Despre copii, părinți și arici

Un INTERVIU CU MONICA MEREUȚĂ, PSIHOLOG, PSIHOTERAPEUT &AUTOARE Pentru Copii

Pe Monica Mereuță o urmăresc de mult timp. E o voce sonoră dintre cele care afirmă faptul că un copil nu e nici o proprietate, nici un accesoriu, nici un proiect de familie cu funcție utilitară, pe termen lung. Monica scrie și ajută oamenii mici și oamenii mai mari să comunice mai bine, să se înțeleagă unii cu alții și să se înțeleagă un pic mai mult pe ei înșiși. M-a bucurat foarte mult discuția cu ea, în care cred că veți găsi câteva idei utile despre tot ce înseamnă concepții preambalate, uneori expirate de-a binelea, în relații care nu ar trebui să fie altfel decât apropiate și calde.

Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare de cărți pentru copii
  • Cât de greu e să vorbești despre emoții într-o cultură care a perpetuat ani de-a rândul tradiția reprimării?

          Acum nu îmi mai este greu, dar mi-a luat mult timp să învăț să fac asta, chiar și ca psiholog deja și ca psihoterapeut în plină formare, tot greu a fost. Cu cât eu am fost mai în contact cu mine și cu ce simt eu, și mai ales cu cât am știut clar cum se numește ce simt eu în corp, cu atât mi-a fost mult mai ușor să înțeleg, să vorbesc și să transmit mesaje despre emoții. Acum îmi este greu cu sentimentul acut pe care îl am când am senzația ca nu mă fac înțeleasă . Ce pot să spun este că este o nevoie colosală de psiho-educație! În rândul profesorilor, părinților, educatorilor, adolescenților. Partea aceasta despre emoții încă e ceva tabu sau inedit în multe contexte, dar e așa și pentru că peste tot în online abundă informații despre tot ce înseamană vulnerabilitate, mindfulness, emoții, 7 căi/pași/strategii pentru a fi fericit/ bogat/bine etc. și cumva par extrem de simple, dar oamenii vin și îmi povestesc că atașamentul e despre cum stăm 2 ani sau 3 cu copilul acasă și îl îngrijim. Atașamentul nu e despre asta; e și despre asta, dar asta e doar o parte și e minunat că este împlinită, dar un atașament sigur nu e despre asta. Da, e foarte diferit față de acum 5 ani, dar mai avem mult până departe.

  • Cum ți-ai dat seama că asta îți dorești să faci – să împaci oamenii, mai mici sau mai mari, cu ei înșiși?

          Nu mi-am dat seama că vreau să fac exact asta. Am vrut să dau la teatru. Încă mai cred că există ceva în mine care m-ar face o actrița bună, dar când tata nu a permis asta, mi-am zis că trebuie să fac ceva ce implică și contactul cu oamenii. Asta se datorează și câtorva profesori din liceul meu care, dincolo de perioada adolescenței mele care a fost o nebuloasă completă în căutarea unui sens, au reușit sa îmi transmită unele întrebări, unele momente de încredere, unele imbolduri că eu pot și că ei văd ceva în mine, deși, sincer, nu știu exact ce arătam eu atunci. Știu doar că mă străduiam să învăț și, mai ales, să mă înțeleg pe mine. În rest era totul un mare haos și  aveam o nevoie foarte mare de conectare. Nu știam atunci de ce fel de contact aveam eu nevoie pentru că era mult despre nevoia mea de contact, de relații bune, clare, sincere, predictibile. Am fost și sunt un om cu o familie imensă, dar care încă de foarte mic m-am simțit tare singură și nu am înțeles până de curând de ce am simțit asta și de unde vine aceasta singurătate și, mai ales, că nu sunt greșită că simt asta în ciuda faptului ca nu sunt fără oameni în jurul meu.  Cu o licență în buzunar, cu nevoia de a supraviețui financiar și cu multă tinerețe pe care o aveam acum 13 ani, m-am angajat ca educatoare la o grădinița. Mi-a plăcut enorm să fiu printre copii. Evident că dacă mă întorc în timp în acei ani, am făcut multe greșeli, dar atunci nu știam tot ce știu acum despre relații, creier, atașament, emoții. Știu însă că am făcut o treabă bună pentru cei 21 de ani ai mei – am fost foarte aproape de copii, i-am lăsat să mă ghideze în viața lor și a fost mai ușor așa. Evident aveam experiență în a îngriji un copil: îl crescusem pe fratele meu cel mai mic, apoi am fost pe rând bona nepoților mei. Cumva, să îngrijesc îmi e foarte natural când vine vorba de copii. Acolo, în grădinița aceea, mi-am dat seama că vreau ca o parte din ce voi face eu să fie printre/cu/despre/pentru copii. Nu știu dacă împac oamenii acum cu ei înșiși, dar știu că relația lor cu mine aduce claritate și sens, și asta e minunat. Și eu îmi iau unele lecții extrem de valoroase din fiecare întâlnire cu un client mic sau mare și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta.

Dacă vorbesc despre împăcare, îmi vine să spun că meseria asta m-a ales pe mine din nevoia mea de a mă împăca cu mine însămi. O nevoie extrem de intensă și diferită în fiecare etapă a dezvoltării și maturității mele ca proces continuu. Dar, da, acum  mă simt în locul potrivit mie și nu aș schimba asta. Nu știu cu ce vine viața, dar acum mă simt la locul potrivit și iubesc ce fac.

  • Ce nu îți place în dinamica părinți – copii – educatori, la ora actuală?

     Îmi vine să critic multe cu privire la dinamica dintre copii și educatori, dar voi spune doar că fiecare om care se gândește sa aibă contact cu copiii trebuie să știe noțiuni elementare despre dezvoltarea psiho-emoțională, dar și despre dezvoltarea creierului copilului și despre ce înseamnă abuz, și despre câte tipuri de abuz există, și că primii ani de viața ai unui copil sunt definitorii pentru întreaga existență a copilului din fața lor.

Nu, nu e doar familia responsabilă de tot ce devine un copil. E și un mediu în care acum, în 2022, copiii stau mai mult decât acasă, și anume grădinița. Da, casa și familia sunt principalii piloni, dar nu sunt singurii și e foarte important ca adulții care lucrează cu cei mici să știe acest lucru.

          La dinamica părinte-copil simt multă compasiune pentru că acolo unde dinamicile sunt deficitare, de fapt vorbim de mai mulți copii. De părinți cu copilul lor interior în relație cu copilul lor fizic/biologic – și acolo e complicat! Nu e că nu îmi place, e mult despre, din nou, a ajunge la ei, dar nu dintr-un loc în care ei să vadă că eu îi critic sau îi corectez, ci dintr-un loc în care eu văd ca observator unele situații altfel.

          Eu îmi doresc să transmit părinților de azi care vin la mine, dar și tuturor celor care își doresc și fac eforturi să își crească copiii diferit, dintr-un loc de deschidere, înțelegere, curiozitate, sănătate psiho-emoțională a copiilor că apreciez enorm ce fac și că văd toate eforturile.

Nu e deloc ușor să fii deschizător de drumuri, pentru că această generație de părinți este deschizătoare de drumuri. E prima generație care validează emoțiile copiilor. E un salt uriaș de la „taci din gura că nu ai motive sa plângi!” la  „Ok, văd că asta te supăra, dar sunt aici cu tine”. Asta e ceva minunat!

Monica Mereuță

          În același timp cobor cu picioarele pe pământ și văd că mai e mult de muncă: încă sunt copii bătuți, încă sunt copii umiliți, încă sunt copii abuzați și nu mă refer la copiii cu familii care încearcă sa pună o felie de pâine pe masă.

Încă sunt educatori care nu fac diferența între limite și pedeapsă. Încă sunt bunici care vorbesc despre copii ca și cum copiii sunt aparatele de adus fericire părinților și bunicilor, încă mergem prin magazine și copiii sunt loviți sau amenințați dacă își doresc ceva și da, e firesc să îți dorești ceva când mergi la magazin, pentru că și eu, și tu mai luăm ceva, aproape de fiecare dată, pe lângă tot ce avem pe lista de cumpărături.

Monica Mereuță

Ce e cel mai greu de schimbat din locul în care eu sunt e această furie a unui părinte asupra unui copil care nu se liniștește. Nu are cum să se liniștească un copil care are în fața lui un părinte care își înghite furia printre cuvinte răstite și amenințări. Pentru că nici părintele nu se liniștește! Oare de ce părintele nu se poate liniști, dar vrea ca un copil să se liniștească singur? E liniștea părintelui condiționată de starea unui copil care nu are creierul prefrontal dezvoltat pentru a putea anticipa și regla unele emoții?

  • Cum ai hotărât să-l scoți pe Milo la joacă? 😊

        Milo e de mult în și cu mine. Are ceva foldere și drafturi în laptopul meu. Acum, Milo a apărut pentru că o profă din facultate a vrut să se uite peste un document pe care i l-am trimis fără prea mari speranțe, mi-a spus că ideea e bună și m-a încurajat sa o dau editurilor. Un om care nu mă mai văzuse de vreo 12 ani a ținut minte cine sunt, deși mie nu mi-a plăcut materia ei, și a răspuns pozitiv cererii mele. Asta e copleșitor pentru mine și acum și îi port multă recunoștință doamnei Pânișoară pentru acest dar minunat pe care mi l-a oferit. Evident, Milo crește în mintea mea și în mine și e și mai mult pus în documente Word. Nu știu ce va urma, dar Milo e mult despre mine și e mult despre ceva ce îmi doream să fac: să mă fac auzită și să mă fac auzită într-un mod bun. Milo mi-a dăruit asta și eu am rămas foarte impresionată de ce a adus cu el, deși criticul din mine ar modifica acum părți din prima lui poveste.

  • Cum faci ca să nu te lași locuită de toate poveștile, uneori grave, pe care le duci cu tine?

           Poveștile mă locuiesc oricum. Și nu știu exact care e procesul, dar acum le simt mult mai intens decât în anii trecuți. O parte din minte spune că sunt mai grave acum și mai pline, o altă parte spune că eu am mai îmbătrânit sau că sunt mai vulnerabilă. Nu știu exact care e reală sau dacă e ceva real. Ce mă ajută mult pe mine: terapia individuală săptămânală, somnul bun, grija să nu mai ajung la burn-out, limite clare, să stau mai departe de telefon, să am relații cu oameni din rolul meu de prieten și atât, natura, cărțile, fotografia. Să fac mai des ce îmi aduce bucurie fără a fi terapeut.

Munca asta te înghite cumva și e o continuare a oricărei extensii din viața ta. Nu prea poți fi altfel, deși eu ma străduiesc când închid ușa cabinetului sa fiu Monica și atât. Dar sunt povești care mă bântuie, mă ating, mă triggeruiesc, mă înfurie.

Monica Mereuță

Dar există, din fericire, supervizori care te ajută când rămâi împotmolit sau când nu mai crezi în tine. E și fabulos când vezi cum oamenii sau copiii nu rămân blocați în poveștile lor și descoperă ce lume minunată există în ei și în afara lor pe lângă poveștile care locuiesc bucăți din ei. Și asta e resursa cea mai bună pentru mine – e ca un medicament.

  • Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat tu de la pacienții tăi?

       De la pacienții mei mici am învățat răbdarea, jocul, bucuria și cum fiecare univers e important.

       De la adolescenți am învățat câtă nevoie avea Monica adolescentă de un psiholog și cum tot Monica din acea vreme e atât de prezentă după ședințele cu ei. Asta e încă foarte emoționant pentru mine, așa că le mulțumesc pentru câte îmi dăruiesc: ascultare, înțelegere, acceptare, visarea fără limite, încredere, faptul că primesc viața cu toate ale ei. Deși tot ei răscolesc și multe părți din mine încă foarte vulnerabile și multe întrebări care încă mă mai locuiesc.

        De la pacienții mari am învățat cum să am relații cu limite, cum să însoțesc, cum să fiu un terapeut prezent și, mai ales, deschis și sincer.

          De la toți am învățat să spun nu știu, nu pot, mă simt … și am învățat cum să respir profund și să las să treacă prin toți porii mei bucuria de a fi parte din viețile lor o vreme și, mai ales, de a experimenta zilnic speranța.

  • Despre ce ai vrea să se vorbească mai mult în România, la capitolul #parenting?

         Despre rănile părinților de azi, răni nevindecate pe care le duc în relațiile cu copiii lor. Despre cum părinții au un impact colosal în dezvoltarea copiilor lor, dar copiii au ceva ce se numește drum propriu. Despre limite și blândețe. Despre încredere în copiii noștri care cresc și devin tot mai mari și independenți. Despre părinți care să decidă asumat când și de ce fac un copil. Despre adulți care devin părinți și nu mai sunt un cuplu și despre faptul că a sta împreună pentru copil e o imensă capcană. Despre cum abuzul e de atât de multe feluri, nu e despre violență fizică nicidecum. Despre neglijare emoțională! Despre blocare a copilului din nevoia de a ne realiza prin copil și prin rolul de părinte!

Monica Mereuță

Despre psiho-educație, reglare emoțională, emoții și atâtea sentimente care ne locuiesc permanent corpurile, despre motivele pentru care un copil ar trebui să simtă anumite lucruri, despre a ne aduce copilul la terapeut, despre părinți care își educă fabulos copiii, dar când învățătoarea sau educatoarea îl abuzează găsesc motive sa îl lase acolo, în acel mediu și nici nu fac plângere! Eu acum am lăsat partea negativă, dar când vorbim despre parenting, trebuie să ne amintim că un om devine părinte, nu este părinte. Adică învață împreună cu copilul lui cum să devină părinte și asta e minunat, și nu are cum să fie perfect! Și că azi părinții sunt mult mai conștienti și asta e foarte bine, dar uneori printre atâtea cărți despre cum sa îți crești copiii, părinții nu mai reușesc să-și asculte partea aceea din ei care îi ajută să fie mama sau tata, parte în care eu cred foarte mult.

  • De ce crezi că e atât de des dată vocea copilului pe #mute?

           Pentru că încă un copil este văzut ca o proprietate. E copilul meu. E ca și cum dacă eu îl cresc, îi plătesc școala, îi dau de mâncare și îl duc la medic, asta mă face pe mine, adultul, stăpânul lui. Nu. Copilul e o ființă vie, un om care are doar un corp mic și care nu a fost întrebat dacă vrea sa apară.

Monica Mereuță

Cineva, adesea doi adulți, se decid să aducă un copil pe lume. Dar copilul nu e o proprietate! E un om care are nevoie să fie însoțit o vreme de doi adulți sau mai mulți pentru a crește suficient de autonom pentru a se descurca singur sau a decide cât și ce fel de sprijin să primească. Așa că dacă tu, copile, ești proprietatea mea, trebuie să faci ce spun eu! Cred că acesta e motivul principal al copilului pus pe #mute. Apoi situația devine complexă și ne putem raporta și la vocea internă a părinților și la nivelul lor de autonomie, de nevoie de atașament.

Adesea ne vindecăm atașamentul primar inexistent cu părinții noștri prin relația pe care o creăm cu copilul nostru. E și bine, e și ne-bine. Și pentru că încă ne mai împlinim și fericim prin copiii noștri, copilul devine în multe situații eticheta noastră socială, de asta și competiția asta între părinți și presiunea enormă pe copii.

Monica Mereuță
  •        Mie îmi place, când te citesc, faptul că vocea ta e una la care mă pot raporta ușor – nu mă cerți, nu mă dăscălești, nu te situezi în afara zonelor unde aș putea eu greși. Ție ce îți place la vocea ta? 😊

          Ooooo, ce întrebare! Mulțumesc! Pfff, adesea în online e vocea mea de psiholog care e cumva foarte diferită de vocea Monicăi om, care e mereu critică față de ea însăși și se oprește foarte rar, dar acum, în procesul meu terapeutic individual, alături de terapeuta mea, învăț să cresc vocea aceea pe care eu o pun în clienții mei mari și mici, dar și în online cel mai adesea – o voce a blândeții și a compasiunii pentru sine. Mi-e greu să fac asta, dar mă străduiesc și îmi iese din ce în ce mai bine acum. Și, cumva, când reușesc asta, nu mai este o Monica psiholog si o Monica om. Este doar o Monica și îmi place mult asta și mă simt foarte apropiată de ea!

    Vocea mea de psiholog îmi place pentru că păstrează ceva la care eu țin foarte mult: umanitatea. Faptul că sunt foarte aproape de cum sunt eu de obicei – deschisă, autentică și onestă. Spun des nu știu, e o ipoteză, e posibil, o să caut informații, nu pot eu să vă ajut, dar și recunosc dacă greșesc! Mai trebuie să învăț să mă apar, aici e mult de muncă. În online e greu să fac asta și nu îmi e greu musai să spun nu e așa, mi-e greu cu reacțiile oamenilor la orice e critică sau arătat cu degetul înainte de a verifica. Poate că ce ne învață mai mult meseria asta a noastră e să nu judecăm/arătăm cu degetul/să nu luăm de-a gata tot ce vine spre noi. Eu orice aud, pun la îndoială, mai ales dacă nu pot verifica. Atunci când cineva greșește complet, mereu e ceva în mine care spune: dar poate a fost altfel de fapt, dar poate are și el/ea ceva de spus în apărarea lui. Evident, unele situații nu sunt deloc justificabile sau supuse îndoielii. Iar în online avem toți putere și voce, și pare că oricine poate să spună orice, oricând! Pentru mine a fost o situație online  când am postat de ziua mea pe Instagram o poză și un text care avea sursa clară și, când a venit și pe Facebook, s-a întâmplat ceva și nu s-au sincronizat toate informațiile. Cineva vizibil în online mi-a spus că ceea ce fac eu se numește furt intelectual și nu mai știu ce a zis. Abia atunci am descoperit că Instagram și Facebook nu se sincronizaseră și am răspuns că îi mulțumesc de atenționare, dar nu e cazul de o astfel de acuzație. În fine, ce vreau să las aici de fapt nu e asta, ci faptul că la acuzația doamnei oamenii au dat multe „like-uri”. Nimeni dintre acei oameni nu a intervenit cu o reacție la răspunsul meu. Și pentru mine asta a fost extrem de grăitor și dureros. Ok, apreciez că cineva e polițisit în online și e minunat să taxăm orice derapaj legat de orice comportament care nu e în regulă, dar de ce ne e atât de greu să avem reacții și când oamenii arată partea lor, care, da, nu corespunde acuzației uneori.

Mă bucur mult că îmi spui despre această voce a mea din online și cum ajunge la tine. Uneori, când oamenii îmi spun că mă citesc și că le place ce scriu, asta mă ajută să scriu în continuare. Mie mi-a plăcut să scriu dintotdeauna. Nu, nu cred că scriu bine, cred doar că pot spune cu ușurință și direct unele lucruri pe care nu știu dacă aș reuși sa le zic în orice context. Îmi place vocea mea prin ochii și urechile voastre, aș putea spune. Îi spuneam soțului meu într-o zi că aș vrea să fiu și eu așa zen, să nu mă mai consume nimic, să vorbesc așa blând și cu voce joasă, să fiu semi-lentă și el s-a uitat la mine și a zis: „Ha, nu ai mai fi tu deloc și ai fi așa plictisitoare încât nici tu nu ai putea sta cu tine!” Și, da, are dreptate. Eu sunt un amalgam de de toate și unele direcții sunt clare, în altele e încă extrem de multă căutare asumată.

  •           De ce crezi că terenul acesta atât de vulnerabil – relația părinte-copil – e frontul atâtor polemici și discursuri de putere?

          Pentru că e un teren în care crește o întreaga pădure unde sunt și plante deosebite, și copaci spectaculoși, dar și multe buruieni. Unde e multă polemică poate fi ceva extrem de fructuos, sau ceva extrem de toxic. Depinde de caz. Ce văd eu mult e faptul că părinților le e frică de faptul că ai lor copii pot ajunge ratați, pot eșua și simt nevoia de mai mult control, ceea ce e firesc într-o mare măsură, dar adesea acest control al adulților omoară autonomia sau dezvoltarea firească a unei ființe umane. E o diferența între a fi ghid și observator și între a fi șef, controlor, om care decide. Nevoile unui copil se schimbă permanent, dar rămân câteva nevoi constante pentru tot restul vieții: atașament, autonomie și competență. Adică indiferent că avem 10, 15 sau 35 de ani, ne dorim să fim văzuți și, mai ales, să fim competenți, adică să reușim să facem ceea ce ne propunem. A fi părinte deschide două drumuri – o șansă fabuloasă de creștere și dezvoltare sau o casă bântuită în care se scoală toate spiritele de demult adormite (traume, nevoie neîmplinite, multe emoții neprocesate, etc.). Când ne ducem din acest loc în relație cu un copil care vine în viața noastră, putem observa pe ce drum suntem. În viziunea mea niciun drum nu e ușor, dar fiecare are alte peisaje în jur, indiferent dacă ne place sau nu asta.

  • Ce pierdem prea des din vedere, când vine vorba de copii?

     Cred că pierdem multe, dar mai ales că ei, copiii, sunt niște persoane spectaculoase și vin lângă noi cu atâta iubire de primit și de dăruit.

Eu cred că noi ca țară nu ne iubim copiii și am mai spus asta: sistemul de învățământ e așa cum e, încă sunt educatori care urlă la copii, care abuzează psihic și fizic copiii, încă sunt profesori care umilesc și care nu fac diferența între rolurile lor: în clasă ești ceva foarte diferit față de cum ești acasă, pe canapeaua ta din sufragerie.

Monica Mereuță, psiholog, psihoterapeut &autoare pentru copii

        Copiii sunt niște oameni exact ca noi, care au doar niște corpuri și organe care se tot dezvoltă și cresc. Și au niște nevoi clare și, pe cât de clare sunt, pe atât de dificil ne este să le împlinim! E adevărat că eu sunt un adult care are rol de specialist în sănătatea mintală/emoțională/relațională a copiilor, dar ei sunt fabuloși și cred că sunt cei mai buni învățători pentru noi ca adulți, indiferent că le suntem bone, educatori, părinți, bunici, medici. Pierdem din vedere că toți, și mari, și mici, avem nevoie de relații bune și sănătoase, și că toate studiile ne arată că cine are relații bune are o viața mai sănătoasă din toate punctele de vedere.

Relația cu copiii o pierdem pentru că noi ne imaginăm că a fi un părinte bun, un profesor bun, un educator bun, un pediatru bun, un trainer bun etc. este despre o tolbă mare de abilități și achiziții. Această setare pe ideea de abilități proprii ne propulsează exact în afara relației cu copiii pe care o căutăm cu toții, dar mai ales copiii.

Monica Mereuță
  • Despre ce va fi următoarea poveste? 😊

          Nu știu. Sunt câteva începute. Milo continuă momentan să își împărtășească experiențele… cum și în ce forma încă nu știu.

Ziua fetelor

Uneori e doar o oră. O plimbare. O după-amiază sau o seară. Printre temele ei și treburile mele, furăm un pic de timp pentru noi. Câteodată e cu filme și înghețată, alteori cu o ieșire la restaurant, la hoinărit prin oraș, la cumpărat de cărți, figurine și materiale de pictură. Alteori doar citim umăr în umăr, seara.

Nu iese mereu cum ne-am dori. Viața amândurora se complică, pentru că amândouă creștem. Mă rog, eu mai mult îmbătrânesc. Ea îmi arată exerciții de gimnastică și mă duce la Wakanda Forever, eu îi dau să asculte Florence and the Machine și-i povestesc despre un cățel din cartea la care lucrez. Câteodată se oprește din relatările ei savuroase de la școală și mă întreabă, brusc, „la tine cum a fost?”. Mă înduioșază puțin. Îi spun despre Ghilgameș și Enkidu, ea îmi face cunoștință cu Oh Hellos. Împărțim câte un serial sau câte un drum cu hlizeli. Învăț cine este. Încerc să-i strecor în buzunar câte-un strop de încredere. Să parez tristeți. Să desfac angoase. Uneori nu sunt bine. Se prinde. Întotdeauna. Și, cumva, găsește întotdeauna o replică, o imagine, o melodie-plasture. Funcționează.

Și uneori ne facem vacanță în mijlocul săptămânii, o oră, două. O bucățică de timp numai pentru noi. Una în care să vorbim, să râdem, să purtăm discuții de adulți și să ne facem poze caraghioase, ca în filme, în oraș.

Copiii au nevoie de un timp al lor. Mă sperie faptul că și în secolul XXI sunt adulți care nu țin cont de asta, de faptul că și copiii sunt oameni care au nevoie să se odihnească, să-și varieze peisajul, să se amuze, să fie stăpânii timpului lor. Adevărul e, însă, că și eu am nevoie de timp cu ea. De complicitatea noastră, în continuă reinventare. De conversație. De glume pe care să le împărțim. De cuvinte care să fie numai ale noastre. Avem nevoie să învățăm lucruri noi una despre alta, pentru că ne schimbăm de la o săptămână la alta, pentru că nu vreau să ratez nimic important, vreau să știu și să înțeleg cine e ea, să o sprijin când trebuie și să-i spun că, da, are voce și idei proprii, are dreptul la pauză și la râs, și la greșeli. Am nevoie să știe că nu vreau nimic de la ea decât să fie bine în pielea și în povestea ei. Că nu există om perfect pe fața pământului. Și nici viață fără cusur. Că îmi place că e un om bun. Asta e, în fond, tot ce mi-am dorit.

Și poate că asta ratăm cel mai ușor – zilele în care nu facem altceva decât să aflăm ce le place, ce-i interesează și de ce, dincolo de orice impuls cicălitor didacticist. Nu trebuie să învețe ceva în fiecare zi. Uneori e bine să învățăm noi despre ei. Și îmi place să învățăm împreună cine suntem în formula asta nouă, de copil mai mare și mama lui mai mică.

Îmi place să ne împăcăm după o zi în care am fost în contratimp și să recuperăm ore pe care nu le-am împărțit. Să ne mai copilărim un pic amândouă. Să mă scoată la joacă. Să ne demontăm una alteia clișee, prejudecăți și încăpățânări. Și să râdem, chiar și în zilele cu mulți nori, pentru că ne avem una pe alta, avem poveștile, piesele, cuvintele și proiecțiile noastre, avem tricouri pereche și mers sincron, avem planuri și simpatii comune, avem liste de cumpărături pentru ceilalți pe care îi iubim, avem site-uri pe care așteptăm reduceri, avem cărți de terminat și seriale de început, avem… nevoie una de alta.

Notă: Nu mai știu când și cum i-am spus prima oară „ziua fetelor”. Cred că așa o deosebeam de zilele în trei, de timpul tată-fiică, de alte lucruri… Noi nu am făcut niciodată împreună „activități”. Am evadat din turnuri de plictiseală, ne-am îmbarcat pe corăbii vânate de pirați, am acostat cu Ulise de mână pe malul feacilor, am jelit amarnic moartea lui Thorin Oakenshield, am împărțit aceeași vrajă livrescă favorită – protego maxima fianto duri repello inimicum. Și am ieșit la mal, Harry. Întotdeauna.

„Nu sunt un diagnostic!”

Un interviu cu Ana Dragu

Ana Dragu este psiholog, coordonatoarea Centrului de Resurse și Referință în Autism „Micul Prinț”, scriitoare, jurnalistă, activistă pentru drepturile celor care suferă de tulburări de sănătate mintală. Dincolo de tot și de toate, e o mamă curajoasă, inventivă, puternică, pe care o invidiez cald pentru abilitățile ei extraordinare de a muta munții din loc, pentru vastitatea lumilor ei interioare, pentru armura ei de cruciat al binelui pe frontul unei lumi din ce în ce mai mâncate de prejudecăți, închistări și inerții.

Conversația noastră a pornit de la faptul că mâine, pe 4 octombrie, de la ora 17, are loc vernisajul expoziției „Nu sunt un diagnostic” din cadrul proiectului „Neurodiversitate și Creativitate”, finanțat de AFCN. Expoziția conține lucrări surprinzătoare realizate de pacienții Secției de Psihiatrie din cadrul SJUB și copiii beneficiari ai CRR Autism „Micul Prinț”.

Am ajuns, însă, mult mai departe. Octombrie e luna sănătății mintale. O lună în care mulți dintre noi vorbim numai despre lucrurile pe care Ana Dragu chiar le face.

Ana Dragu
  • Ce anume întreține stigma în domeniul sănătății mintale?

Stigma vine adesea din lipsa de înțelegere sau frică. Reprezentările mass-media inexacte sau înșelătoare ale bolilor mintale contribuie la ambii factori. O analiză a studiilor privind stigmatizarea arată că, deși publicul poate accepta natura medicală sau genetică a unei tulburări de sănătate mintală și nevoia de tratament, mulți oameni au încă o viziune negativă asupra persoanelor cu astfel de afecțiuni. Cercetătorii identifică diferite tipuri de stigmatizare:

Stigmatul public implică atitudinile negative sau discriminatorii pe care le au ceilalți cu privire la persoanele cu tulburări psihice.

Autostigmatizarea se referă la atitudinile negative, inclusiv rușinea interiorizată, pe care o acumulează pacienții  cu privire la propria lor stare.

Stigmatul instituțional este sistemic, implicând politici guvernamentale și ale organizațiilor private care limitează în mod intenționat sau neintenționat oportunitățile pentru persoanele cu tulburări psihice. Exemplele includ; o subfinanțare a cercetării în acest domeni și mai puține servicii de sănătate mintală în comparație cu alte servicii medicale.

  • La nivel internațional, există numeroase programe și politici care vin în sprijinul celor care suferă de tulburări mintale, în condițiile în care cu fiecare an vorbim despre din ce în ce mai multe afecțiuni, multe subdiagnosticate. Cum e în România?

În România suntem încă la nivelul la care dezbatem dacă depresia este sau nu o tulburare psihică sau o „fiță” a pacientului, dacă diagnosticarea unui copil cu autism este sau nu un blestem de la cel de sus, suntem la nivelul la care avem zero nivel de conștientizare asupra limbajului pe care îl folosim în contextul sănătății mentale. Psihiatria este Cenușăreasa medicinei, subfinanțată, cu mult prea puțini medici specialiști, fără investiții notabile în spitalele de psihiatrie, fără acces gratuit la psihoterapie pentru pacienți, fără centre de recuperare pentru adicții sau foarte puține.

Ana Dragu

Cel mai grav lucru este lipsa psihiatriei comunitare. Cu alte cuvinte, lipsa suportului pentru pacient odată de este externat. De foarte multe ori, pacientul se internează în criză, e stabilizat, internat pentru o perioadă de timp care nu poate fi infinită și externat cu indicație de tratament și psihoterapie. Ei, medicația nu este mereu gratuită, psihoterapia nu este gratuită. Asistența socială în RO este la P Ă M Â N T. Nu există rețele de suport formate din asistenți sociali, asistenți medicali, psihologi, etc, care să meargă în comunitate să ajute pacientul.

Pacientul intră în scenariul clasic: singur, poate incapabil să își ia medicamentele, izolat, stigmatizat, fără loc de muncă, arătat cu degetul, numit ”nebun”, părăsit de prieteni, adoptă el însuși clișeele în care îl încadrează ceilalți, se blamează, îi e rușine, iar în aceste condiții nu are cum să se recupereze vreodată. Iar dacă vorbim de subdiagnosticare, aceasta se datorează în mare parte stigmei. Oamenii pur și simplu nu vor să meargă la psiholog sau psihiatru pentru că nu vor să fie ostracizați și etichetați ca ”nebuni”.

Ana Dragu
  • La nivel social, care ar fi pârghiile de natură să spargă politica de izolare a tot ce înseamnă atipicitate?

Cercetările arată că a cunoaște sau a avea contact cu o persoană cu o tulburare psihică este una dintre cele mai bune modalități de a reduce stigmatizarea. Indivizii care vorbesc și își împărtășesc poveștile pot avea un impact pozitiv. Când cunoaștem pe cineva cu o tulburare mentală, devine mai puțin înfricoșător și mai real, și mai empatizabil. Cercetările privind abordarea stigmatizării au concluzionat că eforturile de reducere a stigmatizării și a discriminării pot funcționa la nivel personal și de populație. Cea mai eficientă implică contactul direct cu pacienți care au experiență cu aceste tulburări și un angajament pe termen lung. Multe celebrități, actori, specialiști, și-au împărtășit public poveștile despre propriile tulburări psihice și au adus discuția în prim plan în presă ceea ce a contribuit la normalizarea  ideii că oricare dintre noi poate suferi de o astfel de tulburare, iar asta nu ne face indezirabili. Adolescenții și adulții tineri care se confruntă cu simptome de depresie își caută simptomele online și majoritatea sunt atrași de poveștile personale despre sănătatea altor oameni pe bloguri, podcasturi și videoclipuri.

Campaniile de marketing social pot fi, de asemenea, eficiente, sporind gradul de adresabilitate la medic, complianța cu utilizarea serviciilor de specialitate, reducerea stereotipurilor în populație și reumanizarea pacienților.

  • De ce o expoziție?

Am ales să facem printre altele și o expoziție, deoarece am dorit să le oferim pacienților un mijloc de exprimare artistic de care să se poată folosi pe termen lung, și după externare. Am vrut să lucrăm în primul rând la reducerea autostigmatizării, să le arătăm că nu sunt deloc lipsiți de valoare, ba, mai mult, pot fi foarte talentați în domenii la care nu au avut acces anterior. Au avut loc așadar ateliere de arte plastice cu pacienții, coordonate de doi minunați și experimentați artiști: Paul Mureșan și Georgiana Cotuțiu. Aceștia i-au învățat, practic, cum să folosească anumite materiale și cum își pot transpune ideile pe o pânză. Mai apoi, firesc, orice om care creează vrea ca arta lui să ajungă la public și asta este ce se va întâmpla în cadrul expoziției. Pacienții s-au bucurat enorm pe parcursul atelierelor să descopere acest mijloc de exprimare și au fost foarte doritori să își expună lucrările.

  • Ce sperați să se schimbe?

Studiile de specialitate oferă câteva sugestii despre ceea ce putem face ca indivizi pentru a ajuta la reducerea stigmatizării bolilor mintale și noi încercăm constant să facem aceste lucruri: să vorbim liber și deschis despre sănătatea mintală  în presă și pe rețelele sociale; educare și autoeducare – adresarea percepțiilor greșite sau a comentariile negative prin împărtășirea faptelor și experiențelor; utilizarea unui limbaj corect cu privire la pacienți, cuvintele contează. Mai apoi încurajăm punerea semnului egal între bolile fizice și cele mentale; manifestarea activă a suportului față de cei afectați, prin fapte și sprijin concret; ​normalizarea tratamentului medicamentos care este la fel ca alte tratamente de îngrijire a sănătății.

  • De ce e important ca nu numai specialiștii sau familiile celor implicați direct să (se) educe continuu, în măsura posibilităților, cu privire la neurodiversitate?

Ne e frică de necunoscut și de ceea ce nu înțelegem. Astfel adoptăm clișee periculoase. Apoi, stigmatizăm și discriminăm. Stigmatul afectează în mod direct persoanele cu boli psihice,  dar și pe cei dragi care îi susțin, răsfrângându-se direct asupra  comunităților.

Ana Dragu

Discriminarea contribuie la agravarea simptomelor și la reducerea probabilității de a solicita tratament. Izolarea socială, desconsiderarea și respingerea pacienților duce la autostigmatizare, cu efecte negative asupra recuperării. Niveluri crescute ale autostigmatizării sunt asociate cu niveluri mai mici ale recuperării după o tulburare psihică. Cu fiecare pacient pierdut, pierdem un potențial de valoare, o viață, distrugem o familie și creăm contextul pentru a suferi ca societate. Efectele stigmatizării sunt omniprezente, afectând entuziasmul politic necesar unor demersuri legislative esențiale, strângerea de fonduri și disponibilitatea autorităților locale și centrale pentru dezvoltarea servicii de suport pentru pacienți.

