ce avem. Și, da, am cerut voie să scriu despre ea 🙂
așa că am pus ochiul pe noul volum Rostogol, de Lavinia Braniște, de la Arthur, și mă delectez deja cu Anunțuri hazlii pentru adulți și copii, de Ionela Hadârcă (Cartier.)
ioanabaldea.com 