Când nu găsesc o carte care-mi trebuie, când am o nelămurire bibliografică sau când vânez o ediție veche, îi scriu lui Vlad. Și Vlad mă salvează. Nu știu pe nimeni care să aibă o relație cu cărțile similară cu a lui – de o intimitate hâtră și prietenoasă cu noi, ceilalți. Ne vedem rar, povestim destul de mult când se întâmplă. Și mă bucur din toată inima să ne regăsim și aici, în sufrageria mea virtuală pe care a onorat-o cu alegerile lui.
Piața de carte veche și viața literară din Londra ultimilor 50 de ani povestite cu inteligență și umor de MK, poet, scriitor de cărți de călătorie, librar și anticar. Un caleidoscop viu colorat ce încearcă să facă ceea ce orice librărie bună ar trebui să își propună, după părerea autorului:
„să schimbe ceva în viața celei/celui care-i trece pragul”.
Cartea care a inspirat titlul Bienalei de la Veneția din 2022 este o perfectă împletire între grafică și text. Dedicată celor doi copii ai săi de pictorița și scriitoarea suprarealistă britanică ce a locuit o bună parte din viață în Mexic, este mai mult decât o carte pentru copii, este la fiecare pagină o invitație la desființarea granițelor imaginației și la o permanentă sondare a condiției umane.
• Hugo Pratt | „Corto Maltese – Etiopicele” | Cartea Copiilor, București | 2022 | Traducere de Iulia Dromereschi | Prefață de Andrei Gorzo
Apariția pentru prima oară în limba română a volumului considerat de către cei mai mulți dintre admiratorii operei lui Hugo Pratt ca cel mai reușit dintre toate cele dedicate lui Corto Maltese – acest erou – cult al benzilor desenate realiste occidentale din ultimii 50 de ani este un eveniment de primă mână.
• Pe lângă cele trei recomandări aș vrea să amintesc doar că pe 18 noiembrie 2022 ne-a părăsit Adina Kenereș. Îi invit pe cei care nu îi cunosc opera excepțională de scriitoare și editoare să înceapă cu remarcabilul ei debut, premiat de Uniunea Scriitorilor:
” Îngereasa cu pălărie verde” ( Editura Albatros, 1983 – ilustrația copertei pictură din ciclul „Hrana” – Horia Bernea )
Întâi am vrut să fie un podcast. Pe urmă mai multe podcasturi. Pe urmă altceva. Ceva așa ca ei. Ca pentru ei. Un melanj de bun gust și versatilitate, de ”acasă” și de alteritate elegantă, prietenoasă, bibliofilă, simpatică, surprinzătoare, caldă.
”Am spus povestea de multe ori. Toată lumea o știe.” Vocea lui Șerban Radu, unul dintre proprietari, la telefon. Îl ascult și mă gândesc că are dreptate. Am auzit și am citit povestea asta de multe ori. O văd, cumva, defalcată în titluri noi, ambalaje, cutii de ceai, sacoșe de pânză și scări melc de câte ori intru într-o librărie. De ce aș spune-o din nou? Și cum? De ce aș vrea să-mi fie spusă?
”E un vis. Am vrut ca oamenii să recunoască locul acela pe care și l-au imaginat. Și, mai mult decât locul, să recunoască atmosfera.”
Suntem în plină pandemie. Aceasta nu e o conversație ochi în ochi. Pe măsură ce dau telefoane, notez, înregistrez, descarc fotografii, cuvintele capătă, cumva, carne pe oase. Așa e. Cărturești nu e un loc. Nici măcar mai multe locuri reunite sub același blazon. E o idee. E o atmosferă. Un tip de stare care vorbește unui tip de public. De 20 de ani. E un soi de Camelot. O vrajă care a funcționat. Nu doar comercial. A funcționat ca liant al unei comunități. Ca fir roșu în viețile unor oameni. Poate de-asta e, într-un fel, și povestea mea. A ultimilor mei 20 de ani. Poate de-asta simt, într-un fel, nevoia să păstrez și eu un paragraf din ea. Să-mi aduc aminte lucruri. Și să vorbesc despre asta.
Ce e ciudat, cumva, e că nu prea îmi aduc aminte când am dat prima oară cu nasul de librărie. Trăiesc cu senzația că a fost în drumul meu dintotdeauna. Mă văd mereu, cumva, în poză.
