Interviu cu Olga Grebennik, ilustratoare și autoare din Ucraina

Pe Olga am citit-o prima oară cu Jurnal de război. Ștefania Oprina a fost cea care mi-a povestit, anul trecut, la Bookfest, despre o ilustratoare din Harkov care a pus începutul războiului pe hârtie, în timp aproape real, ascunsă într-un adăpost.

Avem război și avem oameni. Primul nu ține cont de ceilalți.

Olga Grebennik, Jurnal de război

M-a urmărit povestea lor. O mamă cu doi copii și un câine care confundă bombardamentele cu un foc de artificii. Un artist care trebuie să-și împacheteze viața în zece minute. O viață care se rupe în două. O familie despărțită.

Liov, 5 martie.

Soțul meu ne-a îmbarcat într-un autobuz. El nu mai avea voie mai departe. Nu-mi puteam reține lacrimile, iar el ne îmbărbăta cum putea mai bine. Serioja a cumpărat câte o gumă de mestecat LOVE IS și am stabilit să o deschidem când ne vom revedea. Autobuzul a luat-o din loc, iar Serioja devenea tot mai mic și mai mic.

Olga Grebennik, Jurnal de război

Nu eram în București când Olga a venit aici prima oară. Mi-a părut tare rău. Îmi doream să o întâlnesc, aveam și inima strânsă.

Când Anastasia Staicu (da, Anastasia care face vrăji bune la Seneca și aduce oamenii împreună) mi-a spus de cartea nouă a Olgăi, am știut că e un fel de a doua șansă. Înfricoșătoare și de neratat.

Cartea Olgăi s-a lansat sâmbătă, la Seneca. E despre o casă nărăvașă, în fapt, casa lor de lângă Harkov, rasă acum de pe fața pământului. În grădină creșteau doi brazi, plantați pentru fiecare dintre cei doi copii ai Olgăi. Am stat de vorbă despre lumea care se schimbă, prin intermediul Anastasiei care mediază mereu între limbi, între culturi, între suflete. E impropriu spus, într-un fel. Olga mai mult șoptește și îți e greu să intri cu bocancii în sufrageria ei interioară. Eu, cel puțin, am simțit că așa aș face dacă aș vorbi prea mult despre război cu un om care fuge de el, un om eminamente creativ pentru care dezastrul e doar un moment din viața lui, nu toată viața. Nu punctul care îl definește. Nu munca lui, nu bucuriile. Nu speranța și, cu puțin noroc, nu viitorul.