  • Care e clișeul pe care îl urâți cel mai mult, în legătură  cu sănătate mintală?

Reprezentările mass-media ale persoanelor cu tulburări psihice pot influența percepțiile și stigmatizarea și au fost adesea reprezentări negative, inexacte sau violente. Multe filme prezintă personajul principal ca pe o persoană cu o boală psihică care devine extrem de violentă. O astfel de reprezentare a fost asociată cu niveluri mai mari de prejudecăți față de cei cu boli mintale. În plus poate exacerba auto-stigmatizarea celor cu o boală mintală, ceea ce duce la întârziere în căutarea ajutorului.

Un clișeu care apare cel mai frecvent e acela că persoanele cu tulburări din sfera psihiatrică sunt periculoase, incompetente, irecuperabile și  vinovate pentru tulburarea lor, imprevizibile, etc, prin urmare angajatorii nu angajează oamenii în istoricul medical al cărora apare un diagnostic din sfera psihiatrică, chiar dacă aceștia sunt vindecați sau prezintă certificarea medicului psihiatru că sunt apți de muncă, băncile refuză credite, sistemul de sănătate poate oferi un standard de îngrijire mai scăzut. Stereotipurile sunt concretizate în legi deficitare și adoptate de alte instituții ale statului.

Ana Dragu

Stigmatul bolii mintale este universal. Un studiu din 2016 privind stigmatizarea a concluzionat că „nu există nicio țară, societate sau cultură în care persoanele cu boli mintale să aibă aceeași valoare socială ca persoanele fără boli mintale”.

  • De ce suntem, istoric, deja, obsedați de eticheta așa-zisei normalități?

„Vreau doar să fiu/fie normal.” Am pierdut socoteala de câte ori am auzit această frază de la pacienții mei și, în calitate de client,  am spus-o și eu.  „Normalul este bun, anormalul este rău” este un refren incontestabil al înțelepciunii „convenționale” în domenii variate, cum ar fi creșterea copiilor, educație, cercetare, medicină, judecăți evaluative ale societății și înțelegerea psihologiei indivizilor creativi. Această ecuație a avut consecințe de amploare, consecințe care afectează umanitatea și cultura umană dincolo de limitele diagnostice ale psihiatriei și psihologiei clinice. A dori să fii „normal” înseamnă a dori să fii ca majoritatea, ceea ce se traduce în dorința de aprobare și acceptare din partea celorlalți.

Există o iluzie de siguranță în similaritate. Diferențele amenință oamenii. Rasismul, misoginia, homofobia și războiul sunt exemple ale modului în care acest lucru se desfășoară în societate. În relații, te poți simți deconectat și respins pe măsură ce ies la iveală diferențele. Așa că punem presiune unul pe celălalt pentru a fi la fel. Familiile și culturile exprimă aceste norme iar presiunea internă de a te simți normal este un rezultat al respingerii pe care ai interiorizat-o.

Ana Dragu

Chestia este că nu există „normal”. Cu toții suntem unici în felul nostru. Și modul în care ne simțim în interior nu este vizibil pentru lumea exterioară.

Normalitatea este o specie pe cale de dispariție. Un studiu prospectiv a constatat că, până la vârsta de treizeci și doi de ani, 50% din populația generală se califică pentru o tulburare de anxietate, 40% pentru depresie și 30% pentru abuz sau dependență de alcool. În această nouă lume, va trece cineva prin viață fără o tulburare mintală?

  • Cum puteți fi sprijiniți, concret?

La nivel politic, statul trebuie să ia măsuri concrete pentru a finanța corect sistemul de sănătate mintală, cu accent pe nevoile și particularităților pacienților, protocoale de prescriere și dotări care să permită medicilor specialiști să își facă meseria în condiții corecte. Trebuie creată psihiatria comunitară despre care am vorbit mai sus.

Foto: Dmitry Ratushny

Apoi este nevoie de educare continuă, credeți sau nu, inclusiv medicii de alte specialități discriminează pacienții psihiatrici și operează stereotipal. Recent, a fost prezentat cazul unui tânăr medic oncolog, foarte respectat, care a ales să se sinucidă. M-am întrebat, ca de fiecare dată, de ce nu a solicitat ajutorul unui coleg psihiatru. Medicii psihiatri se plâng la rândul lor de faptul că pacienții lor au acces scăzut la servicii de medicină generală. Practic sunt ultimii pe listă, deși au și boli fizice, ca orice om.

Foto: Pedro Gabriel Miziara

Avem nevoie de o campanie continuă de mediatizare a importanței sănătății mentale, cu accent pe prezentarea  pacienților cu tulburări psihice într-un mod care să reflecte realitatea, nu clișeele, de combatere a stereotipurilor și a discriminării. Apoi, este nevoie și de finanțarea ONG-urilor care activează cu succes în acest domeniu și oferă suportul pe care statul nu îl oferă. Ar face mult mai mult decât fac deja, dacă ar avea finanțare. Practic e nevoie să vorbim cât mai mult și mai aplicat despre prevalența incredibilă a tulburărilor psihice și nevoile pacienților. E nevoie să înțelegem că în majoritatea cazurilor, tratate la timp, tulburările mentale pot fi ținute sub control, pacienții se pot recupera și pot avea vieți productive.

  • Un cuvânt pe care ați vrea să-l auziți mai des și nu doar în octombrie.

„Cu ce te pot ajuta?”

Foto: Tyler Nix

Vara vrajbei noastre

Vara e sterilă cultural. Nu am zis eu, e o chestiune care ține de o dinamică a anotimpului – lumea pleacă în vacanțe, citește pe plajă, n-are chef de sindrofii și discursuri indoor mai mult sau mai puțin narcisiste, ci de festivaluri și de întâlniri boeme, de natură și de viață savurată și nu risipită în o mie de direcții. E sezonul out of office. Mintea e liberă, în sfârșit, să colinde pe unde vrea ea.

Dar uite că vara asta conversația culturală sfârâie mai ceva ca un tub de cremă uitat la soare fără capac. Nu e săptămână fără un nou playlist în bârfoteca lumii culturale. Sigur, sunt chestiuni aparent subțiri, care trimit mai degrabă la talentul starurilor locale de a-și da cu firma în cap și la nestăvilitul apetit polemic care transformă oina într-o glumă de sport național. Dar apele de sub ele sunt adânci: educație, creșterea copiilor, integrarea lor socială, ideea de colegialitate (în interiorul unui grup profesional, dar nu numai), discriminarea (sexuală, dar și de vârstă, aspect fizic), valoarea discursului public, libertățile personale și efectele îngrădirii lor.

Pentru mine, e mai evident ca niciodată că era nevoie de conversația asta. Că oamenii, în absența unor concepte exersate sistemic, educațional, trăiesc într-un talmeș balmeș al valorilor pe care nu știu să le integreze, să le manevreze, să le raporteze la cotidianul lor. Așa că ne întoarcem la educație și la ce lipsește din ea. La lipsa ei de racord cu realitatea. La uluitoarea rezistență la schimbare de fond și incredibilele acrobații care camuflează, până la urmă, ceea ce știm toți: în România nu există învățământ gratuit. E motivul real pentru care abandonul școlar e pe culmi. În România, personaje culturale influente neagă analfabetismul funcțional și declinul accesului la șanse educaționale minimal… similare. În România lipsa educație pentru sănătate și a interesului pentru științe a produs valuri succesive de coronasceptici care se cred cipați și se tem că vaccinurile tulbură router-ul din casă. Lipsa educației financiare ne-a aruncat pe mulți dintre noi într-o inocență economică perpetuu perdantă. Lipsa educației civice dă emoticoane hlizite în fața necazului altuia. Lipsa educației estetice abrutizează și crește simțitor terenul de joacă al agresivității. Lipsa educației mediatice aruncă oamenii într-un marasm informațional pentru că nu știu să distingă între surse și nu fac diferența între un jurnalist și o fabrică de trolli. Și așa mai departe.

Pierdem subiecte mari pentru că obosim (războiul din Ucraina, noul val pandemic, inechitățile din educație și sistemul economic discreționar pălesc în fața unui nou scandal monden). Obosim pentru că absorbim, anapoda, prea multă realitate fără structură, pentru că suntem incoerenți interior, pentru că venim dintr-un trecut al haosului și al tăcerii.

Și acum, în sfârșit, vorbim. Pare-se că aveam multă nevoie să vorbim, dar nu prea știm cum, așa că sărim ușor unii la beregata altora.

Eu cred că educația e și despre asta. Despre cum să reînvățăm să vorbim unii cu alții și, deloc în ultimul rând, cu noi înșine. Trăim niște vremuri complicate. Nu suntem nici primii, nici ultimii care trec prin perioade grele. Suntem, însă, niște generații care au mai multă nevoie ca oricând să se reformeze, să renunțe la prejudecăți și la idei mestecate de alții și să reînvețe ideile de societate, de comunitate, de comunicare liberă și constructivă.

Cred că avem mai mult ca niciodată nevoie de conversație culturală reală, nu de ochii soacrei. My two cents.

UNDE LOCUIESC

Mâine vorbesc, la MȚR, despre o carte cu case superb alcătuită, despre patrimoniu și despre locuire.

De ultima oară când am vorbit, în prezența acelorași autori, despre ceva similar, nu mai locuiesc în aceeași găoace profesională. Oamenii locuiesc într-o mulțime de spații – într-un corp, în niște relații, în niște acte, în birouri, în studiouri, în ateliere, pe o barcă sau într-un laptop. Poate că singurul lucru propriu locuirii nu e durabilitatea, ci tocmai efemerul ei.

Să mă explic.

Recent am stat de vorbă cu o arheoloagă foarte cunoscută care susținea că principala calitate a locuirii urbane e aceea că orașele nu stau pe loc, ci se transformă continuu (ca peisaj, cumul de identități, spații creative, creuzet de șanse și așa mai departe). Mi-a plăcut. Tensiunea dintre o casă și acasă stă în felul în care un loc te reflectă pentru o perioadă de timp. În teorie e simplu, în fapt e foarte complicat.

Unde suntem acasă, de fapt? În corpul care învață să meargă, în cel tânăr, care stă bine pe picioarele lui, sau în genunchii care tremură ca niște obloane scârțâitoare? Cum lucratul de acasă te transformă în birou flotant, spațiul profesional ține, vrei, nu vrei, și de câte dioptrii ai, și de cât de ușor te apleci după pixul care ți-a căzut pe jos, la fel cum ține de informația pe care o stăpânești și de siguranța cu care o aplici. Suntem acasă în momentele noastre de umor și locuim pasager în momente de furie? Sau poate e invers? Când ne strângem lucrurile dintr-un birou care a fost al nostru, ce luăm cu noi? Cum se împachetează râsul și complicitățile, ce faci cu cioburile de entuziasm, cu ce vedeai pe geam și cum mirosea lemnăria, cu zgomotul care te definea (cineva mi-a spus cândva, la finalul unui concediu, că-i lipsise zgomotul cerceilor mei pe holuri)? Și în ce măsură acolo, de fapt, locuiești mai mult ca în trei pixuri, o agendă și o cană de cafea?

O să-mi spuneți că acasă sunt ceilalți. Așa e. Și eu spun asta mereu. Nu e locul, sunt oamenii. Dar privirea omenească e și ea schimbătoare ca orașele. Azi ne simțim acasă în privirea celuilalt, mâine nu ne recunoaștem. În care din cele două e, de fapt, locul nostru? Și cum faci să nu stai mereu cu bagajele făcute?

Nu știu cât de acasă sunt meseriile. Poate că sunt. Pentru mine, lucrurile sunt destul de simple.

Cred că sunt, prin excelență, chiriașă. Colecționară de momente. De sezoane. De amăreli, dezastre și bucurii disparate. Le aparțin tuturor, pe rând, intens. Ultimii ani m-au învățat că stabil nu e nimic, nimic nu e de tot.

Locuiesc și la biroul meu, și în două laptop-uri cu utilități diferite, și în câteva opinii, și în fluxul și refluxul coșului de rufe, locuiesc pe canapeaua pe care râdem și în câteva locuri din care am plecat pentru că nu mă mai locuiau ele pe mine. Locuiesc în eșec (monolit, greu, strivitor) și în zile în care mă gândesc să-mi cumpăr cercei noi și să experimentez alt sunet. În renunțări. În cearta continuă cu corpul ăsta care se văicărește, de la o vreme, dacă beau prea multă cafea și obosește așa cum nu țin minte să fi obosit înainte. Sunt doar chiriașă în el. La un moment dat o să mă mut.

Locuiesc într-un apartament de bloc și în pantofii care mă poartă prin oraș. În povești succesive. Într-o structură anxioasă în care câteodată e frig și câteodată e întuneric.

Locuiesc în toate lucrurile pe care le fac prost și în distanța dintre ele și mine. Și cred în casele astea, făcute „pe hârtie”. Cuvinte în care stai o vreme. Ca atunci când deschizi fereastra și respiri alt aer.

Acum foarte mult timp, am scris despre o moluscă neliniștită care-și tot construia compartimente noi de viață și sens, până s-a sleit. Până la sfârșit. Poate că importantă nu e durabilitatea. E doar momentul. Doar sideful care strălucește o clipă într-un strop de mare. Tot restul trece. Se cojește ca bronzul de-o vară.

BULLYLAND

S-a scris deja mult și coerent despre mărturisirea Vioricăi Vodă de la Gopo și despre felul în care sala a ales, siderant, să o taxeze live, fără menajamente. Se numește victim blaming. Instant. Fără mănuși, fără nevoie de probe sau argumente. S-a întâmplat doar pentru că cineva a deschis discuția.

Cred că despre asta aș avea două vorbe de spus (da, doar două, că sunt scrise în pauza de prânz – subiectul ar merita o dezbatere serioasă, polifonică și consecventă). O sală care râde când un om spune că a făcut psihoterapie pentru ceva (orice!) care l-a durut, l-am umilit, l-a marcat uman e un simptom social. Oriunde ar fi sala aia. Cu oricine ar fi populată.

Nu poți să râzi de cineva care se vulnerabilizează în fața ta, conștient de cultura în care o face. Cultura noastră (școlară, instituțională, iată că și artistică) e una a bullying-ului. Suntem niște generații deja care așa am crescut. Trosniți la școală, că „așa sunt copiii”. Umiliți de superiori ierarhici care pot oricând să camufleze un discurs de putere – „Ce, te-ai supărat, nu știi de glumă?”. Un pic mai grav, poate, suntem produsul unei societăți în care abuzul nu e sancționat. Relațiile construite exclusiv pe putere (ierarhică, socială, financiară) ne duc lejer cu cincizeci de ani în urma lumii civilizate. Le acceptăm. Constant. De ce?, o să întrebați. Pentru că nu există o cultură a solidarității sociale.

E foarte frumos frontul comun (al societății civile, nu al vreunei puteri decizionale) în problema refugiaților ucraineni. Cutuma la noi, însă, e cea a „ciocului mic”, a statului cuminte „în banca ta”, a unui individualism dus la extrem (lucru ușor de înțeles, cumva, după comunism, dar parcă nu la atâția ani distanță de la căderea lui). Motivul pentru care prea puține voci reclamă, în general, un abuz, e tocmai lipsa generalizată de susținere, de coeziune socială. E faptul că, dacă ți se întâmplă ceva, orice, ești singur pe o scenă, în fața unui săli care râde.

Așa că ne învățăm să strângem din dinți, să nu ne doară nimic, să facem față, să „dăm bine”, ca să fim parte din comunitate. Cred că puține mesaje sunt mai toxice ca acesta. Aici nu vorbim de faptul că nu există empatie socială, ci de normalizarea abuzului, de acceptarea tacită a faptului, de bine că a fost ea și n-am fost eu, „pe mine nu m-au confundat”.

Sigur, acum vorbim despre hărțuire sexuală, dar fețele abuzului sunt multe – de la hărțuirea din curtea școlii la cele din birouri. De câte ori nu ați auzit un părinte supărat spunând, când v-ați plâns de odrasla care lovește, „Ce, la noi era altfel când eram mici?”. Sau un coleg care v-a felicitat discret când v-ați susținut punctul de vedere în fața șefului, dar nu v-a ținut o clipă partea în public, să nu pice prost?

Cel vulnerabil e întotdeauna singur. Și interesant este că vulnerabili suntem toți, pe rând. Abuzații devin uneori abuzatori, iar abuzatorii ajung (sau au fost deja) și ei în postura abuzatului. Așa că sala râde. Poate că despre grotescul acestui râs ar trebui să vorbim. Mai mult. Mai des.

Mult mai des.

MAI bine

Mai e luna sănătății mintale. O lună în care ar fi grozav să vorbim măcar o idee mai mult despre programele de sănătate mintală derulate în școli și la locul de muncă, despre consiliere psihologică gratuită sau decontată de stat post pandemie (ca în Franța), despre monitorizare susținută a tulburărilor de sănătate mintală (ca în Anglia, unde 1 din 4 adulți suferă de așa ceva), despre module de informare a micro și macro comunităților cu privire la depresie, stres post traumatic, anxietate, atacuri de panică, tulburare obsesiv-compulsivă și așa mai departe (cum se întâmplă în Germania, unde se estimează că 31% din populație e afectată).

Cum în România încă inspectăm glezna fină a broaștei, e greu să vorbești despre altceva decât inițiative individuale – prețioase și ele în lipsa unui efort integrat. Asta în condițiile în care cam totul, de la agresivitate în trafic la consumul exacerbat de alcool și de la violență în familie la toată gama de comportamente antisociale pleacă de-aici. Să adăugăm în cocktail un nivel scăzut de trai, educație aproape nulă cu privire la sănătatea mintală, politici de leadership vetuste, bazate pe relații construite aproape exclusiv pe umflatul mușchilor și nu pe autoritate profesional managerială, școli care încurajează competitivitatea agresivă și festivismul gregar, fără focus pe dezvoltarea individuală. Familii în care nu vorbim despre noi. Prietenii toxice, organizate pe sistemul bursei de valori.

Organizația Mondială a Sănătății estimează o creștere a nivelurilor de anxietate și depresie cu aproximativ 25% în lume, după pandemie. Un studiu recent, citat de New York Times, arată că după infecția cu Sars-Cov 2 riscul de a dezvolta o tulburare de sănătate mintală crește cu 39%. Nivelul ridicat de stres, tradus în somatizări și insomnii, precum și o stare continuă de îngrijorare economică și constantă evaluare a riscului viral încă fac obiectul cercetării.

Bref, bine nu suntem. Cu războiul la doi pași și prețurile în explozie necontrolată, cu spectrul crizei apăsând accelerația în sectorul economic și (prea) multe familii încă afectate profund de ultimii ani, la nivel emoțional, uman, financiar, discuția despre sănătate mintală ar trebui să fie pe lista priorităților naționale. Sigur că nu este.

Sănătate mintală nu înseamnă să bei mai multe cafele ușor instagramabile, să faci yoga din când în când și să-ți instalezi o aplicație de mindfulness. În cele mai multe situații, vorbim despre terapie, schimbări de stil de viață și rezolvări inclusiv medicamentoase care cer timp. Vorbim însă și despre deschiderea necesară de a te pune în cuvinte, despre o renunțare la șabloane și zorzoane și o reorientare către viața trăită cu sens. E foarte greu să-ți afli un rost și să găsești plăcere în fiecare zi când faci eforturi să supraviețuiești. E, însă, unul dintre eforturile care merită, pentru că de el depind calitatea vieții tale și a celor din jur. Într-o cultură ca a noastră, unde încă nu am normalizat grija pentru sănătate mintală (de multe ori prohibitivă la nivel financiar și tabuizată social), discuția despre cum rămânem întregi la cap jonglând cu debusolant de multe mingi rămâne complicată. Nu știu cum și când s-ar putea simplifica. Ce știu e că o minge lăsată jos, măcar câteva minute pe zi, e un început. Firav, dar este. În timp, înseamnă un dram de grijă în plus pentru cine ești, în detrimentul pozei sociale și al trăitului pe fast forward. Și conștiința acută, uneori dureroasă, că am trecut prin atâtea că nu MAI e timp să ne risipim.

Shakespeare, sport, Instagram și niciun sonet

În tinerețea mea, obișnuiam să scriu, pe 23 aprilie, despre Shakespeare, despre The Academy Wits, despre Titania și Oberon, despre Hamlet și Horațio, despre The Dark Lady și călătoria ei în timp, până în piesa lui George Bernard Shaw de la 1910.

Delicatese, cum ar veni. Ei bine, azi mă întorc puțin la dieta de bază și la o comparație care, deși vulgarizează întrucâtva cititul, sper să fie utilă măcar vizual.

E ca un sport. Captivi în feed-urile noastre de Instagram, în reels și „clase” (mi se pare una dintre cele mai la modă calchieri) de yoga, pilates sau zumba ne extaziem în fața mușchilor lucrați, a siluetelor longiline, rafinate de mișcare, a ținutei elegante și a energiei alimentate de o sănătate viguroasă. Stamina, cum zice englezul.

Cu cititul e cam la fel, doar că nu se vede. Nici ușurința sinapselor, a gândirii asociative, a resorturilor imaginative, nici expansiunea lexicală vijelioasă, nici flexibilizarea gândirii, adaptabilitatea, ideea explorată în profunzime nu răzbat la suprafață așa cum se văd bicepșii prin tricou. Ghinion de neșansă. Și totuși, nimic nu construiește mai ușor orizont și călătorie interioară, conversație și dezbatere bazate pe argumente, punerea în cuvinte a propriei identități și continua ei remodelare, ca o bibliotecă lăuntrică în perpetuă creștere.

Nu spun să citim cât ne uităm pe Netflix și nici să ducem copilul la bibliotecă la fel de sârguincioși cum îl ducem la sport. Deși poate că nu ar fi rău… Filmul ne curăță mintea de oboseala de peste zi, sportul e bun pentru sănătate. Cititul le face pe amândouă – emoțional, mental e imbatabil. Ne ține alerți, curioși, nuanțați în gândire (sigur, cuplat cu sport e ideal).

Ce spun e să citim acasă. Cât se poate. Să vorbim despre ce ne-a plăcut sau nu, să citim, poate, un fragment cu voce tare, să-l discutăm la masă, poate, sau la cafea, să dezvoltăm o idee, să întrebăm „Cum ți s-a părut?”, „Ce crezi despre asta?”, „Cum îți sună?”, să căutăm pagina în care locuim în celălalt. Să o împărțim. Pentru mine, împărțitul poveștilor e ce face o familie. Ce construiește relații.

De curând, pe o bancă, într-un parc minunat, unde am fost foarte fericită, am găsit un citat a cărui traducere ar fi cam așa: Prietenia e ce se distilează în fiecare dintre noi în urma plăcerii de neînchipuit a conversației de fiecare zi.

Cred că așa cum ne spun la televizor să facem mișcare pentru o viață sănătoasă ar trebui să ne spună să citim. Să ne îmbogățim conversațiile astea de zi cu zi. Să le construim serpentine, plaje, cascade și castele, etaje sintactice, ludic morfologic, sinonimii, alegorii, plăceri etimologice. Să ne construim complicități. Un limbaj propriu versatil. Raționamente sofisticate. Deliciu bibliofil.

Sunt dieta unei vieți mai bune, pentru că e o viață mai fericită.

Ceea ce, vrem nu vrem, ne duce (și) la el:

„And this our life, exempt from public haunt, Finds tongues in trees, books in the running brooks, Sermons in stones, and good in everything. I would not change it.”

William Shakespeare, As You Like It

Cheers, Master Shakespeare! Always a pleasure 🙂

Dragostea de la 11.00 la 14.00

Valentinele unei lecturi programate

Nu ne place pentru că: e kitsch, e dulceguț până la Emetiral, e de import, e cu inimi și mult roz și soundtrack care dă și depresie, și diabet, și reacție alergică la excesul de conformism social. Șoc romanticolactic. Cu bube roz.

Valentine’s Day, o sărbătoare în care se întâlnesc sincretic Lupercalia precreștină și martiriul unui preot creștin, nu e în niciun fel opusul Dragobetelui, identificat de Ion Ghinoiu ca un Eros autohton contaminat de echinocțiul de primăvară. Ca sens. Ce a dus, până la urmă, la fenomenul de lapidare a sărbătorii „americănești” a fost excesul ei comercial, cu amorași de prost gust, porumbei și iepurași revărsați spre groaza ochiului sătul de sclipici în toate direcțiile. Asta și, deloc în contrast cu Dragobetele „nostru”, de altfel, ideea iubirii la dată fixă. La program.

De ce am avea, în fond, nevoie de o zi, care nu face decât să edulcoreze și să monetizeze iubirea care, oricât ai fi de cinic, dacă există, e de sărbătorit fără un motiv anume în fiecare zi. Pur și simplu. Pentru simplul fapt că, dacă ești pe lista norocoșilor care iubesc și sunt iubiți, e dreptul tău să te bucuri (sigur, cât timp nu le scoți tuturor ochii cu bucuria ta). Personal, recunosc, dincolo de poza cinică (reacție la ursuleții valentinoși purtători de baloane roz și trandafiri dați cu glitter, nu la iubire) apreciez toate colecțiile de ciocolată, patiserie și meniuri pentru doi scoase la înaintare ritual de 14 februarie. Am primit, am cumpărat, mai vin. Carry on.

Ce nu înțeleg, însă, e ziua asta națională a lecturii. Bătută în cuie pe 15 februarie, de la 11 la 14. Fix pe același model. Cel denunțat patriotard de când cu 14 februarie. Îmi veți spune că nu e nimic rău, în fond, să citească lumea și să pună, acolo, o poză cu nasul în carte. Să bifăm activitatea. Așa este.

Problema e că, într-o țară în care țipăm ca din gură de șarpe despre analfabetism funcțional în continuă accelerare, rata mare de abandon școlar, piața de carte mică și toate celelalte fire duse de la ciorapul pe care și-l împart cultura și educația, o zi națională a lecturii, în care copiii citesc magic într-un flashmob împachetat festivist nu numai că nu rezolvă problema, ci funcționează ca un plasture ostentativ plasat peste o zonă cangrenată. Lectura se construiește. Ca nevoie organică permanentă. Ca foame intelectuală. Ca legătură între generații. Ca spațiu de comunicare. Cum? Mimetic, în familie. Prin programe de lectură susținută, prin dezbateri, prin cluburi, prin spații prietenoase dedicate cititului împreună, prin discuții și teme creative, la școală. Prin biblioteci și librării deschise comunității, în oraș. Prin programe și politici naționale de încurajare a consumului de carte și de sprijinire a familiilor cu copii de vârstă școlară, de susținere a alfabetizării, de expunere culturală timpurie, într-o țară.

Sigur că sunt părinți care fac asta. Educatori. Profesori. Scriitori. Edituri. Librării. ONG-uri. Fundații. Efortul lor e, însă, individual. Și, cumva, cred că ei sunt cei care nu vor umple mâine rețelele sociale și nu vor da check-in acolo unde citesc. Pentru că citesc mereu. Nu o zi pe an, de la 11 la 14. Poate că, altundeva, ziua asta a lecturii ar fi fost cireașa de pe tort. Numai că la noi nu e tortul. Nu-l face nimeni. Sunt doar calorii goale, cu multe E-uri.

Este, în schimb, practica cititului competițional, la kilogram, înghițit pe nemestecatelea, cu hectare neplivite de ani buni de bibliografii, cu copii care văd cititul ca pe o corvoadă. Ca pe un „trebuie”. Că asta e, cât timp nimeni nu-i îndrumă spre altceva decât un tăiat simbolic al semnului de carte, ca panglică sterilă a cititului național.

În ultimii ani, am avut multe întâlniri cu copii cu care am citit, am povestit și am intrat în intimitatea unui text. Multe. În multe orașe (da, prin mult hulitul Zoom). Am cunoscut copii extraordinari, care citesc și vorbesc minunat. Cel mai bine, însă, îl țin minte pe băiețelul care mi-a spus „Eu aș avea atâtea să vă spun, dar nu am cuvintele. Eu nu știu atâtea cuvinte.” Poate că și el va citi la școală, mâine. Poate. Dar nu de asta are nevoie. Nu de poză, ci de prezența reală a cuiva care să-l ajute să găsească acele cuvinte pe care nu le are. Cărora le simte, dureros, absența.

Cititul e plăcere. Descoperire. Bucurie împărțită. Geografie intelectuală în continuă recalibrare. Cam ca iubirea.

Eu mâine nu citesc nicăieri de la 11 la 14. Prefer, sincer, să citesc așa cum iubesc. Mereu. Și fără check-in.

Foto: Marius Constantinescu

EVGHENI VODOLAZKIN

Interviu

E al patrulea. Și e diferit. Așa cum diferită e și lumea, a cărei istorie o rescrie Vodolazkin în „Istoria Insulei”, bestseller Humanitas Fiction în 2021. Am cit cartea în vară și m-am gândit un pic cum ar fi un al patrulea interviu. Până acum am vorbit despre „Laur”, despre„ Soloviov și Larionov”, despre „Aviatorul”, despre „Brisbane”. Am alungat destul de repede gândul, pentru că, așa cum scrie Vodolazkin, oamenii se mișcă în ritmul lumii lor și lumea mea avea contururi neclare. Dar se pare că timpul netezește asperitățile suficient cât să ne permită, uneori, conversații despre iubiri aproape nepământene, despre scris și despre singurătate, sub toate formele ei. Datorez această reîntâlnire Ioanei Iancu, iar tălmăcirea ei e, din nou, opera lui Anton Breiner. Le mulțumesc amândurora pentru bunăvoința și efortul lor, fără de care aș fi privit insula aceasta de la distanță.

  • Ați scris un roman în care istoria insulei e o metonimie a istoriei Europei – în ce fel v-a îmbogățit spiritual și intelectual scrierea acestei cărți pe dumneavoastră, autorul?

La prima vedere, scrierea unei cărți nu ar trebui să te îmbogățească, pentru că, în literatură, autorul este cel care dă. Și totuși, îmbogățirea se produce: punându-și cunoștințele și forțele în carte, scriitorul se conectează la niște surse necunoscute, care ar putea fi desemnate prin termenul de noosferă al lui Vladimir Vernadski. În plus, munca scriitorului asupra cărții scoate la iveală niște resurse ascunse și în el însuși.

  • Ați vorbit despre faptul că acest roman și Laur, probabil cea mai cunoscută dintre cărțile dumneavoastră, sunt vase comunicante. Mi s-a părut că există însă și multe puncte de intersecție cu Aviatorul. Dincolo de relația dintre timp și veșnicie, o altă temă care pare să vă intereseze e felul în care contemporaneitatea nu mai are exercițiul lecturii trecutului. Ce anume vă întreține interesul pentru această temă?

Da, există anumite corespondențe cu „Aviatorul”. Ele se regăsesc în primul rând în nevoia unei atitudini morale față de istorie. Istoria nu oferă rețete de natură politică pentru că, în pofida unor asemănări exterioare, evenimentele nu se repetă. Lecțiile istoriei sunt de ordin moral. În lumea de astăzi, din păcate, aceste lecții sunt complet ignorate.

Lansarea romanului „Brisbane”, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, cu Denisa Comănescu, Evgheni Vodolazkin, Anton Breiner și Marian Voicu. Foto: Mihaela Petre
  • Unul din cele mai frumoase fire ale poveștii care se țese în romanul dumneavoastră e istoria de dragoste dintre Parfeni și Ksenia. Cum s-a alcătuit ea în imaginația dumneavoastră?

Da, povestea acestui cuplu este foarte importantă pentru mine. Ei doi chiar reprezintă un exemplu de atitudine morală față de evenimentele care, în cele din urmă, devin istorie. Parfeni și Ksenia reprezintă, dacă doriți, justificarea Insulei [n.trad. – în lb. rusă, titlul romanului este „Justificarea Insulei”]. Descriindu-i, m-am ghidat după modele medievale, în primul rând – după cel al sfinților dreptcredincioși Petru și Fevronia, cneji de Murom. M-am ghidat nu atât după biografia acestora, cât, mai degrabă, am încercat să transmit spiritul relației lor.

  • Apare, în carte, motivul cronicarului care se scrie pe sine scriind Istoria Insulei și care caută adevărul înăuntrul său și atunci când nu-l poate trece pe hârtie vorbește despre istoria paralelă, despre adevăruri subiective și despre integritate morală în același timp. De ce vi s-a părut important să scrieți despre aceste lucruri acum, când cu toții traversăm o perioadă tulburată și fiecare pare să se încrânceneze în adevărul propriu?

Da, fiecare are, după cum spuneți, propriul adevăr. Dar el este doar o parte dintr-un adevăr general. Când luăm doar o parte din ceva, se produce o deformare. Și, în acel moment, adevărul încetează să mai fie adevăr. Desigur, e greu să măsori viața în concepte absolute, dar trebuie măcar să nu uităm de existența lucrurilor generale, superioare. Asta poate reduce deformarea.

Evhgheni Vodolazkin. Foto: Radu Sandovici
  • În ce punct simțiți că vă aflați acum, în cariera dumneavoastră literară?

Nu consider că preocupările mele literare sunt o carieră. Mă exprim doar atunci când am ceva de spus. Am descoperit această abilitate destul de târziu și nu știu cât va dura. „Scriitor” nu este un titlu pe care îl primești pe viață. Abilitatea de a scrie vine și, din păcate, pleacă. Scriitorii recunosc arareori acest lucru, dar așa este. Momentan, scriu un nou roman, care sper să fie cuiva de folos.

  • Cum ați traversat ultimii doi ani, care au adus schimbări în felul în care percepem cu toții lumea și, în cele din urmă, timpul?

În existența mea nu au fost mari schimbări, eu duc o viață retrasă. Am remarcat că omenirea și-a amintit de granițe – și dintre state, și dintre oameni. Într-un anumit sens, asta e bine: trebuie să existe granițe, pentru că altfel nu e clar unde se termină ceva și începe altceva. Dar totuși ele n-ar trebui să se transforme într-un Zid Chinezesc – aceasta este extrema opusă. Și toate extremele sunt dăunătoare.

Evgheni Vodolazkin îmbrățișând-o pe doamna Adriana Liciu, traducătoarea sa în limba română. Foto: Luna Popescu
  • Oameni care se aseamănă lăcustelor și se lasă mânați în mare de conducători îmbătați de putere, oameni care digeră povestea doar când ea e tradusă cinematografic, oameni care nu percep miraculosul pentru că li s-a atrofiat simțul miracolului și, în cele din urmă, oameni pe care îi salvează mila, pentru că ea singură dă naștere iubirii. Cu toții apar în cartea dumneavoastră – sunt straturile umane ale unei lumi în continuă prefacere. Cum se desprinde cronicarul de timpul lui și, consemnându-i istoria, la granița subiectivului cu obiectivul, schimbă lumea?

Principala sarcină a cronicarului este să oglindească lumea. Aceasta este, dacă doriți, darea de seamă pe care i-o prezintă lui Dumnezeu. Cronica este un fel de jurnal al poporului. Când o persoană scrie despre trecutul său, îl și interpretează sub o formă sau alta. O descriere sinceră este un fel de căință, iar căința duce la o schimbare a gândirii. Nu e de mirare că, în limba greacă, cuvântul pentru căință – metanoia – înseamnă literalmente o schimbare a gândurilor. Și tocmai acesta este începutul unei schimbări a lumii.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates