Un serial cu oameni ocupați
Csibi Magor 
Sabina Varga 
Doru Căstăian
Întrebarea asta, despre care nici măcar nu am crezut că e simplă, pare a evolua, ușor, ușor, spre o cercetare sociologică in nuce… Recunosc că e fascinantă relația oamenilor cu timpul lor, un timp pe care să nu-l tapeteze cu proiecte, dat cu mop-ul, bibliografii profesionale și mobilarea unui coș la supermarket. Pentru mine, care am din ce în ce mai puțin un timp, fie el cât de scurt, pe care să fiu stăpână în economia zilei, conversațiile acestea funcționează și ca modele de bună practică, și ca oglindă retrovizoare, și ca spațiu de întâlnire cu oameni pe care-i simți blocați în aceeași viteză care te traversează și pe tine. E motivul pentru care voi continua să pun întrebarea.
Acum câteva luni, toată lumea spunea că perioada postpandemică va fi mai puțin despre muncă, muncă, muncă și trăitul pe fast forward și mai mult despre călătorii, explorări, reconectări, studiu și așa mai departe. Slow living. Amușinarea relaxată a propriului potențial uman. Nici nu s-au limpezit bine apele și iată-ne, pe cei mai mulți, înapoi cu două sute la oră, cu presiunea economică în ceafă, cu heirupism care ne ține departe de cine vrem și poate că și putem să fim, în puținul timp în care nu ne mână nimic în luptă. Mai mereu, când timpul nu ajunge, tăiem de la noi, din ce ne place să facem, din ce ne alimentează vitalitatea, din orele de somn. Eu așa pățesc. O spun cu toată starea de vină asumată. Și întreb mai departe cum fac alții.
Am avut un moment în viață care m-a învățat cât este de important ca să îmi rezerv zilnic timp pentru mine. Dacă ești obsedat de muncă și performanță, cum am fost și eu, este foarte ușor de spus că trebuie să ai timp și pentru tine, dar mult mai greu de realizat.
Deseori confundăm carierele noastre cu viața și ratăm multiplele aspecte și fațete ce există pe lângă muncă.
Csibi Magor
Pentru mine momentul de schimbare a fost când m-am apucat de sport, acum aproape 10 ani, și mi-am zis că în fiecare zi, la ora 18, vrea să fiu pe pista de alergare. Pentru asta, însă, era nevoie să plec de la birou pe la 17:30, în fiecare zi. M-am ținut de acest obicei de atunci. Aproape zilnic mă antrenez și nu lucrez după 18, decât dacă este o situație ce nu suferă amânare. Adică munca după ore 18 este excepția, nu regula.
Timpul a căpătat o nouă dimensiune în ultimul an și ceva, de când sunt mamă. Înainte, pur și simplu spuneam stop muncii, îmi puneam căștile și făceam ce aveam chef. Citeam, scriam, alergam, mâncam ceva bun și mă uitam la filme. Dacă mă durea spatele, programam un masaj. Ieșeam cu prietenii la o cafea sau la bere, plecam în munți și cumpăram bilete de avion. Mi-am propus mereu să am în jur oameni care nu au pretenția să iau munca acasă și care să-mi respecte spațiul personal, atât timp cât și eu respect ce am de făcut.
Acum, depind de alții pentru a avea timp pentru mine. Alții fiind soțul sau altcineva din familie care să stea cu copilul. Faptul că ei trebuie să-mi dea timpul lor la schimb pentru timpul meu nu e tocmai comod. Chiar dacă o fac cu inima deschisă, și nu din datorie sau obligație, simt o presiune, ca și cum nu aș fi liberă, de fapt. Știu că e doar în capul meu și că, în ciuda presiunii ăsteia, trebuie să-mi iau timp pentru mine. Oarecum ironic, timp pentru mine înseamnă, mai nou, să muncesc. Pentru că acasă nu mă puteam desprinde cu adevărat de copil, la începutul anului, am închiriat un birou într-un spațiu de coworking. Am mers acolo până în vară, doar în weekenduri, și am folosit timpul ăla să mă concentrez pe proiectele mele, în special pe podcastul Zest. Chiar dacă a fost obositor să nu iau cu adevărat o pauză – poate mi-ar fi fost mai bine să dorm sau să mă plimb -, simțeam că e mai important să nu abandonez lucrurile pe care le construisem. Identitatea de mamă poate fi copleșitoare și te poți trezi, după ani de zile, că nu mai știi cine ești. Încerc, pe cât posibil, să mențin contactul cu mine, pentru că e sănătos și în relația cu ceilalți să ai o lume doar a ta și să nu te uiți doar spre ei pentru împlinire.
Cum fac să am timp pentru mine? Îl negociez cu alții, îmi găsesc un spațiu unde am liniște, îmi iau laptopul și musai căștile și, când mă încearcă vina sau când trece prea mult timp fără, calculez prețul uitării de sine, și iese cam scump.
Sabina Varga
Ca să pot răspunde la întrebarea ta, va trebui să îmi definesc termenii. Ce să fac, vechi apucături filosofice. Aşadar, ce înseamnă “timp pentru mine”? Un timp pe care să mi-l dedic, în care preocuparea mea să fiu eu însumi, să mă îngrijesc de ale mele? Atunci, parte din timpul pentru mine este şi timpul pentru alţii. Nu cred că viaţa unui om se împarte în ceea ce le oferim celorlalţi si ceea ce facem pentru noi. Anticii ştiau asta foarte bine atunci când nu despărţeau interesul personal de cel public. În siajul culturii creştine, cu tot cu modernitatea Luminilor, oamenii au învăţat să sape o prăpastie între interesul lor personal şi cel public. Eu nu cred asta, n-am văzut niciodată o distincţie clară între cele două.
Elevii mei îmi cunosc familia, mi-au intrat în casă, s-au jucat cu băiatul meu. Pot continua gândurile începute în sufrageria mea în vreme ce discut cu elevii sau studenţii mei. Am timp pentru mine chiar şi atunci când timpul meu e pentru alţii.
Doru Căstăian
Desigur, asta nu înseamnă că nu îmi trebuie şi timp singur. Deşi, chiar şi atunci când sunt singur sunt cu alţii. Când îmi permite programul, îmi iau o oră să stau undeva în oraş, de obicei pe malul Dunării, printre sălcii şi să citesc. Trag în pieptul aerul umed şi ascult Dunărea de când am venit pe lume, nu m-am săturat vreodată. Îmi las uneori mintea să rătăcească, în chipul vechilor stoici, îmi imaginez cum Dunărea străbate milioanele de ani şi cum noi, cu toate patimile noastre, suntem nişte vietăţi de o zi. Apoi, nu mă feresc să am mereu cu mine cărţi. Tocmai pentru că nu mai am timp, citesc oriunde, la coadă la medicul de familie, la picnic, chiar şi la coada din supermarket. M-am dedulcit şi la podcasturi, vloguri şi alte cele, dar, deocamdată cartea rămâne viciul fundamental. Nu în ultimul rând, reuşesc să am timp pentru mine pentru că sunt rezistent fizic. După ce toată lumea adoarme în casă, îmi fac un ceai bun si iarăşi citesc sau scriu, dar mai rar. Acesta e tot timpul pentru mine, întrepătruns cu cel pentru alţii, pentru că întotdeauna sunt cu alţii când sunt singur şi sunt puţin singur când sunt cu alţii. Să nu uit: vara asta promit că voi da mai mult timp pescuitului. O excursie în deltă acum două luni m-a făcut să îmi amintesc ce mult îmi place să fac asta. Am cam uitat-o în ultimii ani. Vă îmbrăţişez cu drag, fir întins tuturor.
ioanabaldea.com 