  • Ce rol ocup povestea în kit-ul tău de supraviețuire? Când a apărut Jurnal de război, ai vorbit despre bagaje făcute în 10 minute. Se pare că ai luat și multe povești cu tine…
Foto: Ștefania Oprina
  • Așa este. Trăiesc în și din imagini, pe care le pun în povești și le spun copiilor mei. Ilustrația, în sine, e o poveste. Când o creezi, tu trăiești acolo, cu creionul pe hârtie. Pe mine asta mă ajut să supraviețuiesc – e terapia mea.
  • Ai scris pe contul tău de Instagram că deși ți s-au oferit în ultimul timp comenzi care implicau ilustrarea unor povești dureroase ai refuzat, pentru că simțeai că nu mai poți duce atâta suferință. Cum a fost să iei o asemenea decizie împovărătoare, din punct de vedere financiar, dar eliberatoare din punct de vedere emoțional?
  • A fost prima oară în viața mea de autor când am renunțat la comenzi care au venit deodată. Una dintre ele era despre Holocaust și mi-am dat seama că nu pot supraviețui într-o asemenea poveste jumătate de an. Și atunci m-am gândit că am nevoie să fac ceva pentru mine, un proiect al meu. Am început cu un singur personaj. L-am schițat, după care m-am plimbat foarte mult. Așa s-a limpezit povestea, în timp ce mergeam și mă gândeam la ce vreau să fac. Atunci când mi s-a conturat bine în minte, am început să adaug detalii până când povestea a prins viață pe hârtie.
Foto: Ștefania Oprina
  • Și cum e când povestea se naște simultan, aproape, în două limbi, ca acum?
  • Pe de o parte e miraculos să-ți asculți propriul text în altă limbă, dar e cumva și dificil, pentru că în capul meu povestea sună altfel.
  • E absolut magică ilustrația ta. Printre toate schimbările care au intervenit în viața ta atât de dur și atât de brusc, simți că te schimbi și ca artist?
  • M-a călit duritatea asta a lumii exterioare care a venit cu războiul. A venit multă ură inclusiv în comentariile din online.
  • Ură cu privire la ce?
  • Jurnalul de război a născut o grămadă de discuții de tot felul. E un lucru care m-a făcut mai puternică, mai rezistentă și, poate, și mai creativă.
  • Jurnalul de război a devenit exponat la House of European History, la Bruxelles. Pentru tine, însă, nu e un obiect, ci o felie din viața ta. Cum ai primit vestea asta?
  • Cu bucurie. Când am terminat de dus tratativele pentru a le da Jurnalul, am răsuflat ușurată. La mine în casă stătea într-un sertar pe care mă străduiam să nu-l deschid niciodată. Nu-l reciteam, nu mă uitam la el, așa că m-am bucurat foarte mult când a plecat și și-a găsit locul departe de mine.
  • Cum arată viața ta acum?
  • Pe de o parte, lucrurile s-au mai reglat, copiii merg la școală, ne-am mai stabilizat într-un fel sau altul, dar pe de altă parte mă apasă din ce în ce mai mult faptul că mama și bunica mea sunt acolo, în Ucraina.
  • De ce e capricioasă casa din povestea ta?
  • E egoistă. Vrea să aibă viața ei personală mai fericită, ca și cum poți fi vreodată fericit singur.
  • Aduci multă emoție, cu bucăți din viața ta puse în pagină. Pe tine ce te emoționează?
  • Începuturile. Procesul de creație, în sine. Momentul în care intri în spirala creativă. Mă emoționează și mă bucură, mă ajută să mă eliberez de rutină și să fac ceea ce vreau cu adevărat. Pentru că e munca mea, din care câștig, am o scuză să fug de lume în poveștile mele.

Olga locuiește acum în Bulgaria. Sper să își poată reconstrui curând casa, așa, ca șoricelul din povestea ei. Și sper ca lumea să ajungă să semene mai mult cu poveștile ei, în care speranța nu se termină niciodată.

Nu au fost cărțile, au fost oamenii

Despre Bookfest 2022

Târgul ăsta a avut ceva din Stupul lui Cela. Un furnicar uman captiv între rafturi, boxe și conversații care, de la emoționant la emfatic și de la dens la eminamente plictisitor, au acoperit toată plaja comunicațională. A avut și furia de a fi împreună, uneori profund marcată de festivism, și căldura revederii, de multe ori neîntâmplate, dar salutate din ochi, peste alte capete, mâini și pagini. Pentru mine a fost despre oameni. Sigur că nu-mi încap toate cărțile în poză și că am bifat un număr record (pentru mine) de evenimente, dar a fost, cel mai mult, despre poveștile pe care le-am împărțit de multe ori gâtuit, despre schimbul real între minți conectate dincolo de ecrane. A fost, de ce să mint, și despre microfon. Oricât de șubred tehnic, oricât de tare dată boxa din standul vecin (competiția asta de tipul în paloș să ne tăiem și-n decibeli să ne luptăm nu prea am înțeles-o, dar cred că face și ea parte din sindromul supraviețuitorului care e musai să se afirme dacă nu în sens, măcar în volum). Probabil că va exista, întotdeauna, o chimie. Un buton play care se declanșează. Nu știu dacă să mă bucur sau nu pentru asta și nici măcar în ce mă transformă pe mine, hibridul profesional apud 2020. Și poate că, acum, nici nu trebuie să știu.

Mie nu-mi plac topurile, nu cred în ierarhizarea cărților cum nu cred în valoarea comparației dintre înghețata de vanilie și ciorba de perișoare, dar o să las aici niște titluri pe care le-am dorit, pe care le-am așteptat și de care mă bucur, în speranța că le vor fi de folos și altora.

  • Café Gourmand, de Marius Constantinescu, Nemira. Subiectiv, nu m-am repezit glonț la nicio carte ca la colecția de delicatese închipuite de Marius pentru cititorii care își traduc timpul în experiențe, în savoare, în artă, în muzică, în amintire și în recalibrare interioară. Cartea asta cu ciulini minunat desenați de Yanna Zosmer e o călătorie pe care am văzut-o și am trăit-o întâmplându-se și care, cum spune superb Radu Paraschivescu, e o felie de viață surprinsă „între citric și critic, între panaș și papanaș”. Sunt răspândite în ea spectacole de opere și piețe asiatice zumzăind… comestibil, câteodată, tablouri care iau aerul din cameră, parfumuri care desenează pâlpâiri de spirit și, mai ales, prezențe, oameni care sunt scriși pe cerul interior al ființei. Asumat mărturisesc că nu știu să fi primit cadou mai frumos și să mi se fi întâmplat bucurie mai mare în ultimii doi ani. Aștept lansarea ei ca pe o petrecere a lui Gatsby. Promit să nu-mi agăț rochia de emoție.
  • Siria, de Alia Malek, Corint. Iubesc cartea asta despre un acasă metonimic pentru o țară, o familie, o identitate care se fărâmițează. Când voi termina de scris acest articol, voi reveni la traducerea interviului cu Alia Malek, jurnalistă multipremiată care scrie pentru New York Times și care a pornit în căutarea frânturilor de viață ale unei bunici fabuloase în țara ei de origine. Siria e pentru Alia deopotrivă enigmatică, adictivă, bântuitoare și suprapusă traumei. Înainte de lansare, Fatma Yilmaz mi-a spus un lucru pe care l-am simțit și eu, citind despre portocali amari, delațiuni, kibbeh, sărmăluțele minuscule în foi de viță care clocotesc în bucătăriile Alepului sau ale Hamei, femei care se întâlnesc pentru a doua cafea a dimineții în balcoanele lor parfumate și beciurile îmbâcsite de oroare ale mukhabarat-ului de la Damasc: „Țara asta nu o poți înțelege decât iubind-o.”
  • Confiteor, de Jaume Cabré, Anansi. Sunt foarte curioasă în legătură cu cartea asta, mi-o doream de mult timp și abia aștept să-i dau un crâmpei din vara mea. Când mi-am luat-o m-am întâlnit cu Oana Boca și cu Bogdan Alexandru Stănescu și m-am bucurat de două ori, cum se întâmplă atunci când dai de oameni pe care-i vezi rar și-i iubești mult. Momentul în sine mi se pare o prefață perfectă pentru romanul ăsta fenomen, a cărui presă grozavă mă face să mă încumet la ceva ce niciun om zdravăn la cap n-ar trebui să înfrunte după ce a citit compulsiv și contra cronometru o tonă de cărți pentru Bookfest: 854 de pagini. Să-mi țineți pumnii și să nu mă întrebați de ce am cearcăne până prin august.
  • Noi suntem români, de Radu Paraschivescu, Humanitas. E o nouă șarjă de texte care te plasează între hohot și obidă, despre ceea ce autorul numește pe bună dreptate „tragicomedia națională”, cu accent pe ultimii doi ani care au alimentat până la hiperbolizare metehne vechi și, din păcate, purulente, care nu dau semne de vindecare: „excepționalismul, reflexul de obediență, ciubucul, discursul urii, bunul-plac și prostul-gust”.
  • Ferma animalelor &1984, de George Orwell, Corint. E prima oară când apar în același volum, în traducerea nouă semnată de Anca Peiu și Lucian Popa, cu un aparat tehnic (tabel cronologic, prefață și note critice) impresionant. E o ediție superbă, iar la evenimentul de lansare, dincolo de emoția companiei filologice extraordinare, am avut bucuria de a o asculta pe Ioana Pârvulescu citind scrisoarea pe care T.S. Eliot i-a trimis-o lui Orwell. E deconcertant cât din lumea noastră pulsează în radicalismul receptării acestei cărți, în validarea istorică a discursului autoritar, în poziționarea tuturor ca victimă, departe de glasul torționarului care se aude la Orwell cu accentul distopic care poate doar la Kafka mai răsună atât de pregant.
  • Shuggie Bain, de Douglas Stuart, Anansi. E romanul care a luat Booker-ul în 2020. Și el intimidant de luuung, dar a făcut atâta vâlvă încât am hotărât că e musai să mă lămuresc ce-i cu el. Vorba aceea, curiosity killed the cat.
  • Jurnal de război, de Olga Grebennik, Seneca. Olga e o ilustratoare din Harkov care a tradus grafic și literar experiența războiului la prima mână. E absolut răvășitoare cărticica asta alb-negru în care simți angoasa, dezrădăcinarea, teroarea, zidurile interioare care se fac pulbere. Și e de admirat curajul acestei femei care fuge de război cu doi copii și un câine și lasă în urmă o mamă și un soț. Olga e în siguranță acum. Sper să aibă mulți cititori și să găsească alinare și putere în toate gândurile bune care se îndreaptă spre ea.

