Durerile se trăiesc. Mie pe cele mari mi-a fost mereu foarte greu să le pun în cuvinte. Acum, aproape imposibil.

Viața ei a fost, însă, una publică și sărbătorirea ei are imagini și cuvinte pe care vrem să le păstrăm mereu aproape, să le facem să sune, să nu se piardă.

Luminița Constantinescu, 1992

Aseară am stat lipiți de radio, ascultând emisiunea pe care Luminița Arvunescu i-a dedicat-o la Radio România Muzical. M-am gândit că aș vrea să păstrez cuvintele acestea, pentru noi, pentru Maria când va fi mai mare, pentru toți cei care au cunoscut-o, pentru cei care, poate, o vor cunoaște și prin intermediul lor. La fel, acum patru zile, pe 24 februarie, când ar fi fost ziua ei, ne-am uitat la mănunchiul de înregistrări atât de calde pe care artiști și prieteni din toată lumea i le-au trimis și pe care Valentina Băințan le-a strâns într-o emisiune-omagiu.

Pentru toată lumea ea este Luminița Constantinescu. Pentru Marius e MAMA. Pentru mine e Dada, pentru că așa i-a spus fetița noastră.

Textele acestea, difuzate ieri, în varianta lor audio, la Radio România Muzical, sunt pentru ea.

Gânduri despre mama

De cele mai multe ori când vorbim despre cineva, o facem povestindu-l pe acel om, culegând episod după episod care să îl aibă ca protagonist. În felul acesta, îl oferim celorlalți mai convingător decât dacă i-am spune numele și am pune o coadă de adjective după. Eu, când vorbesc despre mama, mă pierd în astfel de povești, cioburi disparate care îi creează portretul. Unele împărțite cu toată lumea, altele doar ale mele.

Mama mea este un personaj. Am avut, timp de doi ani, la TVR Cultural, o emisiune numită chiar așa: Profil, Poveste, Personaj. Mama ar fi ilustrat cu excelență această triadă de P-uri. În mod excepțional, i-aș mai fi adăugat unul. P de la Pasiune. Dacă este un cuvânt care o definește, acesta este. Voi reveni.

Profil drept. Nu mai sta cocoșat! mi-a spus o viață întreagă. Trage umerii în spate. Poate mai mult decât pe frumusețe, mama a pus preț pe ținută. Mereu dreaptă, distinsă, pusă la punct. Ca ea ne voia pe toți ceilalți din jurul ei. Să fim cât mai aproape de cea mai bună versiune a noastră și, mai ales, să fim noi înșine. Să fim originali și personali chiar și în felul în care arătăm. De altfel, inclusiv bărbații care îi plăceau, cu o singură mare excepție (tata, un bărbat răvășitor de frumos în tinerețe) nu aveau fizionomii și corpuri perfecte, ci erau, cu adevărat, interesanți: Gregory Peck, bunăoară.

Poveste. Povești, mai bine zis. Episoadele despre care vorbeam mai devreme. Mi-aduc aminte, de exemplu, dimineața zilei concertului lui Placido Domingo la București, în 1994. Mama fusese cu echipele TVR la aeroport, apoi se întorsese noaptea în televiziune să monteze imaginile. Dimineața aceea, devreme, pleca iar. Undeva, între somn și veghe, o auzeam foșnind discret prin casă, dar o auzeam exact în aceleași momente la Radio Contact, companionul trezirilor mele, dând un interviu despre marele eveniment muzical. Mi se părea foarte ciudat să fiu cu mama în casă, la distanță de o ușă și să o aud în același moment la radio.

Prima și singura ședință cu părinții la care a participat în viața mea de licean. Clasa a noua, trimestrul I. A venit direct de la o filmare, machiată pentru ecran, purtând un pardesiu de mătase cenușă de trandafiri și răspândind efluvii de Magie Noire. Superbă. Când a intrat pe ușa școlii, lumea a amuțit. Am tot povestit istoria asta și doar eu pare că o mai țin minte.

Mi-amintesc când Jurnalul Național a decretat-o omul zilei și i-a pus fotografia pe o pagină întreagă. Reușise să îl aducă pe Sherrill Milnes pentru un concert la radio în beneficiul bolnavilor de hepatita C. Evident, un concert Vă place opera, titlul cu care se confundă și astăzi, la aproape 40 de ani de la începuturile lui.

Mi-amintesc, a propos de ele, atâtea seri și nopți în care își scria textele. Mereu la masa din bucătărie, mereu citindu-le cu voce tare, o dată, de două ori, de câte ori era nevoie, până când curgeau. Ce se învață în radio rămâne o viață cu tine.

Când a venit Luciano Pavarotti la București – un alt eveniment în a cărui existență a avut un cuvânt decisiv de spus -, când noi toți ne-am bulucit afară să vedem eclipsa, ea a rămas singură în grupul de montaj, lucrând. Imaginile trebuiau să intre pe post în seara aceea.

Când a articulat emisiuni, recitaluri, concerte pentru Eugenia Moldoveanu, Viorica Cortez, Leontina Văduva, Angela Gheorghiu, Lucia Stănescu, Nelly Miricioiu, Nicolae Herlea, Ludovic Spiess, George Petean, Ruxandra Donose, Marina Krilovici, dăruindu-se fiecăruia (și încă atâtora!) ca și când nu mai exista, în acel moment, niciun alt interpret de operă pe lume. Ca și când fascinația operei începea și se termina cu solistul respectiv.

Prima dată când a fost (singură, prin ce minune, oare?) în Capela Sixtină. Finalul Galei pentru România de la Staatsoper Viena în 1990. Un concert de orgă la Notre Dame. Când și-a ținut pentru prima dată în brațe nepoata. Cele patru momente despre care spune mereu că timpul s-a oprit în loc și nu a mai existat decât suflet.

Personaj. Mama este un personaj. Unul descris, definit și dominat de cuvântul pe care l-am menționat mai devreme: pasiunea. Pasiunea a fost combustibilul care a alimentat vulcanul pe care mama l-a ținut mereu aprins înăuntrul ei. Pasiunea pentru muzică, pentru operă, pentru protagoniștii ei. Pasiunea pentru profesie, la care nu a făcut niciodată vreun rabat, căreia i-a dat toate resursele și care i-a dat, la rândul ei, un statut construit pe admirație, respect și, adesea, iubire. Pasiunea pentru frumos, în toate declinările lui: de la un buchet de frezii (florile ei dintotdeauna, pentru că apar acum, în preajma zilei ei de naștere), la o carte, un platou cu fructe de mare, o plimbare pe Canal Grande, în Jardin du Luxembourg sau doar în Cișmigiu. Nu neapărat prin magazine, pentru că, dacă mama a urât ceva, a fost ceea ce pentru multe alte femei echivalează cu Paradisul: mersul prin magazine. Pasiunea pentru oameni. Mama s-a indrăgostit repede, statornic și cu rezerve de afecțiune nețărmurite pentru mulți oameni. Pasiunea pentru a trăi, pentru a se bucura, pentru a împărți bucuria cu alții. Sau, cum îmi tot spun mie în ultima vreme, pasiunea de a-și face senin pe dinăuntru pentru a împărți senin în jur.

Mama. Profil, poveste, personaj, pasiune. Mama nu a fost niciodată un timp al trecutului. Mama este. Mereu.  

Când mama e extaziată de cineva – cântăreț, dirijor, actor, scriitor, oricine reușește s-o emoționeze până la lacrimi, mai devreme sau mai târziu spune: Ferice de mama lui!

Azi este rândul meu să spun: ferice de mine cu o asemenea mamă.

Marius

Înregistrări difuzate în premieră pe 24 februarie la TVR3, într-o emisiune-omagiu semnată de Valentina Băințan

Pentru Dada

Nu e un om ușor de mutat în cuvinte. Și spun nu este pentru că toate ale ei sunt și vor fi mereu cu noi și parte din noi. Așa că nu pot vorbi decât despre cum este, în continuare, pentru noi – un om incandescent de vital, posesoarea unui râs contagios, mare maestră ticluitoare de răsfăț, pentru toți cei dragi ai ei, care se întâmplă să fie și ai mei.

Nu-mi pot rămâne decât la prezent pasiunea ei pentru muzică și entuziasmul pentru frezii, plăcerea călătoriei, șarjele conversaționale, inflexiunile vocii ei sunând dintr-un difuzor sau din mijlocul sufrageriei, umplând spațiul, luându-l în stăpânire, amprentându-l cu melanjul acela propriu ei de siguranță și emoție. Știu, în continuare, că favorizează culoarea și că îi place să-și poarte eșarfele pe umăr, că îi plac parfumurile, că îi este indiferentă ciocolata, că ne iubește pe noi.  O aud povestindu-mi despre Coasta amalfitană, despre spectacole de legendă sau despre copilăria ei cu aceeași vervă melodioasă, care încălzea camera și o făcea să sune a șampanie. O văd pregătind cafea numai pentru noi două și având mereu în plan o variantă dietetică de desert, numai pentru mine. Mă trezesc traducând realitatea în lucruri care i-ar plăcea și lucruri care nu i-ar plăcea, o văd la geam, când plecam de la ea sau pe Strada Poștei, urmărind, cot la cot cu mine, o fetiță foarte mică, în rochiță albastră, care ne scosese la plimbare de ziua ei. O aud plângându-se, ca toate mamele, de nu știu ce fel de mâncare pe care ea îl considera problematic și care, evident, îi ieșise impecabil. Sau fredonând, după spectacol, în seri foarte calde, când plecam împreună de la Operă sau de la Sala Palatului.

 Mă aștept să mă sune într-o zi, în orice zi, să facem planuri. Orice fel de planuri. Să-mi recenzeze ca la carte un eveniment. Să mă întrebe, așa, ce fac, cum fac, cum îmi e. Să o întreb și eu. Să râdem de ceva mic și lipsit de importanță.

Cred că aceasta e una din lecțiile cele mai mari pe care le-am învățat de la ea. Puterea de a te bucura cu toate bateriile încărcate de lucruri mari și mici deopotrivă și de a nu face economie de zâmbet. Ea nu făcea. A zâmbit mereu mult, într-o lume din ce în ce mai încruntată.

Îmi e greu să vorbesc despre ea. Îmi e greu să scriu. Îmi e imposibil să o așez la trecut. Nu e acolo locul ei. Nici nu o să fie vreodată. Unii oameni nu încap deloc în cuvinte. Prezența lor e făcută din atâtea nuanțe, gesturi și momente încât dansează lejer pe deasupra oricărui paragraf. Iar ea așa este – în continuare, pentru mine: tonică, solară și intensă. O forță a naturii. O orchestră întreagă de sentimente și stări care o construiau aproape muzical.

Poate cel mai greu și mai important lucru care trebuie spus despre ea este că ne-a iubit mult și că a fost iubită mult. Că este iubită. Mult. În continuare.

Ioana

3 comentarii la „NOI, Cei CAre O IUBIM”

  1. Va îmbratisez cu tandrețe și afecțiune!
    Este și va fi Luminița , Mama și Dada voastră adorată, prietena și minunata femeie de cultura, de viață de înțelepciune pentru mine!
    Cât de fericită și mândră am fost când în anii 2000 a venit la Mama mea acasă la Paris, pentru o emisiune despre noi la Paris!
    Vă este și ne este pentru totdeauna alături! ❤️

    Apreciază

Menta & Rozmarin

cultura gastronomica si explorari culinare

Casa Jurnalistului

Scrie cu sufletul tău şi reciteşte cu sufletul altora.

Pași către propriul suflet

Ligia Moise, psiholog clinician

why is a raven like a writing desk?

writing letters to my thought mates

<span>%d</span> blogeri au apreciat: