Ne apropiem de Bookfest și plouă în jur cu titluri bune, așa că simt că voi naviga în episoade succesive pe lista aceasta, deocamdată garnisită strict cu titluri autohtone. Cele mai multe sunt delicatese pentru un cititor sclifosit, nehotărât și dominat de alegeri eclectice, așa ca mine. Sper, totuși, să fie de folos tuturor celor care se agață de un fir în Labirint, (zise ea, ca o Ariadnă modestă ce se afla :-). (Presupun că Minotaurul din povestea asta e bugetul, dar nu vreau să stric ziua nimănui, nici măcar pe a mea, așa că propun să abandonăm acest capitol și, vorba… scenaristului, mai bine-un cântec vesel să cântăm).
Osmé. Antologie de texte pentru nasul oricui, de Claudiu Sfirschi-Lăudat, e o carte pe care o știu de când era mică :-). Adică idee, schiță, mireasmă răzlețită într-un laptop. De-atunci o aștept și mă bucur de ea. Ei bine, acum a apărut. E un muzeu al mirosului, o istorie culturală, un răsfăț antropolgic cartea asta, superb ilustrată de Silvia Irina Zimmermann, apărută la Peter Pan Art &Entheos. Te plimbi prin traduceri iconice ale textelor clasice, de la Platon la Plotin, dai de „înmiresmarea” din Divanul lui Dimitrie Cantemir, culegi de pe jos batista parfumată din Război și pace, de Tolstoi, simți carnea trandafirilor din poemul lui Kavafis (despre care am aflat prima oară de la Jón Kalman Stefánsson, da, spre rușinea mea, l-am descoperit târziu), te sufoci de mirosul bucătăriei lui Winston, din 1984, de Orwell. Și tot așa. Parfumul e prezență, e boală, e izbăvire, e fuior de suflet și legământ de moarte. Nu știu să existe, în limba română, o altă carte cum e asta, așa că o recomand din toată inima și, dacă sunteți în căutare de mai multe povești olfactive, vă trimit pe blogul acesta înmiresmat care o să vi se lipească de vârful nasului ca timbrul de scrisoare :-).
Orașele. Primii 6000 de ani, de Monica L. Smith, tradusă de Alina Popescu și apărută la Editura Corint în colecția Istorii urbane m-a cucerit de când am văzut că e recomandată de Zahi Hawass, egiptologul meu favorit în copilărie (mă rog, cred că eram deja mare când mă uitam la Chasing Mummies, pe History Channel, dar să trecem peste…). Ce face Monica L. Smith în cartea aceasta nu e doar o istorie a urbanității, ci una a comunității, a omului, până la urmă, care își accesibilizează spațiul, a călătoriei, a comerțului, a sănătății. E o explorare a măruntaielor cetății făcută cu armele arheologului. Un periplu care pornește din „groapa de gunoi de la Monte Testaccio” și… nu vă spun unde sfârșește, pe principiul (atât de des exhibat, știu) „nu vreau să dau spoilere!”. Vă mai spun doar că Monica L. Smith predă antropologie la UCLA și că a făcut săpături arheologice în Egipt, India, Marea Britanie, Italia, Tunisia, Bangladesh, Turcia și Madagascar.
Abandon, de Abdulrazak Gurnah, tradusă de Andreea Năstase și apărută la Litera. Nobelul pentru literatură din 2021, da. Dincolo de renumele autorului, am auzit lucruri minunate despre cartea aceasta politică, senzuală, în care istoria unor generații e țesută pe armătura colonialismului, ale cărei pagini abundă de djini și de ecouri ale istoriei sclaviei, ale Oceanului și ale unui continent african dezbrăcat de clișeul romantic din proza britanică.
Înainte de Eden, de Margaret Atwood. Proaspăt apărută în colecția Corint Fiction a Editurii Corint, în traducerea Gabrielei Nedelea, e o explorare a crizei vârstei de mijloc la ambele sexe, cu umorul tăios marca Atwood, cu revizitarea unei fantome vag hamletiene, cu seisme în interiorul unui cuplu ai cărui membri împart doar dorința de a se despărți. Sigur, e un cocktail narativ ceva mai sofisticat decât acest paragraf reducționist, cu elemente de intrigă secundară tipice autoarei – depresie, adulter, sinucidere, manipulare și, mai ales, ideea de viață dublă, de meandre ale personalității care nu eșuează niciodată în predictibilitate. Între toate acestea tronează niște fosile de dinozaur (pe cuvânt!!!! :-). Cartea a apărut pentru prima oară în 1979, așa că se pretează speculațiilor intertextuale pe care sunt convinsă că le vom face cu toții.
Trei surori, de Heather Morris, e un roman apărut la Humanitas Fiction, în traducerea Luanei Schidu, care se înscrie în seria celorlalte volume ale autoarei – Tatuatorul de la Auschwitz și Călătoria Cilkăi. Este povestea a trei adolescente din Slovacia, Livi, Cibi și Magda, ajunse la Auschwitz-Birkenau și a luptei lor pentru supraviețuire. Ca și în celelalte romane care abordează tema Holocaustului, și aici Heather Morris pornește de la un sâmbure de realitate. E impresionant, de altfel, felul în care narațiunile se oglindesc una într-alta, inclusiv prin mărturiile finale și prin materialul fotografic care te smerește și te înfioară deopotrivă, pentru că ajungi, la capătul cărții, mai aproape de grozăvie și de cioburile vieților pe care Holocaustul le-a mestecat între fălci.
Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela, Editura Darclée. Am primit cartea asta chiar înainte de Paști (mulțumesc, Ohara, și pe această cale) :-). E o delicatesă epistolară, în care conversația nu lasă în urmă efluvii de rom și scorțișoară, ci o bogăție teribilă de intarsii culturale. De la The Wasteland, a lui T.S. Eliot la marea literatură rusă și de la dinamica Orientului cu Occidentului la filmul european, fiecare pagină e zămislită dintr-un aluat gourmet, iar ce le leagă, dincolo de plăcerea dialogului atât de viu și delicios de sinuos, e călătoria. E dansul continuu cu alteritatea. E plăcerea de a scotoci în sertarele altei minți. Sau așa mi se pare mie. Aștept să citiți, dacă nu ați făcut-o deja, și să comparăm împreună feliile de povestea. A mea e obligatoriu cu mac, pentru că așa făcea, numai pentru mine, cred (că numai nouă ne plăcea), cineva care-mi lipsește foarte mult. Dar despre asta, mărite Șah Riar…
Cartea greșelilor fatale, de Dashka Slater, tradusă de Antonia Gîrmacea la Corint Junior. O ador pe Dashka Slater! De la Corabia cu coarne. Cartea aceasta nouă e de middle grade, e tapetată cu hărți, cu obiecte misterioase, cu goblini, cu zâne, cu acumulări de tensiune și elemente detectivistice. Amazon Best Books 2020. Las aici un teaser făcut de Dashka, în caz că nu v-am convins :-):
Povești somnifere, de Vlad Stroescu, ilustrate de Andreea Dobreci, Humanitas Junior. Vlad Stroescu este psihiatru și, dacă e să o credem pe Ana Alfianu, una dintre autoarele mele favorite pentru copii (ce carte superbă e Val și Cetatea Sufletului!), scrie „povești proaspete, pline de umor și candoare” în care încap și explorări, și împrieteniri, și proiecții de toate felurile, pentru cititori mai mari și pentru cititori mai mici. (Dacă nu sunt chiar soporifice să nu vă supărați pe mine, când se va inventa dispozitivul instant de adormit copilul care mai vrea să stea aninat de poveste chiar dacă au trecut două ore și patruzeci și cinci de minute, promit să vă spun!).
Și cu asta, vorba lui Bugs Bunny (sper că Bugs, totuși, nu Porky), that’s all folks, că până și Șeherezada se ducea la culcare și lăsa povestea-n coadă de pește, la sfârșitul programului de seducție narativă.
Are un râs incredibil. Se umple camera de sunet. Uiți că stai de vorbă cu autoarea care a câștigat Booker-ul în 2019, cot la cot cu Margaret Atwood. Pentru mine, interviul cu Bernardine Evaristo rămâne una din cele mai frumoase experiențe din 2020. Profesional, conversațional, uman. E și momentul pentru care m-am gândit să-l păstrez aici, video și transcris old school, ca să-mi aduc aminte că au fost și mici cioburi de frumusețe în 2021.
Volum apărut la Editura Corint, în traducerea Adinei Ihora
Am citit cartea dumneavoastră ca pe o polifonie de voci întrețesute, în care există alteritate în tot ce familiar, așa cum fiecare piesă necunoscută din puzzle include, în mod paradoxal, o bucățică de familiaritate. Cum v-a modelat acest cor de prezențe și absențe vocea de scriitoare?
Ce interesant! Nimeni nu mi-a pus întrebarea asta – e grozavă! Eu am scris multe cărți până acum. Sunt o romancieră care adoră să foreze în interiorul pesonajului. Cărțile mele sunt despre personaje în existențele cărora mă infiltrez până descopăr cine sunt ele cu adevărat, până mă simt conectată emoțional la identitățile lor. Intelectual, îmi place să devin personajele mele. Am fost actriță, așa că iubesc să intru pe sub pielea personajelor – fac asta în toate cărțile mele. Aceasta e prima carte, dintr-o serie mai lungă de romane, în care cele mai multe personaje sunt femei de culoare, ceea ce e foarte diferit de ce am făcut până acum. Sigur că fiecare carte presupune un proces de descoperire, dar aici plaja descoperirii era foarte amplă, pentru că vorbim de femei între 19 și 93 de ani, pe care trebuia să le fac să fie vii, dar m-am simțit, pur și simplu, în stare să o scot la capăt. M-am jucat cu scrisul la persoana I. Uit, adesea, să menționez asta, dar adevărul e că eu am început să scriu cartea la persoana a III-a, dar nu am fost convinsă că va funcționa așa. Pe urmă am încercat să scriu la persoana I, dar era prea multă apropiere între mine și toate aceste personaje. Îmi doream o perspectivă mai largă asupra vieților lor, așa că am simțit nevoia să fac un pas în spate și să rămân, în același timp, profund conectată la existențele lor. Aceasta a fost călătoria mea în scrierea acestei cărți. Nu sunt sigură că m-a schimbat, ca autoare. M-a împlinit faptul că am explorat atât de multe personaje. Reacția publică la ele a fost incredibilă – oamenii spun că se simt de parcă le-ar cunoaște pe aceste femei. Asta în condițiile în care fiecare femeie trăiește preț de vreo treizeci de pagini. Așa că, dacă e să vorbesc despre cum mă simt în raport cu munca mea, eu știu că această carte a reușit să-i apropie pe oameni de ce înseamnă identitatea de femeie de culoare în Marea Britanie. Dar, dacă ne referim la scrisul meu, fiecare proiect vine cu ambițiile lui, cu provocări cărora mă străduiesc să le fac față, iar cartea aceasta a fost, fără îndoială, o provocare enormă.
Mă bucur că ați vorbit despre cum ne-a modelat cartea pe noi, ca public cititor. Când una din autoarele mele favorite din toate timpurile, Toni Morrison, s-a stins, ați scris minunat despre ea, dar ați subliniat faptul că ”deși o ador pe Toni Morrison, trebuie să atrag atenția asupra faptului că experiența afro-americană nu e totuna cu experiența noastră.” Vi se pare că acum, prin romanul dumneavoastră, înțelegem experiența femeilor britanice de culoare inclusiv în dimensiunea ei literară?
Da. Exact când m-ai citat, mai devreme, m-am întrebat dacă aș fi putut scrie această carte acum patruzeci de ani. Și eu îi ador opera, a fost o influență colosală asupra mea, dar aveam nevoie să îmi găsesc propria voce. Revenind, acum patruzeci de ani nu aș fi putut scrie cartea asta. Nu locuia în imaginația mea, eram prea tânără, nu aveam suficientă experiență, dar uite că patruzeci de ani mai târziu am reușit. Impactul ei cultural e de necrezut, cartea chiar își face treaba în sensul că lărgește perspectiva cititorului cu privire la ce înseamnă să fii de culoare în Marea Britanie. Nu m-aș putea compara niciodată cu Toni Morrison, dar sub acest aspect, da, și cartea mea a reușit să modifice percepția publică. Acest roman a luat Booker și așa a plecat în lume. Dacă nu ar fi luat acest premiu, ar fi scăpat sub radar. Crede-mă. Ar fi rămas neobservat, cum au fost și celelalte cărți ale mele. Faptul că a câștigat Booker-ul l-a propulsat la nivel global. Cu Toni Morrison a fost la fel. Ea era apreciată de critică, dar trecea neobservată de public, până a luat premiul Pulitzer. Și asta s-a întâmplat pentru că a existat o campanie în favoarea ei. O mulțime de intelectuali și de autori afro-americani au spus uite ce e, nu mai puteți ignora talentul acestei femei. Iar pe urmă ea a luat Nobelul. Abia atunci a căpătat un public global, ceea ce nu avusese înainte, și a devenit autoarea care scria despre experiența afro-americană. Dintr-un anumit punct de vedere, realitatea aceasta a însemnat că o mulțime de alți scriitori au rămas în umbră. Nu a fost vina ei, desigur, dar nu a fost nici un lucru bun. Așa că o să-ți spun că ai dreptate, cartea aceasta a bifat în Marea Britanie ce a făcut Toni Morrison în America, dar eu sunt și activistă, așa că țin să atrag atenția asupra tuturor celorlalți autori, pentru că știu ce înseamnă să rămâi în umbră, să nu fi băgat în seamă de către cei care au puterea de a defini, pentru public, despre ce e literatura ta.
În cartea dumneavoastră există rasă și există culoare. Și există și tensiunea dintre cele două. V-a fost greu să explorați acest spațiu?
Nu, asta a fost foarte ușor. Eu sunt o femeie de culoare politizată de vreo patruzeci de ani, așa că tot vorbesc despre lucrurile astea cu prietenii mei, ele tot apar în cărțile mele. Culoarea, nuanța pe care o ai (noi numim fenomenul colourism sau shadism, pentru că e vorba despre nuanța pielii, mai mult decât despre faptul că te identifici ca fiind de culoare), toate astea sunt lucruri despre care vorbesc de atât de mult timp tocmai pentru că ele nu prea fac parte din conversația despre rasă și ar trebui să facă. Felul în care te prezinți oamenilor determină felul în care ei te vor trata. Chiar și în interiorul comunității de culoare, dacă ai pielea mai deschisă, vei avea parte de tratament preferențial. Așa că e un aspect foarte important și ce am reușit eu să fac cu cartea asta a fost să-mi folosesc toate cunoștințele, toate discuțiile, toate lecturile și să le filtrez prin intermediul acestor personaje. Sigur, personajele sunt cele mai importante, dar am putut să explorez zone diferite prin modalități diferite. De exemplu, rasa e importantă, desigur, dar la fel e și clasa socială. Sunt multe probleme mari aruncate pe masă, din care cu siguranță rasa face parte.
Ați spus de curând, într-un interviu pentru Times Literary Supplement, că ”toată viața e politică, așa că și scrisul e un act politic, fie că e intenționat, conștient sau de altă natură. Politica răzbate, în literatură, prin alegerile pe care le face scriitorul, mesajele transmise și felul în care opera poate fi contextualizată și interpretată.” Ce ați sperat să schimbați prin scrisul dumneavoastră, din punct de vedere politic?
Îmi place când mă citezi. Te ascult și-mi vine să zic ”hai că sună bine Chiar am spus eu asta?!”(râde). Eu vreau să-i ajut pe oameni să-i înțeleagă în profunzime pe cei pe care-i consideră diferiți de ei înșiși. Vorbesc despre rasă pentru că asta mă interesează pe mine să înțeleg mai bine, dar simt că rolul meu e să cultiv empatia cu privire la orice tip de diferență. Presupunerile, stereotipurile sunt niște limitări ale percepției care fac foarte mult rău. Ele pun oamenii într-un raport de inferioritate. Îmi doresc o societate mai incluzivă, în care să predomine raporturile de egalitate și, dacă pot ajuta la construirea ei prin cărțile mele, la toate nivelurile unde operează ele ca modificatori ai percepției, atunci aceasta e contribuția mea. Și, bineînțeles, mi-aș dori să devin și foarte bogată în timpul ăsta.
Calitatea poetică a operei dumneavoastră e, fără îndoială, unul din cele mai bântuitoare și frumoase aspecte ale ei. V-a fost vreodată teamă că ați atins un vârf, ceva ce va fi greu de egalat mai târziu? Există presiune în elogiu?
Nu, pentru că atunci când scriam îmi doream, dar nu știam că aceasta va fi cartea mea care va avea succes. De-a lungul anilor în care am scris, mi-am dat seama că e nevoie de o asemenea carte, chiar dacă oamenii nu conștientizau o asemenea nevoie. Când m-am apucat să lucrez la Fată, femeie, alta, exista foarte puțin interes pentru o literatură care să exploreze culoarea sau pentru cărți scrise de femei britanice de culoare. Pur și simplu nu exista așa ceva. Sigur, erau câteva excepții de oameni care se descurcau foarte bine, dar interes nu exista, așa că nu m-am gândit că asta va fi cartea pe care toată lumea va dori să o citească, dar așa s-a întâmplat. Am început să sper abia când ea era gata. Pe urmă, însă, în ultimele 18 luni au apărut toate aceste reacții la ea. Nu doar Booker-ul, au fost și alte premii, toată lumea vorbește despre ea și, deodată, mi-am dat seama că am dat lovitura. Sigur că mi-am pus problema ”bine, și acum ce fac?”. În curând îmi apare o nouă carte, care e nonficțiune, ceea ce e o mișcare foarte bună. Apare în octombrie și se numește Manifesto. E o mișcare bună pentru că acum toată lumea discută despre cum am ajuns, literar, în acest punct, care au fost viața și istoria mea personale și cred că această carte le va explica oamenilor cine sunt cu adevărat, prin intermediul muncii mele. Dar e nonficțiune, așa că nu poată fi comparată cu Fată, femeie, alta. M-am ferit de capcana asta, dar sigur că știu că următoarea ficțiune trebuie să fie foarte diferită. Cred că mă voi descurca, pentru că am mai scris cărți foarte diferite și știu că o pot scrie, știu că voi auzi din nou vocile personajelor în minte, pentru că le aud mereu. Unele sunt mai zgomotoase, dar va trebui să le temperez ca să pot scrie cartea pe care îmi doresc să o scriu. Nu știu încă întocmai ce va fi, dar știu că nu va fi în competiție cu Fată, femeie, alta.
Bernardine Evaristo. Foto: Jennie Scott
Voi aștepta cu nerăbdare să o citesc. Ați început să scrieți Fată, femeie, alta în 2013. Care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre dumneavoastră și care e cel mai important lucru pe care l-ați aflat despre lume, în timp ce scriați?
Și asta e o întrebare foarte bună. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am descoperit despre mine a fost capacitatea mea de compasiune. Poate că asta a fost… Cartea aceasta e plină de compasiune, dar e și una care te taxează. E despre umanitatea noastră, în cele din urmă și cred că asta am descoperit eu, scriind-o. Că e foarte important să-ți scrii personajele cu compasiune și să spui, în același timp, adevărul. Cred că de-asta și funcționează cartea la nivelul la care funcționează: pentru că îți dezvolți opinii despre fiecare personaj în parte, uneori ele fac lucruri pe care le condamni moral și se poartă în moduri greu de acceptat, dar tot le înțelegi umanitatea, înțelegi cine sunt ele. E ca atunci când scrii despre un dictator. O poți face frust, sprijinindu-te în lozinci: sunt inumani, cruzi, imorali. Sau poți scrie despre dictatori explorând toate zonele umanității lor – cum erau ca părinți, cum se purtau în familie… Eu am descoperit că am nevoie să-mi creez personajele cu compasiune. Cred că făceam asta și înainte, dar acum am devenit conștientă de acest lucru.
Ce am descoperit despre lume?… Pe Trump. Pentru că prezența lui a fost atât de agresivă în peisajul internațional și încă e, pentru că nu e ca și cum ar fi dispărut și nu se poate întoarce. Faptul că acest om a reușit să devină președinte, fiind atât de distructiv, de imoral, cu un comportament atât de discriminatoriu și, mai mult decât atât, să rămână atâta timp în funcție, să fie susținut de Partidul Republican, reprezintă o epocă de enormă decădere politică în America. Perioada asta va intra în istorie ca un eșec moral. Pentru mine ea a fost un șoc profund. Celălalt șoc a fost Brexit-ul. Chiar nu am crezut că e posibil să ajungem aici. Și știu că suntem mulți cei care l-am resimțit așa. Nu uitați că peste jumătate din totalul populației britanice a ales să părăsească Uniunea Europeană, dar nu vorbim de o majoritate covârșitoare. Acești oameni au fost, pur și simplu, mințiți. Acele minciuni au fost arătate cu degetul, dar ei tot nu s-au clintit în convingerile lor, iar acum regretă și noi, ceilalți, am știut că vor regreta. Mai ales cei din industriile profund afectate de Brexit, cum e pescuitul, de exemplu. E o nebunie totală faptul că au vrut să iasă din Uniune. Părerea mea e că acesta e un efect imediat al demagogiei. Trump a fost un demagog, în Anglia îl avem pe Nigel Farage, poate nu din punct de vedere tehnic, dar așa se poartă. Seduce oamenii și-i convinge să se autosaboteze. Faptul că această țară, a unsprezecea cea mai prosperă din lume, a ieșit din Europa, a votat să-și părăsească, practic, comunitatea de origine, a însemnat că ea a trebuit să o ia de la capăt. De ce? Pentru că a existat această fantasmă a Imperiului Britanic, iar Imperiul Britanic a fost o creație oribilă. Sigur că mai sunt și altele, Black Lives Matter, #metoo și așa mai departe, dar, în principal, asta se întâmpla în lume cât mi-am scris eu cartea.
Un alt aspect foarte important al cărții e conversația despre privilegiu. Unul din personaje, Yazz, citează din eseul lui Roxanne Gay, Bad Feminist și spune că ”avem nevoie de un nou mod de a vorbi despre inegalitate”. Cum v-ați simțit când Fată, femeie, alta a devenit cartea favorită a lui Roxanne Gay din 2019?
Mi-a plăcut la nebunie! Sunt o mare fană a lui Roxanne Gay, mi se par foarte bine fondate ideile ei. E foarte activă pe social media care poate fi, de altfel, un spațiu foarte toxic. Faptul că ea mi-a citit cartea, ca de altfel și Obama… Când am auzit că a ales cartea în top-ul lui de 19 cărți favorite din 2019, pur și simplu nu mi-a venit să cred că a citit-o! Sau poate o fi citit-o Michelle și i-a spus ”Barack, ia treci cartea asta pe lista ta!” Dar faptul că i-a plăcut lui Roxanne Gay… de altfel ea a făcut și un interviu cu mine online, anul trecut. A fost minunat. Chiar dacă știu că am mulți admiratori zilele astea și eu, la rândul meu, admir niște oameni. Ea e un om care spune lucrurilor pe nume și complică, adesea, conversațiile pe care atâta lume își dorește să le simplifice în social media. A fost extraordinar.
Miezul devenirii e întotdeauna o pierdere, în proza dumneavoastră. O absență, o pagină nescrisă. Păreți fascinată de acest vid primordial. Mereu e vorba de o mamă absentă, de o poveste pe care nu o știm de la început, de o relație pe care nu o înțelegem în deplinătatea ei, despre ceva familiar care ne era, în fapt, atât de străin…
Wow! Îți dai seama că ăsta e un început de eseu academic, nu? Observația asta a ta e extrem de interesantă. Eu nu m-am gândit la lucrurile astea, dar e provocator faptul că tu le-ai observat. E foarte posibil să ai dreptate. Dacă mă întorc la copilăria mea, în anii ’60-’70, petrecută într-un cartier de albi, îmi dau seama că am avut mereu o senzație de non-apartenență, că nu mi-am cunoscut tatăl prea bine, pentru că el nu prea vorbea cu noi, dar și că nu știam nimic despre moștenirea lui culturală, pentru că el nu o împărțea cu noi. Nu am cunoscut pe nimeni altcineva din Nigeria, în afara lui. Pe măsură ce am crescut, acela a devenit cu siguranță un vid. Când am început să am convingeri politice, mi-am dat seama că aveam identitatea aceasta rasială. În copilărie mă simțeam de rasă mixtă, dar nu mă asociam cu oamenii de culoare, în principal pentru că nu existau oameni de culoare în preajma mea. Așa că m-am dus la Școala de Artă Dramatică, unde am cunoscut alți oameni de culoare și mi-am descoperit identitatea, mi-am dat seama că și eu sunt una dintre ei. Când mi-am rememorat copilăria, am înțeles că am crescut într-o cultură britanică albă, pentru că tatăl meu nu mi-a transmis nimic din cultura lui. Așa că dacă tu vezi o absență în centrul devenirii personajelor mele, absența aceea e parte din mine. E ceva ce am trăit eu. Îmi știu istoria albă până în urmă cu 250 de ani. Nu știu nimic despre istoria de culoare a tatălui meu. Nu știu nici măcar despre părinții lui.
Sunteți arhitectul acestei construcții ficționale complexe. Ce v-a întreținut nevoia creativă, în toți acești ani?
Mă voi întoarce la acea absență din copilăria mea. Ajungi la nouăsprezece, douăzeci de ani și îți dai seama că societatea te privește într-un fel, dar tu ai un trecut de persoană albă, ajungi să simți lipsa cărților care nu există încă, dar care te-ar fi ajutat, poate, să te simți mai acceptată de către ai tăi, ești brusc conștientă de lipsa de reprezentare culturală… Nu spun asta ca să mă plâng. A fost o consecință a unei istorii. Așa că ajungi să te gândești că tu ești cea care va trebui să lege toate poveștile astea între ele, să le scoată la suprafață. De atunci asta fac. Așa că, deși scriu pentru că iubesc să scriu, scriu și pentru că vreau să am o contribuție la acea cultură care mie mi-a lipsit. Acesta e un motiv foarte puternic. E interesant pentru că îmi imaginez că mulți autori nu ți-ar răspunde așa. Ți-ar spune că așa se exprimă ei, că îi interesează oamenii sau relațiile, sau ce i-o interesa pe ei, dar eu chiar vreau să explorez diaspora africană, așa cum am făcut-o, de altfel, pentru că mi se pare o componentă esențială a culturii noastre. Lucrul ăsta trebuie făcut și eu sunt unul din oamenii care vor face treaba asta. Ce rost mai are să fii pe lume dacă nimic din jurul tău nu te reprezintă?
În romanul dumneavoastră se gătește, se trădează, se trăiesc dureri și traume, și bucurii. Ați făcut ca fiecare pas din călătoria cititorului să fie o experiență intensă, iar femeile care-l însoțesc pe acest drum ficțional iau toate formele emoționale posibile. Ce a fost cel mai greu atunci când a trebuit să le aduceți la viață?
Au fost provocări diferite cu fiecare personaj. Grace, personajul care nu mai e în viață, a fost greu de scris. E interesant, pentru că am mai creat personaje istorice în trecut, oameni care nu mai trăiau. Dar cu ea mi-a fost greu, nu reușeam să ajung la ea, o vedeam ca pe o victimă a rasismului în secolul al XIX-lea, în Nordul Angliei, când, de fapt, ce trebuia să fac era să las vocea ei să prindă contur cu adevărat, să-i dau viață, să o las să fie o persoană reală. A fost o prezență plată în pagină foarte mult timp. La un moment dat, m-am gândit chiar să renunț la ea, pentru că nu funcționa. Cu toate celelalte personaje lucram ușor, le dibuiam vocile imediat, erau vii și-mi plăcea că nici măcar nu știu de unde vin, dar cu ea a fost greu și mi-a luat mult timp până am găsit-o. Până am ajuns la adevărata Grace. A fost greu și cu Morgan/Meghan, dar acolo vorbim de un alt tip de provocare, și anume aceea de a crea un personaj trans. Pentru asta trebuie să fac documentare serioasă, să ai grijă, dar să ai și mult curaj. Eu așa am vrut să scriu despre experiența aceea. Cred că a fost un alt fel de greu cu fiecare personaj.
Mi s-a părut, citindu-vă, că toate mamele sunt scrise în interiorul fiicelor, după cum fiicele poartă fărâme din sufletele mamelor lor pe sub piele. Există acest citat final extraordinar –
”nu este vorba despre a simți ceva anume sau de a rosti anumite cuvinte
este vorba despre a fi
împreună.”
Există singurătate în a fi împreună?
Foarte filozofic! Dacă există singurătate în a fi împreună… Există o lipsă de cunoaștere. O necunoaștere, ca opus al singurătății. Poate că nu cunoaștem niciodată oamenii cu adevărat. Dacă e să mă gândesc la Shirley și la Lennox, ea nu-și cunoaște niciodată soțul cu adevărat, deși sunt împreună de niște zeci de ani. În fapt, el îi este infidel. Chiar și cu Bummi și Kofe, el nu știe că ea are un secret. Cred că e vorba despre faptul că nici atunci când sunt împreună oamenii nu se dezvăluie cu totul. Își păstrează secretele pentru ei. Iar secretele sunt grozave ca material ficțional.
Ce reprezintă scrisul pentru dumneavoastră?
Așa exist eu în lume, prin scris. Dă un sens vieții mele, mă împlinește, așa procesez eu totul. Pe mine, lumea din jur, istoria… Așa îmi imaginez viitorul. Scrisul e contribuția mea.
„Omul timpului meu”, romanul Daliei Sofer apărut la Editura Corint, în traducerea lui Mihnea Gafița, este, fără doar și poate, una din ficțiunile mele favorite de anul acesta (mă străduiesc să fac o listă cu mai multe titluri până în Sărbători, așa că #staytuned). Considerat de The New York Times una dintre cele 100 de cărți notabile ale anului 2020, romanul construiește, pe o armătură mitologică rafinată, o narațiune intensă, fațetată, care străbate distanța între Teheran și New York, între părinți și copii, între cine devenim și ce ne-ar fi plăcut să fim. Am avut, anul acesta, șansa unei conversații cu autoarea, fapt pentru care sunt extrem de recunoscătoare.
Dalia Sofer. Foto: Anthony Rhoades
Cartea dumneavoastră funcționează ca un poem al dezrădăcinării – arhitectura narativă impresionează prin frumusețe epică și echilibru, dar îți rămâne pe cerul gurii un gust liric. Cum v-a schimbat pe dumneavoastră, ca autor, experiența scrierii acestei cărți?
– Cred că nu prea am fost conștientă de asta. Poate și pentru că nu mi-am făcut un plan, deși aveam idee încotro mă îndrept, aveam în minte un început și un final, dar nu prea știam ce avea să se întâmple între ele. Lași lucrurile să ți se arate și, într-adevăr, la un moment dat îți dai seama că povestea chiar se încheagă. Scrierea acestei cărți a fost diferită de a celei anterioare (n.r. Septembrie în Shiraz), în sensul că pentru prima carte am avut o schiță, dar diferența a fost, în primul rând, una de impuls scriitoricesc. Dacă la prima carte am decupat fragmente din trecut pentru a recrea un întreg, în Omul timpului meu instinctul mi-a dictat să fac exact contrariul: m-am gândit că pentru orice poveste există o contrapoveste. În acest sens, cartea aceasta e disonantă, deși sper că există o coerență a întregii structuri.
Mie mi s-a părut, traversând geografia sufletului uman pe care ați imaginat-o, că asist la un spectacol în care viața și moartea, trădarea și iubirea, apartenența și dezrădăcinarea își dau întâlnire pe scena vieții unui singur personaj. Cum l-ați creat pe Hamid?
– A fost foarte ciudat. A apărut dintr-odată în mintea mea. S-a întâmplat în vara lui 2016 – aveam o lună august foarte proastă și, deodată, mi s-a înfiripat vocea asta în cap. Lucram la altceva și a apărut tentația acestui personaj foarte puternic. M-am gândit să fac o încercare, să văd unde mă va duce. Vocea lui s-a dovedit a fi foarte insistentă. Avea o viață a lui care a prins contur pe măsură ce m-am concentrat asupra scrierii cărții și pe măsură ce a început să mă intereseze să intru pe sub pielea acestui personaj care avea niște idealuri, care luase parte la Revoluția Iraniană, care făcuse niște alegeri greșite și ajungea să dea socoteală pentru ele. Hamid intră într-un vortex – o greșeală duce la alta și el devine parte a sistemului din care nu se mai poate smulge. Am vrut să-i explorez psihicul și, prin el, să explorez profilul psihic al unei țări care trece prin toate aceste convulsii istorice.
Mă bucur că vocea aceasta a insistat să fie scrisă. Iranul este un personaj el însuși – e o țară a taților și a fiilor, a regimurilor rescrise de revoluții, a familiilor legate de tragedii. Cât de greu v-a fost să explorați la toate aceste niveluri locul în care v-ați născut?
– E greu. E greu și pentru că eu nu sunt acolo. Examinez lucrurile de la distanță. Ce mă interesează, însă, e să revăd trecutul fără a trăi în trecut. Nu e un act nostalgic, e o aducere a trecutului în prezent și o examinare a modului în care acesta poate să aducă măcar un plus de informație viitorului, dacă nu-l poate influența altfel. Încerc să mă uit în urmă cu un picior bine ancorat în prezent și cu ochii spre viitor. Așa că e greu și… nu e greu, în același timp. E greu pentru că legătura mea cu locul acela e atât de intimă. Pentru mine nu e un loc geografic, e un loc al memoriei, al legăturilor de familie, al apartenenței și al ansamblului acestor elemente. Am simțit toate aceste lucruri în timp ce scriam cartea.
Mi s-a părut că e un efort de înțelegere, dar e fabuloasă lipsa de efort cu care ne atrageți pe noi, cititorii, în această căutare. Mie asta mi s-a părut – o căutare donquijotescă a identității, a cioburilor din care ne alcătuim, fie că e vorba de amintirea unui unchi pierdut, de o umilință îndurată la cină, de cântecelul îngânat unui copil la culcare. Mi s-a părut că v-ați jucat cu cioburile acestea colorate ca să ne arătați cât de divers, cât de profund și cât de superficial e sufletul omenesc totodată.
– Identitatea e o chestiune foarte complicată, nu-i așa? Eu mă gândesc la asta în două feluri – identitatea autentică e legată de memorie, de legătura cu ceilalți, dar și de apartenența la un grup, de identitatea lingvistică, geografică… Dar există și identitate legată de felul în care ne raportăm la cine suntem, de percepția noastră. De felul în care ne proiectăm celorlalți. Aici intervine mitologizarea identității. Toți facem asta din sâmburele identității noastre ca oameni, ca familii, ca națiuni, guvernele fac asta la un nivel național. E complicat să desprinzi un adevăr din toată această imagine curatoriată, dar eu cred că există o legătură reală, un fir care chiar e acolo, deși nu e pe deplin perceptibil. În carte, Hamid umblă prin lucrurile tatălui lui, inclusiv când tatăl e în spital. Încearcă să-și dea seama cine este, de fapt, tatăl lui și nu reușește, pentru că unele lucruri nu pot fi cuprinse cu mintea. Trebuie să trăim cu neștiința asta.
Isfahan. Foto: Faruk Kaymak
Mie mi-a plăcut foarte mult mișcarea continuă a memoriei lui Hamid. E foarte sugestivă pentru lipsa de stabilitate a istoriei și a felului în care clasificăm oamenii în buni și răi, eroi și trădători, occidentali și orientali. Hamid nu e nimic din ce ne așteptăm să fie și, în același timp, tot ce ne-am aștepta să fie – identitatea lui stă în nuanțele de gri. Ați avut un tip anume de public în minte, când ați zugrăvit aceste nuanțe?
– Nu, nu cred. Cred că am mers unde m-a dus el… E un personaj complicat și am vrut să fie cineva în care se dă o luptă. Face niște lucruri îngrozitoare, dar se pune mereu la îndoială. În carte conduce mult timp interogatoriile altora, dar în mintea mea e un om care-și conduce continuu propriul interogatoriu. Pentru mine, cartea e călătoria lui de la ignoranță la autocunoaștere și există, într-adevăr, toate aceste salturi în timp. Din punct de vedere al construcției epice, vorbim despre o voce narativă cu care avem de-a face în două felii distincte de timp: un bărbat din Orientul Mijlociu care privește în urmă la ce a devenit viața lui și vocea narativă a băiatului și apoi a tânărului care-și trăiește viața fără să știe ce-i rezervă viitorul. Întâlnirea acestor două voci creează perspectivă. Profunzime, dacă vreți.
Pe tot parcursul romanului există motivul acesta minunat al lui Ghilgameș și al pierderii lui Enkidu. Fiecare generație are propria ei lectură a mitului. Ce a reprezentat povestea pentru dumneavoastră – în copilărie, apoi ca adult, ca refugiată și, în cele din urmă, ca scriitoare?
– E universală și atât de frumoasă… Te gândești la cât e de veche și la faptul că, uite, nu ne-am schimbat prea mult. Pentru mine e o căutare a nemuririi și o înțelegere a mortalității. E o înțelegere adâncă a durerii, a pierderii cuiva drag. Până la urmă, moartea lui Enkidu îl face pe Ghilgameș să înțeleagă, să se uimească de faptul că poate iubi un alt suflet atât de mult și, în același timp, să priceapă că și el va muri. Se străduiește să găsească o rezolvare a acestei mortalități și nu reușește. În cele din urmă, deși își dă seama că va pieri, își întoarce privirea spre cetate și înțelege că ea va dura în timp. Așa că există sugestia faptului că ceva mai mare ca noi ne duce mai departe, după ce murim. Iubesc povestea, pur și simplu, pentru cât e de frumoasă, pentru faptul că, fiind atât de veche, încă ne face să vibrăm.
Grand Bazaar, Teheran. Foto: Omid Armin
Și eu am revizitat mitul datorită dumneavoastră și vă mulțumesc și pentru asta. Care credeți că e cel mai mare clișeu sau adevăr fals pe care îl perpetuăm în lectura noastră asupra Revoluției din Iran?
– Cred că falsul adevăr e că a existat această mișcare confiscată religios în ultimul moment. Lucrurile au fost mult mai complicate de-atât. Discuțiile din jurul Revoluției și oamenii care au luat parte la ea au fost de-o mare diversitate. Inițial, conversația nu a fost purtată în acești termeni: ne dorim un guvern religios sau unul secular? Scopul lor era să scape de Șah. Să aibă reprezentare. Poate că rezultatul a fost unul regretabil, dar impulsul inițial a avut și ceva nobil, chiar dacă acest ceva a fost curând pervertit. Așa că lectura… e una simplificată. Revoluția a fost simplificată.
Cum se întâmplă cu toate revoluțiile.
– Exact.
Am citit cartea ca pe o anatomie a unui moment în timp. Hamid speră să schimbe sistemul din interior, dar ajunge să se transforme din revoluționar în torționar. El vorbește despre întreaga lui generație ca despre ”un sughiț al istoriei”. De ce v-a atras explorarea acestei bucle închise de timp?
– Probabil pentru că a avut consecințe atât de profunde asupra acelei generații și asupra celor care au urmat. Toți cei născuți după Revoluție sunt în continuare prizonierii acelui moment, fie că vor sau nu. E irelevantă pentru cei născuți mult mai târziu, care nu o înțeleg, dar, cu toate astea, și ei sunt atinși de urmările ei. Așa că există o dihotomie între strânsoarea acestei bucle în timp și relevanța ei în viețile oamenilor care vor să trăiască, pur și simplu, fără să se mai gândească la ce-a însemnat Revoluția. Asta m-a interesat pe mine.
Ați avut, în timpul documentării sau al scrierii propriu-zise, un moment de revelație cu privire la Iran?
– Da. Am revizitat cu uimire complexitatea Revoluției. Poate că inclusiv versiunea mea a fost, până la momentul scrierii cărții, una mai simplificată. Documentarea mi-a arătat cât de complicate au fost și încă sunt lucrurile. Cred că asta a fost.
Isfahan. Foto: Mostafa Meraji
Există o dimensiune mitică a romanului – Zeus, fiul lui Cronos, își trădează și își distruge tatăl, la urma urmei. Hamid încearcă să facă pace cu cenușa tatălui său ale cărui eșecuri și metehne le repetă aproape cu bună știință. Cat de dificil a fost să scrieți o poveste a fiului care-și amintește de tatăl rătăcitor?
– E ciudat, pentru că ideea asta cu cenușa a fost și ea printre primele care mi-au venit. Aveam vocea personajului și imaginea acestui bărbat care transportă cenușa tatălui său. Asta a fost geneza poveștii. Hamid și tatăl par să aibă o relație foarte războinică, dar fiecare e păzitorul celuilalt. Chiar și când e copil și tatăl lui îl umilește, tot există grijă. Și copilul, și tatăl suferă de insomnie. Stau amândoi în bucătărie. Hamid desenează, tatăl citește. Sunt conectați la un nivel profund, chiar dacă la suprafață sunt într-o continuă opoziție. Chiar și după ce Hamid își trădează tatăl, familia pleacă și Hamid rămâne, el începe să poarte paltonul tatălui, îi folosește bricheta, stă pe locul lui la masă. Devine tatăl, într-un fel, în timp ce tatăl plecat în America își caută fiul peste tot. Există și acel episod în care i se pare că-l recunoaște la Metropolitan Museum în trăsăturile unei statui mesopotamiene. Așa că există, între ei, o legătură foarte puternică, în ciuda animozităților. Tipul ăsta de iubire familială m-a intrigat dintotdeauna.
Millefeuille literar, fără zahăr și fără pretenții (prima liguriță)
…adică, altfel spus, un strat literatură/exercițiu stilistic/efort simpatic de a populariza un pic știința, de a fora în meandrele unui mental care pendulează între schematism și complicație inutilă, un strat crème patissière, adică idee care echilibrează gustul și funcționează ca o gramatică ludică a imaginației. Pour la bonne bouche. Pe sub ele toate e un strat gros de angoasă, cu cocoloașe, din cele care pică, inevitabil, greu la stomac. Noroc cu astea două straturi aerate. Mă întreb cum am digera lumea fără ele…
Foto: Ben White
Despre lume, despre efemer mixat cu violență, despre tați și fii, și fiice, și motociclete, și interogatorii, și Iranul din 1979, și New York-ul prepandemic, și dialogul mereu eșuat între Orient și Occident, despre muzeificarea istoriei și tragediile care o transformă în materia tuturor revoluțiilor, despre pactizări, șantaj și grădini nocturne, în care se întâmplă epifanii care sfidează întunericul e romanul Daliei Sofer, Omul timpului meu (Editura Corint).
Cartea, care beneficiază de traducerea superbă a lui Mihnea Gafița, împletește în vocea eroului central, Hamid Mozaffarian, narațiunea victimei cu a delatorului, a lui Enkidu cu a lui Ghilgameș, a esteticului cu eticul. Sunt multe ițe pe care autoarea le țese și le desțese lent, cu intertextualități surprinzătoare, cu agilitate intelectuală, fără a hrăni vreo clipă un epic greoi și firoscos. După ce romanul m-a furat cu totul câteva zile și a trecut în plan secund un cotidian din ce în ce mai mohorât, am avut privilegiul luminos de a o cunoaște pe Dalia Sofer, o prezență mai degrabă fragilă și modestă, în contrat profund și dezarmant cu forța și vitalitatea prozei pe care o scrie. Și cartea, și întâlnirea cu scriitoarea intră în mica mea arhivă de bucurii personale, pe care sper să le împart curând cu cititori mofturoși, dar ușor de sedus când substanța e reală și osatura prozei vibrează aproape muzical. The New York Times plasează romanul Daliei Sofer între cele 100 de cărți notabile ale anului 2020.
O altă carte de care m-am îndrăgostit un pic e Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian (Humanitas Fiction). Știu că s-a scris mult despre ea, că o laudă Vodolazkin, că o recomandă Ulițkaia, că The Guardian a inclus-o pe lista celor mai buni șase autori contemporani europeni. Dincolo de presa ei, fie ea bună sau amestecată, e o carte care emană talent și care mapează realismul magic în obiecte ale memoriei și mărturii bine culcușite în rama lor istorică. Nu e deloc puțin lucru.
Foto: Marius Constantinescu. Plăcintă by yours truly 🙂
Cartea asta, cu păunul mitic care leagă lumile, cu băiețelul care vede îngerii coborând din cer după sufletele oamenilor, cu maternitatea târzie, îmbrăcată în miracol, cu morții care-și reclamă pantofii nepurtați în visele viilor și, în cele din urmă, cu imaginea unui hortus conclusus răsturnat, bântuit de războaie, cutremure, foamete și alunecări de teren, s-a lipit cumva de mine, a trenat o perioadă, după care s-a dezbrăcat, pe final, de monotonia ei plăcută cu o piruetă tehnică aproape desăvârșită. Un mulțumesc consistent Luanei Schidu, care transportă vraja dintr-o limbă în alta cu har și gust neștirbite.
Humanitas a publicat-o recent pe Suleika Jaouad, autoarea bestseller-ului New York Times Între două vieți. E o carte de care mă tem și care mă cheamă cu șapte guri. Între confesiune, dosar medical, anatomie a durerii, a groazei, a devenirii, documentare lucidă și arheologie a ființei prinse între viață și moarte, Suleika Jaouad scrie despre cum reînveți să trăiești, după ce viața te-a lovit, foarte devreme, cu un diagnostic din cele cu multe pagini de literatură și puține speranțe.
Nu știu de ce, dar văd cartea asta în contrast moral cu lumea de azi, care trivializează cu atâta ușurință viața omenească, se bâlbâie în buza dezastrului și nu reușește să construiască empatie. Sper să se viralizeze umanitatea din ea, să călătorească meditația, să nuanțeze halucinația în alb negru, da și nu, care ne costă, de la un timp încoace, mult prea multe vieți.
Pe Lisa Taddeo am citit-o, am intervievat-o, am cunoscut-o, am și scris despre Trei femei, cartea care a făcut-o cunoscută, aici. Sunt foarte curioasă cum e Animal (Editura Litera), care îmbracă aceleași căutări în formă ficțională. Sandra Newman scria, în The Guardian, că eroina, Joan, e unidimensională, construită ca o ilustrație a tezei. Mă aștept ca Taddeo, care nu e deloc lipsită de talent, să compenseze stilistic. Un atu serios e și traducerea lui Bogdan Perdivară. Las aici un Zoom (what else? :-), al Lisei cu Katie Kouric, sub pălăria titrată a celor de la Harvard Bookstore.
Cred că nu o să obosesc niciodată spunând ce mult îmi place colecția asta, Narator, a celor de la Publica. Dar dincolo de asta, de odele mele periodice pentru Moehringer și Paterniti (da, o să profit și o să las aici acest text, în care se aude Simfonia nr.1 de Mahler, preferata mea, la ora actuală), trebuie să vă spun câte ceva despre cartea Laurei.
Laura Ionescu, pe care nu o cunosc, a vorbit despre pierdere, despre cum remodelează ea identitatea, despre textura nonficțională a durerii în Nu te găsesc pe nicăieri. E o carte care vulnerabilizează și de o parte, și de cealaltă a paginii. Și poate că de vulnerabilitatea asta avem nevoie ca să înțelegem și hăul, și lumina. Te lasă mic și tăcut, întinzând mâna spre cineva care a pus cuvinte în absență. Sau invers.
În sfârșit, tot de la Publica vă recomand cartea lui Peter Wohlleben (ce nume predestinat, nu? :-), despre cum trăiește pădurea, despre ciuperci, incendii, animale, hipersensibilitate electromagnetică și stropul de știință care ne ajută să înțelegem toate astea. Legătura secretă a apărut, de altfel, în Colecția de Știință și e tradusă de Iulia Dromereschi.
Partea proastă e că te face să-ți dorești un colț de pădure într-o zi de luni, când natura locuiește cu precădere în ghiveci. Revin curând și vă spun cum am rezolvat.
Cam așa arată partea întâi din escapismul-escapadă care pune o linguriță de literatură în săptămâna asta complicată ca un cub Rubik scăpat într-o baltă, pe stradă. Revin cu titluri și idei de cum să scoatem petele. Să aveți grijă de voi!
Până și eu m-am obișnuit cu faptul că listele mele sunt eclectice, nestructurate pe sezoane (am o ușoară alergie la sintagma ”cărți de vară/vacanță/weekend” etc.), dependente exclusiv de gust, de ritmul în care descopăr și integrez ficțiuni noi în varianta mea personală de paradis borgesian. Acestea fiind zise, a venit momentul pentru un nou raft subiectiv de umplut ore cu sens, cu imagine tradusă în verb, cu pagini prin care m-am plimbat, pagini în care am locuit și pagini în care abia aștept să ajung.
Citite
Aici aș bifa, în primul rând, Istoria Insulei, de Evgheni Vodolazkin, Humanitas Fiction, o carte care se hrănește din aceeași răscolire a graniței dintre timp și veșnicie deja explorată de autor în Laur și în Aviatorul. E o geografie a sufletului omenesc, neprinsă în cuie pe vreo hartă, cu zone de mlaștină și înseninări de luminiș. O miniatură a lumii, cu toate zbaterile și dezbaterile ei despre natura progresului, a păcatului, a iubirii, a pedepsei, a conceptului de vină. Calofilă? Da. Tezistă? Destul de. Uneori greoaie prin autocitare. Frumoasă, totuși, pentru îngerii ei căzuți printre pagini, forfotind într-o poveste care-și devorează cititorul până la ultima vocabulă, pentru medievismul declarat, dar nu declamatoriu și senzația atât de tipică marelui scriitor care este Evgheni Vodolazkin de ireal, de atemporal, de frumusețe imposibil de cuprins cu mintea. În sfârșit, pentru Ksenia și Parfeni, cei aflați de-o parte și de alta a timpului și a glasului lui Dumnezeu. Citind-o, mi s-a făcut, brusc, foarte dor de Arseni, din a cărui poveste las o firmitură aici.
O reverență mare doamnei Adriana Liciu, în a cărei traducere superbă au apărut toate cărțile lui Evgheni Vodolazkin în limba română.
Tocmai am terminat Anomalia lui Le Tellier, PandoraM. E impresionantă, aș spune, în primul rând prin arhitectura ei, prin schelăria narațiunii și jocul continuu al autorului cu o oglindă în care surprinde cele două chipuri/vârste/identități ale personajelor sale. De aplaudat pentru felul în care inserează elemente distopice într-o utopie, pentru cum manevrează anomalia, accidentul, ceasul nefast ca bază a unor destine. Goncourt 2020, la urma urmei. E adevărat, însă, că se simte constant opinteala autorului de a-și complica trama, ceea ce, din păcate, îl face previzibil exact când ar trebui să-și ia cititorul pe sus și să-l năucească prin acrobațiile lui tehnice. Surpriza se epuizează destul de repede, ceea ce nu compromite versatilitatea frazei și anumite imagini de o frumusețe stranie, simbolică, liant suplu al unor episoade altfel împovărătoare. Vă las aici un fragment din La Grande Librairie (emisiune care apare, de altfel, în carte), cu Le Telier însuși explorându-și Anomalia.
În sfârșit, citesc Quichotte, de Rushdie, Polirom. Abia am trecut de câteva pagini și sunt înapoi în apele unei iubiri statornice. Nu știu unde mă duce povestea, dar știu să navighez prin ea. Pentru mine Rushdie e versiunea masculin contemporană a Șeherezadei (am mai scris despre asta, de altfel, semn că am, într-adevăr, idei puține și fixe). Saltimbanc, vrăjitor, creator prin excelență, dependent de ludic, de livresc, de propriul ego, strălucitor și conștient de strălucirea lui, sfidător, cosmopolit, erudit, scandalos, mizantrop, irezistibil. Cum să nu arunce ancora în opera cervantină? Atât că, după cum remarcă Johanna Thomas-Corr în The Guardian, ”nu mai suntem în La Mancha, ci în Trumpland”. Mai multe nu vă spun, nu de alta, dar mă țin departe de spoilere ca de foc, așa că vă las să-i căutăm împreună pe Sancho, pe Dulcinea, pe Rocinante… P.S. Apare și Oprah. 2.0. (Gata, am tăcut!).
Despre Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, Editura Corint, v-am tot povestit, dar abia acum pot să vă las aici interviul pe care am avut privilegiul să i-l iau câștigătoarei Booker-ului pe 2019. Sper să vă placă și să vă ducă în paginile ei turbulente și tulburătoare, care scapără de inteligență și experiment literar rafinat până la stadiul de excelență. Fusion fiction. Versiunea pro.
Ce vreau să citesc
Cei dispăruți, de Daniel Mendelsohn, de la Polirom. Bestseller New York Times, National Jewish Book Award. O carte despre cei pierduți în Holocaust, dar niciodată amputați din prezentul familiilor lor. La momentul primei apariții, în 2006, cartea a fost recomandată, între alții, de Elie Wiesel în Washington Post Book World. Aștept cu emoție să citesc despre cei șase absenți care, pe măsură ce naratorul se încumetă să-i recupereze din amintiri, scrisori și gesturi lipsă, devin o lume întreagă.
Noapte credincioasă și virtuoasă, de Louise Glück, Anansi. Nobelul pentru Literatură în 2020. Ok, recunosc, m-am uitat deja puțin pe ea :-). Minunată traducerea lui Bogdan Alexandru Stănescu, care fixează ”puncte de limpezime”, ca să reiau o expresie a lui Louise Glück, într-un continuum poetic care cred că suportă multiple paliere de lectură, vârste ale cititorului, stări care ne tranzitează. Glück nu e o persoană matinală 🙂 Am empatizat profund cu autorul acestui foarte scurt interviu, care a primit cu eleganță un ”your two minutes are over” de la o laureată ursuză înainte să-și fi băut cafeaua :-))
Klara și soarele, de Ishiguro, Polirom. Știu că e o distopie și că personajul central, Klara, e un android. După reverberații arturice și dragoane care se sting păzite de cavaleri, Ishiguro face un salt în viitor. Îmi aduc aminte cum el, cel atât de diferit de la o carte la alta, spunea într-un interviu, la un moment dat, că, de fapt, toate cărțile lui vorbesc despre același lucru, despre ce e iubirea, cum funcționează, cum se frânge, cum se naște, cum dispare, ce ascunde hibridizarea continuă a două suflete într-un ceva fără nume și formă fixă care ne ține în viață, care ne dă sens, care ne face să fim noi.
Familia Borgia, de Christopher Hibbert, Corint. Pentru că îmi e dor de o carte care explorează mitul și faptul istoric, asumându-și intersecțiile, dar și contrastele, care mizează pe opulența renascentistă și pe povestea unei familii care, să recunoaștem, bate orice serial de pe Netflix. În plus, e prefațată de Simona Preda, superb ilustrată, cu o bibliografie absolut impresionantă. Știu că am zis că nu suport sezonalitatea când vine vorba de cărți, dar pe asta am pus-o deja în bagajul meu de weekend :-))
Cofetăria cu miracole, de Christian Escribà și Sílvia Tarragó, Humanitas Fiction. Pentru că îmi e doooooor de Barcelona, pentru că ideea de desert e o tentație în sine pentru mine și, atunci când e explorată beletristic, mi se pare un rezervor de calorii ficționale desăvârșit. În sfârșit, pentru că m-a sedus iremediabil motto-ul acestei cărți: ”Gastronomia este una dintre formele cele mai civilizate ale senzualității.” Atât.
Foto: Marius Constantinescu
NIGHT STAND DARLINGS
…de fapt, coffee table darlings, dar în sfârșit.
Prima e Old World Italian. Recipes &Secrets from our Travels in Italy, de Mimi Thorisson, Random House. Am primit-o cadou. O iubesc. Mimi s-a născut la Hong Kong, a locuit la Paris și a scris cartea aceasta despre viața ei culinară în Italia. Pe mine m-a cucerit de la fiori di zucca ripieni, dar regalul continuă cu tortino della Valle Grana, caponata di melanzane, carciofi alla giudia, dimineți la Sorrento, o familie numeroasă în jurul unui bol mare de orecchiette, amintiri despre Villa Foscari, La Malcontenta, eleganța meselor venețiene, simplitatea savuroasă a celor din Sicilia și portocale sărutate de soare, peste tot.
Beekman 1802 Style. The Attraction of Opposites, de Brent Ridge și Josh Kilmer-Purcell, Rodale. E o carte despre fuziuni. De lifestyle, de veselă, de tipiri de locuire ale aceluiași spațiu, de alegeri extravagante și fotolii simple, de ratan, de proaspăt și de studiat. Old meets new. Și nu numai. Exercițiile astea de a te mișca imaginar prin interioare ale căror uși fotografice se deschid spre tine dintr-o carte-album sunt printre preocupările mele favorite. Cartea asta a venit cu mine la țară, unde a locuit câteva ceasuri pe unul din cele mai grozave covoare posibile, adică pe iarbă. Până la următoarea piruetă de colecționism literar și nu numai, vă las cu eclectismul girat de Brent și Josh și cu promisiunea că voi recidiva, cât de curând, cu o listă la fel de lipsită de cap și coadă. Cititul e plăcere. Pe curând!
Dacă ați plecat deja, vă invidiez. Dacă nu, știu că empatia mea nu vă ajută foarte mult, așa că am făcut o mini-listă bibliofilă de ridicat moralul. Știu, un bagaj în plus, dar cum (ne) fericirea (casnică sau de birou) produsă de o relație atât de stabilă cu laptopul se cere neapărat tulburată când îți bate iulie la geam, mi-am propus ca literar, cel puțin, să fiu eu the other woman.
So, let’s dance. (Adică să citim pe plajă/în hamac/în copac/ pe marginea piscinei/departe de licărirea vinovată a Inbox-urilor. Vorba lui Baz Luhrmann, wear sunscreen.)
O să încep cu minunea asta de carte a lui Radu Paraschivescu, Acul de aur și ochii Glorianei, Editura Humanitas, pe care spre rușinea mea nu am ajuns încă la librărie să o iau (mea maxima culpa), dar care e prima pe lista mea de vară. Pentru că o intuiesc nerușinat de frumoasă, pentru că o aștept de foarte mult timp, pentru că ideea de călătorie glorioasă în secolul XVI e irezistibilă și luxuriantă ca portretele suveranei de pe copertă (toate sunt spectaculoase – Rainbow, Phoenix, Pelican), în sfârșit… pentru că iubesc literatura lui Radu Paraschivescu. Abundența ei imagistică, semantică, senzorială. Voluptatea detaliului. Țesătura tramei, verbul imediat recognoscibil. Aștept cu încântare să citesc cartea aceasta, de care mă leagă deja o vacanță încă neîntâmplată, despre care am aflat chiar de la autor acum ceva timp și pentru care m-am bucurat de-atunci, cu egoism și cu proiecția răsfățului beletristic foarte clar conturată în fața ochilor.
Ascensiunea, de Nikos Kazantzakis, Humanitas Fiction, e un soi de manuscrito encontrado, varianta Cambridge 1946, colț cu Franța lui 2021. 75 de ani între scriere și publicare. E o poveste despre supraviețuire și regăsire într-o Cretă devorată de propria mitologie, despre umbre și livezi de măslini, despre îngeri despicați cu sabia, care umplu munții și câmpiile insulei. Hipnotic, într-adevăr. De neocolit vara asta.
Frica în Occident, de Jean Delumeau, Art. Știu, n-ai zice că e o carte de vacanță (nu că ar fi Kazantzakis mai asortat cu factor de protecție 50 :-)), dar e fascinantă, e provocatoare cultural (ca subiect, ca reprezentări ale fricii, ca bibliografie, ca frescă socială, ca studiu antroplogic). Plus că aceasta e o listă subiectivă și profund eclectică. Fiecare cu bagajul lui 🙂
Burnout, de Emily și Amelia Nagoski, Litera. Cartea asta îmi trebuie, pur și simplu. Simt nevoia să-mi spună cineva că mai am de învățat despre subiectul ăsta, că mi se pare că-l trăiesc perpetuu. Și mă ia, ușor, ușor, frica, la modul prea puțin occidental. Sincer, acum, cred că suntem insuficient educați cu privire la viralitatea acestei stări, la efectele ei pe termen mediu și lung, la felul în care ea va recalibra, în timp mult mai scurt decât ne imaginăm, piața muncii. Despre Burnout am scris, acum aproape doi ani, pentru Forbes Life, acest text care mă sperie puțin prin calitatea lui premonitorie. Între timp în căștile mele colorate se aude altă muzică, ceea ce nu e deloc un lucru rău.
Viața bună, de Cristian Iftode, Trei. Nu doar un contrapunct la Burnout :-). Cartea asta mă cheamă cu șapte guri, pentru că integrează ochiul filozofic în cotidian și modelează privirea cu subtilitate și alonjă culturală. E o carte care mustește de erudiție, fără a fi greoaie. Îmi aduce aminte de cum l-a tras Alain de Botton de mânecă pe Proust până l-a pus sub reflectorul unor generații care-l citeau, poate, prea puțin. În sfârșit, pentru că simt că-mi lipsește prea des din farfurie felia de înțelepciune care împacă lumea de-afară cu lumile pe care le port pe dinăuntru. Între atâtea tulburări, cartea asta pare o insulă de pace.
Despre Diana. Povestea unei prințese spusă de ea însăși, de Andrew Morton, Editura Corint, mă veți auzi povestind live, miercuri, pe pagina Cărturești, într-o companie selectă: Nigel Bellingham – Country Director British Council România, Raluca Michailov – General Manager BP Publishing Media, director Forbes România, Filip Lucian Iorga, istoric, Irina Markovits – consultant fashion și imagine publică, Irina Păcurariu – jurnalist TVR, Andreea Hentea – jurnalist TV Mania, Alex Gâlmeanu, fotograf. Împreună încercăm să răspundem la întrebarea Cum se uită secolul XXI la Prințesa secolului XX? Dincolo de eveniment, însă, biografia are marele merit de a recupera vocea Prințesei de Wales prin transcrierea casetelor cu interviurile originale, are un material fotografic bogat, se citește ușor și, una peste alta, publicarea ei e o reverență frumoasă făcută Dianei care, pe 1 iulie, ar fi împlinit 60 de ani. Detalii despre dezbatere găsiți aici.
Cât aur ascund aceste coline, de C Pam Zhang, Nemira. La cartea lui Pam m-a dus interviul lui Marius, care mi s-a părut scăpărător. Abia aștept să o citesc, nu doar pentru că a fost longlisted la Booker în 2020 și pentru că împușcă premiu după premiu, ci pentru că, din ce mi se șoptește în cască :-), e, metonimic vorbind, o pagină de literatură în stare pură, din cele care generează adicție și pură plăcere intelectuală.
Aștept cu toată inima să citesc cartea Simonei Preda, Cabinetul albastru, Litera. De Simona mă leagă multă literatură și cred că va fi o mare bucurie să mă iau de mână cu eroina ei, pe care o intuiesc vălurită de multe ape interioare, și să străbat orașele ei de culoare, de frici, de lumini, de taine. Sunt de pe acum recunoscătoare pentru tot ce voi citi.
Am lăsat la final opțiunea fashionable: Anomalia lui Le Tellier, Anansi. Da, pentru că toate lumea vorbește despre cartea asta și da, atât sunt de superficială :-). Se adaugă la rețetă Prix Goncourt 2020. Cu plăcere 🙂
Cam atât, că deja pare că am un concediu luuuung cât nici în basme nu s-a povestit, e 20.30, sunt frântă și îmi doresc fierbinte ca relația mea cu net-ul să ia pauză, măcar câteva ore. Ne mai vedem, ne mai citim, mai povestim, mai facem bagaje și mâine :-).
Da, Evaristo. Recomandată de Shafak, apreciată de Obama. Câștigătoarea Booker-ului pe 2019, împărțit cu Atwood. Fată, femeie, alta urmează să apară în limba română la Editura Corint și, da, am tras cu ochiul în interior și mă bucur să împărțim azi o felie de proză contemporană din cele care nu rămân niciodată fără ecou.
Evaristo predă Creative Writing la Brunel University London, amestecă în scrierile ei versuri, teritorii ale romanului sau ale prozei scurte, spații și epoci, idei și transgresări întodeauna spectaculoase atât ca substanță, cât și ca melanj formal. Scrie pentru Guardian, Times Literary Supplement, Times, Vogue, Harper’s Bazaar și Conde Nast Traveller. E contestată, adulată, blamată, citată, deconstruită și din ce în ce mai greu de ignorat. Când a murit Toni Morrison, Evaristo a făcut parte dintre cei care au omagiat-o, alături de Ben Okri, Aminatta Forna, Chimamanda Ngozi Adichie sau Salman Rushdie. A ținut să remarce, însă, că realitatea femeilor afro-americane, în jurul cărora se construiește proza lui Morrison, nu e aceeași cu cea a femeilor care trăiesc în interiorul stereotipului rasial în Marea Britanie.
Aceasta din urmă e lumea din Fată, femeie, alta, cartea pentru care Evaristo a luat Booker și din care las aici un fragment în avanpremieră, de trecut cu încredere la capitolul gourmet reading.
Bernardine Evaristo Credit foto: Jennie Scott
Yazz
se născuse cu nouăsprezece ani în urmă în bazinul de naștere din sufrageria luminată
cu lumânări a Ammei
înconjurată de miros de tămâie, în sunetul valurilor mării, cu o doică și o moașă, Shirley și Roland – minunatul ei prieten care acceptase să fie tatăl copilului atunci când moartea părinților îi declanșase Ammei o stare contemplativă mistuitoare şi fără precedent
din fericire pentru ea, Roland, de cinci ani partenerul lui Kenny, se gândea și el să devină părinte
o lua pe Yazz la el o dată la două weekenduri, după cum conveniseră, lucru pe care Amma îl regretase când observase că îi era dor de bebeluş în loc să se simtă extraordinar de liberă de vineri după-amiaza până duminică seara
Yazz era miracolul pe care nu crezuse niciodată că și-l va dori, iar a avea un copil o împlinea cu adevărat, lucru pe care îl mărturisea rareori pentru că părea cumva mai anti-feminist
Yazz avea să fie experimentul ei contracultural
o alăpta oriunde se întâmpla să se afle și nu-i păsa cine se simţea ofensat de nevoia unei mame de a-și hrăni copilul
o lua peste tot, legată la spatele ei sau în față, într-un marsupiu, o aşeza într-un colț al sălilor de repetiție sau pe masă, la reuniuni
o lua cu ea în turneu, în trenuri și avioane, într-un landou care semăna mai mult cu o geantă tip „carry all”, o dată aproape trimiţând-o prin scanerul de securitate al aeroportului, implorând apoi personalul să nu o aresteze din această cauză
înfiinţase șapte posturi de naşe și două de nași
pentru a se asigura că va avea o rezervă de babysitteri atunci când copilul nu va mai fi atât de docil și de portabil
lui Yazz i se permitea să poarte tot ce îi plăcea, atât timp cât nu se punea în pericol pe ea însăşi sau propria sănătate
voia ca ea să-şi exprime propria personalitate înainte ca „ei” să încerce să strivească spiritul liber al copilului prin înregimentarea opresivă în sistemul de educație
are o fotografie cu fiica ei mergând pe stradă cu o platoşă din plastic a armatei romane peste un tutu portocaliu, aripi albe de zână, o pereche de pantaloni scurți galbeni peste colanţii cu dungi roșii și albe, o încălțăminte diferită pe fiecare picior (o sanda și o cizmă de cauciuc), buzele, obrajii și fruntea mâzgălite cu ruj (o fază prin care trecea în perioada aceea) și părul legat în diverse mănunchiuri, cu păpuși miniaturale atârnând la capete
Amma ignorase privirile compătimitoare sau critice ale trecătorilor şi ale mamelor cu minte obtuză de la locul de joacă sau de la grădiniţă
Yazz nu fusese niciodată redusă la tăcere pentru că spunea ce gândea, deși i se interzisese să înjure pentru că trebuia să-și dezvolte vocabularul
(Yazz, spune că Marissa ţi se pare dezagreabilă sau antipatică în loc să o descrii ca pe un fund puturos cu o faţă de rahat)
și cu toate că nu obținea întotdeauna ce voia, dacă aducea argumente suficient de solide, atunci avea o șansă
Amma și-a dorit ca fiica ei să fie liberă, feministă și puternică
mai târziu, a dus-o la cursuri de dezvoltare personală pentru copii ca să capete încrederea și elocvenţa necesare pentru a reuși în orice împrejurare
mare greșeală
Mami, îi spusese Yazz la paisprezece ani, când trăgea sforile să meargă la Festivalul de muzică de la Reading cu prietenii ei, ar fi în detrimentul dezvoltării mele juvenile dacă mi-ai restricționa activitățile în această etapă esenţială a călătoriei mele în direcţia devenirii unei minţi independente și a adultului pe deplin dezvoltat care te aștepți să fiu, adică tu chiar vrei să mă revolt împotriva regulilor tale demodate fugind departe de siguranța casei, ca să trăiesc pe străzi și să trebuiască să recurg la prostituție pentru a supraviețui, după care să urmeze dependența de droguri, infracţiuni, anorexie și relații abuzive cu exploatatori ticăloși de două ori mai vârstnici decât mine, înainte de moartea mea prematură într-o casă de drogaţi?
Amma s-a frământat tot weekendul în care fetița ei a fost plecată
bărbații adulți puseseră ochii pe fiica ei încă înainte de pubertate
sunt mult mai mulți pedofili pe afară decât își dau oamenii seama
un an mai târziu, Yazz o numea o feminazi când era pe cale să plece la o petrecere, iar Amma îndrăznea să-i sugereze să-și coboare fusta, să-şi scurteze tocurile și să-şi mai ridice decolteul bluzei, astfel încât să-i fie acoperită măcar 30% din masa corporală, spre deosebire de cei 20% din prezent după o apreciere decentă
ca să nu mai vorbim despre IUBITUL, zărit în trecere atunci când o aducea acasă cu mașina
în momentul în care Yazz intra pe ușă, Amma aștepta pe hol să-i pună genul de întrebări inofensive pe care le-ar pune orice părinte
cine este el și cu ce se ocupă? sperând ca Yazz să-i spună că băiatul era la colegiu, adică, pe atunci, un elev relativ inofensiv
Yazz i-a răspuns cu o insolență seacă: Mami, este un psihopat de treizeci de ani care răpește femeile vulnerabile și le încuie într-o pivniță săptămâni în şir, timp în care îşi face mendrele cu ele, înainte de a le ciopârţi în bucăți și a le vârî în congelator pentru tocanele din sezonul rece
înainte de a urca dansând la etaj în camera ei, lăsând în urmă un iz de „iarbă”
iar copilul pe care îl crescuse pentru a fi o feministă, nu se mai denumea în felul acesta pe sine în ultima vreme
feminismul este ca şi când ai urma turma, îi spusese Yazz, ca să fiu sinceră, chiar şi să fii femeie este demodat zilele astea, la uni a fost invitată o activistă non-binară, Morgan Malenga este numele ei, care mi-a deschis ochii, cred că vom fi cu toții non-binari în viitor, nici bărbat, nici femeie, care sunt oricum interpretări sexuate, ceea ce înseamnă că politica ta feministă, Mami, va deveni redundantă și, apropo de asta, eu sunt umanitaristă, care se situează pe un plan mult superior feminismului
ai măcar idee ce înseamnă asta?
acum, când este plecată la universitate, Ammei îi este dor de fiica ei
nu şi de șarpele duşmănos care i se strecoară pe limbă pentru a-și răni mama, pentru că în lumea lui Yazz numai tinerii au sentimente
dar îi lipsește acea Yazz care mişună prin casă
care intră grăbită, de parcă un uragan tocmai ar fi aruncat-o în cameră – unde mi-e geanta/telefonul/abonamentul de autobuz/cărțile/biletul/capul?
zgomotul de fond familiar când este acasă, clicul ușii de la baie când este ea înăuntru, chiar dacă nu sunt decât ele două în casă, un obicei care a debutat la pubertate şi pe care Amma îl găsește jignitor
cele fix zece scrâșnete ale râşniţei de piper peste supa de roşii sau de ciuperci (la conservă!), pe care le preferă supelor minunate pregătite de Amma acasă
murmurul muzicii și al sporovăielii de la radio care se aud din dormitorul ei dimineața
silueta fiicei ei ghemuită pe canapea sub o pilotă în camera de zi sâmbăta, uitându-se la TV până când este gata să iasă în oraş la miezul nopții
Amma nu poate decât să-şi amintească faptul că și ea obişnuia să iasă târziu și să se întoarcă acasă cu primul autobuz de dimineață
casa respiră diferit atunci când Yazz nu este acolo
așteptând ca ea să se întoarcă și să facă un pic de zgomot și de dezordine
speră că după universitate se va întoarce acasă
în prezent cei mai mulţi dintre ei se întorc, nu-i așa?
nu-și pot permite să procedeze altfel
Yazz poate rămâne acasă pentru totdeauna
serios vorbind.
Notă: Acest fragment reprezintă o avanpremieră a volumului Fată, femeie, alta, de Bernardine Evaristo, aflat în pregătire la Editura Corint.
Sarah Frier e autoarea volumului No Filter. Povestea Instagramului, apărut la Editura Corint, în colecția Corint Future. Frier, care e jurnalist specializat pe zona de social media pentru Bloomberg, a scris despre fondatorii instagramului, Kevin Systrom și Mike Krieger, despre incredibila lor ascensiune, preluarea de către Facebook și, deloc în ultimul rând, despre clash-ul cu Mark Zuckerberg și bătălia lor pentru statut, influență, bani și principii în vasta arenă a online-ului.
M-a fascinat lectura asta cu influenceri, algoritmi și ritm de sitcom, pentru care Frier a luat, săptămâna trecută, prestigiosul FT &McKinsey Business Book of the Year Award. Vă invit să o ascultați și să o citiți investigând istoria start-up-ului care, într-un fel sau altul, ne-a schimbat tuturor viețile.
Saah Frier. Foto: Jeff Singer
– În primul rând, felicitări pentru FT&McKinsey Business Book of the Year Award. Cum te raportezi la acest tip de recunoaștere?
– E incredibil pentru că mi-am dorit să spun o poveste despre un business în alt mod. Nu am vrut să vorbesc doar despre competiția dintre aceste companii, despre cum făceau profit și dividende și despre cum au devenit acești tineri miliardari. Am vrut să aflu ce înseamnă acest produs, Instagramul, pentru noi toți. Care e impactul lui asupra culturii noastre, la ce trebuie să ne așteptăm în viitor și cum se manifestă puterea celor de la Facebook în povestea aceasta. Văd acest premiu ca pe o validare a faptului că oamenii își doresc un alt tip de poveste de business. Una care să recunoască în aceste companii o infrastructură a societății noastre, cu efect direct asupra felului în care trăim.
– Eu am citit-o ca pe o carte de business și ca pe un thriller în același timp, pentru că are un ritm susținut. Roula Khalaf, redactor șef la Financial Times și președinte al juriului, a spus că această carte abordează ”două probleme majore ale timpurilor noastre: cum se poartă giganții tehnologiei cu rivalii mai puțin impozanți și cum afectează social media viețile noilor generații.” Cum ți se pare această descriere?
– Cartea chiar vorbește despre controlul exercitat de Facebook și despre imensa lor putere asupra lumii noastre. Facebook are acum trei miliarde de utilizatori ai produselor sale. E proprietarul Instagram și al WhatsApp, iar această întrebare cu privire la legalitatea achiziționării Instagramului va fi în centrul unor investigații asupra trustului, inițiate de Congresul American, de Comisia Federală a Comerțului. Veți descoperi în carte o serie de lucruri pe care nu le știați despre culisele acestei preluări. Celălalt aspect, cel cultural, e unul la care țin foarte mult, pentru că de multe ori nu cred că luăm în calcul impactul acestor decizii asupra fiecăruia dintre noi.
Ce am învățat eu din povestea Instagramului a fost că această companie era foarte vocală în legătură cu felul în care doreau să le fie folosit produsul. Lucrul acesta ne-a influențat comportamentele. Acum, când te uiți în jur, observi că toate s-au schimbat: felul în care călătoresc oamenii, în care mănâncă, modul în care se raportează la celebrități, la cultură. Instagramul e o parte a acestor procese, iar noi toți suntem mai conștienți de imaginea noastră, de brandul nostru personal online, filtrăm altfel ce e instagramabil și ce nu, ce anume din lucrurile pe care le-am putea posta ne-ar influența viețile în mod pozitiv, ne prefacem cu toții, conform indicațiilor Instagramului cu privire la cum ar trebui să ne purtăm. Am vrut să scot toate aceste lucruri în evidență și mă bucur că juriul le-a observat.
Foto: Unsplash
– Cu singuranță a avut loc o schimbare culturală în felul în care percepem realitatea și pe noi înșine. Cât de mult crezi că ne-am schimbat, însă, de când ne facem mereu griji în legătură cu cât de instagramabili suntem?
– Eu cred că acest produs nu ne-a afectat doar comportamentul online, ci și viețile din lumea reală. Când mergem la restaurant, e foarte probabil că ne vom fotografia mâncarea înainte să o mâncăm. Dacă mergem la o nuntă, ne concentrăm asupra detaliilor care vor arăta bine în fotografii. Oare avem nevoie de o cabină foto?… Toate aceste lucruri care fac parte din vacanțele noastre au altă dimensiune. Am stat de vorbă o dată cu o femeie care spunea că de câte ori merge la plajă cu prietenele ei își aranjază părul, pentru că plaja e un fundal foarte bun pentru fotografii și ele își fac pozele de Instagram înainte să intre în apă. Cred că acum trăim preocupați de tipul de conținut pe care îl putem crea din viețile noastre. Câteodată, când facem un lucru, ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să mai încercăm o dată, dacă lumina a fost bună, acum ne știm mult mai bine unghiurile și culorile care ni se potrivesc, evident, datorită Instagramului, știm multe lucruri legate de fotografie. E important și dacă începi o afacere, fie că e vorba de o brutărie sau de o companie de fitness, fie că ești speaker motivațional sau agent imobiliar, te folosești de Instagram pentru a transmite un mesaj vizual și pentru a încerca să ajungi la un anumit public. Așa că aș spune că Instagramul a schimbat și antreprenoriatul în lume. Într-un fel, el înlocuiește cerberii societății. Nu-ți trebuie neapărat un agent dacă vrei să faci stand-up comedy. Îți poți pune glumele pe Instagram și sunt șanse ca oamenii să înceapă să te urmărească acolo.
-Absolut! Mai există o schimbare pe care o semnalezi în cartea, și anume diferența între începuturile Instagramului, anterior achiziționării de către Facebook, când fondatorii Kevin Systrom și Mike Krieger au făcut, de fapt, o aplicație care a coagulat o comunitate de artiști, de exploratori, de iubitori de #caffelatte și comunitatea actuală, orientată mai mult spre business, influențată de celebrități, de brand-uri, de mulți bani. Cum s-a petrecut, concret, schimbarea aceasta?
– Când Mike Krieger și Kevin Systrom au pus bazele acestui produs, s-au gândit la un loc virtual în care oamenii să-și poată face cunoscută creativitatea, să relaționeze pe baza unor interese comune, cum ar fi fotografia, arta, gastronomia. Lucrul acesta s-a schimbat în timp, pe măsură ce oamenii au înțeles că urmăritorii reprezentau un public de pe urma căruia se puteau face bani. Când ai un public poți vinde spațiu publicitar și produse și sfârșești prin a avea puterea unui publisher. O persoană privată poate exercita o influență comparabilă cu a unei reviste sau a unei emisiuni de televiziune. Oamenii și-au dat seama de avantajele acestei situații. Toată cultura Instagramului a suferit o mutație ca urmare a acestei noi identități comerciale. La început a fost un mare șoc pentru comunitate, dar, în cele din urmă, s-au mulat pe acest model de folosire a aplicației pe care îl foloseau celebritățile. Au început să cultive utilizatori potențial faimoși și să parieze pe cine avea să câștige în lumea aceasta pe care o creaseră. Același lucru s-a întâmplat cu afacerea Instagram, inițial un hub al creativității și al artei, care s-a raliat Facebook-ului. Facebook-ul se concentrează pe creștere, pe sporirea numărului de utilizatori, a dividendelor și așa mai departe. Au pus multă presiune pe Instagram pentru a putea obține acest lucru. Cu timpul, Instagramul a început să semene din ce în ce mai mult cu Facebook-ul. Au devenit mult mai interesați de captarea atenției noastre și de influențarea unui orizont cultural.
Eu cred că, pe parcursul cărții mele, veți descoperi că și utilizatorii, și oamenii din interiorul echipei Instagram, se lasă ademeniți de succes, se întreabă ce reprezintă el în societatea noastră și își dau seama că răspunsul e ”mai mult”. Mai mulți urmăritori, mai multe comentarii, mai multe like-uri, iar, în cazul Facebook, mai mulți utilizatori, mai mult profit, mai mult timp petrecut pe aplicație. Eu cred că acest lucru m-a făcut să reevaluez modul în care definim succesul, pentru că în ultimii ani a avut loc o flagelare a aspectelor negative ale Facebook-ului, și anume controlul asupra culturii noastre, a dietei noastre informaționale, dat fiind că ei au toate aceste platforme – Instagram, WhatsApp, Messenger Facebook. Responsabilitatea e împărțită. Ei s-au concentrat să crească, nu să repare lucruri sau să fie atenți la sănătatea mentală a utilizatorilor. Așa că, dacă ne întoarcem la ideea aceasta a puterii Facebook-ului asupra Instagramului și a lumii în care trăim, definiția succesului ar trebui revizuită.
Foto: Unsplash
– Îmi place felul în care pui în evidența tensiunea aceasta dintre ”mai mult” și ”mai bine”. Pur și simplu trebuie să te întreb: crezi că istoria social media ar fi fost diferită dacă Systrom și Krieger ar fi fost mai puțin mofturoși, să zicem, în selectarea unei echipe la începuturile Instagramului?
– Așa cred… Un pic de background pentru întrebarea asta: când a fost achiziționat Instagramul, aveau doar treisprezece angajați și 25 000 de utilizatori. Acești oameni erau epuizați, pentru că serverele aplicației cădeau în continuu, nu aveau suficientă infrastructură pentru a putea remedia problemele… Dacă fondatorii ar fi dorit să păstreze compania independentă, ar fi trebuit să angajeze cam 80 de oameni în câteva luni, ceea ce era dificil. Așa că oferta Facebook a venit într-un moment potrivit pentru ei. Aveau aplicația aceasta care funcționa, funcționa chiar prea bine, dar erau mereu în pericol de a fi zdrobiți pe drumul spre succes. Cred că dacă ar fi investit mai mult în pregătirea echipei, ar fi câștigat milioane de dolari și ar fi reușit singuri, nu ar fi avut nevoie să fie preluați de Facebook. Mai e un aspect, însă. Zuckerberg amenința să concureze cu Instagramul. Asocierea cu el a fost o idee mai puțin dureroasă decât tot ce ar fi implicat o situație competițională.
– Pe de altă parte, avem și situația Snapchat.
– Da, și toată lumea a crezut că Evan Spiegel (n.tr. fondatorul Snapchat) a fost un idiot când a refuzat oferta Facebook de a-i cumpăra compania cu trei miliarde de dolari. Iată că anul acesta Snapchat a înregistrat progrese surprinzătoare, acțiunile lor au crescut, creează în continuu produse noi, pe care Facebook se grăbește să le copieze. Toate aceste lucruri pledează pentru asumarea acelui risc de a rămâne independent. Succesul poate depinde de hotărârea ta, iar Evan Spiegel s-a încăpățânat în hotărârea lui de a rămâne independent și a făcut-o să funcționeze.
– Pe scurt, aceasta e povestea unui start-up înghițit de un mamut corporatist. Cum a decurs documentarea acestei preluări cumva istorice?
– A presupus să stau de vorbă cu mulți oameni care nu mai vorbiseră niciodată cu un reporter, oameni care semnaseră contracte de confidențialitate cu Facebook, care nu puteau spune nimic din ce se întâmpla în spatele ușilor închise ale companiei. Până la urmă au vorbit. Am rămas cu senzația că toți înțelegeau importanța istorică a acestei preluări și că voiau să se asigure de faptul că e spusă corect. Am reușit să intervievez sute de oameni. Nu doar actuali și foști angajați, ci și influenceri, celebrități, proprietari de câini faimoși, părinți, psihologi, adolescenți, tot felul de oameni influențați de aplicație.
Am vorbit cu mici întreprinzători, oameni care vindeau gogoși prin Instagram, care deveniseră modele via Instagram, oameni din țări diferite. Am făcut acest lucru pentru a putea pune cap la cap modul în care niște decizii interne afectau utilizatori din lumea reală.
– Ai vorbit în cartea ta despre cum succesul inițial al Instagramului s-a datorat faptului că Systrom și Krieger au insistat să păstreze produsul simplu de folosit. Au avut un produs bun pe care l-au tot îmbunătățit, au pedalat pe conținut original, fără opțiunea share, fără etichetări agresiv semnalate și aș mai departe. Ce s-a schimbat de atunci?
– Dacă te-ai alătura Instagramului astăzi, ai vedea că Facebook l-a transformat în arma sa secretă prin care să poată concura cu alte produse. Lucru care nu e neapărat bun pentru utilizatori.
Acum ai colaje video prin care încearcă să concureze cu TikTok, ai Stories, prin care încearcă să concureze cu Snapchat, ai IGTV, prin care încearcă să concureze cu Youtube, ai Instagram Shopping, prin care încearcă să concureze cu Amazon, ai toate aceste lucruri și, dacă ești proaspăt utilizator, e derutant, pentru că simplitatea de la începuturile Instagramului s-a dus cu totul.
Foto: Unsplash
– Care crezi că a fost momentul decisiv al schimbării?
– În 2016, când și-au implementat cu succes versiunea lor de Snapchat Stories, au avut parte de o creștere nemaiauzită a bazei de utilizatori. Zuckerberg a profitat de acest moment și s-a temut că, dacă acest lucru continuă, oamenii se vor muta de pe Facebook pe Instagram și vor posta mai mult acolo ca pe Facebook, iar Instagramul nu era nici moștenirea pe care voia să o lase în urmă, nici viitorul Facebook-ului. Poate s-a gândit că, neintenționat, au direcționat oamenii mai mult către Instagram și a decis să schimbe sensul orientării. A făcut Instagramul să aibă mai multe legături spre Facebook. Prin 2017 lucrurile se schimbaseră major. Zuckerberg a început să le taie din resurse. A hotărât că nu mai pot să angajeze în ritmul în care aveau ei nevoie, pentru a crea produse noi. A devenit dificili pentru fondatori să-și mențină ideologia și viziunea asupra produsului, așa că aceștia au plecat. De atunci, Instagramul seamănă din ce în ce mai mult cu Facebook. Au mai multe notificări, te pistonează cu recomandările, îți personalizează mereu utilizarea. Instagramul fusese gândit să-ți facă, într-un fel, cunoștință cu lucruri noi. Vedeai oameni din Germania care-și pun gândaci pe față, acrobați din Australia, lucruri care nu ar fi făcut niciodată parte din căutările tale. Politica Facebook e să îți dea mereu mai mult din ce îți place deja. Dacă vei urmări un cont care se ocupă cu decorarea torturilor, ți se vor recomanda alte șaptesprezece conturi absolut similare.
– Mi s-a părut că e și o poveste cu un erou în centrul ei. E povestea lui Kevin Systrom ca fondator și CEO al Instagramului și, în cele din urmă, ca angajat al Facebook. Care a fost cel mai provocator aspect al redării acestei povești?
– Nu mi s-a părut chiar o poveste clasică, pentru că eroul ăsta nu câștigă. E mai mult un exemplu de luat aminte. Instagramul obține tot ce și-ar fi putut dori, dar asta nu îi face pe fondatori fericiți. Obțin miliarde de utilizatori, fac obiectul unei achiziționări istorice, primesc mai mulți bani decât se obținuseră vreodată printr-o aplicație pentru mobil, dar sfârșesc prin a se lupta cu Mark Zuckerberg pentru putere, pentru drumul spre succes. Cred că lucrul acesta arată că acum funcționăm într-o lume diferită. Companii ca Facebook, Google, Amazon, Apple, Microsoft au întâietate într-o asemenea măsură, încât, chiar dacă reușești să prosperi cot la cot cu ei, tot ești la cheremul lor.
-Eroul își pierde regatul, în cele din urmă. Cum vezi viitorul Instagramului?
– Vorbeam mai devreme despre cum Instagramul se considera un spațiu al creativității și cum, în timp, a devenit din ce în ce mai comercial, lucru care i-a cam îngrozit pe fondatori. Acum aspectul comercial e preponderent. Există magazine pe Instagram, poți cumpăra produsele direct de la influenceri, așa că toată această economie a influenței, care s-a născut pe Instagram, se va instituționaliza cumva. Vor să-ți faci cumpărăturile acolo. Al doilea aspect va fi creșterea integrării în Facebook. Transparența în legătură cu ce se întâmplă de fapt acolo va scădea. Din 2018 nu mai avem o cifră actualizată a utilizatorilor de Instagram, așa că habar nu avem câți oameni folosesc acum aplicația, de fapt. Facebook vrea să-și ascundă inevitabilul declin, care nici măcar nu a început încă. În ciuda faptului că oamenii tot spun că s-au săturat de Facebook, platforma crește peste tot în lume. Instagramul alimentează, însă, această creștere și va sfârși ca o componentă a Facebook-ului.
– Crezi că această economie a influenței e accelerată de pandemie, de faptul că suntem mai mult acasă, mai mult online?
– Absolut. Și comportamentul influencerilor s-a schimbat puțin în pandemie, nu mai e atât de mult despre unde mergem ca să arătăm că avem o viață de invidiat, cât despre a oferi sfaturi, despre vulnerabilitate, despre un tip de conectare care să înlocuiască evenimentele cu participare personală.
Vezi antrenori de fitness care-și țin orele pe Instagram, DJ care mixează pe Instagram… Oamenii se adună acum acolo pentru că evenimentele s-au mutat din viața reală în cea virtuală. Oamenii se plictisesc. Sunt acasă, pe canapele, dând scroll. Timpul petrecut pe Instagram a crescut mult în ultimele luni. Probabil că va continua să crească până la vaccin, până ne vom putea întoarce la viețile noastre. Dar și atunci vom face în neștire poze cu noile noastre activități.
– Ce crezi că spune feed-ul tău de Instagram despre tine?
– Sunt reporter specializat pe zona de social media, așa că stau mult pe social media și mai ales pe Twitter. Acolo se adună jurnaliștii, acolo ne punem poveștile, să le vadă concurența. Pe Instagram e locul unde pun poze din vacanțe, de la nuntă, acum acolo postez despre carte. Primesc feedback, mesaje, idei de povești de la oameni. Așa folosesc social media – țin legătura cu oamenii. Am început să țin un cont de Instagram pentru un cățeluș. E caraghios pentru că oamenii ți se adresează din perspectiva câinilor lor.
– Ce anume îți place acum cel mai mult la Instagram?
– Faptul că pot evada în altă lume. Asta a și fost intenția originală – să cunoști oameni de peste tot din lume, să înveți de la ei, să le apreciezi realizările. Unul din conturile mele favorite e @pastagrannies, cu toate acele bunicuțe italiene care te învață să gătești paste. Sunt grozave! Asta îmi place pe Instagram. Că înveți de la oameni. Găsești inspirație.
– Kevin Sneader, global managing partner la McKinsey’, a descris No Filter ca “o saga pasionantă despre cum acest start-up fenomen a devenit parte dintr-un Zeitgeist global”. Cum e să fii acel autor care a spus povestea asta?
– Wow… Simt validare, simt că e o poveste importantă pe care nimeni nu o spusese până acum. Nu eram sigură în legătură cu asta. Le spuneam oamenilor că scriu despre Instagram și mi se părea că pentru ei Instagramul e doar locul unde sunt pozele acelea drăguțe. Aveam multe neliniști. Înainte să iasă cartea mi-am rugat toți colegii de la Bloomberg să o citească, pentru că nu eram sigură că sunt pregătită ca ea să iasă în lume. Așa că mi se pare suprarealist că e citită peste tot în lume acum și că oamenii simt că ea contează atât din perspectiva de business, cât și din cea umană. Găsesc acolo multe lucruri, prezentate într-o manieră cinematografică, din care pot învăța ceva, își văd explicate multe lucruri pe care nu le înțelegeau pe Instagram, înțeleg altfel presiunea pe care aplicația o exercită asupra sănătății noastre mentale, deci a meritat. E o carte lansată în toiul pandemiei, așa că te întrebi dacă asta chiar e o poveste importantă acum, când oamenii mor sau își pierd serviciile, dar, așa cum am mai spus, ne petrecem foarte mult timp pe Instagram acum. Ne luăm de-aici inclusiv informații despre coronavirus și unele din aceste informații nu sunt corecte. Așa că trebuie să continuăm să tragem aceste companii la răspundere, pentru că ele ne influențează comportamentele.
– Încă o dată, felicitări pentru premiu, mulțumesc pentru interviu și pentru perspectiva revelatoare.
”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt cele pe care le găsești.” (Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi)
Sally J. Pla
Am citit-o pe Sally J. Pla cot la cot cu fiica mea. Am râs în cartea aceasta, despre stoluri și singuratici, despre călătorii și revelații deghizate în vulturi pleșuvi și lebede trompetă, cocori siberieni și peruși de California. Charlie, eroul care ne-a ținut de mână toată povestea, e un băiețel care vede lumea puțin altfel, care adoră ilustrațiile lui John James Audubon, care are un tată jurnalist și care trece prin ceva necazuri. Se spală obsesiv pe mâini, e sensibil la mirosuri, la schimbări, la lumea de afară…
Am citit din carte într-un proiect inițiat de Cantus Mundi România, pentru toți copiii care stăteau acasă. Pe urmă am rugat-o pe Flori Mihalache de la Editura Corint să mă ajute să obțin un interviu cu Sally. Cumva, pe măsură ce lucrurile avansau, Sally a dat peste înregistrarea aceea.
Ce a urmat e o prietenie pentru care sunt foarte recunoscătoare cu unul din cei mai creativi oameni pe care îi cunosc. Începuturile ei audio sunt aici și îmi sunt foarte prețioase. Mi-au fost și foarte folositoare. Din interiorul tulburării de spectru autist, Sally scrie cu umor și empatie, cu vervă și entuziasm, cu sensibilitate aproape muzical de nevralgică. PRESS PLAY.
Foto: Mehdi Sepehri pentru Unsplash
– Am adorat cartea dumneavoastră. Personajele. Vocea narativă. Atmosfera. Trama. Totul e atât de plin de imaginație și de captivant!
– Sunt așa de onorată că ați găsit-o și că ați citit-o! A fost atât de emoționant pentru mine să văd înregistrarea cu fiica ta citind și să-i aud vocea. Știi când ți se traduce cartea, iar aceasta a fost tradusă în nouă sau zece limbi, dar nu am văzut niciodată un copil citind-o într-o altă limbă. A fost minunat să aud sentimentele din voce, experiența în sine a fost extraordinară.
– ”Câteodată păsările pe care le cauți nu sunt și cele pe care le găsești.” Călătoria din Păsările dintr-o bună zi începe din ilustrațiile lui John James Audubon și se sfârșește pe terenul sălbatic reprezentat de iubirea pentru cineva. Care e cel mai important lucru pe care l-ați învățat pe parcursul acestei aventuri auctoriale?
– Cred că primul lucru pe care am încercat să-l creez și pe care l-am auzit în interiorul meu încă de la început a fost vocea lui Charlie. Am auzit vocea aceea și am știut cine este el. M-am gândit la el și la cum va crește povestea pentru că și aceasta, ca toate poveștile, a pornit dintr-o nevoie personală. Ca mamă a unui fiu diagnosticat cu autism, pe care îl iubesc mai mult decât orice și pentru care îmi doresc să se simtă bine și să fie în siguranță, am imaginat această călătorie care să-l facă pe Charlie, eroul meu, să se simtă în largul lui în lume. Totul a plecat din nevoia aceasta a mea. (Sally J. Pla)
Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
– Ați afirmat că scrieți pentru tinerii care văd lumea puțin altfel. Mie mi s-a părut că scrieți despre toate felurile în care lumea trebuie privită.
– Da, pentru că toți vedem lumea puțin diferit. Suntem expresii ale aceleiași experiențe umane. De fapt, atunci când am început să scriu cartea nu m-am gândit că ar fi doar pentru copii. Credeam că e o carte pentru adulți, scrisă din punctul de vedere al unui copil. Am fost surprinsă când agentul meu a spus că e o carte pentru copii de peste opt ani.
– Eu m-am simțit mai tânără citind-o, pentru că publicul țintă era mai tânăr și m-am bucurat că mi se potrivește și mie.
– Mulți oameni mari se recunosc în ea, sunt și bunici care își recunosc nepoții, cred că toți ne putem raporta la povestea aceasta pentru că ea e despre o călătorie care duce la maturizare. Toți ne maturizăm mereu. Nu e ceva ce se întâmplă doar în adolescență, nu e o călătorie limitată la trecerea de la copilărie la viața adultă. Cred că toți ne schimbăm și trăim într-o continuă devenire, în funcție de ce ni se întâmplă. Știu că mie așa mi s-a întâmplat. Sunt etape de viață pe care le tot reiei. Toți avem asemenea transformări, dar lui Charlie i se întâmplă prima dată și de aceea e atât de ușor să te recunoști în el. Am trecut cu toții pe-acolo.
– Ați simțit că v-a schimbat viața?
-Absolut! E primul roman pe care l-am scris. De-atunci am mai publicat câteva. M-a făcut să-mi dau seama că scriam dintr-o perspectivă atât de limpede și de sinceră. Era așa de ușor de locuit în vocea lui Charlie, iar eu credeam că e un fel de dar pentru fiul meu… Cu cât avansam cu scrisul, însă, retrăiam etape ale propriei mele copilării, cu tot cu eforturile mele de a înțelege lumea. Păsările care traversează cartea sunt ale mele. Când aveam nouă sau zece ani adoram păsările! Aveam o carte despre ele cu care mergeam în pădurea din spatele casei. Am început să bănuiesc că ce scriam era mai mult decât un exercițiu de imaginație. Am ajuns să fac terapie și, în cele din urmă, mi s-a sugerat să fiu testată și așa mi-am primit diagnosticul de tulburare de spectru autist la vârsta adultă. S-a întâmplat ca urmare a scrierii cărții, așa că… da, în mod clar mi-a schimbat viața. A fost un lucru bun, multe aspecte ale copilăriei mele au căpătat alt înțeles. Am înțeles de unde veneau greutățile mele de copil și am înțeles și de ce a fost atât de important și de revelator pentru mine să scriu această carte. (Sally J. Pla)
Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
– După ce v-am citit cartea, mi-am dat seama că dincolo de cartea lui Naoki Higashida, The Reason I Jump (De ce sar), tradusă de David Mitchell, pentru că vorbim de transpunerea unei narațiuni non-verbale, nu știu nici un alt personaj principal într-un roman care să aibă o tulburare de spectru autist. A fost o mare provocare?
– Când scriam nu eram atât de conștientă de acest fapt, abia după ce am terminat de scris am început să am suspiciuni… Nu am scris în mod conștient din perspectiva unei persoane cu autism, eu scriam din perspectiva vieții mele și a fiului meu și cântăream toate aceste lucruri. Acum mă bucur că sunt mai multe asemenea cărți. The Reason I Jump e o poveste incredibilă. Cred că a fost și ecranizată de curând. Mai sunt câteva, din ce în ce mai multe în fiecare an. Oameni care sunt în interiorul spectrului sau care au legătură, cultural, cu lumea aceasta, a personajelor lor centrale. Numărul autorilor cu tulburare de spectru autist care își expun experiența crește – mă gândesc la Mike Young, la Jen Malia… Suntem o microcomunitate, ne comparăm experiențele, e interesant.
– Ați scris un articol foarte frumos, pe blogul dumneavoastră, despre Monstrul Fricilor și despre cum conștientizarea schimbă felul în care purtăm bătăliile copilăriei. Povestiți-ne puțin despre cum l-ați creat pe Stanley.
– Da, Stanley din Stanley Will Probably Be Fine, e un copil anxios. Eu locuiesc în San Diego și mi-am dorit să scriu o carte a cărei acțiune să se petreacă aici. Am citit așa de multe povești care se întâmplă la New York… Fiecare oraș merită măcar o poveste. Stanley din cartea mea locuiește aici, la San Diego, unde în fiecare vară se întâmplă Comic-Con. Eu sunt mama a trei băieți pasionați de Marvel, de benzi desenate, așa că o asemenea carte era un pas firesc. Când abia începusem să scriu cartea despre Stanley, am suferit o fractură la genunchi. Eram în scaun cu rotile și aveam bilete la Comic-Con și mi-a fost prea teamă să merg. Nu voiam să fiu în scaun cu rotile într-un loc atât de aglomerat, oricum nu-mi plac mulțimile. La început mă entuziasmase ideea de a merge, dar eram, de fapt, îngrozită de marea aceea de oameni zgomotoși în care trebuia să mă descurc și cu un picior rupt, pe deasupra… Așa că nu am mers. Am rămas acasă și m-am supărat pe mine însămi, pentru toate lucrurile din viața mea pe care mi-a fost prea teamă să le fac. Așa că am scris despre acest băiețel anxios ca mine, de-aici a pornit el. Anxietatea e un subiect atât de important… Eu am fost anxioasă dintotdeauna. E una din principalele probleme ale copiilor de școală. În Statele Unite, statistic unul din șase copii suferă de anxietate. Vorbim de elevi de până în 13 ani. E o cifră enormă. Lumea e din ce în ce mai afectată de tot soiul de greutăți și de temeri, iar copiii sunt afectați la rândul lor. Așa că am vrut să scriu o carte despre cei care-și fac prea multe griji și așa a apărut Stanley.
– Mi-a plăcut foarte mult un paragraf care spunea așa ”Câteodată nu căutăm soluții pentru toate problemele noastre, câteodată vrem doar o îmbrățișare.” Ce le-ați spune, de pe câmpul de bătălie, părinților ai căror copii se luptă acum cu Monstrul Fricilor?
– E foarte mare câmpul acelea de bătălie și sunt tot soiul de probleme…
– Numai temerile de anul acesta fac cât un război…
– Da, e foarte mult de dus. Dar nu e nevoie să fie mult. Câteodată copiii care par să aibă vieți lipsite de tulburări, la suprafață, fac eforturi enorme, în interior. Nu e genul de lucru pe care părinții să-l poată repara și, ca părinți, vrem mereu să reparăm ceva în viețile lor. Câteodată tot ce ne trebuie e să ne asculte cineva. De-acolo conversația poate evolua spre găsirea unor modalități de a repara lucrurile cu blândețe. Când părinții se grăbesc să găsească soluții pentru tot, copilul înțelege că el singur nu s-ar putea descurca. Ce trebuie ei să învețe e să-și depășească momentele de anxietate. Noi avem o glumă, în familie. Îi spunem ”bietul copilaș”. Când cineva se jeluiește de ceva ce-a pățit și vin la tine fără a căuta neapărat un răspuns, o soluție, îi spun soțului meu sau copiii ne spun „Uite, trec prin asta și vreau să-mi zici ”Bietul copilaș!”. E tot ce vreau de la tine.”
– Poate că avem nevoie să reparăm mereu ceva în viețile copiilor ca să ne convingem pe noi înșine că suntem niște părinți buni, ca să ne depășim anxietatea parentală.
– Clar! Vine din grijă și din iubire. Vrem să-i ajutăm, e firesc!
– …dar sfârșim prin a-i ajuta prea mult.
– Da, așa cred. Copiii au nevoie să-și poarte luptele și singuri și să găsească ei înșiși soluții. Le trebuie îndrumare, nu un părinte care să dea un telefon și să rezolve problema sau să le spună exact ce să facă. Atunci nu mai au ce învăța.
– Așa e. Care e cea mai mare satisfacție pe care v-o oferă scrisul?
– Cred că e ceva legat de faptul că trebuie să vin cu o idee nouă pe care să o explorez. Asta e partea cea mai incitantă. Câteodată lucrurile nu se leagă și atunci nici măcar nu duc ideea la bun sfârșit. Câteodată scriu 50 de pagini până să-mi dau seama că nu va funcționa. Îmi place și partea de editare. Stau mult timp pe prima variantă a poveștii. Sunt perfecționistă, îmi place să recitesc totul și să refac pagini întregi. Cred că partea cea mai grea e să ai o poveste cap-coadă. Dar, după asta, când revii și scurtezi, și corectezi și spui ”A, asta merge mai bine aici!” sau ”Asta e chiar o parte amuzantă!” e foarte, foarte plăcut.
Boston Public Library, Unsplash
– Când pregăteam interviul, m-am trezit răsfoind ediția noastră Audubon de buzunar. Eram curioasă cu ce începe lista dumneavoastră de păsări dintr-o bună zi? A mea începe cu bufnița polară.
-Superbă, nu-i așa? Mie îmi place pasărea flamingo. Îmi place cum se contosionează gâtul lui lung și roz pe pagină. Știi că asta se întâmpla din motive tipografice? Motivul pentru care Audubon a pictat toate aceste păsări mari atât de răsucite în poziții nefirești e că altfel nu le putea face să încapă în pagina tipografică. Era o chestiune de parametri. Pe mine mă intrigă însă contorsionarea acelei păsări splendide. Și îi ador culoarea.
Foto: Marius Constantinescu pentru ioanabaldea.com
-Știu că și dumneavoastră ilustrați!
-Da, de fapt, chiar în timp ce lucram la această carte, am desenat toate păsările cot la cot cu Charlie. A fost un fel de meditație care m-a ajutat să intru în mintea lui. Într-o zi mi-ar plăcea să-mi ilustrez propriile scrieri. E pe lista mea de autor.
-Ce mai e pe lista de autor? Lucrați la ceva acum?
-Da, tocmai am terminat o carte și aștept publicarea ei. Acțiunea se petrece o sută de ani de-acum înainte, în viitor. E o carte de aventuri pentru iubitorii de animale. Abia aștept să apară, am lucrat ani de zile la ea. Mai lucrez la ceva… Multă lumea mi-a spus că ar trebui să scriu și despre fete, așa că lucrez la o poveste cu o fetiță și, într-o notă mai personală, la niște memorii în versuri. O serie de poeme. Am cam 150 acum. Încă lucrez pentru că mă stăpânește cartea asta. E despre viața mea de fetiță.
-Sună grozav! Abia aștept să citesc! Cum au reacționat copiii dumneavoastră la copiii din cărțile pe care le scrieți?
-M-am străduit să nu expun intimități. Fiii mei au toți peste douăzeci de ani acum. Sunt mândri de mine și bucuroși că am scris… Se amuză foarte tare de toate lucrurile mici din viețile noastre pe care le regăsesc în cărțile mele. Văd toate detaliile astea și râd citindu-le. E bine. Mă bucur că le putem împărți.
Am citit mai puțin ca de obicei în perioada asta, dar s-a întâmplat să dau și peste câteva cărți care rămân cu mine, care schimbă textura unui gând și forma unei idei într-un mod adesea greu definibil, și totuși, dureros de real. Aici sunt câteva dintre ele.
Toni Morrison, Cântecul lui Solomon, Editura Art. De ce să mint, a mers foarte greu, cel mai probabil din vina mea (am citit-o prin martie, capul meu era ca o autostradă pe care se întâmplau accidente în cascadă). Ultimele o sută de pagini, însă, m-au traversat aproape electric. Sunt halucinant de frumoase, vag previzibil construite, dar de o factură poetică greu definibilă, iluzorie, superbă. Romanul ăsta, apărut în 1977, a fost favoritul lui Harold Bloom, care-l plasa peste Beloved, succesul absolut al lui Morrison din 1987. Mie mi s-a părut marquezian și, într-un fel ciudat, construit în armonie cu evoluția personajului central. La început greoi, aproape tulbure, pe urmă din ce în ce mai luminos, mai aproape de zborul lui Icar, cu aripile de ceară perfect întinse, nepăsător în orgoliul lui de a se lua la întrecere cu soarele.
Donna Tartt, Istoria secretă, Editura Litera. Pe Tartt o iubesc. De la Sticletele încoace. Sigur, mi se pare că multe pagini ar putea cădea lejer la montajul final. Sunt multe scene lungite, dar efectul nu e de film, ci de vizită la muzeu. Un muzeu în care se amestecă artefacte, cărți, stări psihotice, dependențe de toate felurile, experimente, crime, un hybris dus la extrem, căderi orfeice într-un Infern autogenerat, conversație răvășitor de inteligentă, cioburi de strălucire care-ți reamintesc ce e literatura, de ce scriu oamenii, cât de fascinantă e rotița asta creativă pe care unii dintre noi aleargă precum șoarecii, prizonieri privilegiați ai unui talent larger than life… Dacă eram în locul ei (*wishful) aș fi păstrat titlul inițial, The God of Illusions.
Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, Editura Humanitas. E tulburătoare, cred că ăsta e cuvântul. Revizitarea unor vârste, siajul unei iubiri din cele care mută, cu adevărat, soarele și restul stelelor de la locul lor, umorul tipic autorului, care-ți descentrează tristețile, arta asta de a face să fuzioneze, în aceeași pagină, replică scăpărătoare și imagine de o suavitate pe care nu-ți vine să o preschimbi în perifrază, să n-o murdărești… E una din cele mai calde, umane și frumoase cărți pe care le-am citit în ultimul timp, o reverență pe măsura personajului (aproape greu imaginabil, în lumea de azi) pe care îl evocă.
Guzel Iahina, Copiii de pe Volga, Humanitas Fiction. Hit-ul momentului, fără doar și poate. O carte care împușcă premiu după premiu, clar ușor ecranizabilă, foarte rusească, impecabilă narativ, extrem de ușor de parcurs. Personal, votez cu Zuleiha… Știu că sunt minoritară, dar Zuleiha e mai bântuitoare și, chiar și acolo unde trenează, îți așterne ceva mai multă adâncime pe sub tălpi. Mă rog, așa e pentru mine. Iahina rămâne o autoare grozavă, iar Copiii de pe Volga reprezintă un pas ascendent în cariera ei, dixerunt și criticii, și publicul.
Sally J. Pla, Păsările dintr-o bună zi, Editura Corint. Teoretic, o carte pentru copii. M-am bucurat enorm să o intervievez pe autoare (coming soon… :-), care narează cu vocea unui baiețel de 12 ani. Charlie iubește păsările, se spală obsesiv pe mâini, urăște să iasă din casă (nu e nicăieri pus degetul pe tulburarea de spectru autist, dar o simți, așa înalt funcțional cum ți se dezvăluie ea din gândurile lui), se înnebunește după ilustrațiile lui John James Audubon, are un tată jurnalist, rănit în războiul din Afghanistan, și o aventură cu accente de road movie de înfruntat. Extrem de creativă, de frumos construită și de… prospătă, cumva. Reconfortant de puțin comercială. Un copil care se mișcă între imaginație și ritual ca resorturi existențiale. Și o listă de păsări, care e, de fapt, un ”te iubesc” camuflat.
Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Editura Humanitas. Vrajă. E atât de bogată povestea asta despre cum se spune povestea, despre cât de în burta peștelui suntem toți, despre cum mitologizăm, despre puterea actului performativ, despre limbaj și cum se naște el, despre autor(itate) și cum se naște el/ea. Am trăit, literalmente, în subsolul paginii, cât am citit-o. Și am navigat mai departe decât credeam.
Mai caut, mai citesc, mai povestim… (to be continued).
ioanabaldea.com 