Sigur, cărțile astea sunt doar câteva dintr-un teanc mai mare, din cele clădite în turnuri pe Instagram. Dincolo de ele, pentru mine Bookfest-ul ăsta a fost făcut din căldura și generozitatea unor oameni: Tania Radu, Ioana Pârvulescu, Laura Câlțea, Cristina Bogdan, Luana Schidu, Marilena Iovu, Oana Neștian-Sandu, Maria Camelia Crăciun, Ligia Moise, Cătălin D. Constantin, Adrian Majuru, Marius Motoca, Anastasia Staicu, Ștefania Oprina, Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Marieva Ionescu, Iustina Croitoru, Andreea Călin, Ioana Văcărescu, Mihaela Buruiană, Oana Drăgulinescu, Marcia Marin, Mira și Cătălin Gomboș, Ioana Iancu, Gabriela Maaz, Cătălina Staicu, Claudia Fitcoschi, Anca Smărăndache. Pe unii i-am zărit doar câteva clipe, cu alții am reușit să schimb două vorbe și cu alții am împărțit bucăți din cine sunt acum. Deloc în ultimul rând, Bookfest-ul ăsta a fost cu și despre colegii mei – Gabriela, Raluca, Shauki, Alina, Iulia, Ana, Corina, Flori, Iuliana, Roxanele, Anca, Andreea, Silviu, Florin, Sorin cu care am avut emoții și am răsuflat ușurați nu de puține ori. Și a fost despre Marius, cu care am împărțit oboseală, Bolt-uri, bucuria unei cărți noi, întâlniri mai mult furate prin târg și, la un moment dat, un studio fără microfoane, dar cu lavaliere, în care timpul s-a anulat un pic și mi-am adus aminte cum e să te distrezi în meseria asta care, după scris, cred că rămâne una dintre cele mai frumoase posibil.

Sigur că istoria, ficțiunea, memorialistica, poezia, ilustrația de carte fac obiectul târgului. Sărbătorirea faptului că industria de carte a supraviețuit. Cititorii. Vânzările. Dar oamenii ăștia, vocile lor, experiențele lor, energia și cuvintele pe care le-au împărțit, astea nu încap în niciun text și în nicio poză. Pe ei o să-i țin minte când voi fi uitat toate cărțile.

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates