traducători

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XII)

Adică ultimul, deocamdată :-). După episodul XII iau o pauză (om sunt și, uneori, mi-o ia timpul înainte, oricât mi-ar plăcea mie să păstrez ritmul unei conversații atât de antrenante (și necesare, din punctul meu de vedere) cum e cea despre traduceri și despre oamenii care-și asumă aventura aceasta livrescă, lingvistică și creativă – traducătorii.

Dacă tot e serial, o să fie, prin urmare, pe sezoane (call me Netflix, Ishmael). Și, ca să încheiem di grande această prima… halcă de conversații, mărturisiri și răsfoială delicioasă, am invitat-o pe Ioana Văcărescu să ne povestească cine e când traduce. Cu Ioana încerc să mă vadă de vreo opt luni în afara orelor de program ale amândurora și nu reușesc, dar am hotărât să fac tot ce-mi stă în puteri să repar lucrul ăsta când am citit ce scrie ea despre cafea. E hotărât, #soulsisters :-). Altfel, o admir pentru Didion, Atwood, Sofer și Berger. Între altele. Mult.

Dragă Ioana, dacă m-ai fi întrebat „Cum ești când traduci?”, ți-aș fi scris rapid un răspuns-fluviu, cu o mulțime de epitete alese pe sprânceană. Întrebările care încep cu „Cine ești…” mă pun pe gânduri mai mult (și mai frumos).

Atunci când traduc, sunt un copil fericit. Și cred că-s foarte norocoasă că simt asta, că (încă) pot spune asta în legătură cu munca pe care o fac de aproape 20 de ani. Într-o lume a blazării, a burnoutului, a frustrărilor și a lucrului făcut cu gândul la libertatea pe care o aduce ora 18 (în cel mai bun caz), uneori mi-e și rușine să povestesc ce bucurie mare și cât de mișto este să faci cărți. Să-ți fie partenere de joacă și de drum cuvintele – cele mai surprinzătoare și mai puternice aliate ale noastre.

Atunci când traduc, sunt lentila prin care privesc cititorii români. Mă gândesc des la lucrul ăsta și oscilez între o uimire plină de bucurie și o spaimă cumplită. Cuvintele mele sunt cele care se aștern pe hârtia cărții care ajunge în mâna cititorilor din România. Povestea autorului, cuvintele alese de mine. Este o onoare (clișeu, știu; dar clișeele există, în definitiv, fiindcă unele lucruri atât de adevărate sunt). Însă și o responsabilitate uriașă, pe care cred c-o simt toți traducătorii, la fiecare carte lucrată. Responsabilitatea față de cititor, față de autor, față de carte. Responsabilitatea fiecărui cuvânt ales.

Atunci când traduc, sunt glasul autorului. Așa că trebuie să-i fiu fidelă, să-i fiu complice, să mă prind de toate glumele și să le transform în ceva la fel de amuzant (însă de multe ori complet diferit, fiindcă umorul este unul dintre lucrurile enorm de dificil de transplantat în altă limbă), să iubesc textul și, în același timp, să-l privesc obiectiv, să mint când minte autorul și să induc cititorul în eroare atunci când trebuie, să fiu indiscretă și să cotrobăi prin viața cărților (ori prin viața autorilor). Și, poate cel mai important, să nu las niciodată o bucățică din mine în carte.

Din toate astea se naște o prietenie. Când e vorba despre un autor contemporan, poate fi o prietenie reală, care se întinde peste mări și țări și-mi îmbogățește viața; când e un clasic, poate fi prietenia textului muncit – fiecare a trudit pe limba lui, în vremea lui, dar cu aceeași iubire față de carte. Și uite-așa, mă pot lăuda c-am o relație grozavă cu Norman Mailer, de la care am aflat mai multe decât mi-aș fi dorit, poate, despre copilăria lui Hitler; că mă împac de minune cu W. Somerset Maugham, deși uneori ne-am mai și bombănit, mai ales pe chestiuni legate de alchimie; că Sarah Perry și Frances Hardinge m-au (a)tras într-o lume victoriană captivantă și înfricoșătoare – deci dublu captivantă; că Dalia Sofer mi-a frânt inima, dar ne-am împăcat și ne-am plimbat împreună prin Shiraz; că Immanuel Mifsud m-a învățat să nu mă feresc de cuvinte și de trecut. Lucrez de ceva vreme cu vocea luiMargaret Atwood în gând, iar John Berger… Pfff, cu John Berger m-am luat la trântă, a fost tare greu și nespus de frumos!

Atunci când traduc, sunt redactoare. Deh, defect profesional, dar cred că-i unul dintre acele defecte bune 🙂 Revin asupra textului, îl revăd, îl revizuiesc, îl răs-revizuiesc, îl corectez, îl mai șlefuiesc un pic, iar la final… îl revizuiesc. Într-o utopie a tocilarilor îndrăgostiți de literatură, cărțile ar veni pe lume atunci când sunt pregătite, atunci când sunt cea mai bună versiune a lor, fără grabă, fără oboseală, fără presiunea tiparului care așteaptă după colț. Până să ajungem acolo, lupt împotriva odiosului „Lasʼ că merge și-așa” cu armele pe care le am la îndemână: nopțile nedormite, DOOM-ul și o stăruință de-a dreptul enervantă.

Atunci când traduc, sunt un învățăcel. Învăț câte ceva de la absolut fiecare autor, de la fiecare redactor cu care lucrez, din fiecare carte, din fiecare revizuire a propriilor traduceri. Cred că e cel mai firesc lucru din lume – nu există traducător desăvârșit, așa cum nu există autor fără cusur sau redactor care nu dă greș niciodată, și tocmai de asta avem mereu de învățat unii de la alții. Visez la o lume (editorială) în care ne întâlnim – măcar traducători și redactori, poate și autori, atunci când se poate –, bem o cafea și facem un mic cenaclu, stăm de vorbă și lucrăm pe îndelete. Deocamdată, în colțul meu de lume din fața laptopului, mă străduiesc să învăț în permanență, să devin mai bună, mai pricepută. În ziua în care n-am să mai fac lucrul ăsta, ar trebui să mă las de meserie.

Și nu în ultimul rând – poate chiar în primul, de fapt! –, atunci când traduc, sunt cam 70% cafea 🙂 În zilele dinaintea deadline-urilor, de cele mai multe ori, ori în cele în care munca de traducere se suprapune cu cea de redactare, când un volum așteaptă să fie tradus, iar altul își așteaptă BT-ul, prin vene îmi curge cafea amestecată cu un strop-doi de sânge. Și, cu toate că uneori învinge oboseala, cu toate că uneori îmi vine să arunc laptopul cât colo și să fug în Lefkada, cu toate că am cearcăne cât casa și n-apuc niciodată să fac chiar tot-tot ce-mi propun, n-aș vrea să trăiesc altfel decât acum și nu mi-aș dori să fac altceva decât ce fac acum – cărți.

Cât despre recomandări… O să trișez puțin și-am să-ți povestesc despre două traduceri care mi-au plăcut. Prima îi aparține lui Vali Florescu – Corpul ei și alte desfătări, de Carmen Maria Machado, un volum de proză care taie adânc și frumos, iar Vali a făcut o traducere extraordinară. A scris cartea asta în română și au ieșit niște texte pur și simplu seducătoare.

A doua este La căpcăunii veseli, romanul lui Daniel Pennac. A fost tradus de Gabriela și Constantin Abăluță și sună atât de firesc, atât de românesc, încât te cucerește de la prima pagină; despre umorul și imaginația autorului nici nu mai are rost să vorbesc. E o carte pe care mi-ar fi plăcut s-o traduc, dacă mi-ar fi fost mai în formă franceza și dacă aș fi avut măiestria acestor traducători.

Iar dintre cărțile traduse de mine – îmi stăruie în gând Nopți albastre, a lui Joan Didion. Pot spune cu mâna pe inimă că dacă vrei să înveți să scrii, dacă-ți dorești să fii scriitor/scriitoare, nu există exercițiu mai bun decât s-o traduci pe Joan Didion. Chiar și doar s-o citești. Despre scriitura ei s-au învolburat oceane de cerneală (și pe urmă, când ne-am mutat cu toții pe internet, oceane de biți) în recenzii, așa că eu am să pomenesc doar miezul din Nopți albastre. Durerea, bucuria, nostalgia, dorul, spaima – așa cum sunt oglindite în scrierea șocant de sinceră a lui Didion.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (XI)

Pe Andreea am cunoscut-o înainte să devină traducătoare. Am admirat-o de atunci, înainte să o admir pentru Helen Macdonald și Katherine May, pentru Foer și Meghan Cox Gurdon.

Cred că adesea cititorii fini, cum e ea, devin traducători minunați tocmai pentru că iubesc posibilitatea care germinează dincolo de învelișul sonor al cuvântului, scotocitul prin dulapurile mai mult sau mai puțin răvășite ale unei limbi, conectarea cu tine pe care ți-o oferă, în cele din urmă, arheologia unui text.

E o relație de love-hate, odi et amo, care face din traducători oameni bântuiți și spectaculoși, dincolo de timiditățile care, în cazul lor, se mixează, uneori, în mod fericit cu orgoliul. Poate că, dincolo de acea dezbatere cu numele pe copertă, care e lungă și nuanțată, la rândul ei, merită în primul rând să le știm numele și să-i cunoaștem nu doar prin cuvintele altora, ci și atunci când, mai rar, dar nu mai puțin magic, le îmbracă pe ale lor.

Dragă Ioana,

Ca să-ți răspund la întrebarea „cine sunt când traduc”, trebuie întâi să-ți mărturisesc că, dacă mi-ar fi spus cineva la începutul lui 2019 că voi ajunge să fac traduceri, aș fi fost cel puțin amuzată. Recunosc cu sinceritate că ocupația aceasta nu a fost niciodată în topul priorităților mele la momentul alegerilor care ajung să definească ce suntem prin ce facem. Așa se face că mult timp (prea mult) am făcut lucruri care nu aveau nicio legătură cu pasiunea din copilărie și adolescență pentru cărți, pentru scris, citit și limba engleză. Continuam să citesc, nu trecea săptămâna fără să merg în librării, dar mă simțeam (și eram) doar un spectator, gravitând la granițele unei lumi care nu avea cum să mă recunoască drept altceva decât un outsider. Nu am avut niciodată curajul să-mi imaginez că aș putea reveni „acasă”. Eram o fiică risipitoare conștientă de ceea ce pierduse, prea rușinată de alegerile proaste, încremenită în ritualurile comode ale unui univers profesional care încetase de mult timp să-mi mai spună ceva. Și atunci l-am pierdut pe cel care și-a dorit (poate uneori mai mult decât mine) să reușesc în lumea literelor, cel care m-a crescut într-o casă-bibliotecă și m-a cunoscut mai bine decât m-am știut eu singură. Învățând să merg pe marginea hăului creat de absența lui, am simțit cum se resetează în mine un mecanism interior și mi-am permis aroganța de a trimite un mesaj. Am găsit o ușă deschisă și ceea ce credeam că nu voi mai avea vreodată în acest domeniu: o șansă. Mi-a fost suficient. Am intrat.

Cine sunt când traduc? Sunt cea care s-a întors acasă. Sunt fetița de cinci ani care nu știa încă să citească, dar răsfoia serioasă teancurile de cărți care deveneau coloane cu viață proprie în apartamentul de lângă parc, eleva de doisprezece ani care-și făcea liste de cărți citite, incluzând uimită (chiar și ea) titlurile în engleză, adolescenta care conspecta cărți de critică literară și-și măsura zilele în funcție de numărul de pagini parcurse cu creionul în mână, cea care la final de liceu a primit la orele de pregătire pentru facultate de tradus din Nostalgia de Mircea Cărtărescu și povestirile lui Hemingway, pentru care a tocit creioane și gume, răbdare și dicționare în căutarea cuvântului bun. Sunt studenta care nu era niciodată mulțumită de ce „produsese” la seminarul de traduceri, absolventa care citea enorm ca să poată rezista în anii derivei și îndepărtării de sâmburele tare al pasiunii ei profesionale, mama care le citea copiilor și încerca să le construiască biblioteci interioare și exterioare.

Sunt recunoscătoare pentru fiecare propunere de traducere, le simt ca pe adevărate daruri cu care îmi mobilez zilnic acest „acasă” redescoperit. Lucrez la toate traducerile pe care le primesc cu drag și bucurie, dar cel mai mult mi-a rămas în suflet U de la uliu de Helen Macdonald pentru că, în cazul ei, cele două planuri ale lecturii, cel personal și cel profesional, s-au întrepătruns hipnotic. Citirea personală a venit pe fondul poveștii similare de viață, în contextul foarte recent al aceleiași pierderi care a făcut imposibilă o lectură neimplicată emoțional. Am trăit căutările, căderile, pierderile, alunecările, sălbăticirea autoarei de parcă ar fi fost un alter-ego al meu. Am tradus plângând și am recitit plângând, am pus ultimul punct cu certitudinea că am primit o lecție unică, atât ca traducător, cât și ca om, lecția atenției și a modestiei.

Sunt multe traducerile pe care le apreciez, dar prima care îmi vine în minte este O cameră doar a ei de Virginia Woolf, în traducerea Ancăi Dumitrescu și a Elenei Marcu. Este remarcabil cum au reușit să redea în română claritatea și consistența unui text de referință al literaturii feministe. Este genul de traducere care mă face să exclam: „vreau și eu să traduc așa când mă fac mare!”.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (IX)

Pe cuvânt dacă știu cum am ajuns la nouă episoade… Ce știu e că acest serial, dedicat traducătorilor, e despre polifoniile care se nasc în interiorul unei minți, despre limbaj ca obsesie de zi cu zi, despre cum exiști în limbi diferite, la aceleași ore din zi sau din noapte, despre visul bilingv (vi s-a întâmplat?), despre literatură ca modus vivendi.

Și cred că mai e despre o anumită formă de libertate.

Despre ce se întâmplă departe de lumea dezlănțuită.

Mie textul Mihaelei Buruiană mi-a vorbit despre talentul de ventriloc al traducătorului și despre tot ce înseamnă rafinament filologic care predispune la reverie intra și interlingvistică. Și despre un tip de sensibilitate proprie celor foarte dăruiți, care simt textura frazei și știu, instinctiv, să o recreeze în altă realitate culturală. Pe Mihaela o admir pentru Maggie O’Farrell și Maria Semple, pentru Aminatta Forna și Naoise Dolan. Asta ca să mă rezum la cele patru nume deja tradiționale în acest serial. Îi mulțumesc pentru întâlnirea aceasta frumoasă, parte dintr-o succesiune de dialoguri epistolare care mă fac, zi de zi, mai fericită.

Cred că mă dedublez un pic când traduc. Pe de o parte, sunt traducătoare, adică atentă la sensuri, nuanțe, registre, stil, gramatică, inclusiv punctuație, cu toată responsabilitatea ce decurge din rolul ăsta. Pe de alta, sunt fiecare voce narativă, fie ea omniscientă, fie limitată de viziunea personajului. Sigur, am demarcat cele două ipostaze doar de dragul clarității, fiindcă în realitate ele se completează și alcătuiesc un tot unitar. Încerc să detaliez mai jos.

Ca cititoare, deschid o carte și nu mai văd cuvinte, fraze, virgule, ci oameni în carne și oase și peisaje cât se poate de reale, simt durerea sau bucuria personajelor, trăiesc tensiunea și dau cu înfrigurare pagina ca să aflu rezolvarea conflictului. (Notă: Ca traducătoare-cititoare, văd și cuvinte, fraze, virgule și corectez întotdeauna cu creionul înainte să trec mai departe.)

Ca traducătoare, experiența de cititoare se ramifică, se adâncește și, cel mai important, devine interactivă. Adică particip la ea nu doar ca martor empatic, ci efectiv o recreez într-o altă limbă, pentru un alt public. Și nu pot să fac asta bine decât dacă încep să aud în minte vocea pe care trebuie să o redau, dacă devin un pic fiecare personaj în parte, dacă trăiesc o vreme în fiecare carte pe care o traduc.

De-a lungul timpului, în funcție de traducerea la care am lucrat, am prelungit – dincolo de paginile cărții și de ecranul calculatorului – preocupări, stări, gusturi, interese și obsesii. De exemplu:

Când am tradus Durerea e o făptură înaripată, de Max Porter, m-am gândit tot mai mult la doliul după cineva drag, teamă pe care mi-am recunoscut-o și cu care am încercat să mă împac, situație pentru care nimic nu m-a pregătit mai târziu, în viața reală.

Când am tradus Fata dinainte, de J.P. Delaney, m-a apucat un fel de manie a minimalismului și am tot mutat mobilă prin casă, preocupată de designul interior și de spațiile mari și aerisite.

Când am tradus Greierul de la metrou, de George Selden, am ascultat operă și am poftit la mâncare chinezească, iar metroul mi s-a părut un loc mai prietenos.

Când am tradus Fericire, de Aminatta Forna, am devenit obsedată de vulpi, pe care le-am urmărit avid în mediul virtual și care, ca un făcut, mi-au ieșit în cale și în realitate; tot cartea asta mi-a vorbit, într-un mod potrivit pentru mine, despre traumă și reziliență, despre om ca intrus în natură și despre empatie.

Când am tradus Oameni normali și Lume frumoasă, unde ești, de Sally Rooney, am simțit parcă mai acut stinghereala și tăcerile dintre oameni, teama de implicare și suferință, singurătatea.

Când am tradus Hamnet, de Maggie O’Farrell, eram în plină pandemie, iar episodul despre răspândirea ciumei și, mai departe, pasajele despre moarte și suferința familiei au fost greu de îndurat.

Când am tradus Exerciții de încredere, de Susan Choi, am fost urmărită vreme îndelungată de inteligența construcției și de răsturnarea perspectivelor și m-am gândit cum să mă joc, la rândul meu, cu un astfel de narator necreditabil.

Când am tradus Vremuri interesante, de Naoise Dolan, preocuparea protagonistei pentru chestiunile lingvistice și culturale și-a găsit ecou în propriul interes pentru aspectele ce țin de limba și cultura unei țări.

Lista poate continua, dar mă opresc aici. Se spune că, atunci când citești, trăiești o altă viață. Prin extensie, când traduci, aduci viața cealaltă în propria viață, îmbogățind-o. Cred că meseria de traducător e foarte asemănătoare, din punctul ăsta de vedere, cu cea de scriitor sau de actor. Toți trăim o vreme într-o lume ficțională și ne identificăm atât de mult cu ea, încât, la un moment dat, poate nu mai știm unde se termină una și începe cealaltă.

Sunt totuși unele astfel de lumi care rămân cu mine mult timp după ce m-am mutat din ele. Sunt cărți care mă lasă cu un fel de mahmureală, incapabilă să mă concentrez la altceva. Poate deloc surprinzător, sunt poveștile a căror frumusețe nu este evidentă, chiar facilă, ci reiese din umbre, neguri și abisuri. Sunt, în egală măsură, și textele cele mai dificile, pe care le-am bodogănit, cu care m-am luptat, care m-au învățat să devin o traducătoare mai atentă, mai inventivă, mai exigentă.

Dintre traducerile recente, o astfel de carte a fost Vaporul de noapte spre Tanger, de Kevin Barry, apărută în colecția Anansi de la Pandora M în 2022. Romanul acesta memorabil m-a plimbat nu numai între trecut și prezent, ci și din Irlanda, cu asprimea și melancolia ei, în peisajele însorite din Maroc, și din Barcelona cea aglomerată și colorată în portul Algeciras, loc de așteptare beckettiană a doi mafioți bătrâni. Barry m-a chinuit și m-a cucerit cu stilul său licențios și poetic deopotrivă, cu inventivitatea limbajului, cu combinația de sex, droguri, crime, dragoste, prietenie, boală, nebunie, dor, moarte, așteptare și absurd.

Iar dintre lecturile recente, aș menționa Viciu ascuns, de Thomas Pynchon, apărută la Polirom în traducerea lui Dan Croitoru, tot anul trecut. E o nebunie de carte, o poveste încâlcită cu un detectiv aflat pe urmele iubitului dispărut al fostei lui iubite, în care personajele se tot înmulțesc, ițele se tot amestecă, în loc să se descurce, iar sexul, drogurile și rock’n rollul sunt la ordinea zilei pe fundalul nebunilor ani ’70 din America. Am râs în hohote pe alocuri și am citit cu voce tare unele pasaje, ca să fac poftă de citit și altora. Cu asemenea subiect și atmosferă, limbajul nu avea cum să fie altfel, așa că îmi închipui ce provocare a fost traducerea. Mulțumiri lui Dan Croitoru pentru redarea credibilă a argoului și pentru multiplele note de subsol care lămuresc diversele trimiteri culturale din text.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VIII)

Dragă Claudiu,

Ce minune de text mi-ai scris! Despre traducere, dar și despre schisma necesară între tine și tine, între tine și propriul ochi, între tine și lume când îți rupi un text din minte, îl îmbraci în toga limbii țintă și-l trimiți „să se viralizeze”? Despre contaminările care ne schimbă și ne preschimbă în alții. Și despre textele care se hrănesc unele dintr-altele și toate, cumva, din noi. Îți mărturisesc sincer că atunci când am aruncat întrebarea aceasta, o pietricică umilă, în câteva Inbox-uri, nu m-am așteptat ca ea să vălurească ape atât de adânci și să aducă la suprafață… splendoare. (Nu îmi vine alt cuvânt, poate știi tu altul – tu ești traducătorul aici :-)).

Între timp, pentru că eu sunt metonimia publicului, îți mulțumesc pentru Seferis și pentru Nicolae Mavrocordat, pentru Matesis (ai văzut cât de frumos a scris Luana Schidu despre traducerea ta?) și pentru Alexandrou, pe care abia aștept să-l citesc. Și pentru cuvintele astea pe care, uite, le împart cu lumea.

Dragă Ioana,

Grea întrebare mi-ai pus. Întâi și-ntâi, pentru că nu m-am întrebat niciodată. Apoi, deja pusă întrebarea, ea scormonește în mine în căutarea unui răspuns care o evită. De fapt, mint, fiindcă m-am mai gândit până acum că traducătorul e traversat de o schizoidie, una necesară și eficientă, care îl ajută să se împartă, să se fărâmițeze în tot atâtea cărți câte traduce, în tot atâtea personaje câte trebuie să însuflețească. Și recunosc că asta mă fascinează întotdeauna când traduc: să ascult glasul personajelor și apoi să-l redau, să intuiesc ritmul cărții, să pun în cuvinte o melodie care îmi bâzâie în cap. Poate acesta e și impulsul ori de câte ori mă apuc de tradus: să mă văd „scăpat” de melodia textului și să-i contaminez cu ea și pe alții (cititorii) – da, uneori mi-i imaginez cum o îngână (în gând, sper!).

Dar se pare că, spunând eu cele de mai sus, nu fac decât să întocmesc o fișă clinică a traducătorului. Dar nu e oare traducătorul un bolnav incurabil, un dependent de cuvinte și un voyeur? Știm cu toții că răsplata pentru munca noastră de traducători nu acoperă mai deloc efortul depus. Cu toate acestea, continuăm aproape obsesiv. În fine, nu vreau să adăugăm și depresia pe fișa clinică.

M-aș opri doar la dependență. Cred că aici găsesc un pic din cine sunt eu atunci când traduc. Și am descoperit asta – deși am ignorat-o (de unde bani de terapie?!) – de câte ori am încheiat o traducere. Simptomele: o senzație de sevraj, de rătăcire, de pierdere a ritmului. Odată ieșit din lumea cărții, nu mai știu încotro s-o apuc. Desigur, asta se întâmplă și atunci când te cufunzi în lectură. Dar în traducere e și mai mult, fiindcă, în felul tău, construiești lumea aceea, ești un mic demiurg, chiar dacă nu ți-e amintit numele pe coperta cărții.

Dragă Ioana, m-am lungit cu răspunsul și n-am făcut decât să dau târcoale unor fărâme de eu. Te-am dus cu vorba doar ca să-ți spun, în final, că sunt eu plus o mulțime de alți eu pe care îi accept de bunăvoie în mine, cu alte cuvinte, un dependent așezat în cercul dependenților anonimi de cuvinte. Cât despre cine e acest eu, asta încerc de-o viață să pricep, dar încă n-am găsit răspunsul. Dacă aflu, îți scriu.

Și fiindcă mi-ai cerut să-ți spun care sunt cărțile de care am prins drag, traduse de mine sau de alții, ți-aș vorbi, în primul rând, de cartea lui Aris Alexandrou, Misiunea, care urmează să apară la Curtea Veche. Și fac asta pentru că mi s-a întâmplat ceva rar: să nu mă satur de carte, tot citind-o cât am lucrat la traducere, să-i descopăr de fiecare dată alte și alte straturi. Și mai e ceva aparte la ea, și anume că, pe măsură ce naratorul ne spune povestea, adăugând noi detalii și noi informații, el nu face decât s-o deconstruiască. Dacă te aștepți ca la finalul cărții să ajungi la adevăr, să ai o viziune unitară și globală, ei bine, nu, totul se năruie ca un castel nu de nisip, ci de cuvinte. În joc nu e doar o misiune oarecare – în roman, transportarea unei lăzi dintr-un oraș într-altul –, ci chiar misiunea scriitorului și, prin repercutare, cea a cititorului.

Cărți traduse de alții… Am câțiva traducători care, atunci când le văd numele pe o carte, sunt o garanție a calității ei. Știu atunci că merg la sigur. Nu dau nume, ca să nu uit pe careva, însă vreau să-l amintesc pe Petru Creția, al cărui nume pe cărți – ale lui sau traduse de el – e o promisiune a unei desfătări nu doar intelectuale, ci chiar senzuale, căci există acolo o sonoritate aparte, care reverberează în tot corpul (hei, Descartes, te salut!). Nu m-a interesat niciodată să compar originalul cu traducerea lui Petru Creția, n-am vrut să știu dacă a fost fidel sau nu, deși infidelitatea n-ar fi făcut, cred, decât să-mi sporească deliciul lecturii. Există ceva din el în fiecare carte tradusă, o marcă a lui, iar mie asta îmi face bine, deși unii spun că traducătorul nu trebuie să se simtă, că e un anonim ascuns în spatele unor cuvinte. Poate că așa o fi, dar să-l simt pe Petru Creția îndărătul cuvintelor e o mare bucurie de fiecare dată.

Îți mulțumesc, dragă Ioana, pentru ideea de a le da cuvântul traducătorilor, de a-i face să iasă cu eul lor cu tot dinaintea cititorilor și îți doresc să te desfeți cu cât mai multe traduceri bune.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VII)

Cred cu sinceritate că despre traducere se vorbește cel mai bine din interior, din miezul vocii lui Sisif, dintre note de subsol și șantiere lexicale etern jalonate de trafic greu.

Munca traducătorului e una solitară (și aici cred că se întâmplă acut intersecția cu vocea auctorială) și mult prea puțin gratulată public. E, însă, o muncă de orfevru, care îi consumă pe cei care i se dedică și îi transformă puțin cu fiecare carte. Traducătorii sunt biblioteci vii, care își poartă literatura laolaltă cu emoțiile și a căror măiestrie dă cărții o viață nouă. Dincolo de toate acestea, sunt oameni care nu lucrează la kilogram sau după un program fix, ci în continuă vrie creativă, dublată de meticulozitate și de reverență față de text.

Sunt profund recunoscătoare pentru toate mărturisirile care ne îngăduie pe noi, ochi curioși, dedați colecționismului bibliofil, în subsolul paginii la care lucrează.

Doamna Gabriela Lungu e cunoscută și iubită de cititori pentru traducerile din Pasolini și Barrico, din Lampedusa și Maraini. Între alții. Sunt onorată de cuvintele pe care mi le-a dăruit.

De-a lungul anilor, în munca mea de traducător, am îmbrăcat felurite veșminte. Atunci când, cu vreo treizeci și cinci de ani în urmă, am început să traduc, am fost ființa căreia îi era foarte dor de limba română (locuiam în străinătate și momentele în care îmi vorbeam limba maternă erau extrem de puține, așa că am încercat să-mi potolesc dorul folosind cuvintele limbii mele în fiecare zi câte puțin într-o traducere). Apoi am fost o cititoare care, impresionată de niște cărți foarte bune scrise în italiană, ar fi vrut să schimbe păreri despre ele cu prietenii, dar nefiind ele traduse, m-am gândit să le propun pentru traducere unor edituri. Iar când ceea ce, la început, era aproape o joacă, a devenit o pasiune și chiar o profesie, aș zice, am devenit un neobosit călător pe cărările literaturii italiene în căutarea altor cărți bune, altor scriitori netraduși încă în română. Și, în sfârșit, când editurile au început să-mi propună ele cărți de tradus, m-am transformat într-un profesionist, care încearcă să-și facă cât mai bine meseria ascunzându-se, căci, am mai spus asta, am convingerea că o carte este bine tradusă atunci când, citind-o, ai senzația că ea a fost scrisă direct în limba ta. Iată de ce, cred, priceperea și talentul unui traducător constau nu numai în a traduce sârguincios, ci și în a ști să se ascundă cu har în spatele cuvintelor sale, care sunt de fapt oglinda cuvintelor scriitorului. O condiție asumată cu bună știință, dar în același timp paradoxală: căci pentru ca să fii bun trebuie să nu te vezi, să nu exiști. Acest talent înseamnă sute de ore de muncă nu numai pentru traducerea textului, dar și pentru căutarea de informații în dicționare, enciclopedii și pe internet pentru notele pe care unii dintre noi ne încăpățânăm încă să le adăugăm textului.

Și, pentru că văd cu ochii minții ceea ce traduc, așa cum li se întâmplă cu siguranță multora dintre noi, simt uneori că devin un personaj al cărții la care lucrez. Îmi amintesc, de exemplu, cu câtă suferință am lucrat pe unele pagini dinromanul Venit pe lume de Margaret Mazzantini, care este, printre altele, și povestea unei femei ce nu poate avea copii, și cât rău mi-a făcut o cronicuță la această carte scrisă de un bărbat, scriitor important, care cu siguranță a înțeles prea puțin din durerea care se ascunde în paginile ei.

N-am crezut niciodată că sunt ”autorul invizibil” (cum se spune la Salonul internațional de carte de la Torino, unde o secțiune întreagă este dedicată traducerii), deși atunci când apare o carte pe care am tradus-o, îmi place să cred că există în ea și ceva din mine.

Tocmai de aceea, când se întâmplă uneori să dau peste o recenzie sau o simplă prezentare a unei traduceri, în care nu este pomenit numele traducătorului, mă apropii încet de urechea scriitorului meu să-i șoptesc la ureche: ”Felicitări! Ce bine că ai scris direct în limba română! M-ai scutit pe mine de atât de multă muncă.”

O carte la care am lucrat cu emoție (pentru că era o retraducere și exista inevitabil posibilitatea comparației cu prima traducere devenită între timp de referință) a fost Ghepardul de Giuseppe Tomasi de Lampedusa, dar romanul pe care-l iubesc cel mai mult din tot ce am tradus până acum e Lunga viață a Mariannei Ucrìa de Dacia Maraini.

Dintre cărțile citite în ultima vreme, m-a impresionat mult Confiteor de Jaume Cabré, în remarcabila traducere a Janei Balacciu Matei și Din cer au căzut trei mere de Narine Abgarian în minunata traducere a Luanei Schidu.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (VI)

Cât e artă și cât e tehnică? Cât e talent nativ și cât se învață? Cât e simț al limbii, cât e cultură solidă care-ți permite să navighezi prin meandrele limbii, să descoperi sensuri, să te entuziasmezi în fața unei etimologii neașteptate, să explorezi nuanțe?

În ultimele zile, mă bucur de un dialog epistolar miezos și întrucâtva magic, pentru mine, cu unii dintre cei mai cunoscuți traducători români. Lucrul pe care îl învăț cu fiecare nou text (unele sunt mici bijuterii filologice și încep să mă gândesc serios că merită mai mult decât un serial pe un blog personal) e că e altfel pentru fiecare. Traducerea e la fel de miraculoasă ca scrisul, e panaș identitar, e act de generozitate, e orgoliu mixat cu modestie, e rafinament în stare pură – psihologic, frazeologic, uman, în cele din urmă. E măsura cititorului invitat, la propriu, să facă parte din text, să se aventureze în măruntaiele lui și să-l întoarcă pe partea cealaltă, ca pe un tricou scos peste cap, păstrând intacte structura, forma, intenția, textura. În altă limbă.

Dan Croitoru este, dintr-o perspectiva asumat subiectivă, unul dintre cei mai fini cunoscători ai ritualului de trecere a poveștii dintr-o limbă în cealaltă. M-am convins de acest lucru citindu-i traducerile din McEwan, Fitzgerald, Martel sau Pynchon (da, mă rezum de fiecare dată la patru nume – într-un exercițiu democratic care aduce la un numitor comun talente atât de diferite și, totuși, atât de similare prin excelența lor). M-am bucurat citindu-l și mă bucur să împart răspunsul lui cu toți cei care, ca mine, sunt și voyeuri literari, nu doar consumatori din cale-afară de răsfățați.

Sunt ceea ce mi-aș dori să fiu tot timpul, pentru că e singura îndeletnicire care îmi face plăcere. Care dă în sfârșit un sens vieții mele. Una care, pe mai toate planurile, a cam fost un eșec. Traducerea e fuga mea de mine însumi, de demonii mei, și regret amarnic că nu îi pot dedica mai mult timp. Am șansa imensă de a face să se audă în limba română vocea unora dintre cei mai importanți scriitori ai secolelor XX și XXI. Și o responsabilitate pe măsură, de care sunt mereu terifiat. Așa că mă fac mic de tot, mă ascund în țesătura textuală, devin invizibil, pentru că așa trebuie să fie traducătorul, în umila mea opinie. Nu vocea mea trebuie să se audă, ci aceea a autorului tradus. Nu stilul meu trebuie să se vadă, ci acela al autorului tradus. Cât mai fidel, pentru că autorul e Dumnezeu în cartea lui. Și cât mai firesc în limba în care traduc. O muncă umilă, plină de căutări înnebunitoare, de reveniri, „pe întuneric, în singurătate, cu puterile neajutate“, cum spunea poetul. Conștient că nu trebuie să-l trădez nici un moment pe cel care a vibrat cu toată ființa când a scris acel text. Acesta sunt când traduc. Oare îmi pot dori mai mult?

Am lucrat cu plăcere la toate cărțile lui Ian McEwan, am avut privilegiul unic de a trăi în mintea lui în ultimii douăzeci de ani. Și ce minte strălucită!

Citesc nu doar cu plăcere, dar și ca să învăț de la alți traducători, vechi și noi. Reușitele lor sunt extraordinare, eu doar fac ce pot cu cât mă duce mintea mea puțină. Celor pe care îi cunosc și care îmi sunt contemporani le și spun asta de fiecare dată. Iar ei mă privesc cu îngăduință, dar și cu căldură. Ca pe un copil mare și naiv ce sunt.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (V)

Cu fiecare nou episod în care traducătorii scormonesc prin cuferele personale cu comori, fac ordine pe masa de lucru și ne dau voie nouă, cititorii, să tragem cu ochiul la intimitatea muncii lor, îmi dau seama că munca lor chiar e o arheologie literară, un șantier de studii culturale, o continuă perfecționare a finețurile lingvistice. E extraordinar de multă frumusețe într-un efort peste care de multe ori se trage cortina. Frumusețe umană, în primul rând, spectacol al minții în opintirea ei să afle, să înțeleagă, să traducă sens și suplețe discursivă, cursivitate și expresivitate, ambiguități și jocuri poznașe de cuvinte.

Pe Justina Bandol o aplaudăm azi pentru cum i-a tradus pe Colson Whitehead și pe Donna Tartt, pe Alice Munro și pe Simon Sebag Montefiore. Eu, personal, îi mulțumesc pentru textul profund, etajat ca o clădire mereu surprinzătoare, doldora de firide, nișe, spații comunicante – o structură complicată, într-un echilibru fără fisură.

Am tradus multe feluri de cărți, și ficțiune, și nonficțiune, pentru adulți și pentru copii. Proză. Cine sunt când traduc depinde de tipul de carte. La o enciclopedie pentru copii, de exemplu, sunt un soi de funcționar foarte conștiincios: nu e nevoie să descopăr vreo „voce“ a cărții sau ea e impersonală, și atunci important e să redau corect termenii în română, să verific informațiile, să mă străduiesc să formulez exact și cât mai scurt. La cărțile mai ușurele de literatură pentru copii, unde traducerea merge relativ repede fiindcă nu pune mari probleme stilistice, de vocabular sau de cercetare, încerc să intru în jocul autorului – mai toate au un stil jucăuș, dezinvolt, chiar „șmecheraș“, acolo e important, mi se pare, să găsește tonul potrivit și să-l menții. Îmi plac mult cărțile de istorie, nonficțiunea grea, chiar academică, și ficțiunea dificilă, pentru că acolo pot fi cercetător (probabil compensez pentru vocația ratată). De fapt, despre asta îmi place să vorbesc în primul rând – despre cărțile la care sunt, într-un fel, cercetător. Cărțile nasoale, fie stilistic și lexical, fie conceptual.

Trebuie să mai spun ceva. O carte în traducere, mai ales una grea, trece prin mai multe etape.

1. De regulă, mai întâi o citesc – măcar parțial. În această fază sunt un cititor atent la cuvinte, expresii, formulări, posibile probleme, dar încerc să fiu esențialmente cititor. Să mă las captivată, să absorb „vocea“ autorului, să înțeleg relațiile dintre personaje sau concepte, „mesajul“ cărții, ce-i reușește și ce nu. Să-mi fac o impresie generală.

2. Urmează traducerea propriu-zisă. Aici intervine întâi și întâi ceva după care că „mă dau în vânt“ e puțin spus: migala, adică scotocitul obsesiv după sens și toate straturile lui. Asta înseamnă lucrul cu dicționare explicative și bilingve, căutat exemple de uz ale unor cuvinte sau expresii, descâlcit referințe, obscurități, aparente (sau reale) incongruități logice, recuperat rețeaua subterană de asociații pe care le face autorul (cu alte lucruri din text sau din afara lui) – totul, firește, atât cât mă pricep.

Sunt cărți la care trebuie să faci asta, în medie, aproape la fiecare paragraf. Ritmul e oscilant, firește, dar o carte grea nu te lasă mult să-ți tragi sufletul. Nici nu vreau să mă gândesc cum o fi Ulise de Joyce, de exemplu. Sau Shakespeare.

În primii ani ca traducător mergeam pe forumuri să discut cu vorbitori nativi, ca să înțeleg anumite pasaje. Acum mi se întâmplă rar, dar am o prietenă americană cu care mă consult la nevoie. Au fost și situații când am discutat direct cu autorul.

La cărțile grele, partea asta de arheologie îmi ia de departe cel mai mult timp, dar îmi oferă și cea mai mare plăcere și din ea învăț cel mai mult. Simt că mă îmbogățește din toate punctele de vedere – și intelectual, și sensibil, și ca abilități lingvistice. Satisface cu siguranță și latura maniacală a firii mele. Oricum, în ea simt că stă, în bună parte, libertatea mea când traduc. Recunosc că petrec ore întregi pe net, uneori deja aproape fără legătură cu textul original, despicând firul în patru și în șaișpe, sărind curioasă și chiar fascinată de la una la alta și lărgind contextul, doar de plăcerea de a afla lucruri noi, cuvinte noi și de a le încadra pe cele știute într-un cerc și mai mare. Nu sunt o bună administratoare a timpului, pierd nopți, mă lungesc… Asta e. De multe ori rezultă un semidoctism, o cunoaștere superficială, aflu câte ceva, dar nu am tabloul complet, însă în multe situații am ajuns abia după multă asemenea scormoneală la câte un evrika, la o înțelegere neașteptată a lucrurilor, deci per total, pentru mine, merită. Eficiența ca productivitate o înghit cu noduri. Oricum, fac ce pot, cât mă duce capul, nu mă dau bătută, în general, până nu mi se pare că pricep, de bucurie îmi vine să pun note detaliate ca să împărtășesc și cititorului ce aflu, firește că la majoritatea renunț și încerc să încorporez cât mai mult în traducere, în exprimare pur și simplu. Pe măsură ce traduc mai departe, revin adesea la fragmente pe care ajung să le văd într-o altă lumină din perspectiva textului ulterior.

Cât despre formularea în română a sensului descoperit, aici sunt meșteșugar. Scotocesc după sinonime lexicale și sintactice (partea asta îmi place cel mai tare, dar nu mai intru în detalii, s-ar putea scrie o carte întreagă și sper s-o și scriu cândva), încerc să dau cursivitate textului (sau să i-o rup, când fidelitatea o cere), să respect registrul de gen, stilistic și temporal, să nu fiu, pe cât se poate, mult mai stufoasă ori mai laconică decât originalul, să redau „vocea“ ori „vocile“ autorului – din nou, cât îmi permit cunoștințele și talentul.

(Nu pot să nu pomenesc aici o experiență specială, care face deliciul oricărui traducător, care merită o analiză separată și despre care a scris cu exaltarea, probabil, inevitabilă scriitorul Cristian Fulaș, el însuși traducător: https://revistatimpul.ro/traducandu-l-pe-proust-vi-transa/.)

3. Artizanatul continuă la revizie, în etapa a treia. Deși e indispensabilă și o tratez cu toată seriozitatea, faza asta, sincer, mă enervează: nu mai am plăcerea descoperirii (se mai întâmplă, desigur, să-mi dau seama abia acum de unele lucruri), nu trebuie decât să-mi fiu propriul redactor la sânge. Și mai ia și timp: e musai să cântăresc în liniște cum sună fiecare propoziție, ba chiar fiecare paragraf. Slavă Domnului că măcar nu mai e nevoie să respect și vocea traducătorului! Recunosc că sunt tentată uneori să intervin puțin în text, în varianta românească, dincolo de ceea ce mi se pare necesar, mă feresc de asta, dar nu-mi fac iluzii că pot scăpa complet de propriile mele manierisme, de idiosincraziile modului meu de a recepta originalul sau ale urechii mele interne – pe scurt, de limitele mele. Sper doar să le mai pot lărgi.

Au fost cărți pe care le-am revizuit de câte 3 ori, fiindcă nu mă simțeam mulțumită. Cel mai adesea, după piguleala reviziei, sunt sătulă de carte ca de mere acre. Nu mai zic de câte nopți pierdute se adună, dar asta știe orice traducător conștiincios. Nu există carte care să nu pună niște probleme neașteptate. Dar uităm, exact ca mamele: orice naștere e un chin, însă trece. Rămâne copilul, bucuria.

Cărți pe care mi-a plăcut mult să le traduc:

David Vann, Legenda unei sinucideri

Alice Munro, Prea multă fericire

Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu

Geraldine McCaughrean, Acolo unde lumea se sfârșește

Colson Whitehead, Intuiționista

Rachel Cusk, Locul secund

Un traducător pe care îl apreciez extraordinar de mult:

Alexandru M. Călin

Cât crini și roze încă se adună…

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (IV)

Cred că versatilitatea e calitatea mea favorită, când vine vorba de traduceri. Traducătorul e bibliofil declarat și călător by default, e melacolic de carieră și mucalit de senzație, e intendent al tuturor palierelor limbii și arhitect fabulos al limbajului.

Recunosc sincer că întrebarea aceasta, pe care am trimis-o în lume cu scopul declarat de a reuni într-un Hall of Fame traducători care scriu istorie contemporană, cu modestie și cu mult talent, s-a bucurat de o primire generoasă din partea unor oameni pentru care am un respect nedisimulat.

Pe Radu Paraschivescu l-aș defini (înainte să o facă el 🙂 ca pe unul dintre cei mai versatili tricksteri contemporani – scriitor, traducător, jurnalist, moderator de radio și de podcast, voce hâtră și savuroasă indiferent de zona în care se exprimă. Este și cel la braț cu care călătoresc în limba română Barnes și Coe, de Botton și Saunders și mulți alții.

Și mai este și un om eminamente generos, care, dincolo de calitatea lui intelectuală, de umor, de șarja discursivă fără egal, are mereu un cuvânt cald și bun pentru cine are nevoie de el. Și eu am avut. De mai multe ori.

Ioana dragă, îmi vine mai uşor să-ţi spun cine NU sunt când traduc. În primul şi-n primul rând, nu sunt EU. Una dintre greşelile grave ale traducătorului e să-şi pună amprenta asupra textului. Traducătorul de clasă e un criminal perfect: nu lasă urme, lucrează fără să-i dea nimănui impresia că a trecut pe acolo. Când traduci o carte şi-i adecvezi textura stilului tău, chiar şi fără să-ţi dai seama, tocmai ai trădat. Grav. Când traduc o carte, îmi vine uneori în minte reclama de la Snickers şi replica dată de un personaj altuia care se comportă neobişnuit când nu are la îndemână batonul dulce: „Nu eşti tu când ţi-e foame”. Ergo, nu sunt eu când traduc. Şi-atunci, cine sunt? Doar un cascador care face acrobaţii printre frazele, sensurile şi cuvintele a două limbi. Spre deosebire de Tom Cruise şi alţi viteji de celuloid, scriitorii nu-şi fac cascadoriile singuri. Au nevoie de o dublură textuală. Probabil că aşa ceva aş putea fi, cu două condiţii: 1. Să nu-i fac pe scriitorii traduşi să semene între ei (adică exact adecvarea texturii lor la stilul tău, despre care am amintit adineauri). Când Jonathan Coe aduce cu Virginia Woolf şi Stephen Fry cu John Steinbeck, putem conchide că situaţia e gravă. 2. Să nu-i fac pe scriitorii traduşi să semene cu mine (fiindcă, deh, scriu şi eu). Abia aici am avea superlativul absolut relativ şi relativ absolut în materie de impostură. Cum ar fi să-şi ridice un cititor ochii dintr-un roman de Julian Barnes şi să-şi spună: „Hm, aici seamănă binişor cu Paraschivescu, nu?” O oroare, asta ar fi. Nimic mai puţin.

Ştiu că e de bun-simţ să spui că eşti vocea autorului pe care-l traduci. Nu am asemenea infatuări. Sunt un lucrător care îşi asumă din capul locului condiţia de plan secund şi care încearcă să-şi ducă la capăt munca la nivelul de sus al exigenţei contractuale şi al propriei lui exigenţe. Sunt, cum spuneam, un acrobat textual. Un om tenace şi parolist în ale meseriei. Şi în acelaşi timp un om scuturat de fiori neplăcuţi când vede tradus „He could see the mountains” prin „Putea să vadă munţii” în loc de „Vedea munţii”.

Traducerea care m-a impresionat cel mai mult în 2022 este „Domnul preşedinte” de Miguel Angel Asturias. Romanul a mai fost tradus cu nişte decenii în urmă, ceea ce laud eu acum este o versiune nouă, luxuriantă şi strălucitoare de la prima la ultima frază. Versiunea aceasta a apărut la Curtea Veche, în colecţia Byblos, iar pe traducătoare o cheamă Ioana-Gabriela Dumitrescu. E virtuozitate pură ce a făcut această doamnă aici, aşa că o felicit fără stavilă, cum am mai făcut de două-trei ori.

Când mă uit la corpul de bibliotecă în care îmi ţin traducerile (da, orgoliu despletit, ştiu, păi mulţumesc, sunt Leu, da?), văd o mulţime de nume grele: Rushdie, Ishiguro, Barnes, Lodge, Steinbeck, Woolf, Lawrence, Coe, Hornby, Wallace, Golding, Burroughs, Amis, de Botton, Saunders, Salter etc. Aleg totuşi „Mincinosul” de Stephen Fry. E o şaradă de înalt nivel, cu trucaje auctoriale splendide, cu hohotul pândind de pe fiecare pagină, cu o tonă de incorectitudine politică şi cu surprize cum nici cu gândul nu gândeşti. Sigur, şi cu jocuri de cuvinte, ceea ce îţi sapă un rid pe frunte, după cum confraţii ştiu prea bine. Când am tradus „Before She Met Me”, am descoperit la un moment dat că „The cross-eyed bear” devenise, câteva pagini mai încolo, „The cross I’d bear”. Cât ţin eu la Barnes, atunci l-am înjurat scurt, ostăşeşte.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (III)

Mărturisesc că ador întâlnirile pe care acest serial cu și despre traducători mi le orchestrează cu oameni pe care îi aplaud în pagină, îi admir pentru agilitatea semantică, acrobația sintactică, detenta morfologică. Traducătorii sunt marii pasionați ai lexicologiei, dușmanii înfocați ai tautologiilor, maeștrii sine qua non ai unei creativității bine strunite.

Ieri a fost ziua Luanei Schidu, pe care, pur și simplu, o iubesc. Pentru Narine Abgarian, pentru Guzel Yakhina, pentru Oscar Wilde, pentru Svetlana Aleksievici. Pentru omul cald, timid, îngrozitor de modest care este ea.

La mulți ani, Luana! Darul tău de a mlădia în limba română marea literatură a lumii e întors cu mare generozitate către noi, cei care (te) citim. Mulțumim pentru frumusețea împărțită.

Cine ești când traduci? Pentru mine, primul răspuns la întrebarea asta e clar: sunt, cât de mult îmi stă în puteri, autorul. Glasul lui. Canalul prin care glasul lui curge în limba română. Fidelitatea față de el (fără nici un compromis privind fluența, firește) e esențială; lipsa ei ar fi o lipsă de respect față de cititori. Orice orgolii, orice tentație de a „spune mai frumos“, orice competiție cu autorul sunt puse la păstrare pentru eventuale scrieri proprii. Cu autorii traduși nu sunt în competiție, ci într-o relație de iubire (cu venerație, cu năbădăi, cu dispute sau înțelegere profundă, cu revelații – dar iubire). Orice lupte am duce, ele sunt doar între noi. Și nimic nu m-ar face mai nefericită decât să nu învingă, întotdeauna, el.

M-am regăsit profund într-un mic text introductiv scris de domnul Kocsis Francisko la minunata traducere pe care a făcut-o poemului Csongor și Tünde al lui Vörösmarty Mihály, apărut anul trecut la Curtea Veche Publishing: „Mai întâi am recitit, încet, pe-ndelete, cu un spor de încetineală, cu reveniri, opriri şi o perfect disimulată teamă; apoi am închis cartea, am lăsat-o la vedere, pe masă, şi m-am gândit intens la cel ce-a scris-o; împrumutându-i limbajul, i-am vorbit cu întrebări şi‑apoi m-am odihnit ca după o muncă istovitoare. Când am deschis din nou cartea, era acolo, mă aştepta şi mi-a vorbit în limba mea. Ne-am apucat de lucru împreună, s-a tradus, s-a rescris în limba în care l-am iniţiat. Eu n-am făcut decât să-l ascult şi să scriu textul aşa cum mi l-a dictat.“ Ei bine, da. Când traduc, sunt doar purtătoarea unui glas. Ca un fel de Pythie prin care doar curge mesajul divin-auctorial. Port glasul ăsta cu recunoștință, cu plăcere, cu îndoială și cu teamă pentru fiecare cuvânt. O teamă care mai degrabă crește cu timpul, dar cu care învăț să trăiesc.

Mai sunt, atunci când traduc, privilegiata care poposește îndelung în lumi nenumărate (rupând uneori orice legătură cu lumea reală în acest timp). Caut cuvinte, învăț să le înșir în infinite feluri și deschid ochii-n Siberia alături de Zuleiha, îl vizitez pe Wilde în închisoare, îmi explorez feminitatea alături de Anaïs Nin, merg pe drumul întortocheat al memoriei cu Maria Stepanova, pășesc pe fundul Volgăi cu profesorul Bach, îmi accept (sau nu) mortalitatea alături de Ivan Ilici, mă rătăcesc în viitorul bezmetic al lui Pelevin, dar sunt salvată miraculos de trei mere care au căzut din cer: „unul pentru cine a văzut, unul pentru cine a povestit, iar al treilea pentru cine a ascultat și a crezut în bine.“ (Poate că o să mai cadă unul, pentru cine a tradus uitând de sine.)

Dacă mă-ntrebi, o să spun că am iubit fiecare carte în felul ei, și totuși foarte des, în timp ce spun asta, îmi răsare în minte Zâtul Tatianei Tolstaia. Pentru că acolo cred că m-am „jucat“ cel mai frumos – încă mai țin minte în amănunt perioada aia. Pentru că avea (începând de la titlu) aproape toate provocările care-mi dau dependență când traduc: cuvinte inventate, jocuri de cuvinte, versuri, limbaj arhaic, limbaj popular, fraze complexe, lirism, referințe culturale ascunse, ritm, muzică. Pentru că e plină de fantezie și totuși, înspăimântătoare, lumea lui Fiodor Kuzmici (slăvit fie-i numele) nu e, de fapt, imaginară. Pentru că e, între altele, despre cum ajungi în stare să ucizi ca să mai citești o carte.

Nu în ultimul rând, trebuie să mărturisesc că mă încearcă o bucurie la fel de intensă ori de câte ori îmi cade în mână o traducere bună, ori de câte ori simt (pentru că se simte) că traducătorul s-a livrat total textului, că s-a topit în el. Ca în Mama câinelui, de pildă, romanul splendid al lui Pavlos Matesis (apărut la Curtea Veche Publishing în 2022), un roman emoționant, cu umor, naivitate, melancolie și tragism, despre oameni simpli luați de tăvălugul istoriei, despre război și compromis, despre aruncarea pietrei și (ne)îndreptățirea ei, despre o găinușă care așteaptă îngropată în podeaua de pământ a casei, o actriță fără talent, o plecare atât de hotărâtă că „nici oasele nu vrei să ți se mai întoarcă“ și o revelație: „Și atunci am priceput imediat de ce toți oamenii simțim respect și afecțiune față de pământ și o atracție pentru el: pentru că pământul e făcut din morminte. Iar asta nu e ceva dureros, de ce să fie dureros? Așa e viața: plină de morți. Nu e ceva dureros, e ceva firesc.“ Traducerea lui Claudiu Sfirschi-Lăudat (care s-a îndrăgostit de cartea asta într-atât, încât a tradus-o fără să fie sigur că-i va găsi editorul român, dar asumându-și riscul) îi redă fiecare nuanță, păstrând o cadență desăvârșită și pliindu-se pe fiecare schimbare de ton, oricât de subtilă. Și nu prea avem cum să nu ne îndrăgostim și noi, la rându-ne. O traducere bună poate avea și un efect aproape hipnotic.

CINE EȘTI CÂND TRADUCI? (II)

Traducerea e sport de anduranță, dar și de sprint, e și piruetă semantică, și explorare antropologică, e, una peste alta, poate una dintre cele mai versatile forme de locuire: în text, în spații culturale diverse, în tipuri de lectură, pe noptiera mea și-n kindle-ul care sfârâie ficțional la peste 10.000 de metri deasupra oceanului.

Serialul acesta, cu și despre traducători, funcționează, pentru mine, ca un bilet de liberă trecere în culisele unui spectacol mental completely sold out. O superproducție în continuă remodelare scenică. Am provocat să ne povestească (nouă, consumatorilor de scriitură independentă de geografie și spațiu lingvistic) despre tot ce înseamnă transformarea pe care o presupune intimitatea cu textul o serie de traducători care, din punctul meu de vedere, navighează deopotrivă detașat și somptuos între culturi, ficțiuni, registre și paliere lingvistice.

Domnului George Volceanov îi datorăm, dincolo de o serie de lucrări pe care le semnează ca autor, traduceri remarcabile din Shakespeare, David Lodge, Rejtő Jenő sau Philip Roth. To name a few 🙂

Bună, inedită, surprinzătoare întrebare. Și, totuși, cred că am încercat să-mi dau singur un răspuns încă de la începuturile mele de traducător literar, unul care mă duce cu gândul la un popular serial TV polițist, În mintea criminalului. Ca traducător, uit de mine și încerc să mă identific 100% cu autorul, să pătrund în mintea lui, să-i moșesc gândurile, intențiile, stilul, pentru a le ajuta să se nască încă o dată în limba-țintă. Cuvântul-cheie ar fi, așadar, empatia. Dacă nu te identifici cu naratorul omniscient sau cu glasul fiecărui personaj în parte (fie acesta protagonist sau martor), dacă nu încerci să fii, la fiecare carte tradusă, mereu altul, mai bine te lași de traduceri. Iar la acest capitol nu cred că sunt de mare ajutor savantele cursuri de traductologie care au invadat mediul universitar românesc în ultimele două decenii. Acelea pregătesc traductologi, nu traducători capabili să empatizeze cu autorii sau personajele lor.

Aflu cu uimire din câte o teză de doctorat, disertație de masterat sau articol științific că, în cutare traducere, „George Volceanov a folosit procedeul x sau y, pe când traducătorul Cutărescu a recurs la procedeul z…” și dă-i și luptă, neicușorule, în bezna teoriilor traductologice. Atunci când traduc, de fapt, încerc să realizez o relație de 1=1 cu autorul: devin eu însumi autorul, preiau toate prerogativele lui, toate frâiele creației artistice. Și nu mă socotesc un prestator de servicii, cum mă consideră unii, ci un creator cu drepturi egale cu ale autorului, fiindcă EU dau glas operei, mulțumită mie renaște opera în limba în care traduc.

Bineînțeles, această empatie, care se bazează foarte mult pe intuiție (să-i zicem: intuiția filologică sau lingvistică) nu este un dat genetic sau un har transmis de zei, ci rezultatul unei temeinice pregătiri filologice, al lecturilor bogate, în toate genurile literare, atât în limba-sursă cât și în cea țintă. Recunosc, am avut texte sau lungi pasaje din texte traduse unde am intrat pe pilot-automat, traduceam parcă în transă (de exemplu, pasajele delirante din ultima parte a romanului Ochii doamnei mele de Anthony Burgess sau cea mai mare parte romanului Un strop de pornografie maghiară de Péter Esterházy). Spre surprinderea mea, rezultatul a fost OK. Iar empatia nu funcționează întotdeauna perfect: la același roman de Burgess, am început traducerea cu secțiunea mediană, am continuat cu cea finală și am terminat-o cu începutul. Doar astfel s-a risipit pâcla ce învăluia prima treime a romanului; dacă aș fi tradus capitolele cronologic, făceam un mare fâs sau renunțam la traducere. Iar satisfacția a fost uriașă când semnalele venite dinspre cititori au fost îmbucurătoare și nimeni n-a sesizat câtă trudă și bătaie de cap se ascundeau în dosul fiecărei frazări firești.

De multe ori, empatia limitată poate fi compensată prin dialogul (cel mai adesea scris) cu un autor în viață, care își deschide sufletul în fața ta sau, în cazul autorilor răposați, prin aparatul critic al operei puse sub lupă. Când traduc Shakespeare, îmi doresc să „fiu” Shakespeare (un altfel de Shakespeare decât cel auto-cenzurat, arhaizant, fals poetic al traducătorilor din generațiile anterioare), unul viu, amestec de sublim și golăneală. Da, dar ce mă fac atunci când traduc o colaborare Shakespeare & Fletcher? Cei doi dramaturgi au voci distincte, își construiesc altfel personajele, apar fisuri în unitatea componistică a piesei… Am afirmat undeva că, în acest caz, deși am sesizat diferențele de stil și vocabular, am încercat să realizez un text unitar (…m-am trezit citat cu chestia asta în seria The Arden Shakespeare). Nu mi-e clar nici până azi dacă am fost un fel de Shakecher sau Fletspeare. Îi las pe alții să (mă) judece.

O întrebare la care cu greu aș putea da un răspuns satisfăcător (ar fi urmat de multe de ce-uri): cine am fost în timp ce lucram la proaspăt încheiata (re)traducere a piesei Arden din Faversham? Gary Taylor și alți câțiva shakespeareologi de marcă au ajuns la concluzia că Shakespeare fie a scris scenele 4-9, fie chiar 17 dintre cele 18 scene ale piesei (ultima purtând clar amprenta lui Marlowe) și au inclusa piesa în ediția 2016 a integralei Shakespeare de la Oxford; Sir Brian Vickers, autoritatea supremă în materie de studii de paternitate a textelor disputate, îi atribuie piesa integral lui Thomas Kyd, autorul celebrei Tragedii spaniole; unii exegeți înclină balanța spre Marlowe ca principal coautor, iar alții cred că piesa a fost scrisă de un amator de teatru care n-a făcut parte dintre dramaturgii profesioniști ai epocii. În timpul traducerii, mintea și inima mea au pendulat între momentele marloviene și shakespeariene care compun această scriere și ea va fi inclusă, în limba română, în integrala Marlowe. Cred că până și un exeget / îngrijitor de ediție / traducător român, chiar și din mărginimile spațiului Schengen, are dreptul să-și dea cu părerea într-o chestiune de istorie literară.

Și cine mai sunt atunci când traduc? Un grădinar care se luptă zilnic cu paragina care a cuprins grădina noastră de toate zilele numită limba română. Unul care încearcă să folosească așa cum se cuvine resursele limbii noastre neasemuit de bogate. Care suferă atunci când vede că 99% dintre traducătorii literari (fie ei de engleză, franceză sau spaniolă) habar nu au de concordanța timpurilor și nu știu că după așa-zisele verbe de afect, intelect și percepție la trecut n-are ce căuta imperfectul în subordonatele completive directe[1]; care se indignează când citește că personajul X „intră prin fereastră / ușă” (through) și nu „pe ușă”, vede la televizor reclame comerciale scrise de copy-writeri semianalfabeți (absolvenți, vezi, Doamne, de facultăți de comunicare, hm) care ne anunță că medicamentul x „are grijă pentru ficatul tău” (cares for), nu „de ficatul tău” sau filme polițiste în care personajul Y se bucură de „beneficiul îndoielii” (benefit of doubt), nicidecum de „prezumția de nevinovăție”[2]. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Mircea Mihăieș, care în primul număr al României literare pe anul 2023 spune că suntem țara cu cea mai mare cantitate de nesimțire pe cap de locuitor, referindu-se la indiferența cu care a tratat media românească dispariția unor titani ai culturii române (Eugen Simion, D. R. Popescu). Eu mă refer la indiferența cu care tratăm, zi de zi, limba română, devenită o entitate volatilă, cețoasă, să nu spun de-a dreptul pe cale de dispariție.

[1] La acest capitol știu că cel puțin doi confrați de marcă, profesorul Coman Lupu și talentata Iulia Gorzo, îmi țin partea.

[2] Și iarăși, știu că ce mă doare pe mine îl doare și pe prietenul Radu Paraschivescu, dar… ce e de făcut? Ne-am afundat într-o mocirlă din care nu mai întrezăresc cale de ieșire.