Așa că de-aici, din golul meu de memorie, pornesc când îl întreb pe Cristi Neagoe cum a început povestea lui cu Cărtureștiul.
Cristian Neagoe, manager Fundația Cărturești:
E o poveste care mi-a schimbat viața. Nu spun doar așa, dar chiar așa a fost. Fugisem de-acasă, îmi căutam un job, am văzut o cerere de CV la librăria de pe Edgar Quinet. Era o librărie foarte mică acolo unde acum e Cărturești &Friends. M-am dus repede la o prietenă să îmi scriu CV-ul și, când să-l depun, nu mai era afișul. Eram în anul întâi de facultate. Zic ”Aoleu, s-a terminat perioada de înscriere!”. Îmi fac curaj, intru, vorbesc cu un librar, Mihai, și îmi zice ”Daaaaaa, am încheiat înscrierile dar, dacă tot ai venit până aici, dă-mi CV-ul.” M-au sunat după vreo lună. Atunci se dădeau niște teste de cultură generală foarte interesante. Am răspuns foarte bine la întrebările lor și au zis că, în mod normal, nu ar angaja studenți care nu au timp, dar că se gândesc că poate suntem meniți să fim împreună 😊.
Perioada în care am lucrat ca librar a fost una din cele mai fericite și mai intense perioade din viața mea. Pe de o parte, adoram cărțile, și le ador și acum. Era, așa, o bogăție, ca în Paradisul lui Borges. Aveam acces la toate acele cărți, puteam să le răsfoiesc. Când nu era foarte aglomerat mă așezam să citesc pe o ladă din acelea de zestre, din care avea Cărturești Verona. Inițial eu am lucrat la librăria mică, de pe Quinet, apoi am ajutat la deschiderea librăriei de pe Verona, inclusiv cu cărat moloz și toate lucrurile astea.
Pe de altă parte, întâlneam niște oameni extraordinari, pentru că, fiind Cărtureștiul așa, o bijuterie a librăriilor din București, venea cam toată crema culturală. Să-l cunoști pe Cărtărescu, personal și să-i recomanzi o carte, sau pe Exarhu, sau pe Patapievici… Mi se părea un privilegiu să pot să lucrez acolo.
TE CUNOSC DIN CĂRTUREȘTI
Cam așa își amintește și Oana Dumitru. Pe Oana o știu de atâta timp că mi se pare sinonimă cu locul, deși ea e foarte tânără și, fără doar și poate, una din cele mai solare persoane pe care le știu.
Oana Dumitru, PR &Events Manager Cărturești: Cred că la 18 ani am descoperit Cărturești, eu venind dintr-un orășel fără nicio librărie. Trebuia să merg până la Târgoviște ca să cumpăr cărți. În primul an de facultate, când am intrat prima oară în Cărturești, jur că nu-mi venea să cred că nu vine cineva prin camere, așa, după mine, să vadă că nu fur nimic. Eu veneam dintr-o lume foarte suspicioasă și, cumva, defensivă. Experiența Cărturești era în contra acestui curent. A fost foarte interesant. Îți dă o încredere Cărturești când intri. Asta se întâmpla prin 2003, cred. Lumea de acum e mult mai obișnuită cu stilul ăsta relaxat, cu experiența faină a cumpărării. Acum douăzeci de ani lucrurile nu stăteau chiar așa.
Eu, cumva, n-am avut norocul să plec din școală cu încredere. Și Cărturești a făcut asta, prin generozitate, prin spațiile acelea mari și frumoase în care te invita să te plimbi liber, să descoperi… Niciodată nu m-am simțit judecată la Cărturești pentru alegerile pe care le făceam.
Țin minte că, la început, aveam foarte puțini bani și cumpăram niște chestii micuțe, drăgălașe, ieftine pe care mi le permiteam, gen casete audio… Nu m-am simțit niciodată judecată de librarul căruia îi întindeam produsul ăla, sau judecată că am stat jumătate de oră, o oră în librărie și că am plecat fără să cumpăr ceva. E un fel de încredere pe care o primești. Înțelegi că poți să descoperi lumea fără să dai musai ceva înapoi.
Nu e, așa, ceva tranzacțional. Nu trebuie să plătești pentru timpul ăsta.
Cristian Neagoe: Librăria asta a dat un pic peste cap comerțul de carte, așa cum îl știam din comunism. Prin anii ‘90, așa, librăria rămăsese un soi de alimentară, în care cărțile erau în spatele vitrinei. Nu aveai voie să le atingi, puteai cel mult să ceri și atunci, dacă puneai mâna, musai trebuia să cumperi. Cărtureștiul a venit cu propunerea asta firească: oricine se poate așeza, poate răsfoi cartea, dacă vrea, o ia, dacă nu, o lasă. Și-au asumat faptul că unele cărți vor fi uzate. Și-au asumat faptul că unele vor fi furate. Dar au creat atmosfera asta… Te duceai acolo ca pe o insulă de liniște. Găseai cultură, o muzică foarte bine aleasă, în surdină, un ceai, niște oameni cu care să poți discuta, pentru că librarii nu erau, pur și simplu, niște comercianți de cărți. Erau niște oameni cu care creai o relație. Aveam clienți care veneau special pentru că le recomandasem o carte care le plăcuse.
I: Librarul era ca barmanul din Dulcele bar, al lui Moehringer.
Cristi Neagoe: Cam așa ceva, da. Un rege în micul lui regat.
Când l-am sunat pe Vlad, tocmai ajunsese la Cărturești &Friends. Mi s-a părut, cumva, ciudat să îl sun. De Vlad Niculescu mă leagă una din acele prietenii care îți sunt dragi o viață, pe care distanța fizică nu le ruginește și în care te regăsești pe tine, cel care ai fost dintru început, indiferent de context. Vlad e LIBRARUL cu majuscule, omul cu vocație un pic donquijotescă pentru cărți și cu înțelegere dincolo de limite pentru oamenii lor.
”Ce faci, Vlad?”, îl întreb.
”Uite”, îmi spune, ”tocmai am ajuns pe Edgar Quinet, la numărul 9, în locul în care acum douăzeci de ani (se împlinesc pe 22 noiembrie) s-a deschis primul Cărturești. Acum librăria e închisă, dar tu știi că eu vin mai devreme să dau cu mătura, să spăl vitrina, să ud florile, să fac acte și așa mai departe…”
I: Un lucru care-mi place mie la spațiile astea e că ele seamănă cu oamenii care le creează și care au grijă de ele. Mi se pare că e și cazul tău.
Vlad: Da, și eu cred asta. Și în vremurile astea destul de dificile pentru comunități, oamenii se strâng în jurul librăriei.
I: Care e capitolul tău preferat din povestea Cărturești?
Vlad Niculescu, THE bookshop magic maker: Îmi aduc aminte că am notat în jurnalul pe care îl țineam atunci o întrebare care suna cam așa (era prin 2004, 2005):
Cum a devenit librăria asta din Pictor Arthur Verona Librăria cu L mare din București? Asta consemna în micul meu jurnal apariția unui spațiu care împlinea cumva dorințele publicului, surprinzându-l, în același timp. Casa aceea din Verona, care s-a deschis la trei sau patru ani după prima librărie din Edgar Quinet, care acum este Cărturești &Friends, a găzduit un imaginar pe care îl așteptam cu toții de multă vreme. A fost un declic pentru un anumit tip de public.
Evident că pe mine mă leagă de Cărturești și un alt capitol foarte emoționant. E vorba de un alt noiembrie, noiembrie 2017 când, după închiderea Anthony Frost, m-am alăturat echipei Cărturești și împreună am conceput acest spațiu. Noi, adică eu, Ramona Chirica și Daniel Voinea i-am dat numele Cărturești and Friends. Am vrut să păstrăm aici și memoria Anthony Frost, îndrăgită foarte mult în cei aproape zece ani de viață, de bucureșteni și nu numai.
Îl ascult și rememorez perioada aceea. Lumea aceea. Faptul că Anthony Frost trăiește în prima librărie Cărturești, cea de pe Verona, e un soi de paradox al culturii noastre nevralgic consumeriste. E ceva frumos, de luat în buzunar și de dus acasă, ceva cu gust de tabletă de ciocolată și ceai de vanilie deopotrivă. E într-adevăr o poveste cu… prieteni.
Seamănă, cumva, cu ce îmi spunea OanaDumitru: Am început să lucrez la Cărturești acum opt ani și văd și cum se întâmplă lucrurile în spate.
Lumea nu-și pune niciodată problema să facem vânzări pe titlul ăsta, să băgăm în față x sau y lucruri. Întotdeauna ideea a fost să aibă cititorul o experiență faină în librărie și cred că asta se vede. Noi nici nu eram organizați în stilul unei comunicări foarte comerciale. Nu era stilul nostru. Nu era stilul nimănui din echipă.
Absolut separat și fără să ne fi vorbit în vreun fel, Ana Niculescu îmi spune aceeași poveste. Ana e unul din acei oameni cu care am făcut click instantaneu. O cunosc de puțin timp și mă luminez când o aud. Ca atunci când simți că împarți niște gusturi cu cineva, chit că nu ți-a spus ce carte are acum pe noptieră :-). Știi, pur și simplu, că ți-ar plăcea și ție. Pentru că îți place omul. Just like that.
Ana Niculescu, Manager Comunicare &Relații Publice, Cărturești: Mă leagă de Cărturești o istorie de mai bine de cincisprezece ani. De pe vremea studenției, când aveam cursuri în Pitar Moș și, în drum spre facultate, am descoperit locul ăsta care nu semăna cu nimic din ce era în București, la vremea aceea. Și eu eram într-un moment în care descopeream Bucureștiul, umblam pe străduțe, citeam cărți despre istoria Bucureștiului, eram foarte atentă la arhitectură. Beam ceai și erau foarte puține locuri unde se putea bea ceai în perioada aceea. Mai era o ceainărie prin Cotroceni și încă una pe Paul Greceanu, așa că… atunci când am intrat în librărie, locul ăsta a fost ca un răspuns la o întrebare nerostită.
Era un loc pe care, de fapt, îl căutam. O casă de final de secol XIX, cu o ceainărie, cu niște librari cum nu mai văzusem în altă parte și pe care intram să-i observ, cel puțin o dată pe săptămână. Cred că de-acolo am și învățat să îmi aleg lecturile. Făceam Facultatea de Litere, dar, la fel ca în liceu, mi se părea că discuția se oprește când ajungi la literatură contemporană. Poate ai un curs, dar, în rest, nimeni nu discută despre literatură contemporană. Și atunci locul în care am învățat să-mi selectez tipul acesta de lecturi a fost Cărturești. Mergeam să văd ce e la Noutăți. Cum sunt puse cărțile.
Noi, acasă, îi spunem ”librăria noastră”. Maria i-a spus așa. La Cărturești am muncit. Am făcut și am dat interviuri. Am organizat o petrecere surpriză (probabil cea mai frumoasă la care am fost). Am pierdute ore. Am făcut direct. Am moderat evenimente. Am dus-o pe Maria la primul ei vernisaj. M-am așezat într-un fotoliu, cu nasul într-o carte și am uitat de lume. Am uitat lumea. Și m-am dus acolo ca acasă. Ca într-un acasă al meu, imaginat și găsit, în cele din urmă, așa cum spun toți cei care mi-au povestit ultimii lor 20 de ani, de CărturEȘTI.
”Ție, Maria, ce îți place la librăria noastră?”
”E prietenoasă și e mereu grozav decorată… Și știi ce îmi place? Că acolo găsesc mereu tot îmi doresc: cărți, jucării, filme, brelocuri din alea cu pisică, știi tu…”
”Știu. Găsești și ce nu cauți, dar îți trebuie…”
”Da, da, da, exact, găsești bucățele de imaginație…”
”Ce frumos ai spus…”
”Mulțumesc!”
”Dar de ce ei îi spui Librăria noastră?”
”Pentru că mergem acolo mereu, poate… Nu, știi de ce, de fapt? Pentru că acolo suntem mereu noi, înțelegi? Suntem mereu așa, nu știu cum să-ți zic… fericiți!” (Maria, 9 ani, cititoare)
Notă: mulțumiri Oanei Dumitru, pentru fotografii, și întregii echipe Cărturești, pentru cine sunt ei :-).
ioanabaldea.com 