mai 2022

S-a scris deja mult și coerent despre mărturisirea Vioricăi Vodă de la Gopo și despre felul în care sala a ales, siderant, să o taxeze live, fără menajamente. Se numește victim blaming. Instant. Fără mănuși, fără nevoie de probe sau argumente. S-a întâmplat doar pentru că cineva a deschis discuția.

Cred că despre asta aș avea două vorbe de spus (da, doar două, că sunt scrise în pauza de prânz – subiectul ar merita o dezbatere serioasă, polifonică și consecventă). O sală care râde când un om spune că a făcut psihoterapie pentru ceva (orice!) care l-a durut, l-am umilit, l-a marcat uman e un simptom social. Oriunde ar fi sala aia. Cu oricine ar fi populată.

Nu poți să râzi de cineva care se vulnerabilizează în fața ta, conștient de cultura în care o face. Cultura noastră (școlară, instituțională, iată că și artistică) e una a bullying-ului. Suntem niște generații deja care așa am crescut. Trosniți la școală, că „așa sunt copiii”. Umiliți de superiori ierarhici care pot oricând să camufleze un discurs de putere – „Ce, te-ai supărat, nu știi de glumă?”. Un pic mai grav, poate, suntem produsul unei societăți în care abuzul nu e sancționat. Relațiile construite exclusiv pe putere (ierarhică, socială, financiară) ne duc lejer cu cincizeci de ani în urma lumii civilizate. Le acceptăm. Constant. De ce?, o să întrebați. Pentru că nu există o cultură a solidarității sociale.

E foarte frumos frontul comun (al societății civile, nu al vreunei puteri decizionale) în problema refugiaților ucraineni. Cutuma la noi, însă, e cea a „ciocului mic”, a statului cuminte „în banca ta”, a unui individualism dus la extrem (lucru ușor de înțeles, cumva, după comunism, dar parcă nu la atâția ani distanță de la căderea lui). Motivul pentru care prea puține voci reclamă, în general, un abuz, e tocmai lipsa generalizată de susținere, de coeziune socială. E faptul că, dacă ți se întâmplă ceva, orice, ești singur pe o scenă, în fața unui săli care râde.

Așa că ne învățăm să strângem din dinți, să nu ne doară nimic, să facem față, să „dăm bine”, ca să fim parte din comunitate. Cred că puține mesaje sunt mai toxice ca acesta. Aici nu vorbim de faptul că nu există empatie socială, ci de normalizarea abuzului, de acceptarea tacită a faptului, de bine că a fost ea și n-am fost eu, „pe mine nu m-au confundat”.

Sigur, acum vorbim despre hărțuire sexuală, dar fețele abuzului sunt multe – de la hărțuirea din curtea școlii la cele din birouri. De câte ori nu ați auzit un părinte supărat spunând, când v-ați plâns de odrasla care lovește, „Ce, la noi era altfel când eram mici?”. Sau un coleg care v-a felicitat discret când v-ați susținut punctul de vedere în fața șefului, dar nu v-a ținut o clipă partea în public, să nu pice prost?

Cel vulnerabil e întotdeauna singur. Și interesant este că vulnerabili suntem toți, pe rând. Abuzații devin uneori abuzatori, iar abuzatorii ajung (sau au fost deja) și ei în postura abuzatului. Așa că sala râde. Poate că despre grotescul acestui râs ar trebui să vorbim. Mai mult. Mai des.

Mult mai des.

Mai e luna sănătății mintale. O lună în care ar fi grozav să vorbim măcar o idee mai mult despre programele de sănătate mintală derulate în școli și la locul de muncă, despre consiliere psihologică gratuită sau decontată de stat post pandemie (ca în Franța), despre monitorizare susținută a tulburărilor de sănătate mintală (ca în Anglia, unde 1 din 4 adulți suferă de așa ceva), despre module de informare a micro și macro comunităților cu privire la depresie, stres post traumatic, anxietate, atacuri de panică, tulburare obsesiv-compulsivă și așa mai departe (cum se întâmplă în Germania, unde se estimează că 31% din populație e afectată).

Cum în România încă inspectăm glezna fină a broaștei, e greu să vorbești despre altceva decât inițiative individuale – prețioase și ele în lipsa unui efort integrat. Asta în condițiile în care cam totul, de la agresivitate în trafic la consumul exacerbat de alcool și de la violență în familie la toată gama de comportamente antisociale pleacă de-aici. Să adăugăm în cocktail un nivel scăzut de trai, educație aproape nulă cu privire la sănătatea mintală, politici de leadership vetuste, bazate pe relații construite aproape exclusiv pe umflatul mușchilor și nu pe autoritate profesional managerială, școli care încurajează competitivitatea agresivă și festivismul gregar, fără focus pe dezvoltarea individuală. Familii în care nu vorbim despre noi. Prietenii toxice, organizate pe sistemul bursei de valori.

Organizația Mondială a Sănătății estimează o creștere a nivelurilor de anxietate și depresie cu aproximativ 25% în lume, după pandemie. Un studiu recent, citat de New York Times, arată că după infecția cu Sars-Cov 2 riscul de a dezvolta o tulburare de sănătate mintală crește cu 39%. Nivelul ridicat de stres, tradus în somatizări și insomnii, precum și o stare continuă de îngrijorare economică și constantă evaluare a riscului viral încă fac obiectul cercetării.

Bref, bine nu suntem. Cu războiul la doi pași și prețurile în explozie necontrolată, cu spectrul crizei apăsând accelerația în sectorul economic și (prea) multe familii încă afectate profund de ultimii ani, la nivel emoțional, uman, financiar, discuția despre sănătate mintală ar trebui să fie pe lista priorităților naționale. Sigur că nu este.

Sănătate mintală nu înseamnă să bei mai multe cafele ușor instagramabile, să faci yoga din când în când și să-ți instalezi o aplicație de mindfulness. În cele mai multe situații, vorbim despre terapie, schimbări de stil de viață și rezolvări inclusiv medicamentoase care cer timp. Vorbim însă și despre deschiderea necesară de a te pune în cuvinte, despre o renunțare la șabloane și zorzoane și o reorientare către viața trăită cu sens. E foarte greu să-ți afli un rost și să găsești plăcere în fiecare zi când faci eforturi să supraviețuiești. E, însă, unul dintre eforturile care merită, pentru că de el depind calitatea vieții tale și a celor din jur. Într-o cultură ca a noastră, unde încă nu am normalizat grija pentru sănătate mintală (de multe ori prohibitivă la nivel financiar și tabuizată social), discuția despre cum rămânem întregi la cap jonglând cu debusolant de multe mingi rămâne complicată. Nu știu cum și când s-ar putea simplifica. Ce știu e că o minge lăsată jos, măcar câteva minute pe zi, e un început. Firav, dar este. În timp, înseamnă un dram de grijă în plus pentru cine ești, în detrimentul pozei sociale și al trăitului pe fast forward. Și conștiința acută, uneori dureroasă, că am trecut prin atâtea că nu MAI e timp să ne risipim.